BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Olé, Jobs!

    Teoria mea personală este că un om face în viaţă un singur salt către stele, asta însemnând în traducere o realizare, o operă de artă, ceva unic, frumos, nemaivăzut, nemaifăcut; cineva poate scrie o carte sau un cântec, poate face un film, un copil, o casă sau un monument, o urmă pe Pământ care să-l nemurească. Restul creaţiilor sale vor fi plăcute, admirate, cumpărate sau invidiate, dar Reuşita este una singură. Unii îşi vor aduce aminte de ceea ce scriitorul Stefan Zweig numea “orele astrale ale omenirii”, momentele în care s-au dărâmat imperii, s-au scris marseilleze, s-au născut lenini sau a murit cineva în drum spre tărâmuri neexplorate.

    Este momentul magic de care vorbeşte scriitoarea Elizabeth Gilbert: când, pentru un oarecare dansator din trupă, timpul se opreşte şi el trece de un anumit prag şi toate cele din jur se aliază prentru reuşita sa – lumina lunii, muzicienii şi cântecul lor, bătăile de palme ale spectatorilor şi încurajările lor, reacţiile colegilor dansatori. Şi omul obţine iluminarea şi dansează ca nimeni altul.
    |n vechime oamenii simţeau asta şi, recunoscând divinitatea, reacţionau, strigând-o, fie Dumnezeu sau Allah. Când maurii au ocupat nordul Spaniei, strigătul lor spre Allah a fost preluat de localnici, care l-au transformat în “Olé!”. Olé marca o piruetă fabuloasă a toreadorului sau un pas deosebit de flamenco, momente rare în care cineva îşi depăşea condiţia.

    A doua zi, spune scriitoarea, dansatorul se trezea undeva spre prânz şi realiza că dumnezeirea l-a părăsit şi că este un sărman muritor ce îmbătrâneşte şi pe care îl cam dor genunchii. Şi ştie că este cât se poate de posibil să nu mai trăiască niciodată momentul de dumnezeire din seara trecută. Cum poţi accepta asta şi cum poţi trăi cu asta?

    De momente unice de inspiraţie au dat dovadă mulţi dintre colegii de generaţie ai lui Steve Jobs: cred că momentul unic al lui Bill Gates, de exemplu, a fost atunci când şi-a păstrat drepturile asupra sistemului de operare – de acolo lucrurile au mers cumva firesc, dacă termenul “firesc” se îmbină cu evoluţia excepţională a Microsoft (şi se îmbină!).

    Unic în inspiraţie a fost Michael Dell atunci când a decis să construiască computere la comandă, pe internet, şi să nu producă pe stoc. La fel şi pentru Larry Page şi Sergey Brin, atunci când au decis să mizeze pe simplitate şi pe gratuit.

    Ulterior Gates s-a transformat şi, aşa cum spuneam mai demult, a crezut că poate atinge stelele de mai multe ori la rând modificând uşor trambulina: mai multe variante ale aceluiaşi produs, fundamental asemănătoare, fără prea mari diferenţe, fără sclipire.

    Iar Brin şi Page s-au corporatizat şi au devenit două nume între cele 10 – 15 persoane care reprezintă managementul executiv şi cei 40 care înseamnă restul de şefi.

    Jobs a fost antreprenorul care a părăsit compania expulzat de corporatişti şi care s-a întors la Apple pentru a o transforma, iarăşi, într-o entitate cu structură corporatistă, dar condusă pe principii antreprenoriale. Şi a ajuns la stele şi când a dat lumii varianta sa de computer şi când a luat o obscură companie de animaţie şi a transformat-o într-un nucleu de idei, ingeniozitate şi amuzament şi a ajuns la stele şi când a înnebunit lumea cu produsele sale.

    Cred că niciun articol de presă nu poate defini ce a făcut Jobs pentru Apple; nu stilul său dur de a conduce, nici nonşalanţa în relaţii, nici aparentul autism în relaţiile cu clienţii, nici nepăsarea faţă de câştiguri nu-l definesc; este, mai degrabă, felul în care a ştiut să îşi conducă echipa. Nu este vorba aici de duritatea sa, ci acel amalgam de respect, teamă, profesionalism, inteligenţă şi eficienţă, şi dintr-o parte şi din cealaltă, care se traduc în “cel mai bun produs posibil, aşa cum l-am gândit noi”.

    Pe scurt, Jobs ştia să îşi ia întreaga echipă cu el, la stele.

  • Cristian Hostiuc, ZF: Isărescu se bucură că s-au făcut reforme la nivel macro, dar în dulapul Guvernului stau scheletele nereformate care îi vor sări în faţă

    Prin această frază, care are şi un cost – 20 mld. euro – guvernatorul Băncii Naţionale Mugur Isărescu vrea să pună capăt unor întrebări, care continuă să fie de actualitate şi vor reveni cu putere în campania electorală de anul viitor, dar şi în anii în care toate aceste împrumuturi trebuie rambursate şi de aceea anumite sectoare vor rămâne fără bani.

    Privind la rece începutul anului 2009 şi mai ales acest an cu Grecia, Portugalia şi Italia la zid, împrumutul de la FMI, cel mai mare din istoria României a fost salvarea economiei, a băncilor, a celor cu împrumuturi în valută şi bineînţeles salvarea unei întregi clase politice şi economice, care de 20 de ani îşi împarte puterea.

    Privind la ce se întâmplă în celelalte ţări proscrise ale Uniunii Europene şi la dezbaterile legate de viitorul euro şi chiar al Americii, România, cu datele macro actuale este o oază de linişte. Chiar dacă creşterea economică este anemică, totuşi deficitul bugetar este ţinut sub control, nu sunt demonstraţii în stradă în fiecare zi, deficitul de cont curent este foarte redus, cursul este stabil, nu avem un sistem bancar falimentar, iar tinerii nu sunt nervoşi. Locuri de muncă se mai găsesc, iar o bere şi-o şaormă îşi permite oricine. Încă nu avem revolte pe Facebook, iar pentru cei care nu au luat bacalaureatul viitorul pare să nu prezinte o problemă.

    Întotdeauna vor fi joburi la Carrefour, Lidl, Mic.ro sau în call center.

    Macro stăm bine, iar guvernatorul este mulţumit. Reformele au îmbunătăţit fundamentele economice.

    Dar care reforme? La nivel micro, datoriile către stat, adică către buget, a 15 din cele 18 companii de stat care mai sunt şi monitorizate de FMI s-au dublat în 30 de luni de criză, ajungând la 2,2 mld. euro.

    Deci în doi ani şi jumătate guvernul Boc nu a restructurat niciuna dintre aceste companii, care mai au şi pierderi din activitatea curentă. Ca să extindem puţin lista, avem 35 de companii de stat monitorizate de ani de zile, care pe an pierd peste 500 de milioane de euro. Guvernul a strâns cureaua cât a putut la nivel macro – pensii, salarii, datorii neplătite către sectorul privat dar la nivelul acestor companii nu s-a întâmplat nimic.

    Aceste datorii va trebui să fie incluse în buget de la anul şi vor exploda în faţă. Ca să te încadrezi în deficitul de 3% prognozat, Guvernul Boc trebuie să taie din altă parte – din investiţii, din pensii, din personal. Aceste companii de care niciun guvern nu s-a atins în ultimii 20 de ani sunt un robinet excelent pentru cei aflaţi la putere.

    Au afaceri cumulate de 100 de miliarde de euro, iar 10 sau 100 de milioane de euro care pleacă prin furnizori, lucrări şi servicii supraevaluate sau direct chiar că nu se văd.

    Isărescu ţine cursul leu/euro cât poate pentru a nu le mări factura celor peste două milioane de clienţi persoane fizice şi juridice cu credite în valută şi astfel nu ies în stradă să arunce cu pietre în bănci şi în Boc şi Băsescu.

    În timpul acesta, reformele micro aflate în parohia Guvernului au fost deja uitate. Când mai are doar un an de mandat, premierul Boc tot anunţă privatizări şi restructurări. În 2013, când va veni noul guvern îi va lua în braţe pe cei 34.000 de angajaţi ai Poştei Române, compania care îşi pierde monopolul şi care în doi ani a avut pierderi de nu mai puţin de 300 mil. lei sub comanda PDL. Gândiţi-vă că Poşta este cel mai mare angajator, iar pentru că a fost devalizată continuu va ajunge una dintre cele mai mari probleme so­ciale. Ce faci cu atâţia oameni când nu vei mai avea încasări?

    Acum stăm liniştiţi cu datoriile. Încă nu este presiune, iar statul mai găseşte finanţare şi pasează problema următorului executiv să se descurce el cu miliardele de euro care trebuie rambursate.

    Şi Băsescu, şi Isărescu, şi Boc au sperat că economia va creşte mai mult, că vor veni investiţii străine şi că multe goluri de bani vor fi acoperite din fonduri europene. Isărescu spune acum că a crezut prea mult că Guvernul va atrage fonduri europene şi va acoperi miliardele de euro în minus.

    Nu au venit nici fonduri europene, nici investiţii străine şi nici creştere economică solidă. Deci economia nu produce suficient astfel încât rambursarea datoriilor să nu fie o problemă. Nokia a fost bună, dar a plecat.

    Dacă România a ajuns prea scumpă pentru Nokia, vă daţi seama care sunt aşteptările multinaţionalelor în privinţa salariilor pe care sunt dispuse să le plătească când intră într-o ţară?

    Un caz ca Nokia scoate la iveală “reformele” pe care Guvernul şi preşedintele le promovează că le-au făcut. Codul muncii nu înseamnă şi restructurarea de la sine a companiilor de stat sau nu înlocuieşte lipsa privatizării, sau faptul că sunt prea multe agenţii şi prea mulţi angajaţi la stat. Dintr-odată au apărut în lumina reflectoarelor şefii unor instituţii care sunt desemnaţi să se ocupe de investiţiile străine. Cred că nici premierul Boc, care i-a numit, nu ştia de ei că există.

    Pe lângă acest lucru, Guvernul a anunţat că mai face un comitet pentru atragerea investiţiilor străine şi competitivitate. Ce să mai facă şi acest comitet? Iar 100 de pagini în care să arate ce bine este să investeşti în România?

    Păi în Turcia e mai bine de 100 de ori de investit.

    Guvernatorul BNR este mulţumit de reforme şi vrea să închidă discuţia privind necesitatea împrumuturilor de la FMI şi Comisia Europeană. Dar la nivel microguverna­mental, cu toate aceste întreprinderi, agenţii guvernamentale, personal, şi cu schelete pe care le ţine în dulap, lucrurile se adună şi îi vor exploda în faţă, în curs, cheltuieli bugetare, datorii de plătit şi tot eşafodajul macro se va nărui.

    Eterna problemă: macro stăteam foarte bine în anumite perioade, dar la nivel microguvernamental nu se face nimic. Treptat, treptat, baronii locali şi puterea locală a partidului cu toate necesităţile ei – angajări, contracte, furnizori, clientelă – au devenit mult mai tari decât orice Keynes.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Andrei Chirileasa, ZF: Steve Jobs, omul de 200 de miliarde de dolari. De ce nu aş mai cumpăra acţiuni Apple

    Dezvelirea lui iPhone 4S este un prim test pe care Apple l-a picat, după retragerea lui Jobs din poziţia de CEO, la finele lunii august, iar asta s-a văzut imediat pe bursa americană, unde acţiunile au picat cu 5% imediat după conferinţa noului şef al Apple, Tim Cook. Deşi acţiunile şi-au revenit ulterior, miercuri au scăzut din nou. În schimb, acţiunile Samsung, HTC, LG sau Nokia au crescut.

    Întrebarea care apare acum în mintea tuturor analiştilor este câţi dintre fanii iPhone şi ai tabletei iPad sunt de fapt fanii lui Jobs şi cât din capitalizarea actuală a Apple, de 340 de miliarde de dolari, i se datorează deja legendarului său fondator.

    În ianuarie 2007, când a început nebunia iPhone, Apple valora 80 de miliarde de dolari. Google era de două ori mai valoroasă, iar Microsoft – de trei ori mai mare.

    Ascensiunea uimitoare a Apple, care a reuşit să devină cea mai valoroasă companie din lume, în mai puţin de cinci ani de la lansarea primului iPhone, nu poate fi imaginată fără geniul de marketing al lui Jobs. El avea puterea de a vrăji o sală întreagă cu sute de jurnalişti şi de a însufleţi mii de oameni să se aşeze la cozi cu câteva zile înainte de lansarea pe piaţă a unui nou model de iPhone. Ca un adevărat predicator, a reuşit să atragă milioane de adepţi în “biserica” sa, iar acea “biserică” a crescut în primul rând pe bursă.

    Nu sunt un fan al Apple, nu cred că au neapărat cele mai bune produse, dar cu siguranţă au ştiut mereu să le vândă cel mai bine. Şi asta i se datora lui Jobs.

    Paradoxal, din ce am citit pe toate blogurile de împătimiţi ai tehnologiei, iPhone 4S pare să fie de departe cel performant dintre toate telefoanele lansate până acum de producătorul american. De data asta Apple s-a concentrat să pună un procesor mai bun şi funcţii cât mai avansate, cum ar fi cea de recunoaştere vocală.

    Marea problema e că arată la fel ca şi iPhone 4, iar întrebarea e dacă fanii se vor lăsa convinşi de ceea ce poate face acest telefon pentru a-l schimba pe cel vechi. Cu siguranţă că milioane o vor face, dar va fi asta de ajuns pentru ca vânzările Apple să-şi continue creşterea fulminantă?

    Preţul de acum al Apple reflectă mai ales ritmul puternic de creştere a vânzărilor şi profiturilor şi nu cifrele în sine. La 340 de miliarde de dolari capitalizare, Apple este evaluată la de peste trei ori cifra de afaceri din ultimul an (100,3 mld. dolari, din iunie 2010 până în iunie 2011) şi la de 14,4 ori profitul net din aceeaşi perioadă (23,6 mld. dolari). Asta în condiţiile în care atât vânzările cât şi profitul s-au dublat comparativ cu anterioarele 12 luni (în perioada iunie 2009 – iunie 2010 cifra de afaceri a fost de 54,7 mld. dolari, iar profitul net de 11,37 mld. dolari).

    Preţul actual al acţiunilor reflectă aşteptările investitorilor ca Apple să-şi menţină ritmul de creştere. Va reuşi fără Steve Jobs?

    Sunt sigur că dacă el ar fi urcat marţi pe scenă în locul lui Tim Cook cu iPhone 4S în mână, mulţi ar fi uitat că nu e iPhone 5. Ar fi scos el un iepure din pălărie şi altfel ar fi arătat relatările de după eveniment, altfel s-ar fi vorbit în cercurile de fani ai Apple.

    Pentru mulţi marea dezamăgire nu a fost telefonul prezentat, ci că Steve Jobs nu a mai urcat pe scenă. Probabil că în următorii ani, vom afla cât valorează Jobs pentru acţionarii Apple. Sau, mai exact, lipsa lui.

    Andrei Chirileasa este editor la Ziarul Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii

  • Cristian Hostiuc, ZF: Sunteţi/suntem nişte proşti! Doi miniştri şi un guvern îţi explică, pe şi din banii tăi, cum sunt cheltuielile plătite de stat cu 30% mai mari

    Un ministru/miniştri care glumesc sau îşi fac un titlu de glorie pe banii tăi, cititorule! Tocmai te-au făcut prost, pentru că prin munca ta, prin taxele şi impozitele pe care le-ai plătit, le-ai dat bani să le dea altora contracte cu o treime mai mari decât ar face ele. Să nu ne uităm înapoi , cere doamna ministru. Că acolo e Radu Berceanu, care, alt bun povestitor, nu a tăiat din contracte, ci a mers cu ele înainte. Ce, plătea el?

    Alt caz. La începutul lui septembrie, Guvernul a aprobat, iar Ministerul Transporturilor a anunţat cu mândrie că a obţinut o reducere a valorii contractului de mentenanţă încheiat între Metrorex şi grupul francez Alstom cu 30%, plus anularea unor penalităţi. Aşa ca o aducere aminte, contractul de mentenanţă la metrou este pe 15 ani (2003- 2018) şi are o valoare de 240 de milioane de euro. Ca rezultat al renegocierii contractului, economia totală realizată la nivelul anului 2011 pentru cheltuielile cu mentenanţa materialului rulant de metrou este de circa 83,87 milioane lei (vreo 20 de milioane de euro). În urma negocierilor, cele două părţi au convenit modificarea structurii preţului contractului prin renunţarea la plata serviciilor conform unei componente fixe şi a unei componente variabile (preţ/vagon) şi adoptarea soluţiei preţ/tren km pentru fiecare tip de parc de material rulant”, se arată într-un comunicat din septembrie al Ministerului Transporturilor, citat de Mediafax.

    Două victorii de răsunet pentru guvernul Boc. A redus valoarea câtorva contracte, cu acordul părţilor, a făcut reformă şi a mai bifat un punct în amplul plan de modernizare a ţării.

    În acelaşi timp, le-a spus în faţa României, a locuitorilor ei, a votanţilor ei, a muncitorilor ei cât de idioţi/proşti/fraieri, luaţi-o cum vreţi, sunt. Suntem cu toţii. Mai puţin ei.

    Prin aceste renegocieri se recunoaşte faptul că timp de ani de zile contractele de stat aveau, au şi acum, un cost mai mare cu 30% decât ar fi normal. Aşa, la prima strigare.

    Pe an, Guvernul plăteşte din buget 12 miliarde de euro către alţii pentru achiziţia de bunuri, servicii şi pentru investiţii. Adică plăteşte cu 3,6 miliarde de euro mai mult decât ar trebui. Aici sunt banii pentru scăderea TVA sau banii pentru spitale sau banii pentru lansarea unui program naţional de locuri de muncă, că tot spunea preşedintele Traian Băsescu că nu avem bani, cum au americanii, pentru un asemenea program. 3,6 miliarde de euro, banii care pleacă încotro văd cu ochii şi se întorc cine ştie unde.

    Iar premierul Boc constată că vine din nou criza şi cere responsabilitate în cheltuirea banului public sau că a plecat Nokia pentru că a fost o decizie de business a lor. Şi oricum ei au venit ca să plece cândva, numai că au plecat prea repede. Din păcate, pentru premier cele 2.200 de locuri de muncă erau aici.

    Vorbeam zilele trecute cu cineva implicat în procesul de restructurare a Romtelecom de acum câţiva ani. La un moment dat, concubinajul de după privatizare dintre statul român şi grec, în care fiecare a venit cu clienţii lui, cu furnizorii lui, a adus compania la un pas de faliment. Mai aveau bani doar pentru plata salariilor. A fost adus un american, neimplicat, cu mandatul de restructurare şi salvare a ceea ce se mai putea salva dintr-un monopol al telecomunicaţiilor, din care muşcau cu putere competitorii. În doi ani s-au renegociat, tăiat, restructurat contracte şi cheltuieli de 600 de milioane de euro. Cam o treime din costurile generale şi compania funcţiona şi cu mai puţini salariaţi. Iar marea majoritate a celor care aveau contractele de furnizare de bunuri şi servicii au vociferat puţin, s-au plâns la pilele lor, dar în final au acceptat noile condiţii. Chiar cu bucurie pentru că astfel erau siguri că îşi menţineau businessul cu Romtelecom.

    La fel cum a spus şi ministrul Anca Boagiu că, exceptând o singură firmă – Argecom – pe toate celelalte contracte de mentenanţă a drumurilor s-au obţinut scăderi “n medie de 35%, dar şi că acestea vor fi relicitate mai ales că unele dintre ele expiră “n noiembrie.

    Problema e că, dacă nu era criză, niciun preşedinte, premier, guvern, ministru, şef de agenţie, cine mai e ordonator de credite, nici nu lua în considerare de la sine să ceară şi să taie din contracte. Ele mergeau înainte şi noi plăteam. Ca proştii! De ce să se reducă CAS sau să se facă o şcoală, când un drum poate fi curăţat cu 1 milion de euro, în loc de 700.000 de euro? Aici/ acolo sunt banii dumneavoastră! Ce mare adevăr a spus cel care a lansat această frază!

    Toţi privaţii ar vrea să facă afaceri cu statul. Iar cei care spun că nu vor şi că nu fac, protestează pentru că nu sunt ei acolo la masă, nu că preţurile sunt umflate cu o treime. Pe lânga firmele de partid abonate la contractele cu statul intră şi multinaţionalele. Până la urmă, multinaţionalele sunt părtinice. Mulţi CEO raportează rezultate şi marje bune de câştig în România pentru că exista un stat român, un guvern, un ministru, care le dă aceste contracte, transparent, prin licitaţie, dar ei au preţurile pe care le au. Cred că toate contractele date de stat (ministere si companii) celor din IT pentru informatizarea instituţiilor sau pentru autostrăzi, poduri sau pentru livrarea de bunuri pot fi reduse instantaneu şi viaţa merge ca înainte, nu se blochează nicio secundă. Multe multinaţionale îşi aleg şefii de aici, nu din oamenii din domeniu, tehnicienii, ci din acei brokeri care pot deschide uşi în marile contracte şi sunt în relaţii bune cu toti, indiferent de culoarea politică.

    Dar în final, să ştiţi că este una şi aceeaşi concluzie – suntem niste proşti. Am plătit întotdeauna mai mult. Ne-o spun în faţă doi miniştri şi un guvern. Ce tot ne uităm în urmă? Trebuie să privim inainte. Tocmai am aflat că la anul nu mai e creştere economică de 3- 4%, ci de 2%. Că euro a urcat la 4,35 lei, deci aveţi de plătit în lei o rată mai mare. Şi s-ar putea ca şi alti investitori să plece, după cum spune preşedintele. Dacă e aşa, trebuie să munciţi mai mult pentru ca Guvernul să strângă cele 12 miliarde de euro pe care trebuie să le redistribuie şi să plătească datoriile. Că vine scadenţa lor.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Hasta la vista, baby! Isus te iubeşte!

    1. În volumul autobiografic “All I need is love” actorul german Klaus Kinski (un ins cu o personalitate aparte şi o forţă numai a lui – Aguirre, conchistadorul nebun sau Fitzcarrlado, pasionatul de operă care târa un vapor în junglă şi visa să construiască o sală de spectacol monumentală pe Amazon sunt două din marile sale roluri) povesteşte despre începuturile carierei sale: la un moment dat reinventa, în faţa mulţimii adunate în Deuschlandhalle, Noul Testament; vorbind despre Isus. Isus era, în viziunea lui Kinski, un personaj acuzat de furt, blasfemie, injurierea autorităţilor, prieteşug cu târfe şi borfaşi, un aventurier care şi-a lăsat mai curând masacrată viaţa decât să putrezească de viu printre ceilalţi.

    Un oarecare se declară indignat de producţia lui Kinski şi urcă pe scenă pentru a opri blasfemia. “Ce ştii tu despre un bărbat cum a fost Isus? Ce ştii despre o curvă şi ce ştii despre un borfaş?”, vine replica actorului.Există deja în societatea românească o nevoie de şoc, de dezmorţire, chiar prin mijloace mai puţin ortodoxe şi prin reinterpretarea miturilor, iar abordări de genul celei kinskiene despre Noul Testament mi se pare emblematică: în locul conformismului bigot, o interpretare personală, puternică, dar respectuoasă: “…decât să putrezească de viu printre ceilalţi”.

    În context, privesc cei şapte ani şi încerc să-mi amintesc România de atunci şi cea de acum şi sunt tentat să spun că România de acum pierde. Cea de acum şapte ani era poate mai săracă, dar mai optimistă, mai deschisă, mai entuziastă. Astăzi pare că am ales conformismul, resemnarea şi inerţia, şi trebuie şocuri din ce în ce mai mari pentru a trezi o sclipire de ceva. Cel mai trist mi se pare faptul că oamenii nu mai înţeleg metafore – şi sunt sigur că mulţi nu vor înţelege nici ce vreau eu să spun invocând un neamţ într-o ureche şi pe Isus într-un text anapoda despre societatea românească şi o revistă de business.

    2. “Wisconsin pare să fie în cea mai bună formă pe drumul spre victorie, conducând cu 51 – 10 la finalul celei de-a treia reprize. Şansele echipei au crescut atunci când Russell Wilson i-a pasat lui Jacob Pedersen…”. Aşa începe o ştire scrisă la numai 60 de secunde de la finalul celei de-a treia runde a meciului de fotbal american dintre Wisconsin şi U.N.L.V. Pare o ştire banală, dar nu este. Este scrisă de un computer.

    Programul care poate să scrie ştiri este, conform New York Times, opera Narrative Science, un start-up american care se ocupă de dezvoltarea inteligenţei artificiale şi lucrează la asta de mai bine de un deceniu.
    Softul foloseşte date, statistici sportive, rapoarte fianciare sau de vânzări şi le transformă în articole. Investiţia a fost de ordinul milioanelor de dolari (6 milioane au intrat în start-up numai anul acesta), iar rezultatele sunt, spun experţii, impresionante. În actuala formă, munca celor de la Narrative Science ar putea înlocui oameni în anumite zone ale jurnalismului; compania are deja 20 de clienţi, reţele de ziare aflate în căutarea de soluţii ieftine pentru story-uri cu forme fixe, cum sunt evenimentele sportive locale sau rezultatele periodice ale companiilor. Pentru a genera “unghiuri” ale poveştilor, programul este pus să înveţe concepte precum “efortul individual”, “spiritul de echipă” sau “clasament”. Apoi softul decide ce element este cel mai important pentru joc, iar acest element se transformă în lead-ul poveştii. Cei doi profesori de jurnalism care au conceput Narrative Science cred că amestecul dintre tehnicile de scris cu interpretarea datelor poate genera corelaţii neaşteptate.

    Optimişti, cei doi cred că vor contrazice o mai veche anticipaţie care spunea că o maşină ar putea câştiga un premiu Pulitzer în circa două decenii; ei spun că programul lor va fi în stare să ia un Pulitzer peste numai cinci ani. Nu pot decât să constat că nouă ne-a luat mai puţin timp să facem şi să impunem pe piaţă o revistă bună, care se menţine aşa în ciuda condiţiilor; că redactorii de aici au luat premii şi au învăţat mai repede şi mai bine despre spirit de echipă şi efort individul (şi le mulţumesc). Îi spun competitorului meu electronic “Hasta la vista, baby! Isus te iubeşte!”.

  • Se schimbă jocul

    Am vorbit deja de două ori despre presupusa (la acea vreme) tabletă de la Amazon, iar prietenii m-au apostrofat cu privire la importanţa pe care o acord unui produs ipotetic în detrimentul unor evenimente pe care ei le considerau mai importante. De exemplu, mai nimic despre noua versiune de Windows de la Microsoft, care va putea rula pe procesoare ARM şi va dispune de o nouă interfaţă, ingrediente care o vor face un bun candidat pentru tablete. Argumentul meu este că noutăţile spectaculoase sau revoluţionare nu mai vin demult de la Microsoft (şi, de fapt, cred că n-au venit niciodată), ci de la un grup de firme care a căpătat porecla de “gaşca celor patru”: Google, Apple, Facebook şi Amazon. Desigur, inovaţia nu este monopolul acestora, iar mulţimea de mici firme pe care acestea le-au achiziţionat e o dovadă. Dar mai sunt şi alţii, iar în acest context voi aminti de browserul Opera şi platforma de jocuri în cloud OnLive, ambele relevante în cele ce urmează.

    Aşadar, Amazon a lansat tableta Kindle Fire, precum şi două noi versiuni ale book-readerului Kindle. Noutăţile sunt pe mai multe fronturi, vor influenţa semnificativ piaţa în ansamblu şi vor avea un impact important în zona tehnologiilor. În ordine crescătoare, primul este noul Kindle “clasic”, care punctează decisiv la capitolul preţ. La 79 de dolari, readerul intră în zona gadgeturilor accesibile pentru oricine. Având în vedere preţul cărţilor tipărite, împovărate de costurile implicite (hârtie, tipar, distribuţie, depozitare etc.), varianta digitală se va impune în scurt timp şi doar nostalgia ne va împinge să mai “răsfoim” la modul propriu. Ceea ce imagina “laptopul de 100 de dolari” poate deveni mâine realitate curentă. De exemplu, tipărirea manualelor şcolare devine o risipă fără sens. Întreaga industrie a cărţii se va restructura şi poate chiar obiceiul lecturii cărţilor va fi resuscitat. Urmează Kindle Touch, care aduce din nou preţuri atractive (cu varianta de bază la 99$ şi 3G la 149$) şi mai multă comoditate, însă noutatea este că avem de-a face cu primul dispozitiv comercial pe piaţa de consum bazat pe e-Ink cu interfaţă tactilă – ceea ce anunţă că nu mai avem mult până la afişaje e-Ink tactile şi color, care vor deschide perspective interesante.

    Ajungem acum la vedeta Kindle Fire. În mod ciudat, cei de la Amazon nu folosesc termenul de “tabletă” deşi, evident, asta este. Preţul este fantastic (doar 199$), ceea ce va bulversa întreaga piaţă a tabletelor. Unii analişti sunt de părere că Amazon ar fi putut să ofere tableta pe gratis şi tot ar fi ieşit în câştig datorită strânsei legături cu milioanele de cărţi şi piese muzicale, filme şi emisiuni TV, jocuri şi aplicaţii pe care compania le comercializează. Kindle Fire nu are camere foto sau video şi nici conectivitate 3G, iar memoria este de doar 8GB, însă spaţiul de stocare este nelimitat în cloud, iar întregul concept este bazat pe streaming. Procesorul dual-core este comparabil cu cel ce echipează iPad, iar afişajul Gorilla Glass este excelent şi foarte rezistent la zgârieturi şi lovituri. Sistemul de operare este o versiune modificată de Android plecând de la 2.3 şi (îndrăzneaţă mişcare) nu are acces la Google Android Market, ci doar la Amazon AppStore (ce-i drept, foarte bine garnisit, nu degeaba a angajat Amazon cohorte de programatori).

    Însă cea mai interesantă piesă din combinaţie este browserul Amazon Silk, bazat pe o tehnică de împărţire a procesării cu platforma de cloud computing Amazon EC2. Ideea (folosită de câţiva ani de Opera Mini) este că pentru o pagină web mai complexă se aduc zeci de fişiere (foi de stiluri, scripturi, imagini, HTML) pe care un browser obişnuit trebuie să le proceseze pentru a afişa pagina (“randare”). În cazul lui Silk, toate aceste procesări pot fi efectuate extrem de rapid de miile de servere din cloud, care vor trimite browserului pagina gata randată şi comprimată, componenta locală din Silk având doar sarcina de a decomprima un mic pachet de date şi a-l afişa (exact cum procedează platforma de jocuri OnLive). Mai mult, “norul” preîncarcă paginile cele mai plauzibile să fie accesate. Iar cum multe situri sunt susţinute chiar de Amazon EC2, totul devine extrem de rapid şi, în plus, descongestionează reţeaua.

    Trăgând linie şi adunând, ecosistemul Amazon se închide perfect şi ne arată că platforma de cloud îşi avea rolul rezervat în ansamblu. Preţurile extrem de agresive şi fabuloasa ofertă de conţinut ridică ştacheta la un nivel care devine greu de atacat chiar şi de Google sau Apple. Bine-ai venit, concurenţă!

  • Conciliatorii

    Veţi mai fi găsind prin mormanele de terfeloage ale buchiniştilor autohtoni traducerea românească a cărţii “The Appeasers”, de istoricii britanici Martin Gilbert şi Richard Gott. Este vorba de o analiză a galeriei de politicieni care, în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, au promovat neintervenţionismul şi îmbunarea societăţii engleze în faţa ascensiunii hitlerismului. Politicienii în cauză, guvernul condus de Neville Chamberlain, au acceptat reînarmarea şi militarizarea Germaniei, au pledat pentru o neintervenţie anglo-franceză în Spania în timpul războiului civil, au acceptat anexarea Austriei sau dezmembrarea Cehoslovaciei, ba au încercat să ajungă la o înţelegere cu Hitler în detrimentul şi pe la spatele Poloniei. Pentru că este o lecţie de istorie şi politică care trebuie cunoscută şi dată fiind şi ciclicitatea acţiunilor omeneşti, voi intra un pic mai în amănunt; pe de altă parte, demersul meu se termină, desigur, în prezent.

    Un mozaic care vă va lămuri în privinţa contextului: Keynes constata că Tratatul de la Versailles, care a pus capăt Primului Război Mondial, era plin de clauze care încercau să sărăcească Germania şi să-i limiteze dezvoltarea; în Marea Britanie gentlemanii au căutat un ţap ispăşitor pentru această situaţie şi l-au găsit – Franţa – în timp ce ei au mers cu mâna întinsă a prietenie către nemţi. Ideea era de construcţie a unui bloc economic european care să se bazeze pe disciplina şi eficienţa statului nazist şi care să contracareze răspândirea comunismului. La Londra membrii guvernului asistau la lecţii de semantică bazate pe Mein Kampf şi la lecţii de diplomaţie care încercau să lămurească intenţiile lui Hitler: va porni sau nu un război?

    Pentru a-şi da seama dacă Germania poate sau nu să fie împăciuită, conciliatorii au organizat vizite la Hitler, deplasări în care politicienii care credeau în posibilitatea unei apropieri între Marea Britanie şi Germania puteau tăinui cu liderul german. Membrii guvernului britanic refuzau, pur şi simplu, să audă şi să vadă semnalele de alarmă. Cum a fost cel al ambasadorului la Berlin Horace Rumbold, care scria, în primele săptămâni de după instalarea regimului hitlerist, că noul guvern a făcut să apară “cele mai urâte trăsături ale caracterului german, spirit meschin de răzbunare, brutalitate şi şovinism zgomotos şi lipsit de răspundere”. Sau că “plecarea din Germania a unui mare număr de scriitori, artişti, muzicieni şi militanţi politici a creat pentru moment un fel de vid”. Conciliatorii aveau încredere în cuvântul lui Hitler, socoteau ţelurile Germaniei rezonabile, ingnorau politicile antisemite; un articol din Daily Mail scris de lordul Rothermere conchidea: “Cehoslovacia nu prezintă pentru noi niciun fel de interes. Dacă Franţa vrea să îşi frigă degetele acolo, e treaba ei”. Era cu puţin timp înainte ca Cehoslovacia să fie ruptă în bucăţi şi împărţită ca o pradă.

    Cei pasionaţi vor putea regăsi şi o bucăţică din istoria României, care se împleteşte cu politica de conciliere britanică şi cea agresivă a lui Hitler – dar asta e deja altă poveste. Conciliatorii au decis să ignore lecţiile trecutului şi să renunţe la simpla aplicare a bunului-simţ în relaţiile politice. Sigur că nu sunt singurii responsabili pentru ce a urmat şi că situaţia şi angrenajele care au declanşat al Doilea Război Mondial sunt mai ample, dar conciliatorii vor rămâne consemnaţi de istorie: o patină pe care cei lipsiţi de scrupule au alunecat în drumul spre conflictul mondial. Revenind la România şi la spiritual conciliant-imobil, oricum ar fi aceasta şi oricui ar fi aparţinând, nu putem să nu-i constatăm şi existenţa şi persistenţa. Problema e că ar trebui să renunţăm la o astfel de politică, aşa cum bine zice Dan Şucu. De la naţionalul “să avem încredere, să-l lăsăm să vedem cum se descurcă” sau “să-mi ţină numai de data asta” la “nu-i treaba mea, nu mă bag” şi “oricum n-am pe cine/de ce”, o colecţie întreagă de îndemnuri imobil-fataliste ne jalonează existenţa, iar tupeul şi nesimţirea se caţără tocmai pe astfel de trepte.

    Mă rog, nu-i treaba mea, dar eu zic să nu mai aşteptaţi, că nu se descurcă.

  • Imitaţia şi inovaţia

    A trecut deja mai mult de o lună de când Google Plus a fost lansat, iar febra căutării unei invitaţii care să permită accesul în noua reţea de socializare a cam încetat. Probabil toţi cei care au dorit au încercat rivalul reţelei Facebook. După câteva săptămâni de utilizare, o comparaţie sumară cu Facebook vine automat, iar din perspectiva mea verdictul e simplu: Google Plus are o interfaţă mai simplă şi mai elegantă, dar Facebook are mult mai mulţi utilizatori. Dar, aşa cum am anticipat, indiferent cât de confortabil se simte Facebook prin prisma celor peste 750 de milioane de utilizatori, apariţia unui rival a impulsionat gigantica reţea să inoveze şi să-şi îmbunătăţească serviciile, încercând să ofere alternative proprii pentru cât mai multe dintre atracţiile Google Plus. Şi viceversa, bineînţeles, cu diferenţa că Google încearcă mai mult să ofere facilităţi noi decât să aducă funcţii din Facebook.

    Despre prima consecinţă a rivalităţii am vorbit deja. Constatând superioritatea Google Plus în materie de comunicare vocală şi video, Facebook s-a grăbit să integreze Skype. Nici astfel nu a reuşit să echilibreze complet balanţa, pentru că Google oferă prin funcţia Hangout videoconferinţe cu până la zece participanţi. Însă aspectul în care Google Plus s-a dovedit de la bun început net superior a fost reglajul fin al vizibilităţii postărilor prin organizarea contactelor în aşa-numitele cercuri. Şi Facebook dispunea de câteva facilităţi în această privinţă, dar incomparabil mai puţin accesibile şi flexibile, aşadar a fost în situaţia de a compensa cumva această carenţă. Zilele trecute a anunţat “Smart Lists” – listele de prieteni se vor completa automat cu colegi de serviciu sau de şcoală, familie sau zonă de proximitate şi vor fi oarecum echivalente cu cercurile din Google Plus.

    O altă diferenţă între cele două reţele o reprezintă relaţia de “prietenie”, care în Facebook este simetrică (adică prietenia este neapărat reciprocă şi se acceptă sau nu), în vreme ce la Google este asimetrică, în sensul că pot să adaug în cercurile mele utilizatori fără ca aceştia să mă includă printre prieteni. Avantajul asimetriei este că mă pot “abona” la postările unor persoane publice (jurnalişti, politicieni sau chiar reviste sau companii) fără ca aceştia să trebuiască să-mi accepte o invitaţie. Evident, voi vedea doar mesajele publice ale acestora. În Facebook se ajungea la situaţia ca astfel de persoane să aibă mii de “prieteni” şi, evident, fluxul de mesaje devenea extrem de încărcat. Tot zilele acestea, Facebook a încercat să corecteze acest dezavantaj, introducând butonul “Subscribe” (abonare), care permite utilizatorilor să primească postările publice ale altor utilizatori fără ca aceasta să necesite o cerere formală de împrietenire, cu câteva posibilităţi de filtrare (de exemplu, doar anumite tipuri de mesaje). În această variantă, personajul public trebuie să permită abonarea (nu individual, desigur) şi o poate dezactiva. Cred că Facebook iese în avantaj la acest capitol.

    Ce face în timpul acesta Google? în primul rând, a dat o funcţionalitate mai utilă butonului “1” (plus one), care s-a răspândit în tot web-ul. Dacă până acum era doar un soi de recomandare, acum a devenit echivalent cu “Like” din Facebook, adică pagina “plusată” poate fi postată pe Google Plus, cu reglajul obişnuit al distribuţiei. Astfel ia sfârşit situaţia jenantă în care un videoclip din YouTube putea fi postat direct pe Facebook, dar nu şi în Plus. Pe de altă parte, Angry Birds a ajuns şi în Google Plus, împreună cu o întreagă galerie de jocuri, toate cu caracteristici sociale. Însă principalele noutăţi pe care le aduce reţeaua lui Google se referă la funcţionalităţi pe care Facebook nu le poate reproduce, pentru simplul motiv că se referă la integrarea unor servicii deţinute de Google (prin aşa-numitele “snippets”). De exemplu, hărţile din Google Maps capătă acum un caracter social: dacă văd o hartă, pot oricând să o partajez cu prietenii din anumite cercuri. La fel se întâmplă cu Google Books, cu Offers şi Product Search, care pot fi distribuite prin simpla acţionare a butonului “Share” din bara de instrumente pe care Google Plus o instalează în browser. Avantajul este în principal comoditatea şi e de aşteptat ca Google să integreze şi alte servicii, cum ar fi Google Docs.

    Concluzia este evidentă: competiţia este acerbă şi este uşor de prezis cine va avea câştig de cauză: utilizatorii, desigur, fie că utilizează Facebook, fie Google Plus.

  • Cristian Hostiuc, ZF: Vom dormi cu criza lângă noi mulţi ani, dar dimineaţa economia se mişcă în funcţie de ceea ce face fiecare

    De atunci am experimentat atât de multe crize, încât acest cuvânt nu mai are aceeaşi semnificaţie. De trei ani trăim cu diverse crize lângă noi. Criză financiară, criză economică, criză bugetară, criză salarială, criza tăierilor de salarii, criza locurilor de muncă, criza datoriilor la bancă, criza investiţiilor, criza de lideri, criză în politică, criză la bănci, criză la Palatul Victoria, criză la Cotroceni etc. Sunt peste 3,6 milioane de afişări pe Google “criză economică în România”.

    În lume în trei ani cred că am avut zece evenimente majore care au început cu cuvântul criză: criza Lehman, criza băncilor americane, criză în Europa, criza datoriilor suverane criză în Grecia, criză în Spania, în Portugalia, criza datoriei publice a Statelor Unite, criză în Italia, şi mai nou, de două săptămâni, criză la băncile franceze. Fiecare dintre noi, fie că este angajat, fie că este pensionar, fie că este om de afaceri, director, ministru, guvernator, se întreabă când se termină această criză, sau crize, după cum apar. În acest moment, lumea economică şi financiară este atât de dezechilibrată, încât rezolvarea problemelor va ţine ani de zile, dacă nu decenii. Între timp, ce să facem? Aşteptăm să se rezolve crizele, de la sine.

    După momentul 2009 în care toată lumea din România a crezut în ceea ce au spus preşedintele Băsescu, premierul Boc, guvernatorul Băncii Naţionale, ministrul finanţelor etc., adică cei care conduceau ţara, că vom avea creştere economică, că lucrurile se vor îmbunătăţi, iar criza financiară trece repede, că nu avem nevoie de bani din altă parte pentru că băncile trebuie să se descurce singure cu datoriile făcute şi care nu sunt ale statului, nimeni din sectorul privat nu a mai crezut în ceea ce se spunea la vârf şi fiecare şi-a luat deciziile şi măsurile în propriile mâini.

    Finalul lui 2009 şi începutul lui 2010 au fost marcate de restructurări în companiile private, tăieri de salarii, dat oameni afară, redus operaţiuni şi pentru o parte din antreprenori insolvenţa a fost cea mai bună soluţie pentru a-şi proteja afacerile. Restructurarea creditelor, amânarea plăţilor la bancă nu au mai fost lucruri ieşite din comun. Atât pentru companii, cât şi pentru persoanele fizice. Cu cuţitul FMI şi al bancherilor străini la beregată, adică al acelora care împrumută statul, preşedintele Băsescu şi guvernul au tăiat salariile la bugetari, au dat afară peste 125 de mii de oameni din sectorul public şi au luat cea mai catastrofală decizie pentru mediul de afaceri, dar şi pentru populaţie, au mărit cota TVA.

    Pentru că lumea din business nu a mai aşteptat “de sus” să vină rezolvarea şi ieşirea din criză, economia s-a oprit din cădere şi a început să-şi revină uşor. Antreprenorii şi managerii au căutat soluţii pentru revenirea propriilor afaceri, au dat discounturi, s-au dus peste clienţi, au ieşit în stradă să găsească noi oportunităţi, au mai amânat furnizorii, au scos noi produse, şi-au mai tăiat din marjele de câştig, au căutat noi pieţe de desfacere etc. Fiecare a făcut ceva pentru a-şi menţine afacerea, pentru a plăti salariile şi pentru a nu mai da oameni afară. Astfel, de un an şi jumătate tot vedem şi auzim cum la o companie se mai angajează 100 de oameni, se mai face o investiţie, se mai cumpără un echipament, se mai vând produse româneşti şi în alte ţări decât în Europa, cineva mai are curajul să mai ia un credit de la bancă pentru că a găsit o oportunitate. Dacă la nivel macro datele nu abundă în cifre mari, creşterea economică fiind anemică, la nivel micro situaţia economică nu este încremenită.

    Şi mallurile şi supermarketurile, care sunt criticate acum, aduc creştere economică. În lipsa unor investiţii puternice în producţie, care nu se fac peste noapte, şi centrele de outsourcing sunt bune pentru că acoperă deficite economice pe termen scurt. Dacă cei care conduc o ţară nu lasă în urma lor şi centre industriale de producţie, care se fac şi intră în funcţiune în 4-5 ani (Renault a avut nevoie de 7 ani la Dacia pentru a scoate un model de succes), atunci economia nu va rezista numai cu outsourcing. Când Băsescu şi Boc îşi vor termina mandatul, ei trebuie să arate ce au lăsat în urma lor în economie, la ce investitori au stat la uşă şi i-au adus în ţară, cum şi-au exercitat influenţa politică astfel încât să-şi convingă aliaţii să facă centre industriale în România.

    Am obţinut securitatea politică, dar acum preşedintele, premierul şi guvernatorul BNR trebuie să aducă şi să asigure securitatea economică, începând de la reducerea taxelor, în frunte cu scăderea TVA, facilităţi pentru noi investiţii, locuri de muncă, reducerea dobânzilor la lei dacă vrem să încurajăm creditarea în moneda naţională astfel încât economia românească să nu mai trăiască permanent sub ameninţarea creşterii cursului, reforma sistemului public nu numai prin reduceri de personal şi neschimbând nimic în administraţie, reforma educaţiei, dar nu prin schimbarea anului şcolar sau prin punerea de camere video la bacalaureat, ci prin reforma a ceea ce se predă la şcoală şi are nevoie piaţa.

    Vestea pozitivă este că există o decuplare între nivelul macro şi microeconomic. Dacă preşedintele Băsescu ne îndeamnă să ne rugăm pentru că vine criza europeană peste noi, undeva în această ţară există un antreprenor sau o companie care mai face un loc de muncă, mai cumpără un echipament, mai găseşte un magazin în care să-şi vândă produsul, înainte să se ducă la biserică să se roage, alături de preşedinte. Asta duce economia înainte. Dar vestea proastă este că acolo sus, la etajul politic, nu este nicio diferenţă între macro şi micro. Politicienii sunt toţi la fel, nu-i nicio reformă şi nici nu se anunţă vreuna. Dacă schimbarea garniturilor politice ale tuturor partidelor nu vine din sectorul privat, pentru că celor de aici le-a ajuns cuţitul la os, atunci politicienii vor fi aceiaşi, şi la următoarele alegeri şi peste 6 ani. Gândiţi-vă că politicienii actuali au intrat în viaţa publică în 1990 şi nimeni nu i-a schimbat.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Truda

    Truda este, cred eu, cel mai urât cuvânt din limba română. Dacă sunteţi singur, pronunţaţi-l cu voce tare: truda. Dacă sunteţi în public, pronunţaţi-l tare şi clar, în gând. Accentuaţi acum un pic r-ul – trrrruda. Are ceva de şmirghel, abraziv. Trrruda.

    E deja istovitor, nu? Eu, cel puţin, când îl pronunţ aşa am impresia că scad în înălţime.

    Trruda. A intrat în vocabular pe filiera slavă şi este definit drept un “efort fizic sau intelectual deosebit; muncă grea, istovitoare; oboseală, osteneală”, ca “rezultatul concret al ostenelii cuiva; agoniseală, folos, câştig”, dar şi drept “chin, suferinţă; durere, necaz”. Chiar şi dacă definiţiile se limitau numai la partea cu efort fizic sau intelectual deosebit, fără “chin, suferinţă…” truda tot ar fi sunat rău. Pentru a exemplifica viziunea mea asupra trudei, să luăm un român la întâmplare – pe premierul Boc, de exemplu. Domnia sa pare a se desfăta în mod deosebit practicând cositul, tăiatul lemnelor cu toporul sau alte asemenea munci fizice, în timp ce activitatea guvernamentală îmi pare a-i fi destul de trudnică, nu atât prin prisma declaraţiilor domniei sale, ci mai degrabă prin rezultate. Rezultate însemnând nu realizarea obiectivelor din programul FMI, ci adoptarea acelor măsuri care să ducă la crearea de slujbe, la apariţia de noi afaceri, la atragerea de investiţii străine. Trrrudă, istovitoare şi fără rezultate.
    Cum trudă, fără rezultate şi istovitoare, li se pare tinerilor învăţătura şi de aici rezultatele la bacalaureat. Aici nu este vorba numai de dezinteresul lor, ci şi de modul cum societatea a interacţionat cu ei. Undeva în 2005, profesorii erau în grevă, iar principala temă a discuţiilor publice din România erau cele cinci procente din PIB care să fie alocate educaţiei; în acelaşi timp, Franţa ardea – tinerii din ghetouri dădeau foc maşinilor, jefuiau magazine şi se luptau cu poliţiştii. Spuneam atunci că 5% nu rezolvă nimic şi că importante sunt modul cum tinerii sunt pregătiţi pentru viaţă, modul cum profesorii se pregătesc pentru viaţă şi cum autorităţile pregătesc viaţa elevilor şi pe cea a profesorilor. Violenţe de genul celor din Franţa, Los Angeles sau cele recente din Marea Britanie sunt invitabile, este în firea omului să se revolte când nu înţelege; dar ce fac cei ce ar trebui să înţeleagă?

    Ei trudesc, desigur. Pe lângă ei au trudit cei ce au pus gazonul pe Arena Naţională, trudesc angajaţii primăriei şi cei de prin ministere, trudesc constructorii de autostrăzi, trudesc şi hoţii şi poliţiştii laolaltă, trudeşte toată lumea, numai rezultatele lipsesc.

    Să luăm câteva ştiri: prima, din Rusia. Nu cu mult timp în urmă oficialii ruşi au constituit Russian Direct Investment Fund, cu o valoare de 10 miliarde de dolari, menit să atragă investiţii şi să sprijine companiile străine pe piaţa rusească. În România investiţiile străine directe au scăzut numai în primul semestru cu peste 17% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar reducerea din 2010 este de peste 25%, la 2,5 miliarde euro. Are vreun truditor o strategie, un plan concret de atragere a investiţiilor străine? Investiţiile străine au fost un driver major pentru revenirea economică spectaculoasă a Estoniei, cea mai mare din Uniunea Europeană – 1,8% în al doilea trimestru şi peste 8% anual.

    Cu toată truda locală, România a căzut 10 poziţii, pe locul 77, în topul competitivităţii; suntem pe penultimul loc în Europa, sub Bulgaria şi înaintea Greciei. Avem probleme cu nivelul taxelor, birocraţia, instabilitatea legislativă, accesul la finanţare, corupţia, infrastructura insuficientă, reglementările privind taxele, inflaţia, etica slabă privind munca în rândul angajaţilor, forţa de muncă inadecvat pregătită, legislaţia restrictivă pentru piaţa muncii sau instabilitatea guvernamentală.

    În cazul în care strategii guvernamentali se vor limita la a aştepta ca lucrurile să se îmbunătăţească de la sine, eventual în siajul economiei europene, toată truda lor va fi în zadar; de ceva timp prevestesc în redacţie – e adevărat că mulţi dintre colegi mă contrazic – că rezultatul va fi o corecţie importantă a cursului de schimb al leului, o depreciere – singura soluţie la un moment dat – care va transforma în trudă cam toată munca din România.