BusinessMagazin

Tag: potential

  • Top 10 cele mai sinistre locuri de pe Pamant

    Fără îndoială, oamenii sunt creaturi fascinante, plamadite din raţiune, suflet şi materie, capabile de săvârşirea unora dintre cele mai remarcabile frumuseţi. Nenumărate exemple prezente în întreaga lume certifică incontestabil potenţialul creator de bine al umanităţii. Această dimensiune admirabilă nu pare însă a exclude deprinderile aflate la antipodul sau, aceleaşi creaturi “divine” virând cu lejeritate şi spre grotesc, pe care îl modelează cu o măiestrie similară.

    10. Muzeul de Istorie Medicala Mütter

    Muzeul este unul al patologiei, al vechilor instrumente medicale si al exponatelor biologice. Institutia este cunoscuta mai ales pentru vasta sa colectie de cranii, dar prezinta si numeroase elemente biologice unice, cum ar fi scheletul unui copil cu două capete

    Iată câteva exemple ale unora dintre cele mai sinistre locuri de pe Pământ

  • Insulele pe care se ceartă şase ţări. Conflictul poate determina o explozie de consecinţe negative la nivel global

    Marea Chinei de Sud este o zonă cu mare potenţial economic, din perspectiva resurselor naturale, pentru care ţările învecinate se află într-o strânsă competiţie. Pretenţii teritoriale ridică, pe de o parte, China, iar pe de altă parte Vietnam şi Filipine, iar în confruntare SUA se vor mediator. Deciziile recente ale procesului internaţional cu guvernul chinez în poziţia de inculpat pot determina o explozie de consecinţe negative la nivel global.

    Insulele din Marea Chinei de Sud sunt disputate de şase guverne. China, Taiwan şi Vietnam îşi dispută insulele Paracel, situate în nordul mării. China, Taiwan, Vietnam şi Filipine au pretenţii asupra unei părţi însemnate din insulele Spratly (primele trei le revendică în totalitate), iar Malaiezia şi Brunei revendică anumite insule sau formaţiuni din acest lanţ, care sunt situate în apropierea coastelor lor. Toate aceste ţări, în afară de Brunei, administrează unele insule, deşi există şi numeroase insule care nu sunt ocupate de nicio ţară. Disputele dintre China, cel mai aprig jucător, şi celalalte ţări din Asia de Sud-Est au creat o zonă fierbinte, în care forfotesc conflicte ce tind să ia o turnură militară. SUA, care se declară neutre, au căutat să menţină libertatea de navigaţie în zonă şi să sprijine celelalte naţiuni din Asia de Sud-Est afectate de pretenţiile teritoriale ale Chinei. Mai mult, în toamna lui 2015, SUA au semnalat că vor contesta suveranitatea Chinei şi au trimis nave militare şi avioane pentru a asigura accesul la principalele rute maritime şi aeriene.

    Pe de altă parte, chinezii şi-au susţinut pretenţiile prin demararea unor construcţii pe insulele din zonă şi prin patrule navale. Ambele părţi se acuză reciproc de „militarizarea“ zonei. În ultimii ani, imagini din satelit au demonstrat eforturile sporite ale Chinei de a revendica terenuri în zonă prin crearea de la zero a unor insule artificiale, construcţii de porturi sau instalaţii militare. Miza o reprezintă controlul navigaţiei, într-o zonă traversată de foarte multe linii comerciale, dar şi zăcămintele subterane de hidrocarburi. China extrage zilnic circa 4,3 milioane de barili de petrol, dar consumă de aproape trei ori mai mult, astfel că asigură două treimi din consum din importuri.

    Chinezii pretind, de departe, cea mai mare parte a teritoriului, delimitând această zonă prin nine-dash line (linia din nouă puncte), care apare marcată pe hărţile chineze, delimitând aproape toată Marea Chinei. Beijingul spune că deţine acele zone de câteva secole, când insulele Paracel şi Spratly au fost considerate parte integrantă a naţiunii chineze, susţinând că în 1947 s-a emis o hartă care demonstrează aceste afirmaţii. Cu toate acestea, criticile spun că linia din nouă puncte care apare pe hărţile chineze nu include coordonate şi, mai mult, nu este clar dacă statul chinez doreşte doar teritoriul terestru din cadrul liniei sau toate apele teritoriale.

    Vietnam contestă aprig contextul istoric al Chinei, spunând că vietnamezii s-au pronunţat în mod activ atât asupra Paracel, cât şi Spratly, încă din secolul al XVII-lea, având şi documentele care atestă cele spuse. Celălalt solicitant major în zonă este Filipine, care invocă proximitatea sa geografică pentru suveranitatea asupra insulelor Spratly. Atât Filipine, cât şi China revendică Scarborough Shoal (cunoscut sub numele de insula Huangyan în China) – o zonă aflată la distanţă de 100 de mile de Filipine şi 500 de mile de China. Malaiezia şi Brunei revendică, de asemenea, teritorii în Marea Chinei de Sud, care, după spusele lor, se încadrează în zonele proprii economice exclusive, după cum sunt definite de CNUDM – convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării. Brunei nu pretinde niciuna dintre insule în litigiu, dar Malaiezia susţine un număr mic de insule din arhipeleagul Spratly. China preferă negocierile bilaterale cu celelalte părţi, dar mulţi dintre vecinii săi susţin că dimensiunea şi influenţa Chinei îi dau un avantaj nedrept. Unele ţări susţin ca variantă corectă negocierea cu ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), o grupare regională de 10 membri, care este formată din Thailanda, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Brunei, Laos, Vietnam, Myanmar şi Cambodgia. China se opune, însă, şi acestei propuneri, în timp ce ASEAN este divizată asupra modului de soluţionare a litigiului.

    China şi SUA faţă-n faţă. Pretenţiile şi puterea crescândă a Beijingului au creat semne de întrebare şi panică Washingtonului, dar SUA au fost mult timp reticente în a se confrunta direct cu guvernul chinez, în special înainte de vizita preşedintelui chinez Xi Jinping în SUA. În cele din urmă, Obama a aprobat o operaţiune de libertate a navigaţiei – Freedom of Navigation Operation – FONOP. Operaţiunea a implicat o navă militară americană – distrugătorul USS Lassen – care a navigat în apele teritoriale ale Recifului Subi, demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Au existat în acest context multe dezbateri despre scopul exact al operaţiunii şi despre posibilitatea ca ea să fi fost executată în mod greşit, însă mesajul recepţionat în Beijing a fost clar: SUA nu se tem să îşi folosească puterea militară pentru a impune limite Chinei.

    Operaţiunea nu a determinat nicio confruntare militară între cele două mari puteri, însă două luni mai târziu un alt eveniment a stârnit controverse: un avion de spionaj american care patrula prin Marea Chinei de Sud a zburat accidental deasupra unei insule artificiale a Chinei. Imediat, un editorial instigator a apărut în Global Times, un puternic ziar naţionalist de stat, care solicita Chinei să se pregătească pentru o „confruntare militară“. Oficialii americani au dat vina pe vremea proastă, subliniind faptul că nu a fost vorba de o nouă operaţiune de libertate a navigaţiei. Beijingul a criticat evenimentul, dar militarii staţionaţi pe insula în cauză s-au abţinut de la acţiuni periculoase. Chiar dacă SUA şi China vor reuşi să evite un conflict direct în Marea Chinei de Sud, aceste dispute maritime îşi pot lăsa amprenta asupra relaţiilor dintre cele două mari puteri. SUA şi China au recunoscut că probleme globale pot fi rezolvate doar prin cooperarea dintre ele şi că menţinerea păcii este în avantajul ambelor. Reacţia relativ reţinută a Beijingului în urma operaţiunii navale americane demonstrează importanţa pe care liderii chinezi o acordă relaţiilor cu Washingtonul. Însă confruntări repetate în Marea Chinei de Sud ar putea crea o ruptură în această relaţie, cu consecinţe importante la nivel global. Dacă SUA şi China ar începe să se considere inamici şi ar porni o competiţie militară, economia mondială ar avea de suferit.

  • Insulele pe care se ceartă şase ţări. Conflictul poate determina o explozie de consecinţe negative la nivel global

    Marea Chinei de Sud este o zonă cu mare potenţial economic, din perspectiva resurselor naturale, pentru care ţările învecinate se află într-o strânsă competiţie. Pretenţii teritoriale ridică, pe de o parte, China, iar pe de altă parte Vietnam şi Filipine, iar în confruntare SUA se vor mediator. Deciziile recente ale procesului internaţional cu guvernul chinez în poziţia de inculpat pot determina o explozie de consecinţe negative la nivel global.

    Insulele din Marea Chinei de Sud sunt disputate de şase guverne. China, Taiwan şi Vietnam îşi dispută insulele Paracel, situate în nordul mării. China, Taiwan, Vietnam şi Filipine au pretenţii asupra unei părţi însemnate din insulele Spratly (primele trei le revendică în totalitate), iar Malaiezia şi Brunei revendică anumite insule sau formaţiuni din acest lanţ, care sunt situate în apropierea coastelor lor. Toate aceste ţări, în afară de Brunei, administrează unele insule, deşi există şi numeroase insule care nu sunt ocupate de nicio ţară. Disputele dintre China, cel mai aprig jucător, şi celalalte ţări din Asia de Sud-Est au creat o zonă fierbinte, în care forfotesc conflicte ce tind să ia o turnură militară. SUA, care se declară neutre, au căutat să menţină libertatea de navigaţie în zonă şi să sprijine celelalte naţiuni din Asia de Sud-Est afectate de pretenţiile teritoriale ale Chinei. Mai mult, în toamna lui 2015, SUA au semnalat că vor contesta suveranitatea Chinei şi au trimis nave militare şi avioane pentru a asigura accesul la principalele rute maritime şi aeriene.

    Pe de altă parte, chinezii şi-au susţinut pretenţiile prin demararea unor construcţii pe insulele din zonă şi prin patrule navale. Ambele părţi se acuză reciproc de „militarizarea“ zonei. În ultimii ani, imagini din satelit au demonstrat eforturile sporite ale Chinei de a revendica terenuri în zonă prin crearea de la zero a unor insule artificiale, construcţii de porturi sau instalaţii militare. Miza o reprezintă controlul navigaţiei, într-o zonă traversată de foarte multe linii comerciale, dar şi zăcămintele subterane de hidrocarburi. China extrage zilnic circa 4,3 milioane de barili de petrol, dar consumă de aproape trei ori mai mult, astfel că asigură două treimi din consum din importuri.

    Chinezii pretind, de departe, cea mai mare parte a teritoriului, delimitând această zonă prin nine-dash line (linia din nouă puncte), care apare marcată pe hărţile chineze, delimitând aproape toată Marea Chinei. Beijingul spune că deţine acele zone de câteva secole, când insulele Paracel şi Spratly au fost considerate parte integrantă a naţiunii chineze, susţinând că în 1947 s-a emis o hartă care demonstrează aceste afirmaţii. Cu toate acestea, criticile spun că linia din nouă puncte care apare pe hărţile chineze nu include coordonate şi, mai mult, nu este clar dacă statul chinez doreşte doar teritoriul terestru din cadrul liniei sau toate apele teritoriale.

    Vietnam contestă aprig contextul istoric al Chinei, spunând că vietnamezii s-au pronunţat în mod activ atât asupra Paracel, cât şi Spratly, încă din secolul al XVII-lea, având şi documentele care atestă cele spuse. Celălalt solicitant major în zonă este Filipine, care invocă proximitatea sa geografică pentru suveranitatea asupra insulelor Spratly. Atât Filipine, cât şi China revendică Scarborough Shoal (cunoscut sub numele de insula Huangyan în China) – o zonă aflată la distanţă de 100 de mile de Filipine şi 500 de mile de China. Malaiezia şi Brunei revendică, de asemenea, teritorii în Marea Chinei de Sud, care, după spusele lor, se încadrează în zonele proprii economice exclusive, după cum sunt definite de CNUDM – convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării. Brunei nu pretinde niciuna dintre insule în litigiu, dar Malaiezia susţine un număr mic de insule din arhipeleagul Spratly. China preferă negocierile bilaterale cu celelalte părţi, dar mulţi dintre vecinii săi susţin că dimensiunea şi influenţa Chinei îi dau un avantaj nedrept. Unele ţări susţin ca variantă corectă negocierea cu ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), o grupare regională de 10 membri, care este formată din Thailanda, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Brunei, Laos, Vietnam, Myanmar şi Cambodgia. China se opune, însă, şi acestei propuneri, în timp ce ASEAN este divizată asupra modului de soluţionare a litigiului.

    China şi SUA faţă-n faţă. Pretenţiile şi puterea crescândă a Beijingului au creat semne de întrebare şi panică Washingtonului, dar SUA au fost mult timp reticente în a se confrunta direct cu guvernul chinez, în special înainte de vizita preşedintelui chinez Xi Jinping în SUA. În cele din urmă, Obama a aprobat o operaţiune de libertate a navigaţiei – Freedom of Navigation Operation – FONOP. Operaţiunea a implicat o navă militară americană – distrugătorul USS Lassen – care a navigat în apele teritoriale ale Recifului Subi, demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Au existat în acest context multe dezbateri despre scopul exact al operaţiunii şi despre posibilitatea ca ea să fi fost executată în mod greşit, însă mesajul recepţionat în Beijing a fost clar: SUA nu se tem să îşi folosească puterea militară pentru a impune limite Chinei.

    Operaţiunea nu a determinat nicio confruntare militară între cele două mari puteri, însă două luni mai târziu un alt eveniment a stârnit controverse: un avion de spionaj american care patrula prin Marea Chinei de Sud a zburat accidental deasupra unei insule artificiale a Chinei. Imediat, un editorial instigator a apărut în Global Times, un puternic ziar naţionalist de stat, care solicita Chinei să se pregătească pentru o „confruntare militară“. Oficialii americani au dat vina pe vremea proastă, subliniind faptul că nu a fost vorba de o nouă operaţiune de libertate a navigaţiei. Beijingul a criticat evenimentul, dar militarii staţionaţi pe insula în cauză s-au abţinut de la acţiuni periculoase. Chiar dacă SUA şi China vor reuşi să evite un conflict direct în Marea Chinei de Sud, aceste dispute maritime îşi pot lăsa amprenta asupra relaţiilor dintre cele două mari puteri. SUA şi China au recunoscut că probleme globale pot fi rezolvate doar prin cooperarea dintre ele şi că menţinerea păcii este în avantajul ambelor. Reacţia relativ reţinută a Beijingului în urma operaţiunii navale americane demonstrează importanţa pe care liderii chinezi o acordă relaţiilor cu Washingtonul. Însă confruntări repetate în Marea Chinei de Sud ar putea crea o ruptură în această relaţie, cu consecinţe importante la nivel global. Dacă SUA şi China ar începe să se considere inamici şi ar porni o competiţie militară, economia mondială ar avea de suferit.

  • România a câştigat marele premiu la competiţia de antreprenoriat JA Europe Enterprise Challenge 2016

    Save Energy a câştigat marele premiu pentru cea mai bună companie. Echipa a fost aleasă pe baza ideii inovatoare şi a potenţialului puternic de business, care oferă o soluţie ce salvează energia consumată inutil de dispozitivele electrice. Echipa a propus o priză inteligentă care împiedică alimentarea cu energie electrică a diferitelor aparate, atunci când acestea sunt în stand-by. Folosind un microprocesor pe 8 biţi priza poate detecta automat atunci când dispozitivele intră în stand-by şi poate împiedica automat alimentarea acestora la sursa de curent, astfel salvând energia consumată inutil. Membrii echipei estimează că dacă la nivel mondial toate prizele ar fi înlocuite cu Save Energy, consumul de curent electric s-ar reduce cu cel puţin 10%.

    Echipa a concurat împotriva  a 19 companii din 16 ţări europene.

    “Ne-am focusat pe inovaţie, tehnologie şi creativitate pentru a ne dezvolta proiectul. Pentru a câştiga, am lucrat foarte mult alături de JA România, dar cred că principalul nostru avantaj constă în abilitatea noastră de a prezenta şi de a vorbi în public, dar şi de abilitatea de a scala afacerea. Am întâlnit mulţi studenţi din Europa cu un potential mare şi noi toţi vom face lucruri mari în viitorul apropiat. Premiul câştigat mă va ajuta mult în business. Totuşi, nu este vorba de banii pe care îi primim, ci despre expunere şi de validarea pe piaţă din partea unor juraţi foarte calificaţi. De asemenea, am primit premiul EY Business Vision care ne va ajuta să intrăm în piaţă mult mai rapid şi ne va oferi soluţii pentru toate problemele mici.”, a spus Alexander Marcu-Stoica, CEO Save Energy.

    Pe 6-8 iulie, peste 90 de studenţi au concurat în finalacompetiţiei de antreprenoriat JA Europe Enterprise Challenge 2016. Găzduit în România, Bucureşti, JA Europe Enterprise Challenge reprezintă evenimentul european anual al studenţilor ce au participat de-a lungul anului în programul universitar de antreprenoriat “Start Up” şi care au câştigat etapele naţionale din ţările lor. Programul “Start Up” este o iniţiativă JA Europece a implicat 14,000 de studenţi din 300 de univesităţi, oferindu-le oportunitatea de conduce un business încă de la etapa de idee.
     

  • Terorişti s-ar putea folosi de roboţi ucigaşi în viitor. Stephen Hawking avertizează: “Inteligenţa artificială are potenţialul de a evolua mai rapid decât rasa umană”

    Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a găzduit la începutul acestui an, la Geneva, o dezbatere despre un nou tip de armă, robotul ucigaş, care ar putea fi creat de către terorişti. Scopul întâlnirii a fost începerea procesului de stabilire a orientărilor stricte care reglementează utilizarea robotului ucigaş, scrie Daily Mail.

    În cadrul întâlnirii oficiale a statelor membre ONU s-a discutat problema tehnologiei care poate permite unui robot pre-programat să ucidă. În viitorul apropiat este posibil ca maşinăriile să aleagă independent ţintele indiferent de dorinţele creatorilor. Armele pe deplin autonome se deplasează rapid din domeniul science fiction spre realitate.

    “În timp ce aceste sisteme de ucidere robotizate ar putea fi disponibile într-o primă etapă doar în ţările avansate tehnologic, pe viitor acestea s-ar putea răspândi”, a susţinut raportul ONU.

    Anul trecut mai mult de 1.000 de specialişti în tehnologie şi robotică, inclusiv omul de ştiinţă  Stephen Hawking, Elon Musk, CEO-ul Tesla Motors,si Steve Wozniak, co-fondatorul Apple, au avertizat că astfel de arme ar putea fi dezvoltate în câţiva ani, nu în zeci de ani.

    Profesorul Stephen Hawking a reiterat îngrijorările sale săptămâna trecută, vorbind la emisiunea ,,Now show” a lui Larry King. El a spus în cadrul emisiunii că ,, odată ce maşinile ajung să fie în stare să se dezvolte din ce în ce mai mult, nu putem prezice dacă obiectivele lor vor fi la fel cu cele ale oamenilor”. ,,Inteligenţa artificială are potenţialul de a evolua mai rapid decât rasa umană”, a declarat fizicianul.

    Statele Unite ale Americii, China, Israel, Coreea de Sud, Rusia şi Marea Britanie îşi îndreaptă atenţia spre sisteme care să ofere  mai multă autonomie maşinilor de luptă.

  • Terorişti s-ar putea folosi de roboţi ucigaşi în viitor. Stephen Hawking avertizează: “Inteligenţa artificială are potenţialul de a evolua mai rapid decât rasa umană”

    Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a găzduit la începutul acestui an, la Geneva, o dezbatere despre un nou tip de armă, robotul ucigaş, care ar putea fi creat de către terorişti. Scopul întâlnirii a fost începerea procesului de stabilire a orientărilor stricte care reglementează utilizarea robotului ucigaş, scrie Daily Mail.

    În cadrul întâlnirii oficiale a statelor membre ONU s-a discutat problema tehnologiei care poate permite unui robot pre-programat să ucidă. În viitorul apropiat este posibil ca maşinăriile să aleagă independent ţintele indiferent de dorinţele creatorilor. Armele pe deplin autonome se deplasează rapid din domeniul science fiction spre realitate.

    “În timp ce aceste sisteme de ucidere robotizate ar putea fi disponibile într-o primă etapă doar în ţările avansate tehnologic, pe viitor acestea s-ar putea răspândi”, a susţinut raportul ONU.

    Anul trecut mai mult de 1.000 de specialişti în tehnologie şi robotică, inclusiv omul de ştiinţă  Stephen Hawking, Elon Musk, CEO-ul Tesla Motors,si Steve Wozniak, co-fondatorul Apple, au avertizat că astfel de arme ar putea fi dezvoltate în câţiva ani, nu în zeci de ani.

    Profesorul Stephen Hawking a reiterat îngrijorările sale săptămâna trecută, vorbind la emisiunea ,,Now show” a lui Larry King. El a spus în cadrul emisiunii că ,, odată ce maşinile ajung să fie în stare să se dezvolte din ce în ce mai mult, nu putem prezice dacă obiectivele lor vor fi la fel cu cele ale oamenilor”. ,,Inteligenţa artificială are potenţialul de a evolua mai rapid decât rasa umană”, a declarat fizicianul.

    Statele Unite ale Americii, China, Israel, Coreea de Sud, Rusia şi Marea Britanie îşi îndreaptă atenţia spre sisteme care să ofere  mai multă autonomie maşinilor de luptă.

  • Escape the room a evadat: de la business de nişă la fenomen social

    Ideea din spatele Escape este una destul de simplă: eşti într-o cameră încuiată, înconjurat de indicii, şi ai la dispoziţie 60 de minute pentru a găsi cheia. Pare simplu? În realitate, nu e chiar aşa. România a apărut pe harta mondială a jocurilor de tip Escape the Room în 2013, atunci când mai mulţi antreprenori din Cluj şi Timişoara au decis să-şi încerce norocul, amenajând locaţii. A urmat Bucureşti, unde, fără bugete de promovare, Escape the Room a început să atragă tot mai mulţi clienţi.

    UN DOMENIU ÎN CARE CONCURENŢA ESTE NECESARĂ

    Franciska Vaida (28 de ani) şi Radu Tiu (37 de ani) sunt echipa din spatele No Exit Escape Room, brand ce operează două camere: Salon #13 şi The Box. „Venim din medii diferite, el este corporatist pursânge, iar eu psiholog; o vreme am lucrat în privat iar acum sunt angajata unei instituţii de stat“, povesteşte Franciska Vaida. „Credem că aceste diferenţe de background ne-au ajutat în crearea acestui proiect.“

    Au investit în afacere 7.000 de euro, investiţie ce a inclus partea de construcţie, amenajări şi implementare a conceptelor celor două camere. „Radu a auzit de concept şi amândurora ne-a plăcut foarte tare ideea. El era într-un fel de an sabatic şi eu eram într-o perioadădestul de rutinată la muncă, aşa că momentul a fost perfect. Eu aveam ceva experienţă în zona asta de antreprenoriat, el era curios să încerce un business nou care să îmbine creativitatea cu arta şi zona de entertainment, iar de aici lucrurile au evoluat într-un mod constructiv şi s-a născut No Exit Escape Room“, povesteşte ea.

    Piaţa de Escape the Room nu este neapărat una stabilă, cred ei, numărul clienţilor variind puternic de-a lungul unui an. „Am avut câteva luni foarte bune, dar în aceeaşi măsură am avut trei luni teribil de slabe. Vizavi de clienţi, situaţia este mai complicată decât ar părea în prima fază şi am să vă explic de ce: acest concept este relativ nou în România şi încă sunt foarte mulţi oameni care nu au auzit de el, astfel încât este în continuă mişcare şi creştere. Radu are o vorbă draguţă: «Suntem prieteni cu clienţii preţ de două camere, apoi putem să le recomandăm şi altele»; asta înseamnă că după ce o echipă termină camera unui operator, va merge să joace în camerele altor operatori şi de aici fluxul de clienţi. Este un domeniu în care concurenţa este cât se poate de constructivă şi necesară“, explică fondatorii No Exit. „Sunt foarte multe camere bune în acest moment în Bucureşti. No Exit se diferenţiază prin faptul că game play-ul se bazează foarte mult pe logică, pe vizualizare, oamenii se distrează bazându-se pe propria lor minte şi mai puţin pe artificii ale decorului sau pe altfel de device-uri.“

    TINERI ABSOLVENŢI, ÎNCUIEM CORPORATIŞTI

    Escapology a fost fondată de Bogdan Păduraru şi Andreea Caragioiu. Bogdan are 28 ani, este născut în Medgidia, a terminat Facultatea de Comerţ la ASE în Bucureşti; este programator şi pasionat de robotică şi aştepta cu nerăbdare să găsească o idee de afacere care să-l transforme în antreprenor. Andreea are tot 28 de ani, născută în Bucureşti, a terminat specializarea Informatică la Universitatea Bucureşti, iar apoi a terminat un master în management la ASE, pasionată de hand-made şi antreprenoriat. „Escapology era în faza de idee încă din decembrie 2014. Nu a fost ceva premeditat, ci asta am simţit că trebuie să facem. Primul Escape jucat a fost în octombrie 2014 în Bucureşti, însă ideea de a ne face propriul Escape nu se conturase încă. Punctul decisiv a fost după ce am jucat câteva Escape-uri în Budapesta şi am fost atât de captivaţi de stilul de joc şi de elementele din camere încât la scurt timp ne-am apucat să creăm propriul Escape. Şi aşa a prins viaţă Escapology – High Tech Escape Room. De ce High Tech? Pentru că noi credem că la momentul de faţă un joc cu adevărat captivant şi bun trebuie să înglobeze şi tehnologie, credem că Escape-urile de tip clasic trebuie sa fie puţine şi… pe cât posibil de colecţie“, spun cei doi.

    Primul pas, spun ei, a fost să studieze foarte bine piaţa de Escape din Bucureşti pentru a elimina pe cât posibil asemănările cu alte jocuri. „Această experienţă ne-a ajutat să înţelegem foarte bine psihologia jocului de Escape pentru a reuşi noi înşine să creăm un scenariu original, cu un stil de joc alert şi elemente personalizate, care nu se regăsesc în altă parte.“
    Investiţia iniţială a trecut de 10.000 de euro şi au în plan să mai finanţeze, din resurse proprii, următoarele două proiecte: primul pe partea de persoane fizice şi al doilea pe partea de corporate. „Nu avem un profil anume al clientului Escapology, dar avem două mari direcţii pe care le-am identificat: pe de o parte tineri corporatişti, iar pe de alta copii şi adolescenţi veniţi să se distreze singuri sau împreună cu familia.

    Piaţa de Escape Room din România este încă într-o fază aflată la început în special în provincie. Situaţia în Bucureşti, ca în majoritatea domeniilor de altfel, stă total diferit. Conceptul a devenit faimos în ultimii doi ani şi numărul camerelor a explodat de la o piaţă de aproximativ 10 camere în 2014 la 120 de camere în 2016. Ritmul de creştere a încetinit foarte mult, majoritatea jocurilor s-au deschis în primăvară-vară 2015 şi apoi apariţiile noi au fost din ce în ce mai rare. Piaţa este foarte fragmentată, există foarte mulţi operatori cu un numar relativ mic de camere. Mulţi dintre aceştia au pornit în acest domeniu fără un background relevant de cunoştinţe şi abilităţi, astfel că sunt numeroase jocuri slabe calitativ, atât pe stilul de joc şi puzzle-uri, cât şi decor şi atmosferă generală.“ Escapology operează în prezent camera The Nuclear Spring, cu un grad de dificultate mediu spre avansat. „Nu este neapărat vorba de jocuri excesiv de grele, ci mai degrabă de numărul mare de elemente din joc şi mulţi paşi ce trebuie rezolvaţi“, explică cei doi.

    DOI VIITORI CONSULTANŢI PASIONAŢI DE JOCURI

    Vlad Istrate (23 de ani) şi Denise Ionescu (25 de ani) sunt freelanceri: Vlad în domeniul financiar, iar Denise în zona traducerilor. În prezent ambii urmează un master de consultanţă în afaceri la Universitatea Bucureşti, dar timpul liber şi-l petrec pentru a creşte businessul Bolthaus.

    „Ideea ne-a venit imediat după ce am auzit de acest concept de la nişte prieteni, iar după ce am jucat prima cameră deja am decis să pornim la drum cu propriul Escape Room. Conceptul ni s-a părut inedit şi datorită faptului că pe vremea aceea nu se găseau atât de multe Escape-uri în Bucureşti; ni s-a părut o oportunitate bună de afacere. Am luat-o ca pe o provocare, dacă în alte ţări se poate, la noi de ce nu?“, povesteşte Denise Ionescu. Au pornit businessul în vara anului 2015, însă „începutul a fost destul de lent, având o singură cameră pe vremea aceea (Tutankhamon’s Curse) iar publicitatea rezumându-se la «word of mouth», adică recomandarea prietenilor, aceştia fiind de altfel clienţii noştri din acea vară.“ În toamnă au terminat şi a doua cameră, Mayan Maze, şi au început să investească în publicitate pe canalele populare de socializare precum Facebook, Google+, Instagram şi chiar pe motorul de căutare Google.

    „Datorită faptului că Bolthaus operează în locaţie proprie, am avut posibilitatea de a construi totul pe placul nostru şi pe stilul imaginat de către noi. Renovarea şi amenajarea locului au costat în jur de 10.000 de euro, deoarece a necesitat un «facelift» considerabil, fiind un imobil vechi. Decorul, aparatura de logistică, site-ul, camerele de joc şi tot ce se mai poate adăuga până la produsul finit au mai costat încă 7.000 de euro“, spun cei doi.

    Elementele de diferenţiere faţă de alte afaceri similare, crede Denise Ionescu, sunt cele fizice şi dinamice pe care le-au încorporat în camera Mayan Maze. „Camera nu este una clasică, unde jocurile sunt rezolvate stând pe scaun sau pe jos – ci există posibilităţi de a te simţi în întregime într-o junglă veritabilă. Mai multe nu putem spune pentru a nu strica surpriza celor care nu au apucat să joace încă. De asemenea, considerăm ca locaţia este un avantaj, totul fiind nou cu un aspect modern.“

    DRUMUL DE LA BUSINESS LA FRANCIZĂ
    George Petre (26 de ani) şi Tudor Bogdan-Mario (25 de ani) au pornit afacerea InsideOut la începutul anului trecut, profitând de numărul tot mai mare al celor interesaţi de conceptul Escape the Room.
    Cei doi au pornit businessul cu o investiţie de 20.000 de euro, iar acum sunt aproape să lanseze cel de-al treilea scenariu. „Am pornit în mod oficial acest business în martie 2015 iar în iunie a avut loc lansarea InsideOut Escape Rooms cu prima cameră Inception: The Dream, după aproximativ trei luni de lucrări şi amenajări. Atunci a fost şi prima zi de testare a camerei, în jur de 7 echipe i-au trecut pragul. Emoţiile au fost mari, nu ştiam dacă vor evada în 20 minute, 60 sau deloc şi ne aducem şi acum aminte nerăbdarea de a auzi primul feedback.“
    Echipa InsideOut pregăteşte lansarea unui nou spaţiu, cel de-al treilea, denumit Lord Of The Rings: The Journey. „Este o cameră în care am mizat foarte mult pe decor şi tehnologie, în care am reuşit să îmbinăm perfect piese de decor hand-made aduse din Africa, cu microcontrolere, senzori de prezenţă şi magnetici, efecte de sunet şi altele.“
    Chiar dacă majoritatea clienţilor sunt persoane fizice şi nu companii, George Petre şi Tudor Bogdan-Mario spun că există interes pentru astfel de activităţi şi dinspre zona corporate. „Jocul de Escape se bazează pe comunicarea între membrii echipei, acest lucru este foarte important într-o companie, iar o astfel de activitate, în afara biroului, te face să descoperi lucruri noi despre colegii tăi, să îi cunoşti mai bine, într-un mod distractiv şi relaxat“, explică cei doi. „În ceea ce priveşte domeniul de activitate al companiei, nu există un tipar, am avut colaborări cu oameni din diferite industrii: IT, financiar-contabil sau retail.“
    Fondatorii InsideOut se gândesc la extinderea afacerii şi în afara Capitalei, cel mai probabil prin francizare. „Pe lângă deschiderea de noi camere şi îmbunătăţirea celor deja existente, pentru viitor ne dorim extinderea în alte oraşe din ţară cât şi dezvoltarea unui sistem de francize, însă până în prezent am oferit consultanţă celor ce ne-au trecut pragul şi au fost interesaţi de deschiderea unui Escape Room.“
     

  • Cel mai frumos maraton

    „Ce am făcut din iulie 2014? Cam tot ce am făcut se înscrie sub Metropolitan Life, sigur, pe lângă un record personal la maraton, creşterea copiilor şi alte aspecte care ţin de viaţa personală, sub sigla Metropolitan Life am făcut chiar multe“, şi-a început discursul Emilia Bunea, în cadrul celei de a doua ediţii de Meet the CEO la care a participat după doi ani de mandat. CEO-ul Metropolitan Life a acumulat o experienţă de 15 ani de carieră la nivel executiv: anterior venirii în România, a lucrat timp de trei ani în cadrul sediului central al ING Group (NN ulterior) din Amsterdam, unde a activat iniţial ca CFO pentru Europa Centrală şi de Est pe segmentul asigurărilor, iar apoi a fost CFO al grupului pe acest segment la nivelul întregului continent. Lucrează de aproape două decenii în asigurări, iar dacă ar fi să dea timpul înapoi, ar alege fără ezitare tot acest domeniu. Nu ar schimba locurile nici cu românca ce a câştigat maratonul la Jocurile Olimpice, deşi, în timpul liber, participă şi la astfel de competiţii, stabilindu-şi propriile recorduri. „Asigurările sunt o cursă pe termen şi mai lung. Maraton mai frumos nu este. Este un domeniu în care am intrat cu entuziasm – şi m-am întors cu entuziasm pentru că evoluează încontinuu şi este caracterizat de multă inovaţie – asigurările nu sunt ce au fost acum 10 ani şi nu sunt nici ce vor fi peste un deceniu“, explică Emilia Bunea.

    În urmă cu doi ani, din discursul executivului reieşea că pregăteşte o abordare optimistă a pieţei, în pofida pierderilor cu care se confrunta aceasta după criză, abordare pe care Emilia Bunea spune că a reuşit să o menţină în acest interval de timp: „Sunt în continuare entuziastă – poate mai puţin naivă decât eram în urmă cu acum doi ani, dar cred cu adevărat că ne schimbăm, văd schimbarea“, observă executivul. CEO-ul Metropolitan Life descrie efervescenţa de pe piaţă printr-o accelerare a activităţii din fiecare companie: „Cu siguranţă că aţi observat că proiectele au devenit business as usual şi că toate organizaţiile spun: „o să terminăm bucata aceasta de proiecte şi ne vom linişti, vom intra în normal“, dar nu mai există normal, normalul este format din schimbare“. Iar Metropolitan Life nu face excepţie de la această nouă regulă. Compania a înregistrat anul trecut un volum al subscrierilor de 235,2 milioane de lei, iar profitul companiei a atins valoarea de 178 de milioane de lei (circa 40 de milioane de euro), adică aproape 80% din primele subscrise. Rezultatul financiar al Metropolitan Life este de peste trei ori mai mare decât profitul obţinut în 2014, însă acesta este un efect al transformării companiei din România în sucursală şi al unui tranfer de portofolii, potrivit Emiliei Bunea, în condiţiile în care raportul dintre profit şi primele subscrise ajunge în medie la circa 5-7% în piaţa de asigurări de viaţă. „Profitul este clar un succes, însă valoarea de anul trecut a fost şi un rezultat al trecerii la structura de sucursală, după ce ne-am transformat în branch al MetLife Europe, context în care s-a făcut un transfer de portofoliu cu un preţ asociat – dar separând profitul regulat de cel ocazional rezultat al acestei tranzacţii, observăm că şi profitul regulat a crescut“, explică Bunea.

    Principalele realizări au fost, pentru companie, din punctul de vedere al executivului, digitalizarea – prin care, de pildă, toţi clienţii îşi pot vedea contractele online sau, în cazul produselor tip unit-linked, pot să îşi achiziţioneze acţiuni online, iar agenţii îşi ofertează clienţii direct de pe tabletă; lansarea unor produse inovatoare precum asigurarea de sănătate pentru copii – Doctor Kid şi WISE Plan, un produs de asigurare cu componentă investiţională care îţi oferă bonusuri şi în cazul unor evenimente fericite; gradul de engagement al angajaţilor – un sistem intern de măsurare, ce a poziţionat compania pe primul loc în regiune din punctul de vedere al implicării angajaţilor cu Metropolitan Life.

    Anul în curs se anunţă unul cu mai multe provocări pentru industria de asigurări, cea mai importantă schimbare fiind, probabil, alinierea la noile cerinţe de solvabilitate şi capital în domeniul asigurărilor, Solvency II, context în care Emilia Bunea îşi menţine aşteptările de creştere a pieţei asigurărilor de viaţă. „Vom creşte pe vânzările noi cam cu 15% anul acesta şi vom suna un milion de clienţi“ – descrie CEO-ul Metropolitan Life principalele rezultate pe care le aşteaptă în 2016. Acestea vor fi realizate prin canalul de telemarketing al companiei, dar şi prin bancassurance – compania colaborează cu 11 parteneri, atât bănci, cât şi instituţii financiare, printre care Garanti, Raiffeisen Bank, BRD ş.a. De anul acesta, Metropolitan Life a semnat un parteneriat strategic cu Banca Transilvania, prin care clienţii băncii pot beneficia de pachete de asigurare de viaţă ataşate creditelor de consum. La acestea se adaugă agenţii activi ai companiei, în număr de 500 acum şi pentru care vor continua recrutările. „Oferim o propunere interesantă pentru tinerii care pot să înceapă prin cariera de agent, care până acum nu are o imagine bună în piaţă din cauza unor istorii şi nu este văzută ca ceea ce poate fi de fapt: – consultantul financiar este un mic antreprenor – astfel că este un loc de muncă potrivit pentru tineri în special, care din în ce mai mulţi nu mai vor să fie angajaţi de corporaţie ci vor să fie independenţi.“

  • Cum a ajuns un tânăr din Deva să fie mai popular decât Smiley. Un milion de oameni s-au abonat la glumele lui

    Mihai Holhoş, fondatorul celui mai mare canal românesc independent de YouTube, s-a bazat pe consecvenţă atunci când a pus bazele Dozei de Haş. Cunoscut pe internet sub numele de Mikey Hash, tânărul de 29 de ani a reuşit să strângă din 2011 şi până acum aproape 850.000 de abonaţi.

    Mihai Holhoş a pornit în aventura pe internet acum cinci ani, când ideea de a face bani pe YouTube era într-o fază incipientă, chiar şi la nivel internaţional: „În România nu exista niciun youtuber, niciun creator de conţinut exclusiv online, era foarte puţin dezvoltată nişa asta, aşa că am încercat să încarc o emisiune pamflet pe care am făcut-o eu la mine în cameră pe genunchi, nu aveam niciun fel de aşteptare. Am dat-o unor prieteni să se uite, iar ei mi-au zis că a ieşit bine şi că ar trebui să mai fac şi altele. Am făcut apoi un clip public şi am primit feedback de la oameni necunoscuţi; mi-a plăcut sentimentul, aşa că am făcut episodul doi din Doza de Haş a doua zi. Oamenii au fost împărţiţi, unora le-a plăcut şi altora nu, dar acela a fost practic începutul. Am postat apoi în fiecare vineri, timp de cinci ani“.

    A înţeles potenţialul financiar „la câteva luni, poate un an de la primul clip“, dar i-a mai luat încă un an să genereze venituri. „În primii doi ani de-abia am ajuns la 100.000 de abonaţi, deci nu erau cifre foarte mari, plus că piaţa de YouTube era foarte puţin dezvoltată, aşa că mia de vizualizări valora foarte puţin. Nu exista YouTube România, parteneriatele se făceau printr-o adresă de proxy din Statele Unite şi banii intrau foarte greu“, spune Mihai Holhoş. „Oricum, datorită formatului emisiunii nu pot să generez foarte mulţi bani. În Doza de Haş folosesc alte filmuleţe de pe net, comentez alte clipuri pe care le găsesc şi, chiar dacă se încadrează la «fair use» după regulile celor de la YouTube, primesc tot timpul notificări că folosesc content care nu este al meu. Oricum, asta este o discuţie pe care o am eu cu cei de acolo de vreo un an de zile. Ca să clarificăm: bani de pe AdSense-ul clasic nu prea facem.“

    A început canalul când stătea la Deva şi îşi aminteşte amuzat de primul său client. „Primul client a fost o pizzerie din Deva care s-a oferit să ne dea pizza gratis la toţi, în fiecare zi de filmare comandam ce voiam şi ne aduceau. A fost primul product placement pe care l-am avut în emisiune. Dar aveam deja sute de mii de vizualizări, adică ne băteam cu televiziunile; diferenţa era că noi primeam doar trei pizza.“ În 2013, un prieten din industria de publicitate i-a propus să vină în Bucureşti şi să lucreze pentru el, folosindu-se de know-how-ul dobândit în trecut. În schimb, i-a oferit un salariu cu care să se poată întreţină în Capitală şi un studio în care să continue producţia video. A plecat de la companie în momentul când i s-a propus să prezinte o emisiune la una dintre cele mai mari televiziuni de la noi, lucru pe care l-a şi făcut, iar ulterior s-a mutat în propriul lui studio.

    Primul contract „serios“ de publicitate l-a semnat cu Cosmote. Îşi aminteşte că a fost prezent la lansarea iPhone 5 la un magazin pe Magheru, iar ideea contractului era să promoveze cât mai mult evenimentul. A anunţat pe canal că va merge, iar sute de fani au venit să-l cunoască: „Smiley, care era şi el prezent, se uita la mine şi nu ştia cine sunt. Habar n-avea de ce e atâta vâlvă în jurul meu. El stătea stingher într-un colţ în timp ce eu dădeam autografe“. Sunt mulţi creatori de conţinut în România care fac bani, dar nu din AdSense-ul clasic, adică din mii sau zeci de mii de vizualizări, explică tânărul antreprenor. „Se fac bani din product placement, când vine un brand şi vrea expunere la tine în emisiune sau la tine în vlog şi vrea să îi pomeneşti sucul sau compania de plăci video şi te plăteşte. Ăsta e modelul de business după care mergem.“ AdSense-ul clasic de pe YouTube nu merge în România; în Statele Unite, spre exemplu, merge foarte bine. „La traficul pe care îl avem noi, acolo am trăi bine, nu am mai avea nevoie de product placement. Iar asta se explică prin faptul că pe piaţa din România sunt foarte puţini advertiseri, şi atunci mia mea de vizualizări valorează foarte puţin. Dacă ar fi foarte multe companii care s-ar bate pe mia mea de vizualizări, atunci valoarea ar fi mult mai mare.“

    Are cinci angajaţi care câştigă „sume substanţiale“, pentru că a vrut să-i aducă la Bucureşti şi pe oamenii din Deva şi le-a dat cât au cerut, fără să negocieze. Are în plan să facă mai multe investiţii anul acesta, urmând pasiunea pe care a descoperit-o anul trecut pentru fenomenul Escape Room. „Am zis că pot cu siguranţă să fac asta bine, având în vedere şi influenţa pe care o avem pe internet.“ Şi aşa a şi fost: prima cameră dezvoltată de el, numită Leonardo da Vinci, ocupă primul loc pe site-ul Escapecentral.ro, cel mai mare agregator de profil. La Doza de Haş scrie singur textele, dar materialele folosite, montajul şi celelalte detalii cad în seama echipei. Pentru o emisiune de 10–12 minute filmează mai puţin de o oră, dar lucrurile nu au fost întotdeauna atât de simple. Cât despre costuri, ele pot fi extrem de reduse: „costul minim e zero, în cazul în care faci tu tot. Poate chiar să iasă de calitate bună, dar asta înseamnă să petreci foarte mult timp“. Se laudă cu faptul că nu a cheltuit niciun leu pe promovare, toată creşterea fiind organică. „O să ajungem la un milion de abonaţi anul acesta, prin mai-iunie, suntem primul canal independent de YouTube din România care va atinge acest prag.“

    Cât despre ceilalţi vloggeri români, Holhoş crede că ei nu înţeleg potenţialul de business al YouTube şi ratează, astfel, posibilitatea de a se dezvolta. „Ştiu vloggeri care au vizualizări destul de multe şi încă filmează cu un webcam. Sunt oameni despre care ştiu sigur că fac bani, dar nu îşi cumpără echipamente. Eu am investit cei mai mulţi bani, pentru ca în momentul în care am o idee să nu fiu limitat din punct de vedere tehnic, să pot să o pun în aplicare repede. Poţi numără pe degetele de la o mână creatorii de content pe YouTube din România care au o calitate foarte bună. Restul sunt copii, sunt prea mici, nu realizează potenţialul pe care îl poate avea un astfel de business.“

    Vezi şi:

    Cum arată cel mai nou sediu al Google

    Cele mai bune fotografii realizate cu iPhone 

    Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs

    Cum ar arăta lumea dăcă ar dispărea smartphone-ul

  • Cum a ajuns un tânăr din Deva să fie mai popular decât Smiley. Aproape un milion de oameni s-au abonat la glumele lui

    Mihai Holhoş, fondatorul celui mai mare canal românesc independent de YouTube, s-a bazat pe consecvenţă atunci când a pus bazele Dozei de Haş. Cunoscut pe internet sub numele de Mikey Hash, tânărul de 29 de ani a reuşit să strângă din 2011 şi până acum aproape 850.000 de abonaţi.

    Mihai Holhoş a pornit în aventura pe internet acum cinci ani, când ideea de a face bani pe YouTube era într-o fază incipientă, chiar şi la nivel internaţional: „În România nu exista niciun youtuber, niciun creator de conţinut exclusiv online, era foarte puţin dezvoltată nişa asta, aşa că am încercat să încarc o emisiune pamflet pe care am făcut-o eu la mine în cameră pe genunchi, nu aveam niciun fel de aşteptare. Am dat-o unor prieteni să se uite, iar ei mi-au zis că a ieşit bine şi că ar trebui să mai fac şi altele. Am făcut apoi un clip public şi am primit feedback de la oameni necunoscuţi; mi-a plăcut sentimentul, aşa că am făcut episodul doi din Doza de Haş a doua zi. Oamenii au fost împărţiţi, unora le-a plăcut şi altora nu, dar acela a fost practic începutul. Am postat apoi în fiecare vineri, timp de cinci ani“.

    A înţeles potenţialul financiar „la câteva luni, poate un an de la primul clip“, dar i-a mai luat încă un an să genereze venituri. „În primii doi ani de-abia am ajuns la 100.000 de abonaţi, deci nu erau cifre foarte mari, plus că piaţa de YouTube era foarte puţin dezvoltată, aşa că mia de vizualizări valora foarte puţin. Nu exista YouTube România, parteneriatele se făceau printr-o adresă de proxy din Statele Unite şi banii intrau foarte greu“, spune Mihai Holhoş. „Oricum, datorită formatului emisiunii nu pot să generez foarte mulţi bani. În Doza de Haş folosesc alte filmuleţe de pe net, comentez alte clipuri pe care le găsesc şi, chiar dacă se încadrează la «fair use» după regulile celor de la YouTube, primesc tot timpul notificări că folosesc content care nu este al meu. Oricum, asta este o discuţie pe care o am eu cu cei de acolo de vreo un an de zile. Ca să clarificăm: bani de pe AdSense-ul clasic nu prea facem.“

    A început canalul când stătea la Deva şi îşi aminteşte amuzat de primul său client. „Primul client a fost o pizzerie din Deva care s-a oferit să ne dea pizza gratis la toţi, în fiecare zi de filmare comandam ce voiam şi ne aduceau. A fost primul product placement pe care l-am avut în emisiune. Dar aveam deja sute de mii de vizualizări, adică ne băteam cu televiziunile; diferenţa era că noi primeam doar trei pizza.“ În 2013, un prieten din industria de publicitate i-a propus să vină în Bucureşti şi să lucreze pentru el, folosindu-se de know-how-ul dobândit în trecut. În schimb, i-a oferit un salariu cu care să se poată întreţină în Capitală şi un studio în care să continue producţia video. A plecat de la companie în momentul când i s-a propus să prezinte o emisiune la una dintre cele mai mari televiziuni de la noi, lucru pe care l-a şi făcut, iar ulterior s-a mutat în propriul lui studio.

    Primul contract „serios“ de publicitate l-a semnat cu Cosmote. Îşi aminteşte că a fost prezent la lansarea iPhone 5 la un magazin pe Magheru, iar ideea contractului era să promoveze cât mai mult evenimentul. A anunţat pe canal că va merge, iar sute de fani au venit să-l cunoască: „Smiley, care era şi el prezent, se uita la mine şi nu ştia cine sunt. Habar n-avea de ce e atâta vâlvă în jurul meu. El stătea stingher într-un colţ în timp ce eu dădeam autografe“. Sunt mulţi creatori de conţinut în România care fac bani, dar nu din AdSense-ul clasic, adică din mii sau zeci de mii de vizualizări, explică tânărul antreprenor. „Se fac bani din product placement, când vine un brand şi vrea expunere la tine în emisiune sau la tine în vlog şi vrea să îi pomeneşti sucul sau compania de plăci video şi te plăteşte. Ăsta e modelul de business după care mergem.“ AdSense-ul clasic de pe YouTube nu merge în România; în Statele Unite, spre exemplu, merge foarte bine. „La traficul pe care îl avem noi, acolo am trăi bine, nu am mai avea nevoie de product placement. Iar asta se explică prin faptul că pe piaţa din România sunt foarte puţini advertiseri, şi atunci mia mea de vizualizări valorează foarte puţin. Dacă ar fi foarte multe companii care s-ar bate pe mia mea de vizualizări, atunci valoarea ar fi mult mai mare.“

    Are cinci angajaţi care câştigă „sume substanţiale“, pentru că a vrut să-i aducă la Bucureşti şi pe oamenii din Deva şi le-a dat cât au cerut, fără să negocieze. Are în plan să facă mai multe investiţii anul acesta, urmând pasiunea pe care a descoperit-o anul trecut pentru fenomenul Escape Room. „Am zis că pot cu siguranţă să fac asta bine, având în vedere şi influenţa pe care o avem pe internet.“ Şi aşa a şi fost: prima cameră dezvoltată de el, numită Leonardo da Vinci, ocupă primul loc pe site-ul Escapecentral.ro, cel mai mare agregator de profil. La Doza de Haş scrie singur textele, dar materialele folosite, montajul şi celelalte detalii cad în seama echipei. Pentru o emisiune de 10–12 minute filmează mai puţin de o oră, dar lucrurile nu au fost întotdeauna atât de simple. Cât despre costuri, ele pot fi extrem de reduse: „costul minim e zero, în cazul în care faci tu tot. Poate chiar să iasă de calitate bună, dar asta înseamnă să petreci foarte mult timp“. Se laudă cu faptul că nu a cheltuit niciun leu pe promovare, toată creşterea fiind organică. „O să ajungem la un milion de abonaţi anul acesta, prin mai-iunie, suntem primul canal independent de YouTube din România care va atinge acest prag.“

    Cât despre ceilalţi vloggeri români, Holhoş crede că ei nu înţeleg potenţialul de business al YouTube şi ratează, astfel, posibilitatea de a se dezvolta. „Ştiu vloggeri care au vizualizări destul de multe şi încă filmează cu un webcam. Sunt oameni despre care ştiu sigur că fac bani, dar nu îşi cumpără echipamente. Eu am investit cei mai mulţi bani, pentru ca în momentul în care am o idee să nu fiu limitat din punct de vedere tehnic, să pot să o pun în aplicare repede. Poţi numără pe degetele de la o mână creatorii de content pe YouTube din România care au o calitate foarte bună. Restul sunt copii, sunt prea mici, nu realizează potenţialul pe care îl poate avea un astfel de business.“

    Vezi şi:

    Cum arată cel mai nou sediu al Google

    Cele mai bune fotografii realizate cu iPhone 

    Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs

    Cum ar arăta lumea dăcă ar dispărea smartphone-ul