La sfârşitul lunii octombrie, în Perth, Australia, Elena Pagu reuşea să câştige medalia de aur în proba de 5 şi 10 km marş. Nu sunt singurele medalii. Doamna Pagu are distincţii ce datează şi din 1991, dar şi mai îndepărtate. Le ţine pe toate expuse în holul casei sale, pe rafturi. În vitrina din sufragerie strălucesc în lumina soarelui o mulţime de trofee. Are pe măsuţa dintre fotolii, acoperită cu milieuri, cartea “Născuţi pentru a alerga”, de Christopher McDougall. Titlu parcă inspirat din povestea doamnei de 90 de ani. De-a lungul discuţiei pe care Elena Pagu a purtat-o cu ProSport, aceasta ne-a dezvăluit că toate întâmplările din viaţă au direcţionat-o către mişcare, că s-a apucat de alergat cu puţin timp înainte de a ieşi la pensie, încercând să scape de o depresie, dar şi că pentru un vârstnic este esenţial să aibă mereu ţeluri de atins. O poveste de viaţă impresionantă, plină de dinamism. Începem interviul.
Pe aleile unui parc din cartierul bucureştean Vitan, Elena Pagu ne demonstrează, după cum chiar ea susţine, că se poate trăi foarte bine şi la 90 de ani, fără medicamente. Mai mult de atât. Se poate chiar face sport, dar nu oricum, ci câştigănd medalii de aur. Într-una dintre cele mai tehnice probe ale atletismului: marşul. La sfârşitul lunii octombrie, în Perth, Australia, Elena Pagu reuşea să câştige medalia de aur în proba de 5 şi 10 km marş. Nu sunt singurele medalii. Doamna Pagu are distincţii ce datează şi din 1991, dar şi mai îndepărtate. Le ţine pe toate expuse în holul casei sale, pe rafturi. În vitrina din sufragerie strălucesc în lumina soarelui o mulţime de trofee. Are pe măsuţa dintre fotolii, acoperită cu milieuri, cartea “Născuţi pentru a alerga”, de Christopher McDougall. Titlu parcă inspirat din povestea doamnei de 90 de ani. De-a lungul discuţiei pe care Elena Pagu a purtat-o cu ProSport, aceasta ne-a dezvăluit că toate întâmplările din viaţă au direcţionat-o către mişcare, că s-a apucat de alergat cu puţin timp înainte de a ieşi la pensie, încercând să scape de o depresie, dar şi că pentru un vârstnic este esenţial să aibă mereu ţeluri de atins. O poveste de viaţă impresionantă, plină de dinamism. Începem interviul
Ce a fost mai obositor, drumul până în Australia sau cursa propriu-zisă?
Drumul este destul de lung. 18 ore, cu escală. Noutatea lumii de acolo, a oraşului, a condiţiilor de desfăşurare şi de trai al cetăţenilor cărora li s-a oferit un anumit spaţiu mai generos în amplasarea locuinţelor lor. O stare psihică şi o notă de bonomie a australienilor… N-am întâlnit cât am călătorit. Un zâmbet valoarează foarte mult. Am fost cam singura dintre cele mai vârstnice, pentru ei asta fiind o notă foarte preţioasă. La noi, această tradiţie de mişcare, de alergare, de deplasare şi efort de acest gen… Tradiţia asta la noi este mai nouă. De asta, după competiţiile pe care le aveam, în momentul când vedeau vârsta pe care o am, se adunau în jurul meu şi mă felicitau, mă îmbrăţisau, stăteau la rând să mă fotografieze. A fost ceva nou!
Ce v-a impresionat?
Organizarea şi exigenţa cu care s-au desfăşurat aceste probe, toate probele disciplinei de atletism au fost urmărite şi pretinse cu o exigenţă foarte mare. Ajungi acolo de peste ţări şi mări şi te trezeşti că la a treia avertizare te scoate în afara pistei de concurs. Sunt amabili, cumsecade, drăguţi, generoşi, primitori, dar până la perfecţiunea executării probei. Pentru mine Australia a fost cu totul ceva nou. Am fost în foarte multe oraşe de pe glob, dar aşa o grandoare, aşa o masivitate a tot ce este oferit pentru cetăţean…. Poate că n-am remarcat eu, cine ştie. Mi-am făcut proba ca de fiecare dată. Cu un antrenament susţinut. Cu patru luni înainte am început mai frecvent să fac. O zi da, una nu. Fac într-o zi trei kilometri, într-o zi opt. în altă zi cinci. Mai ajungeam şi la zece kilometri. Ăsta era un antrenament mai rar, cam la două săptămâni. Bineînţeles, de fiecare dată, un om de 90 de ani şi peste, când pleacă la un antrenament trebuie să facă un efort.
În cât timp aţi terminat cursa şi câţi concurenţi au fost în total?
Cursa mea a durat… Cursa de 10 km a fost de o oră şi 31 de minute, cu opt minute mai puţin faţă de recordul anterior. Nu m-am silit foarte tare pentru că am avut nişte emoţii foarte mari şi m-am temut de o descalificare. Foarte curios, aici în ţară am avut timpi mai buni, nu ştiu ce a contribuit. Am scos 44 de minute. În alt concurs balcanic am scos numai 43. Recent. Nu ştiu… N-am fost la cea mai înaltă cotă a mea acolo. Nu am fost, dar asta a fost. Am făcut ceea ce am făcut. N-am fost foarte încântată de rezultat, dar totuşi am fost foarte apreciată şi felicitată. Un fel de răsfăţ care se oferă câştigătorilor.
INTERVIUL INTEGRAL ÎN PROSPORT