Acu, cred că e în firea omului să amâne; sunt pur şi simplu chestii neplăcute, chestii care îl fac să cheltuiască bani pe care nu vrea să îi piardă, chestii care iniţial pot părea cool, dar care mai apoi nu îi mai plac sau se dovedesc a fi prea complicate. Poate fi şi sfânta lene naţională.
Ce mi se pare important este să fii conştient de darul amânării şi să încerci să pui presiune şi pe propria persoană şi pe cei din jur, pentru a mai limita efectele negative ale procrastinaţiei. În traducere, poţi încerca a-l înţelege, într-o oarecare măsură, pe dezvoltatorul imobiliar care ţi-a promis grădiniţă, alei luminate, loc de parcare şi minimarket şi îţi oferă bălării, noroaie şi lună plină la 30 de zile, dar, după cinci secunde, trebuie să pui ditamai presiunea pe om, pentru că ţi-a luat bani, pentru că nu eşti tu responsabil de criza economică şi pentru că în general fără presiune nu prea mai merge nimic.
Sau, ca să luăm un alt exemplu la întâmplare, dacă tot te-ai apucat să demiţi pe cineva, măcar du treaba până la capăt şi nu miza aiurea pe posibilitatea că alţii s-ar putea dovedi mai puţin leneşi decât tine. Imaginea alăturată este un fragment dintr-o pictură; în opinia criticului de artă James Elkins, este un tablou neterminat. Studiindu-l, veţi remarca un nivel al detaliului extrem de ridicat şi veţi exclama “cum este posibil?”.
Tabloul se cheamă “Fairy-Feller’s Master Stroke” şi este opera unui pictor victorian numit Richard Dadd. Explicaţia este că pictura pare terminată, pentru că Dadd a atins, la nivelul detaliilor, limitele impuse de ochi şi de pensulă. Dar ideea pânzei şi viziunea lui Dadd era de a adăuga, într-o manieră obsesivă, noi şi noi detalii, noi şi noi personaje fantastice. Dadd, care, în paranteză fie spus, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale artistice în spitale de boli psihiatrice, după ce şi-a ucis tatăl, a fost un ins preocupat de supranatural, de basme şi de personajele shakespeariene, un schizofrenic care credea că Osiris l-a mandatat să se lupte cu diavolul.
În Fairy-Feller’s Master Stroke se regăsesc aluzii la “Romeo şi Julieta” şi la “Visul unei nopţi de vară”. Dar cele mai multe dintre personajele care populează tabloul sunt creaţiile minţii rătăcite a lui Dadd, care a lucrat la tablou nouă ani de zile.
Să ne înţelegem: chiar într-o ureche, Dadd este un pictor. Galeria Tate îi găzduieşte mai multe tablouri, iar pe piaţă este cotat la şase cifre, ceea ce nu-i rău deloc. Şi, ca să închei, vreau să spun că tabloul lui Dadd oferă şi punctul de la care putem porni în vindecarea sindromului lucrurilor neterminate. Pe lângă lupta cu plictiseala, lenea sau nepăsarea, trebuieşte determinare, puterea de a termina ce ai început.
Or, mie mi se pare că de o bună bucată de vreme oamenii sunt mult mai pasionaţi de început decât de cuprins şi mai ales de încheiere. A începe un proiect este distractiv, îţi oferă gimnastică mentală, aprecierea celorlalţi, momentul de glorie. Dar undeva la momentul “cuprins” se instalează rutina, muşchii mentali se înmoaie, iar atenţia celorlalţi este captată de alte minuni.
Dadd pur şi simplu nu voia să termine tabloul; avea imaginaţie, avea pensula, avea culorile, erau doctorii care îl încurajau şi îi apreciau munca şi se întreba ce naiba o să facă el când o să termine tabloul?!
