BusinessMagazin

Tag: construire

  • Cum obsesiile lui Larry Page s-au transformat în afaceri pentru Google

    În urmă cu trei ani, Charles Chase, un inginer care coordonează programul de fuziune nucleară al grupului american Lockheed Martin, privea de pe canapea discuţiile de la conferinţa Solve for X a Google când un bărbat pe care nu-l mai întâlnise niciodată s-a aşezat lângă el cu dorinţa evidentă de a-i vorbi. Cei doi au discutat 20 de minute despre cât timp, câţi bani şi câtă evoluţie tehnologică desparte umanitatea de o reacţie sustenabilă de fuziune nucleară, adică despre producerea de energie curate imitând puterea Soarelui, înainte ca domnul Chase să-şi aducă aminte că nu ştie cine este interlocutorul său, scrie The New York Times.

    „Mă numesc Larry Page”, s-a recomandat individul. Chase îl avea în faţă pe cofondatorul şi directorul executiv al Google, pe unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii. „Nu avea niciun fel de abordare de genul că el de fapt nici nu ar trebui să vorbească cu mine sau «Tu nu ştii cu cine vorbeşti?»“, povesteşte Chase. „Pur şi simplu am discutat.”

    Larry Page nu este un CEO obişnuit, ba chiar în multe din cele mai evidente situaţii nu se comportă deloc ca un CEO. Şefii de companii tind să-şi consume o mare parte din timp discutând la conferinţe cu investitorii sau prezentând publicului produse noi. Page, în vârstă de 42 de ani, n-a mai participat din 2013 la o teleconferinţă pe tema rezultatelor financiare, iar cel mai sigur mod de a-l descoperi la evenimentele prin care Google îşi prezintă noile produse este să ignori personajele de pe scena principală şi să urmăreşti gloata care-l vânează pentru autografe imediat după ce apare în public.

    Dar doar pentru că este mai rar la vedere nu înseamnă că este un om retras. Poate fi văzut adesea la conferinţele de robotică şi la tot felul de întâlniri între oameni vizionari, unde nu se fereşte de conversaţie sau să dea sfaturi întreprinzătorilor.
    Page nu este primul şef din Silicon Valley cu un apetit pentru explorări intelectuale, dar spre deosebire de cei mai mulţi dintre colegii săi, el a investit cu mult dincolo de domeniul principal de afaceri al Google, urmărindu-şi propriile obsesii. El vrea să mergă şi mai departe cu Alphabet, un holding care separă diversele afaceri de publicitate, extrem de bănoase, de lista de proiecte speculative precum automobilul fără şofer, care dau frâu liber imaginaţiei, dar nu aduc atât de mulţi bani.

    Prin Alphabet, Page face investiţii şi cercetări în domenii variind de la biotehnologie şi producerea de energie la călătorii în spaţiu, inteligenţă artificială şi planificare urbană. Pe 1 februarie compania ar trebui să facă pentru prima data publice costurile şi veniturile colecţiei de proiecte care nu se încadrează în domeniul principal de activitate al Google.
    Ca director general al Alphabet, Page trebuie să descopere cum să transforme profiturile de miliarde de dolari pe care Google le face din publicitate în companii şi industrii noi. Când a anunţat vara trecută reorganizarea, Page a explicat că el şi Sergey Brin, celălalt cofondator al Google, vor face aceasta găsind noi oameni şi noi tehnologii în care să investească în timp ce Google – acum rebotezat Google Inc., o subsidiară a Alphabet – va fi transformat astfel încât liderii săi să aibă autonomie mai mare.

    „În general, modelul nostru este să avem un CEO puternic care coordonează fiecare afacere, cu mine şi Sergey la datorie dacă va fi nevoie de noi”, scrie Page într-o scrisoare adresată investitorilor. El şi Sergey îi vor alege pe acei executivi, le vor monitoriza progresele şi le vor stabili salariile.
    Conducerea de zi cu zi a Google a fost lăsată pe mâna lui Sundar Pichai, noul CEO al companiei. Scopul misiunii acestuia nu va fi acela de a preveni cancerul sau de a lansa rachete spaţiale, ci de a ţine la turaţie maximă maşinăria de publicitate a Google, de a încuraja inovarea în domenii puţin explorate precum inteligenţa artificială şi realitatea virtuală, toate acestea în timp ce ghidează compania prin diverse probleme legate de reglementare care ar putea persista mulţi ani de-acum încolo.
    În noul său rol, Page caută talente şi deschide calea pentru noi tehnologii. Însă între timp el are de găsit directori executivi pentru multe din celelalte activităţi ale Alphabet.

     

  • Lecţia de business: Bogăţie, caritate şi o universitate

    Carnegie considera că este un act de „neglijenţă criminală“ pentru cei asemeni lui să îşi irosească talentul acumulând milioane de dolari pe care nu aveau să îi cheltuiască pentru binele unei comunităţi mai extinse. Astfel, acum mai bine de un secol, acesta făcea un anunţ care avea să şocheze pe toată lumea: urma să îşi doneze întreaga avere unor acţiuni caritabile.

    Carnegie s-a născut în noiembrie 1835 în Dunfermline, Scoţia, şi a emigrat în Stalele Unite în 1848. El a început să lucreze ca operator de telegraf şi, până la jumătatea anilor ’60, investise bani în căile ferate şi în companiile ce construiau poduri. A acumulat şi mai mulţi bani din postura de vânzător de poliţe de asigurare, fonduri cu care a construit Compania de Oţel Carnegie din Pittsburgh. Andrew Carnegie a fost întotdeauna convins de faptul că trebuie să îi ajute şi pe alţii, notând chiar următoarele lucruri: „Îmi propun să nu câştig mai mult de 50.000 de dolari pe an! Voi folosi orice câştig suplimentar în scopuri caritabile! Omul nu trebuie să aibă idoli, iar dorinţa de a strânge bani este cea mai rea formă de idolatrizare. Voi renunţa la afaceri de tânăr, concentrându-mă apoi pe alte activităţi“.

    Carnegie s-a ţinut de cuvând şi în 1901 a vândut Compania de Oţel unui alt om de afaceri, J.P. Morgan, pentru suma de 480 milioane de dolari.

    După această tranzacţie, Carnegie s-a concentrat pe activitatea sa filantropică, sponsorizând zeci de librării şi instituţii de învăţământ sau cercetare. El a construit Carnegie Hall din Manhattan, New York, o sală dedicată concertelor de muzică clasică, şi a fondat mai multe instituţii, printre care Carnegie Corporation of New York, Carnegie Endowment for International Peace, Carnegie Institution for Science, Carnegie Trust for the Universities of Scotland, Carnegie Hero Fund sau Carnegie Museum of Pittsburgh. În total, Carnegie a donat o mare parte din averea sa estimată la peste 350 de milioane de dolari. Ajustată la inflaţie, donaţia omului de afaceri ar însemna astăzi peste 78 de miliarde de dolari.

    El este, de asemenea, fondatorul Universităţii Carnegie-Mellon, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din Statele Unite. Având sediul în Pittsburgh, Universitatea Carnegie-Mellon încorporează mai multe specializări: inginerie, artă, ştiinţe sociale, ştiinţe exacte, afaceri sau informatică. În anul 2015, instituţia s-a clasat pe locul 22 în topul Times al celor mai bune unităţi de învăţământ din lume. În 2010, Wall Street Journal a scris că Universitatea Carnegie-Mellon are cele mai bune cursuri de informatică din Statele Unite. Andrew Carnegie a avut o singură fiică, Margaret Carnegie Miller. Omul de afaceri a murit în 1919 în Massachusetts, Statele Unite, la vârsta de 83 de ani.

    „Oamenii care au reuşit în viaţă sunt cei care şi-au ales o direcţie şi nu s-au abătut de la ea.“ – Andrew Carnegie

  • A transformat viscolul în afacere: un tip a construit un iglu şi l-a listat pe Airbnb pentru 200 de dolari pe noapte – FOTO

    Un tip din Brooklin, Patrick Horton a profitat de viscolul care a lovit Statele Unite recent şi a construit un iglu în curtea din spatele casei, postând oferta sa “cool” pe Airbnb, pentru 200 de dolari pe noapte. “The Boutique Winter Igloo for 2” a fost descris drept “construit de mână, totul natural. Experimentaţi acest bungalow şic în formă de dom”. Airbnb a reacţionat în urma listării şi, lipsiţi de umor, cei de acolo au scris că domul şic, deşi este bine construit, nu respectă standardele cerute de ei. Drept urmare, a fost scos din ofertă.

    foto: Patrick Horton

  • Trei ameninţări cu care se confruntă comerţul

    Trei tendinţe ameninţă comerţul aşa cum l-am ştiut până azi“, spune Raluca Crişan, director de marketing la Immochan România, care operează 32 de spaţii comerciale pe plan local. Subliniază cât de reală este această ameninţare povestind istoria Randall Park Mall din Ohio, care a fost la un moment dat cel mai mare mall din lume, construit într-un oraş cu 1.500 de locuitori şi care asigura 5.000 de slujbe, dar care a sfârşit demolat, în 2014. „Este o formă de regenerare A fost demolat şi în locul său va fi construit un parc industrial care promite 1.200 de locuri de muncă.“ Pe de altă parte, tot în 2014 a început remodelarea actualului cel mai mare mall din lume, The Mall of the World din Dubai, contruit pe 75 de hectare. „Vor să-l facă mai permeabil, pătruns de rute de transport. Ei spun că acolo unde sunt oameni este vibraţie şi energie, implicit valoare“, spune Raluca Crişan. O altă ameninţare, continuă ea enumerarea, este comerţul online şi „sunt mulţi cei care prevestesc moartea comerţului tradiţional din această pricină“. Totuşi, la Retails Big Show, cea mai mare manifestare din domeniul retailului, concluzia a fost că magazinul fizic rămâne, în continuare, starul comerţului.

    A treia ameninţare este legată de mentalităţi şi de valorile societăţii de astăzi şi de noua categorie de evanghelişti care avertizează societatea asupra pericolului societăţii de consum.

    În aceste condiţii, centrelor comerciale nu le rămâne decât să se reinventeze, să treacă de la a fi destinaţii de cumpărături la statutul de loc care oferă experienţe, să atragă în primul rând prin alte mecanisme decât hipermarketul şi magazinele de modă pe care le găzduiesc. „Consumul ostentativ nu s-a oprit brusc, dar este pe un trend descendent şi începem să ne aliniem şi noi la ceea ce economiştii au cuantificat demult, economia experienţei, altfel spus nu mai e suficient să vinzi marfă, lucruri, obiecte, trebuie să vinzi experienţe“, afirmă sociologul Vintilă Mihăilescu. El povesteşte că în general ţările care au trecut prin experienţa orânduirii socialiste, în momentul în care au avut acces la o piaţă deschisă, s-au transformat în „pieţe ale dorinţei şi societăţi ale spectacolului. Piaţa dorinţei este lipsa de distincţie între aspiraţie şi trebuinţă“. El adaugă că deopotrivă în perioada comunistă dar şi ulterior s-a petrecut un fenomen de alienare a oraşului, apărând aşa‑numitele nonlocuri, nonspaţii. „Ne-am confruntat şi în Bucureşti cu lipsa spaţiilor publice. În acest context, mallurile preiau din funcţiile pe care ar trebui să le aibă spaţiile publice. De multe ori, neavând aceste spaţii publice se adoptă mallurile ca spaţii de socializare“, spune sociologul.

    CE CONFERĂ VALOARE?

    Pe de altă parte, este tot mai vizibil un contratrend al consumului ostentativ. „A început să fie o reţinere faţă de standardizare, omogenizare şi sunt căutate tot mai mult experienţele care particularizează şi dau sentimentul de ataşament faţă de un spaţiu, magazin“, mai spune Mihăilescu.

    Or tocmai ataşamentul oamenilor faţă de spaţii le conferă acestora valoare, arată Vera Marin, coordonator al Asociaţiei pentru Tranziţie Urbană, arhitect urbanist, lector la Universitatea de Arhitectură. Ea povesteşte că în anii ‘80, în oraşele din vestul Europei centrele istorice au fost revitalizate, pentru că locuitorii au considerat că sunt valoroase.

    „Un proiect bun contribuie la dezvoltarea economică, dar nu generează segregare socială, în plus protejează mediul şi demonstrează respect pentru contextul cultural local. În secolul XXI nu putem planifica oraşe fără fluxuri rapide de informaţii, iar progresul tehnologic permite comunicarea în timp real şi facilitează procesul de democraţie participativă“, spune Vera Marin.

  • Computer istoric românesc, readus la viaţă

    Primul calculator construit la o universitate din România, acum jumătate de secol, este încă funcţional. A fost restaurat şi este acum piesă de muzeu la Timişoara. O adevărată minune a tehnicii, a fost folosit la construcţia celui mai mare baraj din ţara noastră.

    Pentru ca barajul Vidraru, cel mai mare realizat vreodată în România, să stea în picioare, fiecare calcul a fost făcut cu aparatul gigant de la Timişoara, scriu cei de la Digi24.

    Cât a fost student, Horia Gligor a lucrat pe calculatorul creat în anii ’60 la Politehnică şi îi ştie toate secretele. „De la nişte butoane, se anunţa maşinăria. Pun 101 la adresa 1 şi atunci spun că ce e acolo să se adune”, explică el.

    Rezultatul venea de la panoul cu sute de becuri care se aprindeau şi indicau litere sau cifre. Aşa a fost tradusă, în 1962, prima frază cu ajutorul circuitelor strămoşului computerului de azi. Acestea însumau cam 30 de kilometri de sârme şi 100 de mii de lipituri.

    Citiţi mai multe pe www.digi24.ro

  • Povestea omului care a construit un imperiu al cafelei de 800 mil. euro

    Buona ciara!!!“, spune cu un zâmbet larg pe faţă în timp ce-şi scoate pălăria care-i proteja părul argintiu. Dă mâna cu toată lumea adunată în cafeneaua-gelaterie-restaurant, cu chelneri şi cu jurnalişti, cu directori şi cu oameni de afaceri. Are 67 de ani. Este reprezentantul celei de-a treia generaţii a unui imperiu al cafelei. Este Massimo Zanetti, italianul de aproape 800 de milioane de euro, din spatele grupului cu acelaşi nume sub „pălăria“ căruia se află branduri precum Segafredo, iar acesta este noul pariu al unui om prin venele căruia curge mai întâi reducţie de ristretto, abia apoi sânge.

    „Eu vorbesc în italiană pentru că ştiu că mulţi dintre voi înţe­legeţi“, spune Massi­mo Za­netti, venit la Timi­şoara la început de decembrie pentru a lansa un nou concept care se va alătura celor aproape 400 de cafenele pe care grupul le are la nivel global.

    Massimo Zanetti Beverage Group este o structură implicată în toate ramurile industriei de cafea, de la producţie, la ceaşcă, iar acum testează pentru prima dată pe piaţa locală un proiect-pilot prin care cafeneaua se schimbă în gelaterie şi în restaurant cu specific italian.

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Lecţia de business: Frederick şi Fred Trump

    Frederick Trump  (n. Friederich Trump, 14 martie 1869 – 30 martie 1918) este tatăl oamenilor de afaceri Fred şi John G. Trump şi bunicul magnatului american şi candidatului la preşedinţia americană din acest an Donald Trump.

    Frederick Trump a făcut avere operând hoteluri, restaurante şi bordeluri în Statele Unite ale Americii şi în Canada, în oraşe aflate în dezvoltare. Trump s-a născut în oraşul Pfalz din regiunea germană Kallstad, în familia lui Christian Johannes Trump şi Katherina Kober, ce îşi câştigau existenţa prin cultivarea de vie.

    A emigrat în New York în 1885 şi a lucrat acolo ca bărbier timp de şase ani. În 1891 s-a mutat în Seattle, Washington, unde a pus bazele unui restaurant „decadent“, cunoscut ca Poodle Dog (Pudelul – n.r.). În 1894, Trump a început să administreze un hotel în oraşul minier Monte Cristo, iar trei ani mai târziu, după ce a auzit de goana după aur din Klondike, a început să administreze un alt restaurant pentru prospectorii ce soseau în zona respectivă. În aprilie 1899 s-a mutat în Bennett, British Columbia, unde a lansat restaurantul şi hotelul Arctic, dezvoltate în corturi.

    Cererea pentru hotel şi restaurant a crescut atât de mult încât a ajuns  să ocupe o clădire cu două etaje. „Pentru bărbaţii singuri, Arctic are excelente condiţii de cazare, restaurantul este la fel de bun, dar nu aş sfătui pe nicio femeie respectabilă să meargă să doarmă acolo pentru că ar putea să audă lucruri neplăcute şi s-ar îngrozi de depravatele propriului gen“, descria Frederick Trump locul într-o scrisoare adresată ziarului Yukon Sun. Casa Arctic era cel mai mare şi cel mai decadent restaurant din regiunea Klondike, ce oferea fructe proaspete şi cocoş polar, în adiţie la preparatele principale din carne de cal, potrivit surselor vremii.

    Odată cu dezvoltarea liniei de cale ferată ce lega Bennett de oraşul Whitehorse din teritoriul canadian Yukon, Trump a pus bazele restaurantului şi hanului White Horse în oraşul cu acelaşi nume. În 1901 însă, Frederick Trump a început să aibă temeri în ce privea încetarea goanei după aur şi, în consecinţă, asupra declinului prostituţiei, astfel că şi-a vândut investiţiile şi s-a întors în Germania. În 1902, s-a însurat cu vecina sa, Elizabeth Christ (10 octombrie 1880 – 6 iunie 1966). Autorităţile germane l-au determinat însă pe Trump să emigreze din nou pentru a evita taxele şi serviciul militar obligatoriu, astfel că s-a întors în Statele Unite ale Americii.

    A început din nou să lucreze ca bărbier şi manager de restaurant în Woodhave, Queens, locul în care fiii săi, Fred şi John, s-au născut în 1905 şi 1907. În 1918, Frederick Trump a murit din cauza pandemiei de gripă din perioada respectivă. Începuse însă să investească în imobiliare în Queens, iar soţia sa şi fiul său Fred i-au continuat proiectele sub umbrela companiei Elizabeth Trump & Son. Deşi ambii săi părinţi erau germani, Fred Trump le-a spus tuturor cunoştinţelor ani întregi după cel de al doilea război mondial că familia sa avea origini suedeze – motivând acest lucru, potrivit nepotului său, John Walter, prin faptul că „avea mulţi chiriaşi germani şi nu era un lucru bun să fii german în vremurile respective“.

    Fred Trump a intrat în afacerile din domeniul imobiliar în 1927, la 22 ani, iar la sfârşitul anilor 1920 a început să construiască locuinţe unifamiliale în Queens, pe care le vindea cu câte 3.990 de dolari. Până la mijlocul anilor 1930, în mijlocul Marii Depresiuni, a contribuit la pionieratul unor suermarketuri cu Piaţa Trump din Woodhaven, ce se promova prin motto-ul „Serveşte-te şi economiseşte!“, ce a adus un succes rapid. După un an, a vândut pentru un profit consistent afacerea lanţului de supermarketuri King Hullen, ce există şi în zilele noastre. În timpul celui de-al doilea război mondial, a construit barăci şi  apartamente pentru personalul marinei americane din apropierea şantierelor navale de pe coasta de est.

    După război, s-a axat pe construcţia de case pentru familiile veteranilor ce se întorceau din război, cu venituri medii. A construit două complexe în 1949 şi 1950, ce aveau un total de 2.700 de apartamente, iar în 1963 a construit satul Trump din Coney Island, cu 3.800 de apartamente. În 1968, fiul său în vârstă de 22 de ani, Donald, s-a alăturat afacerii Trump Management Co.

    În timp ce Fred Trump s-a concentrat pe Brooklyn şi Queens, fiul său, căruia îi împrumutase bani, a început dezvoltările imobiliare în Manhattan. Până la moartea sa, Fred Trump a strâns o avere estimată la între 250 şi 300 de milioane de dolari. Fiul său avea anul trecut o avere de aproximativ 4 miliarde de dolari, potrivit estimărilor publicaţiei americane Forbes.

  • Mini-oraşul de lângă oraş

    Cred că ceea ce am plănuit pentru Cosmopolis va fi realizat în mai mult de un deceniu de acum încolo“, spune râzând Ahmet Buyukhanli, preşedinte şi acţionar al dezvoltatorului imobiliar cu capital turcesc Opus Land Development, ce a demarat proiectul Cosmpolis din nordul Capitalei.

    Cunoscut pe piaţă drept „mini-oraşul de lângă oraş“, complexul Cosmpolis din Ştefăneştii de Jos este proiectat ca la finalizare să fie casa a peste 25.000 de oameni, cam cât numărul total al populaţiei oraşului Sighişoara, în circa 8.000 de locuinţe. Proiectul este unul dintre cele mai mari de pe piaţa rezidenţială, fiind obiectul unor investiţii ce vor ajunge la finalul lui 2016 la aproximativ 288 de milioane de euro în construcţia de locuinţe, infrastructură, spaţii comerciale şi spaţii verzi. Anul trecut, turcii au construit şi au vândut 474 de apartamente şi vile în cadrul proiectului, în creştere cu 34% faţă de 2014, şi au înregistrat venituri de circa 18 milioane de euro.

    „2015 a fost un an bun, în linia aşteptărilor. Vânzările s-au desfăşurat normal, aşa cum ar fi fost normal să fie, însă piaţa a fost atât de afectată de criză, iar revenirea a durat atât de mult, încât lucrurile par excepţionale. Sperăm însă ca acesta să fie doar începutul“, spune Buyukhanli. El apreciază că şi în 2016, dar şi în anii următori vor menţine acelaşi ritm al dezvoltării, strategia în cazul proiectului fiind una pe termen lung: „Sustenabilitatea este cea mai importantă, dacă eşti suficient de sustenabil şi continui să faci ceea ce crezi,  succesul nu va întârzia să apară“. Acesta este de fapt principiul după care se ghidează preşedintele Opus în afaceri şi sfatul pe care îl oferă tuturor.

    Buyukhanli şi-a început cariera în imobiliare în 1993, ca o alegere evidentă, imediat după absolvirea Facultăţii de Afaceri din cadrul Universităţii Marmara. „Tatăl meu a fost unul dintre cei mai mari dezvoltatori din Turcia la vremea respectivă, împreună cu fraţii şi verii săi, cu care a pornit afacerea în 1953. M-am născut în afacere, aşa că nu am ales neapărat să fac asta, dar nici nu mi-am dorit altceva.“

    Buyukhanli îşi aminteşte cum, în copilărie, vizita întotdeauna birourile afacerii de familie sau chiar şantierele din Ankara şi, ulterior, Istanbul, unde mergea cu bicicleta. „Petreceam mult timp  acolo şi chiar munceam dacă era necesar.“ În România a ajuns după ce reprezentanţii băncilor de investiţii le-au sugerat să se extindă la nivel regional, în momentul în care doreau să listeze la bursă în 2006. „Partea estică nu ne plăcea, Rusia era prea dură pentru noi, Bulgaria avea limitările sale, la fel şi Ucraina, aşa că am găsit România mai paşnică, intrase în UE la vremea respectivă, era o societate deschisă, aşa că am ajuns la concluzia că acesta este locul ideal pentru dezvoltare.“

    Nu regretă nici acum decizia, în pofida faptului că aici a experimentat cea mai nefavorabilă perioadă din industrie. „Am construit aici un complex, un nume şi cred că de acum ne va fi mult mai uşor.“ Până acum au vândut 2.100 de locuinţe, în care apreciază că locuiesc mai mult de 4.000 de persoane. Investiţia iniţială bugetată pentru anul 2015 a fost de circa 18 milioane de euro, iar, pentru anii următori, bugetele se menţin la acelaşi nivel. El observă că există un trend crescător în ce priveşte achiziţiile de locuinţe, dar în acelaşi timp, ca strategie pe termen lung, nu vrea ca oferta din cadrul Cosmopolis să fie prea mare, astfel că ritmul de până în 500 de unităţi construite anual este cel ideal. „Vrem să ne bucurăm pentru rezultatele din prezent şi să menţinem acelaşi ritm, astfel încât să beneficiem de creşterile uşoare de preţuri. Acesta este genul de creştere pe care un mic investitor sau un utilizator final s-ar bucura să o aibă, nu vrem să generăm o supraproducţie a ofertei noastre şi să construim mii de locuinţe într-un singur an.“ Deocamdată, creşterea preţurilor este uşoară, însă consideră că dacă cererea va fi continuuă şi va deveni un trend, vor fi impulsionate şi acestea, fără a exista pericolul unei noi bule imobiliare.

  • Cum arată unele dintre cele mai îndrăzneţe pensiuni construite în România?

    Nu sunt foarte numeroase şi nu au vrut să răscolească cu nimic mediul în care au crescut din moment ce acesta a fost chiar prima sursă de inspiraţie. Dar cu toate acestea, în ultimii ani, unele dintre cele mai frumoase locuri din România au devenit scena unor experimente arhitecturale surprinzătoare prin unghiurile sau materialele folosite. Frumuseţea acestui demers de a ieşi din tipar este faptul că pe cât de neobişnuite sunt aceste prezenţe, pe atât de bine s-au acomodat în spaţiul care le-a devenit gazdă.

    „Se vorbeşte mult despre rolul anturajului în educaţiei unui individ, dar nu se ţine cont că arhitectura e unul dintre cei mai importanţi vectori din educaţia unei persoane“, spune Bogdan Babici, unul dintre arhitecţii care au stat în spatele proiectului Atra, o casă de oaspeţi de pe Valea Doftanei, judeţul Prahova, începută în anul 2009 şi finalizată în 2011 în urma unei investiţii de circa un milion de euro.

    Cititi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Cum arată unele dintre cele mai îndrăzneţe pensiuni construite în România?

    Nu sunt foarte numeroase şi nu au vrut să răscolească cu nimic mediul în care au crescut din moment ce acesta a fost chiar prima sursă de inspiraţie. Dar cu toate acestea, în ultimii ani, unele dintre cele mai frumoase locuri din România au devenit scena unor experimente arhitecturale surprinzătoare prin unghiurile sau materialele folosite. Frumuseţea acestui demers de a ieşi din tipar este faptul că pe cât de neobişnuite sunt aceste prezenţe, pe atât de bine s-au acomodat în spaţiul care le-a devenit gazdă.

    „Se vorbeşte mult despre rolul anturajului în educaţiei unui individ, dar nu se ţine cont că arhitectura e unul dintre cei mai importanţi vectori din educaţia unei persoane“, spune Bogdan Babici, unul dintre arhitecţii care au stat în spatele proiectului Atra, o casă de oaspeţi de pe Valea Doftanei, judeţul Prahova, începută în anul 2009 şi finalizată în 2011 în urma unei investiţii de circa un milion de euro.

    Cititi mai multe pe www.da.zf.ro