BusinessMagazin

Tag: soţ

  • Cum a ajuns o tânăra de 29 de ani care trăia din ajutor de somaj să facă aproape 1 milion de dolari

    În 2012 Kimra Luna nu avea niciun ban. Ea împreună cu soţul ei, Seth, şi cu cei doi copii trăiau în California cu socrii ei, încercând să supravieţuiască, informează Business Insider.

    “Timp de patru ani, nici eu, nici soţul meu nu am avut un job constant”, a povestit tânăra de 29 ani. “Aveam ceva economii, dar s-au evaporat repede, trăiam din ajutorul de somaj”, a adăugat ea.

    Seth a reuşit să obţină o slujbă ca şofer şi câştiga îndeajuns să acopere cheltuielile de bază. După şase luni de stat acasă, Luna s-a plictisit aşa că a apelat la economii şi a cumpărat un computer. Kimra Luna şi-a pornit un blog, apoi s-a angajat. Vindea produse de îngrijire a pielii şi suplimente organice. Între timp a început să citească mai multe despre antreprenoriat, iar în primavara anului 2014 şi-a lansat propriul site şi a renunţat la job. Pentru asta a făcut un împrumut de 5000 de dolari, bani pe care i-a folosit pentru crearea site-ului, pentru promovarea pe Facebook şi pe cursuri online.

    Primul ei produs a fost un curs numit “Crushing it on Facebook” (Cum să reuşeşti pe Facebook), în urma căruia a primit cereri pentru consultanţă şi coaching. A început să vândă pachete de coaching, o consultanţă de 12 săptămâni pentru 2.000 de dolari. În primele şase săptămâni a câştigat 10.000 de dolari. Un an mai târziu, compania a înregistrat venituri de 950.000 de mii de dolari.

    În momentul de faţă, principala sursă de venit este un program de marketing de 12 săptămâni “Be True, Brand You”, care costă 2000 de dolari şi care are 500 de studenţi. Ea estimează că lucrează cam 25-30 de ore pe săptămână, dar pentru a conduce afacerea are nevoie de ajutor. “Nu pot să lucrez fără ajutorul oamenilor. Am doi asistenţi care lucrează cam 30 de ore pe săptămână şi un bucătar care îmi prepară mesele”, a spus ea. 

  • Soţ şi soţie, contracandidaţi la primărie

    Un primar din judeţul Vâlcea, care vrea pentru a treia oară fotoliul din edil, are în campania din acest an un adversar de temut… soţia. Femeia, angajată a Primăriei Popeşti, şi-a anunţat candidatura din partea unui alt partid şi este susţinută în cursă chiar de fiica lor, scrie Digi24

    Rewena Şerban este prima dintre cei doi soţi care şi-a anunţat candidatura pentru fotoliul de primar al comunei Popeşti din judeţul Vâlcea. Femeia este în prezent şefa Serviciului de Taxe şi Impozite din Primărie şi candidează din partea Partidului Social Românesc. Ea spune, însă, că nu îşi vede soţul ca pe un adversar politic.

    Rewena Şerban: „Nu sunt rivală cu nimeni. (Dacă dumneavostră veţi reuşi să câştigaţi alegerile, soţul cum credeţi că va reacţiona?) Eu cred că se bucură. (Invers?) Invers mă bucur mai mult să câştige el.”

    Citiţi mai multe pe www.digi24.ro

  • Soţ şi soţie, în vârstă de 90 de ani, interpretează cu măestrie o opera a marelui compozitor Johann Sebastian Bach – VIDEO


    În clipul din acest articol puteţi admira felul în care cei doi bătrâni interpretează Das alte Jahr vergangen ist BWV 614, BWV 804 şi o parte din Actus tragicus, dar aici nu este vorba de doi oameni obişnuiţi, ci de doi oameni importanţi în muzica clasică.

    El este Gyorgy Kurtag, născut în România în 1926, compozitor de muzică clasică, iar ea este Marta Kurtag, pianistă de profesie. Cei doi sunt căsătoriţi de 69 de ani şi tot de atunci cântă împreună. 

  • O nuntă printre ruine – GALERIE FOTO

    Un fotograf sirian a realizat un album de nuntă în oraşul Homs, devastat după ani de război civil. El a folosit acest cadru, scriu cei de la The Atlantic, pentru a demonstra că “viaţa este mai puternică decât moartea”.

    Nada Merhi, de 18 ani şi soţul său Hassan Youssef, de 27 de ani, pozează pentru fotograful Joseph Eid.

    Foto: Joseph Eid / AFP / Getty

  • Cum a ajuns o tânăra de 29 de ani care trăia din ajutor de somaj să facă aproape 1 milion de dolari

    În 2012 Kimra Luna nu avea niciun ban. Ea împreună cu soţul ei, Seth, şi cu cei doi copii trăiau în California cu socrii ei, încercând să supravieţuiască, informează Business Insider.

    “Timp de patru ani, nici eu, nici soţul meu nu am avut un job constant”, a povestit tânăra de 29 ani. “Aveam ceva economii, dar s-au evaporat repede, trăiam din ajutorul de somaj”, a adăugat ea.

    Seth a reuşit să obţină o slujbă ca şofer şi câştiga îndeajuns să acopere cheltuielile de bază. După şase luni de stat acasă, Luna s-a plictisit aşa că a apelat la economii şi a cumpărat un computer. Kimra Luna şi-a pornit un blog, apoi s-a angajat. Vindea produse de îngrijire a pielii şi suplimente organice. Între timp a început să citească mai multe despre antreprenoriat, iar în primavara anului 2014 şi-a lansat propriul site şi a renunţat la job. Pentru asta a făcut un împrumut de 5000 de dolari, bani pe care i-a folosit pentru crearea site-ului, pentru promovarea pe Facebook şi pe cursuri online.

    Primul ei produs a fost un curs numit “Crushing it on Facebook” (Cum să reuşeşti pe Facebook), în urma căruia a primit cereri pentru consultanţă şi coaching. A început să vândă pachete de coaching, o consultanţă de 12 săptămâni pentru 2.000 de dolari. În primele şase săptămâni a câştigat 10.000 de dolari. Un an mai târziu, compania a înregistrat venituri de 950.000 de mii de dolari.

    În momentul de faţă, principala sursă de venit este un program de marketing de 12 săptămâni “Be True, Brand You”, care costă 2000 de dolari şi care are 500 de studenţi. Ea estimează că lucrează cam 25-30 de ore pe săptămână, dar pentru a conduce afacerea are nevoie de ajutor. “Nu pot să lucrez fără ajutorul oamenilor. Am doi asistenţi care lucrează cam 30 de ore pe săptămână şi un bucătar care îmi prepară mesele”, a spus ea. 

  • Ţara în care femeile conduc companii de miliarde de dolari, dar nu au dreptul de a şofa

    În Arabia Saudită femeile nu pot şofa, nu pot să îşi arate părul în public sau să plece din ţară fără permisiunea soţului, dar pot administra în schimb afaceri de ordinul miliardelor de dolari.

    Este cazul Lubnei Olayan, şefa operaţiunilor din Orientul Mijlociu ale Olayan Group, unul dintre cele mai mari conglomerate din Arabia Saudită.

    Fost analist la JPMorgan, Lubna Olayan coordonează operaţiunile din Orientul Mijlociu ale Olayan Group, companie cu activităţi diversificate înfiinţată de tatăl ei în 1947. Cu 15.000 de angajaţi şi 50 de companii afiliate, grupul, cu sediul central în Atena, este activ în aproape toate sectoarele economiei saudite, inclusiv în servicii petroliere, oţel şi fast food.

    Lubna Olayan, desemnată în această lună femeia de afaceri a anului în Arabia Saudită, este una dintre puţinele femei din elita scenei de afaceri din Golful Persic care s-au dovedit atât de inteligente încât au fost alese de taţii lor să conducă afaceri, explică David Butter, analist specializat în afacerile din Orientul Mijlociu şi membru al Chatham House în Londra.

    În vârstă de 59 de ani, Olayan coordonează 40 de companii şi firme mixte şi administrează un portofoliu de acţiuni saudite tranzacţionate public în valoare de peste 4,4 miliarde de dolari, potrivit datelor Bloomberg. În 2004, Olayan a devenit prima femeie aleasă în boardul unei companii din Arabia Saudită, respectiv Saudi Hollandi Bank, la care o divizie a grupului Olayan deţine o participaţie de 21,8%.

    În timpul mandatului său, grupul pe care îl conduce a încheiat un acord pentru furnizarea de servicii de logistică grupului Saudi Aramco, cel mai mare exportator de petrol din lume, iar una dintre companiile mixte pe care le deţine a fost aleasă ca principal dezvoltator al hubului tehnologic din proiectul King Abdullah Economic City, de lângă Jeddah.

    Grupul Olayan este, prin intermediul unei companii mixte cu The Weir Group, unul dintre cei mai mari producători de echipamente tubulare pentru exploatările petroliere. Divizia de alimente este principalul deţinător al francizei pentru Burger King în Orientul Mijlociu şi nordul Africii. Grupul mai fabrică aluminiu, oţel şi materiale plastice, fiind şi producător local pentru Kleenex, Coca-Cola şi scutecele Huggies.

    În baza deţinerilor de acţiuni, a investiţiilor imobiliare şi a trei dintre afaceri despre care sunt disponibile informaţii, Olayan Group este evaluat la peste 10 miliarde de dolari, iar cei patru copii ai fondatorului, Khaled, Hayat, Hutham şi Lubna Olayan, precum şi văduva acestuia, Mary Perdikis Olayan, născută în Statele Unite, sunt incluşi, împreună, în indicele Bloomberg al miliardarilor. Niciuna dintre aceste persoane nu a apărut vreodată, individual, într-un top internaţional al bogaţilor.

    În Arabia Saudită, afacerile de familie sunt transferate de obicei generaţiei viitoare conform legii islamice, potrivit căreia fiii primesc o moştenire de două ori mai mare decât fiicele. O sursă apropiată situaţiei a spus însă că în cazul familiei Olayan averea ar fi fost împărţită în mod egal între cei cinci moştenitori.

    Toţi cei patru fraţi Olayan sunt membri ai boardului Olayan Group, dar surorile Lubna şi Hutham sunt cele mai vizibile în plan public.

    Ca director general al diviziei din Orientul Mijlociu a grupului, Olayan Financing, cu sediul la Riad, Lubna este cea mai proeminentă femeie de afaceri din Arabia Saudită, ţară în care femeile reprezintă doar 16% din forţa de muncă, potrivit Departamentului de Statistică şi Informaţii din Arabia Saudită.

    Lubna Olayan, care şi-a cunoscut soţul american în timp ce studia la Universitatea Cornell, a început să lucreze ca analist financiar la JPMorgan în New York, după ce a obţinut un MBA la Universitatea Indiana. Ea s-a alăturat afacerii familiei în 1983, la cererea tatălui ei, Suliman Olayan. Venirea la Riad, unde puţine femei muncesc, a reprezentat o tranziţie dificilă, dar Lubna a beneficiat de sprijinul tatălui său, care i-a servit drept mentor.

    Suliman Olayan a fost un orfan cu mijloace modeste de trai, iar ascensiunea sa este cu atât mai notabilă având în vedere că nu are legături de sânge cu familia regală saudită. El a început să lucreze ca dispecer la compania care a precedat Saudi Aramco, la vârsta de 19 ani. Zece ani mai târziu, când compania a început construcţia unei conducte petroliere majore, Olayan şi-a ipotecat casa pentru 4.000 de dolari, a cumpărat câteva camioane şi a obţinut un contract pentru acel proiect. Compania fondată atunci de Suliman a devenit baza de la care s-a format Olayan Group. Ca multe alte companii de familie din Arabia Saudită, compania lui Suliman s-a dezvoltat prin oferirea de servicii industriei petroliere în formare şi a contribuit la modernizarea ţării. Prin parteneriatele formate de Olayan, saudiţii au obţinut acces la pasta de dinţi Colgate, la biscuiţii Oreos şi la Coca-Cola.

  • Pariuri pe moartea oamenilor. Culisele tranzacţiilor cu poliţe de asigurări

    Pentru astfel de situaţii se pare că firmele de asigurări au găsit o soluţie: vânzarea poliţei de asigurare unui prieten sau unui străin, la fel cum se întâmplă în cazul unei maşini, al unei bărci sau al unei case. În tranzacţii numite în Statele Unite „viatical settlement“, pentru pacienţii aflaţi în faze terminale de boală, sau „life settlement“, pentru restul oamenilor, persoanele care îşi vând asigurarea de viaţă primesc imediat o sumă de bani în numerar.

    Ce părţi ale corpului au ales să-şi asigure vedete precum: Madonna, Heidi Klumm sau Jennifer Lopez – GALERIE FOTO

    Cumpărătorul, în schimb, devine beneficiarul poliţei şi plăteşte primele până la decesul persoanei asigurate.
    Într-o astfel de situaţie se află, potrivit New York Times, şi americanul Ruben Robles. „Tu vezi luminiţe?“, l-a întrebat Ruben pe fratele său Mark, în 2007. Strălucitoare, în formă de stea şi albe, luminiţele dansau în faţa ochilor săi pe când şofa, făcea cumpărături sau când îşi hrănea pisicile. Pentru că Mark nu vedea nimic, Ruben a mers la medic, care a crezut că viziunile acestuia sunt provocate de stres.

    Ruben conducea la vremea respectivă o agenţie de recuperare a datoriilor în Los Angeles, programul de muncă era lung, iar datornicii reticenţi. Câteva săptămâni mai târziu, Ruben a început să sufere de crize. A mers la alt medic, a făcut un RMN, care a scos la iveală o tumoare în lobul frontal al creierului. Diagnosticul a fost cancer cerebral. La 36 de ani, lui Ruben i s-a spus că nu va apuca a 38-a aniversare.

    Îngrozit, Rubles a spus că s-a gândit permanent la Dumnezeu. Dar criza sa era atât practică cât şi existenţială. În următorul an şi jumătate, chirurgii l-au operat de trei ori pe creier şi au extirpat cât au putut de mult din tumoare. În urma operaţiilor, Robles abia mai poate merge şi vorbi. A închis firma de recuperare a datoriilor. Soţia l-a părăsit şi Robles, care are nevoie de ajutor permanent, s-a retras în apartamentul mamei sale.

    Facturile medicale erau în creştere, iar Robles, deşi avea încredere că Dumnezeu va avea grijă de el după moarte, avea între timp o nevoie imediată, disperată, de bani.

    Ron Escobar, un prieten apropiat al său, a mers atunci la Carole Fiedler, un expert în asigurări. Fiedler a văzut că Robles nu are o casă de vacanţă de vânzare sau acţiuni Google, ci o asigurare de viaţă de jumătate de milion de dolari.

    Asigurarea de viaţă ar trebui în mod normal să fie în beneficiul soţului supravieţuitor sau al moştenitorilor, nu să îi servească pe titulari. Dar Fiedler, care deţine o firmă numită Innovative Settlements, ştia că o poliţă de asigurare poate fi revândută ca orice alt activ, precum o maşină, o barcă sau o casă.

    Robles nu mai putea să îşi câştige existenţa în modul tradiţional, dar, pentru investitorul potrivit, moartea sa iminentă valora foarte mult.

    Vânzarea vieţii sau a unei case pot avea mai multe în comun decât s-ar crede. Posibilii cumpărători fac cercetări şi efectuează inspecţii. Există oferte şi contraoferte, până când vânzătorul acceptă una dintre ele. Vânzătorul nu renunţă literalmente la viaţă, desigur, ci la poliţa de asigurare. Distincţia este însă aproape inexistentă, având în vedere că valoarea de vânzare este legată de o estimare rece a duratei de viaţă a vânzătorului.

    În cazul poliţei lui Robles, şi-a exprimat interesul o companie din Georgia, Habersham Funding. Escobar i-a trimis şase cutii cu documentele medicale ale lui Roble, în total mii de pagini. Firma le-a analizat şi le-a trimis şi la o companie specializată în analiza speranţei de viaţă. Rapoartele au confirmat prognosticul pesimist că Robles mai are mai puţin de doi ani de viaţă. Fiedler a încercat la rândul ei să convingă firma Habersham că Robles bate la uşa morţii. Cu cât mai repede se producea decesul său, cu atât mai puţine poliţe mai avea de plătit cumpărătorul, iar câştigul său ar fi fost mai mare.

    Habersham a făcut o primă ofertă de 250.000 de dolari. „Trebuie să ne daţi mai mult decât atât“, a spus Fiedler în timpul negocierilor. „Omul ăsta este grav bolnav!“ Compania a oferit în cele din urmă 305.000 de dolari, iar Fiedler a acceptat. Profitul cumpărătorului este 500.000 de dolari, respectiv valoarea poliţei, minus suma de 305.000 de dolari şi poliţele care mai sunt de plătit.

    Escobar, între timp, a sperat că prietenul său poate contrazice prognosticul sumbru. „Uite, ei pariază că vei muri. Tu pariezi că vei trăi“, i-a spus el.

    Să pariezi că cineva va muri pare atât de sinistru încât este greu de crezut că practica este legală. Sigur, oamenii dau mulţi bani pe poliţele de asigurări de viaţă, aşa că acest fapt le poate da dreptul să le şi vândă. Dar libertăţile în domeniul proprietăţii nu sunt nelimitate, în special în probleme legate de viaţă. Posesia şi controlul asupra propriului corp sunt un drept fundamental. Dar acest drept nu a împiedicat interzicerea prostituţiei, vânzările de organe sau serviciile oferite de părinţi surogat în schimbul unor sume de bani.

  • Câştigul la loto, noroc sau blestem? Poveştile oamenilor care au câştigat la loto, dar cu toate astea au ajuns să trăiască mai rău ca înainte

    Să câştigi la loterie nu înseamnă rezolvarea tuturor problemelor şi o viaţă fără griji. Cel puţin, nu pentru persoanele menţionate mai jos.

    Lara şi Roger Griffiths au câştigat  2.7 milioane de dolari la loterie. Şi-au cumpărat casa visurilor lor şi un Porsche. Şase ani mai târziu mariajul lor s-a destrămat, casa a luat foc, iar întreaga avere s-a dus pe apa sămbetei.

    Bud Post a pierdut 16.2 milioane de dolari în doar un an după ce a câştigat la loto în 1988. “Mi-aş fi dorit să nu fi câştigat niciodată”, a declarat el. O fostă prietenă l-a dat în judecată pentru o parte din câştiguri şi a câştigat. În plus, fratele lui a angajat un asasin care trebuia să-l ucidă, în speranţa că o să moştenească o parte din câştig.
    În prezent, Bud trăieşte cu 450 de dolari pe lună.

    Martyn şi Kay Tott au câştigat 5 milioane de dolari, însă au pierdut biletul. Cei doi au ratat cele 5 milioane de dolari deoarce au pierdut biletul înainte de extragere şi nu au reuşit să convingă loteria că ei sunt posesorii biletului. “Să crezi că ai câştigat atâţia bani este un sentiment eliberator, însă pierderea banilor are un efect invers. Este o tortură inimaginabilă”, a spus Kay Tott.

    Merge cu autobuzul şi trăieşte cu chirie la 11 ani distanţă după ce a căştigat 10 milioane de dolari. În 2004 Sharon Tirabassi a încasat un cec de 10.569.000 de dolari de la loteria din Ontario. Şi-a cheltuit toţi banii pe “o casă mare, maşini de lux, haine, petreceri, călătorii etc”, iar acum ” merge cu autobuzul, lucrează part-time şi locuieşte cu chirie într-o casă modestă”.

    Evelyn Adams a reuşit să câştige de două ori la loterie, în 1985 şi în 1986, totalizând o sumă de 5.4 milioane. Bani pe care i-a cheltuit la cazinourile din Atlantic City. În prezent, Adams trăieşte într-un parc de rulote.

    În 1998 Gerald Muswagon a încasat 10 milioane de dolari de la loteria din Canada. În doar 7 ani a cheltuit toţi banii pe băutură şi petreceri. În 2005 Muswagon s-a spânzurat. În aceeaşi categorie intră şi Michael Carroll care a câştigat 15 milioane de dolari, însă i-a cheltuit şi mai repede, în doar cinci ani. Banii s-au dus pe cocaină, băutură şi femei, clasicul trio.

    Ibi Roncaioli a fost omorâtă de soţul ei după ce aceasta a risipit căştigul de la loterie. Roncaioli a căştigat nu mai puţin de 5 milioane de dolari, dar nu i-a spus soţului că a donat 2 milioane de dolari fiului ei pe care îl avea cu un alt bărbat. Când a aflat asta, soţul, Joseph Roncaioli, a otrăvit-o cu o doză mare de analgezice.

    Janite Lee a câştigat 18 milioane de dolari în 1993, iar în 2001 s-a declarat falimentară. Banii s-au dus către diferite organizaţii caritabile, dar şi către Partidul Democratic american.

  • După 7 ani de corporaţie, a început o afacere în Bali şi trăieşte viaţa la care visează toată lumea

    Mihaela Delu şi-a început cariera în Bucureşti, când avea 19 ani şi era încă studentă, cu un loc de muncă în cadrul companiei franceză Ipso. Ulterior angajării a început să călătorească în afara ţării şi povesteşte că acest lucru a făcut-o să creadă că ceea ce are nu este suficient.

    Şi-a cunoscut viitorul soţ de origine americană în una dintre călătorii şi, pentru că acesta avea un loc de muncă în Singapore, numărul călătoriilor sale a crescut: Franta, Elvetia, Turcia, Italia, Lituatia, Thailanda, Indonezia, Singapore, Malaezia, etc. ”La fiecare 3 luni stabileam o destinaţie unde ne întâlneam” descrie ea perioada pe care o numeşte drept una dintre cele mai frumoase din viaţă. 

    Decizia plecării din România a venit după 7 ani petrecuţi în viaţa corporatistă. ”Mi-am putut întrevedea viitorul, care se descria într-un credit pe 30 de ani pentru un apartament, iar diferenţa o făcea dacă îmi puteam permite 2, 3 camere sau chiar o casă. Un job de birou cu stres şi compromisuri şi planuri pentru o vacanţă anuală”, descrie ea modul în care privea lucrurile la 27 de ani.

    A luat decizia să plece din ţară, atât pentru că voia să îşi întemeieze o familie, cât şi din cauza rigorilor din mediul corporatist. ”Simţeam că mă plafonasem mult, că trăiam între 7:00 şi 18:00, cu implicare totală în muncă şi cu trai dependent de fiecare salariu”, povesteşte Delu.

    S-a mutat în Singapore pentru a fi alături de soţul ei după ce s-a înscris la un master în managementul turismului în cadrul London School of Business and Finance.  După mutarea în Singapore, cei doi au continuat să viziteze Bali – destinaţie pe care o descoperiseră în repetatele lor călătorii – iar în iarna anului 2014 au decis să parieze pe un business acolo.  ”În aceeaşi călătorie am găsit un spaţiu comercial şi a fost mai mult o decizie pur sufletească”, povesteşte ea debutul aventurii antreprenoriale pe teritoriul asiatic.

    Au închiriat spaţiul pe o perioadă de şase ani, plătind pentru întreaga perioadă 30.000 de dolari, din cauza regulilor impuse de balinezi. Deşi făcuseră contractul, nu aveau încă idee care va fi destinaţia spaţiului.”La început, am vrut să dezvoltăm o cafenea/juice bar, în care să comercializăm şi alte produse alimentare. Ulterior am descoperit că pentru a vinde produse alimentare, inclusiv cafea, era nevoie de un lung proces administrativ”, explică antreprenoarea.

    Un consultant le-a recomandat să deschidă doar un magazin fără comercializare de alimente, pentru ca apoi să se ocupe de procesul de transformare în cafenea. Au trecut trei luni până să deschidă magazinul. ”La foarte scurt timp am realizat că nimic nu progresează în reparaţii dacă nu eram acolo”. A luat astfel decizia să renunţe la masterul din Singapore şi de a petrece mai mult timp în Bali. ”

    ”La început nu înţelegeam stilul încet de muncă al oamenilor, cât de mult timp au nevoie să se pregătească pentru o sărbătoare, de toate ceremoniile care păreau fără sfârşit şi în timpul cărora ei nu erau disponibili”, povesteşte Delu. S-a adaptat treptat la acest stil. ”Am înţeles că aceşti oameni încă nu au concept de motivare, target, competiţie, dar au concepte puternice legate de loialitate, onestitate, creativitate”.

    Au transformat spaţiul într-un concept store, unde comercializează de la haine handmade sau create din material eco-friendly – produse balineze, bijuterii, picture, sticlă pictată, cărţi. Se adresează mai ales turiştilor, dar au şi clienţi din rândul comunităţilor de expatriaţi ce ce trăiesc acolo.

    Antreprenoarea observă cum pe zi ce trece comunitatea persoanelor care aleg să spună nu vieţii în corporaţie aleg această destinaţie, mai ales datorită faptului că oraşul Ubud a fost pus pe harta turistică datorită cărţii şi filmului Eat Pray Love.

    Mihaela Delu spune că investiţia în magazin s-a ridicat la 50.000 de dolari, iar după două luni, afacerea producea suficient pentru a acoperi cheltuielile. ”Dacă totul va continua la fel de optimist, previzionăm recuperarea investiţiei iniţiale în mai puţin de un an”. 

    Printre planurile de viitor se numără dezvoltarea unui eco resort, departe de oraş, pentru care previzionează o investiţie de 800.000 de dolari. Speră să realizeze proiectul în peste şapte ani pentru că ”Dacă în România ne plângem de proiecte care durează prea mult, aici perioada se dublează”.

  • Doi medici au transformat pasiunea pentru cai într-un business de un milion de lei

    Doi medici oftalmologi şi-au transformat pasiunea pentru echitaţie şi dragostea pentru cai într-un business care le aduce deja primul milion de lei. Următorul pas îl reprezintă dezvoltarea evenimentelor şi competiţiilor sportive de echitaţie, care în occident sunt deja trecute în calendarul executivilor de top, al oamenilor de afaceri şi al capetelor încoronate.

    Numele Ozanei Moraru şi cel al soţului său Cristian Moraru sunt strâns legate de medicină, mai exact de businessul Oculus, lansat acum mai bine de două decenii şi care cuprinde astăzi mai multe centre oftalmologice în Bucureşti, cu afaceri de peste 14,5 milioane de lei anul trecut. În urmă cu circa cinci ani însă, cei doi antreprenori au decis să îşi diversifice portofoliul şi să investească într-un centru de echitaţie la ieşirea din Bucureşti, îmbinând astfel pasiunea lor pentru hipism cu potenţialul unui domeniu încă nexploatat.

    Astăzi, clubul Equestria găzduieşte cursuri de echitaţie pentru amatori şi avansaţi, organizează competiţii sportive de echitaţie şi oferă găzduire în sistem de pensiune pentru circa 50 de cai pe lângă cei 24 ai companiei.

    „Din fericire, am ajuns la momentul în care principalele activităţi din viaţa mea – medicina şi pasiunea pentru echitaţie – se îmbină armonios, având un efect benefic una asupra celeilalte şi ambele asupra mea“, povesteşte Ozana Moraru. Ea recunoaşte că are un program destul de strict, pe care face eforturi să îl respecte şi astfel să îmbine utilul cu plăcutul. „La clinică îmi închei programul în jurul orei 15:00 şi îmi rămâne suficient timp pentru a mă duce la club, fie pentru a mă bucura de sport, fie pentru a rezolva alte sarcini administrative.“ Având în vedere că şi soţul său este medic, antreprenoarea recunoaşte că atât sala de operaţie, cât şi responsabilităţile din cadrul clubului de echitaţie sunt împărţite în familie.

    „Aventura“ în business a familiei Moraru începe în 1993, când un rezident la spitalul de oftalmologie din Bucureşti şi un medic de aceeaşi specialitate care profesa la Giurgiu au decis să renunţe la slujba prost plătită la stat şi să muncească pe cont propriu. Au închiriat două cabinete şi o sală de operaţii într-o policlinică din cartierul bucureştean Pantelimon şi au început să ofere intervenţii oftalmologice în regim ambulator. Acesta a fost doar începutul unui business care s-a dezvoltat treptat. Astfel, primele aparate au fost cumpărate la mâna a doua cu ajutorul unui partener din Olanda, profitul a apărut în 1999, iar concurenţa a început să îşi facă simţită prezenţa după anul 2000, potrivit unor informaţii oferite anterior de proprietarii Oculus.

    Anul 2001 le-a adus primul milion de euro la capitolul venituri, iar primul milion de euro profit avea să vină patru ani mai târziu. O parte din câştigurile din medicină au fost investite în Equestria, amplasat la 17 kilometri de Capitală, în comuna Tâncăbeşti, acesta necesitând o investiţie iniţială de 4 milioane de euro. „Totul a început prin luarea unor lecţii de echitaţie. A urmat apoi cumpărarea primului meu cal. Au mai venit doi, apoi încă doi. De data aceasta, caii erau mai valoroşi, de performanţă.“