BusinessMagazin

Tag: esec

  • De ce mai bine să nu ai şef decât să ai unul toxic

    Liderul pieţei americane de profil a reuşit să aibă creşteri anuale de două cifre promovând unul dintre cele mai inovative modele de business: între Chris Rufer, preşedintele şi fondatorul companiei, şi cei 400 de angajaţi nu există niciun fel de linie ierarhică, ceea ce înseamnă că nimeni nu dă sau nu primeşte ordine. Cu ajutorul angajaţilor fără şefi, care lucrează în trei fabrici, Morning Star a ajuns în 20 de ani la o cifră de afaceri de 700 de milioane de dolari, după cum scria cotidianul economic francez Les Echos, citat de Ziarul Financiar.

    Colectivul de angajaţi e supus unor reguli clare, detaliate, privind sarcinile şi ţintele de performanţă pe care trebuie să le îndeplinească: angajaţii sunt responsbaili de negocierile cu furnizorii; nu există limită în ce priveşte sumele folosite pentru achiziţia de echipamente; fiecare angajat va trebui să justifice colegilor rentabilitatea investiţiilor făcute. Aşadar, disciplina apare în mod natural prin controlul celorlalţi angajaţi şi prin sancţiunile pe care le propun şi care se transpun în afectarea reputaţiei profesionale sau în diminuarea salariului. Şi performanţa se măsoară anual tot de către colegi, astfel încât fiecare angajat trebuie să facă un bilanţ în care să justifice modul cum şi-a atins obiectivele. Toate informaţiile legate de companie, inclusiv cele financiare, sunt disponibile tuturor angajaţilor, iar eventualele conflicte de muncă se rezolvă prin mediere sau prin constituirea unui juriu format tot din colegii de muncă.

    Avantajul principal este şi reducerea masivă de costuri. Dacă, în general, un şef corespunde unui efectiv de zece angajaţi, într-o companie cu 1.000 de angajaţi ar trebui să existe 111 de manageri. Cei care ocupă funcţiile de management au salarii de trei ori mai mari decât restul angajaţilor, în medie, iar salariile managerilor însumează o treime din bugetul de salarii al unei companii.

    Exemplul Morning Star demonstrează că, după o experienţă de 20 de ani în care afacerea şi profitul companiei au înregistrat creşteri de două cifre, astfel de organizaţii pot fi eficiente. În practică, unul dintre cele mai dificile procese este cel de angajare – vreme de un an de zile pentru ca un angajat să producă la randamentul cerut de poziţia respectivă, iar mulţi dintre noii angajaţi constată după mult timp că nu se potrivesc cu jobul pe care îl au. De aceea, puţine sunt companiile care pot funcţiona într-adevăr cu un astfel de sistem de autogestiune, dar exemplul merită consemnat: uneori, absenţa unui manager e de mai mare succes pentru companie decât mandatul unui executiv toxic.

  • Nevenca Doca, Banca Transilvania: Indiferent dacă angajatul toxic e manager sau nu, e indicat să fie îndepărtat rapid

    Inconsecvenţa în management se traduce în costuri semnificative pentru companie, echivalentul a 15 salarii pentru angajaţii-cheie şi trei salarii pentru cei necalificaţi, potrivit studiilor Alico Asigurări România. Concret, înainte de demisie angajatului îi va scădea performanţa, deci va fi mai neproductiv, la plecarea din companie va primi o compensaţie, iar ulterior firma va plăti pentru recrutarea unui înlocuitor. În plus, va aştepta între şase şi nouă luni pentru ca noul angajat să producă la nivelul celuilalt.

    Dacă vorbim despre înlocuirea CEO-ului costurile sunt şi mai mari, atât dacă ne referim la găsirea unui nou executiv, cât şi la performanţa sa pe durata mandatului: diferenţa pe care o aduce un CEO în ce priveşte rezultatele finaciare ale unei companii este de 14%, potrivit unor studii din 2003 ale autorilor Joyce, Nohria şi Robinson, citate de Hogan Assessment Systems, iar costul mediu al eşecului unui CEO pentru companie la nivel internaţional este de 2,7 milioane de dolari, potrivit studiilor Smart din 1999, citate de aceeaşi sursă.

  • Cât de tare poate deprima angajaţii un şef toxic

    “Oricât de toxic sau netoxic ar fi un lider, răspunsul la întrebarea <Dacă eu aş fi şeful meu, m-aş suporta?> este un barometru foarte bun”, spune Iuliana Stan, OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România

    Nevenca Doca, directorul de resurse umane al Băncii Transilvania, spune că rulajul sănătos al angajaţilor într-o companie este de 8-12% pe an, mai crescut în FMCG şi mai redus în banking. Ea e de acord că un management toxic poate îndepărta mai mulţi angajaţi, chiar cu preţul de a sta o perioadă fără serviciu: “Când presiunea pusă de şef devine insuportabilă, iar compromisul devine sacrificiu, oamenii părăsesc locul de muncă chiar dacă rămân o vreme neangajaţi”. Radu Manolescu observă că fluctuaţiile de personal nu mai sunt cel mai bun indicator, mai ales cum ultimii cinci ani au adus un nou aspect menit să favorizeze stilul toxic de management. “Multor manageri li s-a alimentat ideea falsă că fac bun management fără să-şi da seama că angajaţii rămân de fapt din cauza contextului economic nefavorabil”, spune şeful K.M. Trust& Partners, mai ales că şi rezultatele uneori favorabile ale companiilor făceau în aşa fel încât să stimuleze un stil de leadership greşit. Studiile indică totuşi că managerii care sunt competenţi şi au valori morale bine stabilite au o retenţie mult mai bună a personalului de-a lungul timpului şi nu doar pe anumite intervale. Oricum, nivelul de toxicitate reflectat prin demisii va fi mai uşor de observat după terminarea perioadei de criză economică.

    Psihologul Violeta Rotărescu atrage atenţia asupra problemelor pe care le pot dezvolta cei care activează mai mult timp într-un mediu toxic: “Sunt organizaţii precum cele militare unde supunerea şi caracterul dominant al şefului ar trebui să fie dominante, dar un om care are un nivel stabil al echilibrului interior nu ar trebui să muncească de frică”. Experienţa a demonstrat că stimularea prin frică funcţionează, dar pe termen foarte scurt, echipa renunţând după cel mult câteva luni la locul de muncă. Perioada până la demisie e însă problematică. “Se spune că atunci când intri în casă laşi problemele de la birou la uşă, dar n-ai cum să nu duci o parte din ele pentru că e un prea-plin pe care trebuie să-l reverşi undeva”, spune Rotărescu, cu trimitere la cei care nu îşi temperează pornirile la sala de sport sau ascultând muzică, ci certându-se cu familia. “De aceea managerii toxici sunt atât de periculoşi: nu sunt afectaţi doar angajaţii, ci şi familiile lor.”

    Dincolo de potenţialele conflicte cu apropiaţii, pe fondul stresului de la serviciu, angajaţii traveresează şi stări depresive pentru că managerii toxici au tendinţa să le inducă ideea că ar fi inutili companiei şi că pot fi oricum înlocuiţi rapid. Cei care nu luptă împotriva ideilor cu potenţial depresiv se izolează, în timp ce restul dezvoltă stări de anxietate.

    Impactul e diferit în cazul angajaţilor care prestează munci intelectuale, pentru că, în cazul celor fizice, cerinţele sunt clare şi simple: “Componenta creativă e cea mai volatilă dintre toate în situaţii de toxicitate”.
    Competenţa, încrederea pe care i-o acordă superiorul şi relaţia directă cu managerul sunt cei mai puternici factori motivaţionali pentru angajaţi. De cealaltă parte, comportamentul haotic şi dezorganizat, lipsa competenţei şi strategiei şi minusul de perspectivă în dezvoltarea profesională sunt printre cei mai demotivanţi. Iar datele arată ca doar 45% dintre angajaţi ar mai accepta să lucreze vreodată pentru unul din foştii şefi.

  • Ce face diferenţa între un şef bun şi un şef rău

    Radu Manolescu, managing partner al firmei de executive search K.M. Trust& Partners, susţine că un şef bun se distinge de un şef rău şi în funcţie de cât bine poate face pentru angajaţi şi clienţi acolo unde poate controla deciziile. Nu sunt puţine situaţiile în care presiunea asupra managerului joacă un rol important, caz în care, după cum spune psihologul Violeta Rotărescu, “partea întunecată a comportamentului iese mai repede la iveală”.

    Iuliana Stan, OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România, observă că organizaţiile şi liderii lor sunt într-o dinamică foarte aliniată, întrucât cresc manageri care să le susţină cultura, iar cultura promovează lideri asemeni ei: “Liderul toxic este tolerat pentru că este aliniat cu profilul similar al organizaţiei; ar fi culmea ca o organizaţie cu o cultură defensivă să caute să promoveze lideri constructivi”. Iar reţeta funcţionează şi invers – nicio organizaţie constructivă nu va căuta lideri nepotriviţi cu cultura ei. Aşadar, spune Stan, e mai degrabă vorba despre un cerc vicios decât despre o rea intenţie, iar efortul de a schimba un cerc vicios într-unul virtuos presupune o muncă titanică de transformare organizaţională.

    Dat fiind că activează de peste zece ani în zona de executive search, Radu Manolescu a constatat că cele mai multe caracteristici ale unui manager toxic pot fi depistate în timpul procesului de recrutare – “dacă se face cum trebuie” -, partea de referinţe de la foştii angajatori şi subordonaţi fiind cea mai relevantă. Sunt şi cazuri când trăsăturile sunt mai greu de depistat, mai ales în lipsa unor instrumente de ultimă oră care să măsoare caracterul toxic ce iese mai repede la iveală în poziţii de top management. Un exemplu este cel al lui Bob, CEO al unei agenţii de publicitate de mărime medie, ajuns în vârful companiei pe seama abilităţii sale aproape legendare de a fascina clienţii în timpul prezentărilor de afaceri. Chipeş, suplu şi înalt, Bob era în centrul atenţiei nu numai pentru că era arătos şi se pricepea de minune să prezinte, dar şi pentru că era un fin cunoscător al publicităţii. Strategiile sale au dus la campanii publicitare zdrobitoare, care au adus companiiei multe premii şi creşteri semnificative ale vânzărilor. Odată cu venirea crizei economice, a început să ţină discursuri motivaţionale echipei sale, mai ales că industria sa fusese una dintre cele mai lovite de scăderea bugetelor. Abia atunci a ieşit la iveală şi cealaltă faţă a sa: deşi iniţial oamenii au crezut în el, în scurt timp angajaţii săi spuneau că “l-au văzut jucând teatru de prea multe ori”, iar, odată cu primele eşecuri ale proiectelor, şi-a pierdut credibilitatea. Sau, după cum rezumau povestea lui Bob autorii Dotlich şi Cairo în cartea “Why CEOs Fail”, “ieşeau scântei când intra el în încăpere, iar în final compania sa a ars în flăcări”.

    În medie, 30% din executivii pe care îi recrutează compania lui Manolescu nu trec testele de personalitate, deci au şanse foarte mari să devină toxici într-o poziţie de top management. Studiile la nivel internaţional arată că circa 60% dintre manageri sunt sau au potenţialul să devină toxici în viitor, deci să eşueze, mai ales din cauza incapacităţii de a avea un comportament care să le permită să formeze şi să menţină o echipă funcţională, potrivit cercetărilor cu privire la eşecul managerial, realizate de Hogan Assessment Systems. Mădălina Bălan, managing partner în cadrul HART Human Resource Consulting, face referire la recomandarea corpului profesional al universităţii Stanford la întrebarea “Dacă ar fi să recomandaţi managerilor care trec prin cursuri de business un lucru pe care al trebui să-l modifice, care ar fi acelea?”. Răspunsul lor a fost autoconştientizarea. “Ca să poţi controla o tendinţă comportamentală exagerată, primul lucru e să fii conştient de consecinţa comportamentului tău asupra celorlalţi”, rezumă Bălan.

  • Radu Manolescu, despre recrutările de executivi de top: În trecut, contau mai puţin valorile morale şi partea de inteligenţă emoţională

    Istoria nu e complicată. Primii expaţi au apărut în România în jurul lui 1995, odată cu sosirea primilor investitori străini. Manolescu îşi aminteşte că foarte mulţi dintre managerii care au venit la acea vreme în ţară aveau mult potenţial, dar nu aveau experienţă şi deci riscau să fie pierduţi de companiile-mamă dacă nu primeau oportunităţi. Apoi, mai erau cei de care organizaţiile voiau să scape sau se aflau pe finalul carierei. Fireşte, reperele lipseau, iar după zeci de ani în care cultura managementului a stat departe de România, primii veniţi au fost luaţi de buni. “Pentru mulţi dintre noi, ei au devenit modele de leadership, care nu mai au nicio legătură cu ceea ce se cere astăzi, dar din obişnuinţă unii au rămas cu acel model în minte până acum”, crede Manolescu. Piaţa punea atunci accent pe competenţe, pe experienţa în companii cu reputaţie, iar, dacă omul reuşea să se vândă foarte bine, cei care se ocupau de recrutare erau păcăliţi. “Nu prea puteai să faci atunci distincţia între bun şi rău, doar în cazul în care era foarte rău.” Cu alte cuvinte, se mergea mult pe ideea că dacă un manager a lucrat atâţia ani în acea companie şi are referinţe merită postul. “Contau mai puţin valorile morale şi partea de inteligenţă emoţională.” Se miza deci pe un IQ ridicat, pe rezultate, contând mai puţin modalitatea de obţinere a lor, pe referinţe de la companii puternice – “dacă lucrai la o companie foarte importantă, era un semn puternic că s-a investit în tine”.

    Primele schimbări au început să apară abia în 2007. Manolescu defineşte managementul eficient prin “ce” şi “cum” – ce ai făcut să ajungi acolo şi cum ai ajuns la acele rezultate? Or, partea de “cum” nu era luată prea mult în calcul în anii trecuţi, deoarece creşterea economică “a susţinut imperfecţiuni mari la nivel de management şi a încurajat angajări pe bandă care nu au pus accent pe valori morale”. Lăcomia, de exemplu, şi-a pus amprenta şi asupra stilului de management, dat fiind că managerii ajung să ia decizii gândindu-se la ratele şi datoriile personale pe care le iau, deci la binele propriu. Or, asta nu ar trebui să afecteze deciziile de business.

    Una peste alta, Manolescu observă că, odată cu recesiunea, “a ieşit mult gunoi de sub preş”. Astăzi trăim o lume diferită, inteligenţa emoţională a ieşit în ultimii ani la suprafaţă din raţiuni evidente: aceleaşi reflexe din trecut care ne-au adus succesul ne pot aduce insuccese; avem acces la tehnologie şi o cantitate de informaţii care este exponenţial mai mare acum şi asta are un efect important asupra întregului comportament: “Un IQ (inteligenţă cognitivă) mai ridicat te poate face să ai un EQ (inteligenţă emoţională) mai scăzut: să ai tendinţa să nu asculţi alte păreri, să fii arogant. Modelele de leadership care la un moment dat au avut succes ar putea să nu mai funcţioneze acum”.

    Iar noua direcţie ar părea să fie cea a inteligenţei emoţionale şi mai puţin a celei cognitive: “Dacă eşti competent, cu un EQ foarte ridicat şi valori morale înalte, IQ-ul e mai puţin relevant pe lângă acestea în rolurile executive”.

  • De ce dau greş cei mai mulţi manageri români

    Poate cea mai reprezentativă poveste legată de excesul de aroganţă în management se leagă de fostul CEO al Enron, Jeff Skilling. Conversaţiile cu angajaţii deveniseră de fapt prelegeri, iar întâlnirile cu echipa – un forum unde acesta distrugea ideile celor care se aflau în contradicţie cu punctul său de vedere. E calea cea mai sigură pentru a pierde încrederea şi respectul colegilor şi de aici consecinţele: pierderea subordonaţilor valoroşi şi certuri cu alţi directori pe seama resurselor şi a direcţiilor strategice. În cartea “Why CEOs Fail”, autorii vorbesc însă şi despre faţa nevăzută a managerului Enron: modul cum mândria lui Skilling s-a transformat progresiv în aroganţă. Fără îndoială, încrederea extraordinară a lui Skilling în inovaţiile Enron din domeniul comerţului cu gaze naturale şi electricitate i-a impresionat pe analiştii financiari. Convingerea că Enron era o companie destinată măreţiei a crescut moralul angajaţilor şi a contribuit la atragerea celor mai buni şi străluciţi oameni. De-a lungul timpului, mândria a devenit excesivă. S-a ajuns atât de departe încât, la un moment dat, în holul de la intrarea în companie a fost plasat un banner în care aceştia se autoproclamau: “Compania care conduce lumea”.

    Acest lucru l-a determinat pe Skilling să spună că societăţi precum ExxonMobile vor deveni jucători defavorizaţi şi să facă predicţii excesiv de îndrăzneţe privind preţul acţiunilor Enron. Plin de încredere în sine, a condus sesiuni de evaluare a angajaţilor denumite sarcastic “cataloghează şi aruncă” în cadrul cărora se ocupa personal de cei care “nu înţelegeau”. Dacă Skilling nu ar fi fost atât de arogant, poate că nu ar fi negat greşelile şi nu ar fi dezavuat faptele rele, chiar înaintea Congresului SUA. Aroganţa este orbitoare şi, aparent, l-a împiedicat pe Skilling să vadă problemele care erau evidente pentru oricine altcineva. “Pun preţ foarte mare pe IQ, dar am văzut că, peste un anumit nivel, majoritatea celor care au un IQ foarte ridicat, au de obicei un EQ foarte scăzut: se consideră mult mai inteligenţi decât alţii şi dezvoltă o aroganţă şi o autosuficienţă în relaţionare”, spune Radu Manolescu. De fapt, aroganţa e însuşirea care determină cel mai adesea eşecul unui CEO – atât la nivel mondial, cât şi în România. Două treimi din executivii de pe plan local care ajung să eşueze în carieră o fac din cauza aroganţei.

    Iuliana Stan, OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România, spune că un lider nu devine toxic, ci el este o persoană toxică din capul locului şi doar anvergura expunerii îl face să fie mai vizibil. “Nu cunosc vreun om cu un caracter fundamental bun care ar fi devenit rău datorită vreunui context social sau organizaţional.” Şi totuşi cum ajung astfel de oameni să conducă organizaţii? Un prim răspuns poate fi definiţia prost înţeleasă a succesului. Iuliana Stan constată că sunt foarte puţini oamenii pentru care succesul înseamnă a se simţi bine cu deciziile pe care le iau şi cu acţiunile lor, precum şi cu efectele acestora asupra celor din jur – “pentru cei mai mulţi oameni succesul se reduce la a avea glorie, recunoaştere publică şi mai ales la a a avea dreptate”. Dacă în primul caz vorbim de fapt despre eficacitate, în al doilea vorbim despre succes. În mod paradoxal, datele Human Synergistics arată aşa: la nivelul succesului perceput de cei din jurul lor, succesul liderilor defensivi, toxici, este perceput la 42%, pe când cel al liderilor constructivi, netoxici, de 55%. În schimb, dacă vorbim despre eficacitate, cea a liderilor constructivi este de 91%, pe când eficacitatea liderilor defensivi, toxici este de 8%. Cu alte cuvinte, mediul organizaţional tinde să încurajeze comportamente care nu sunt asociate cu eficacitatea.

    Violeta Rotărescu, profesor în cadrul Facultăţii de Psihologie a Univesităţii din Bucureşti, spune că fiecare dintre noi poate avea o doză de aroganţă în comportament, însă problemele apar când o astfel de trăsătură preia controlul acţiunilor şi îi gestionează personalitatea şi comportamentul. Psihologul remarcă faptul că, până la un anumit punct, nevoia de a fi în centrul atenţiei este necesară, dar limita se depăşeşte când cerinţele nu mai ţin de nevoile organizaţiei, ci de nevoile personale.

  • Privatizarea Cupru Min a eşuat. Care sunt motivele

    Ministrul Economiei, Lucian Bode, a anunţat că partea română a cerut firmei canadiene să constituie un depozit colateral de 32,27 milioane euro pentru a garanta astfel realizarea investiţiilor de mediu, să plătească suma pentru acţiuni, de 200,7 milioane euro, în termen de 30 zile de la obţinerea avizului Consiliului Concurenţei şi autorizaţiei integrate de mediu-ambele fiind condiţii suspensive în contract. De asemenea, partea română a cerut publicarea imediată a contactului de privatizare.

    Pentru încheierea tranzacţiei, era necesară emiterea avizul Consiliului Concurenţei într-un termen de până la 90 de zile de la încheierea contractului. “Roman Copper nu a aderat la aceste condiţii. Ministerul Economiei va analiza situaţia creată şi suntem pregătiţi să reluăm privatizarea”, a spus Bode. Contractul de privatizare trebuia încheiat până vineri, 6 aprilie, ora 24.00.

    Mai mult pe www.mediafax.ro.

  • Celebrităţi care au eşuat în lumea afacerilor (GALERIE FOTO)

  • Analiză Reuters: Încercările de reformă ale Greciei par sortite eşecului

    Sectorul public bolnav de ineficienţă cronică, corupţia persistentă şi sindicatele arţăgoase au împiedicat progresul în cele 18 luni care au trecut de când Atena a semnat primul acord de finanţare externă cu UE şi FMI, de 110 miliarde euro, promiţând în schimb măsuri dure de austeritate şi reforme structurale, se arată într-o analiză Reuters. Deficitul însă creşte în loc să scadă, ridicat şi de recesiunea tot mai severă, partenerii europeni au început să-şi piardă răbdarea, iar popularitatea guvernului este în cădere liberă. Populaţia, sătulă de austeritate, vrea o schimbare.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Bloomberg: Eşecul european de a rezolva criza bancară din regiune revine să bântuie pieţele

    Măsurile de urgenţă, precum accesul nelimitat la împrumuturile Băncii Centrale Europene (BCE), menţin solvabilitatea multor bănci din Grecia, Portugalia, Italia şi Spania şi facilitează finanţarea altora, în timp ce dobânzile scăzute şi achiziţiile de obligaţiuni guvernamentale ţin sub control costurile creditelor. Acest sprijin este necesar în condiţiile în care temerile legate de încetinirea creşterii economice şi datoriile suverane determină băncile să restrângă operaţiunile de creditare şi să facă rezerve de dolari şi lichidităţi. “Nu pot dormi noaptea. Am intrat într-o nouă fază a crizei”, a declarat Charles Wyplosz, director la Centrul Internaţional pentru Studii Monetare şi Bancare din Geneva.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro