Oamenii conduşi de Popeye au omorât mii de oameni în Columbia, pe vremea în care Pablo Escobar controla traficul de droguri, însă a scăpat cu viaţa după ce Don Pablo a fost ucis în 1993.
El a fost trimis în judecată în 1995 pentru sute de crime, pe care le-a mărturisit, şi a ajuns în acelaşi în în detenţie.
Cititi aici articolul integral
Undeva în Marea Caraibilor, cea mai performantă bursă de acţiuni din lume funcţionează foarte diferit faţă de Wall Street. Nimeni nu se plânge cu privire la fondurile gigant de hedging care influenţează preţurile acţiunilor sau de traderii care încearcă să facă pariuri de tip short, pentru că niciuna din aceste categorii nu există aici.
Tranzacţionarea înainte de deschiderea şedinţei sau după închiderea acesteia sunt de asemenea un mit aici, încât bursa din Jamaica tranzacţionează doar trei ore şi jumătate pe zi, potrivit Bloomberg.
Practic, piaţa aceasta nu este pregătită pentru efervescenţa din birourile de tranzacţionare de la New York sau Londra. Nu încă, cel puţin. Nu există nicio acţiune jamaicană inclusă în ETF-urile americane, nici măcar în cele care urmăresc pieţe de frontieră precum Kazahstan, Sri Lanka şi Vietnam – cele mai emergente dintre pieţele emergente. Cu toate acestea, randamentele bursei din Jamaica sunt de tipul celor care ar putea convinge un investitor global să se aventureze în Marea Caraibilor, mai ales în contextul în care furtuna de pe pieţele bursiere de la finalul anului trecut a răvăşit portofoliile multor investitori.
Doar în 2018 principalul indice bursier a crescut cu 29%, aceasta fiind cea mai mare creştere dintre toţi cei 94 de indici bursieri naţionali urmăriţi de experţii de la Bloomberg.
Supraperformanţa bursei jamaicane în ultimii cinci ani este evidenţiată de un rezultat şi mai uluitor: bursa din Jamaica a crescut cu aproape 300%, o creştere de cinci ori mai mare faţă de următorul cel mai performant indice urmărit de publicaţie şi de şapte ori mai mare decât S&P 500.
Cum pot fi însă explicate aceste creşteri exponenţiale? Un miracol economic pe care întreaga lume l-a trecut cu vederea? Nu chiar. Creşterea reală din Jamaica este în medie sub 1% pentru ultimii cinci ani şi ar trebui să se situeze la circa 1,7% pentru 2018.
Zona de bull market este în principiu o perspectivă matematică, încât nu este nevoie de investiţii masive în termeni absoluţi pentru a genera un boom într-o piaţă minusculă. Valoarea totală a celor 37 de companii incluse în indicele principal din Jamaica se situează sub 11 miliarde dolari, adică de cinci ori mai puţin decât capitalizarea de piaţă a companiei Tesla, spre exemplu.
Cu toate acestea, supraperformanţa bursei din Jamaica este şi rezultatul unui efort sincronizat al autorităţilor de a reinventa Kingstonul drept un hub financiar, în timp ce guvernul încearcă să îşi reducă datoria locală ce a aruncat ţara în pragul colapsului economic în urmă cu un deceniu.
„Cu siguranţă, capitalul se duce oriunde se simte confortabil”, spune Paul Simpson, bancher şi investitor în vârstă de 36 ani din Kingston. „Dacă vedem capital care vine aici, înseamnă că oamenii se simt confortabil”.
Industria financiară din Jamaica este concentrată în principal în vecinătăţile Kingstonului – care nu se aseamănă deloc cu imaginea care domină percepţia globală atunci când oamenii se gândesc la Jamaica. Reporterul de la Bloomberg notează că acei turişti care petrec nonstop sau locurile foarte sărace precum Trench Town nu mai sunt atât de vizibile cum erau până acum. În schimb, au apărut reprezentanţe ale unor giganţi precum Audi şi Porsche, precum şi câteva cafenele Starbucks care vând cafea din boabe măcinate chiar în apropierea locaţiilor.
În ultimul deceniu, activele din sectorul financiar jamaican s-au triplat, iar numărul instituţiilor financiare din ţară a crescut de opt ori, potrivit cifrelor de la Fondul Monetar Internaţional. Mai mult, în timp ce Kingston apare în mod regulat pe lista globală a celor mai periculoase oraşe, Banca Mondială a situat capitala Jamaicăi pe locul şase în privinţa celui mai facil oraş în care poţi porni un business.
„Dacă aş putea ţine un megafon prin care să le strig investitorilor că acesta este momentul, aş face-o”, spune economistul Uma Ramakrishnan, şeful misiunii Fondului Monetar Internaţional în Jamaica.
Unii investitori au primit deja mesajul. Compania chineză Jiuquan Iron & Steel plănuieşte o investiţie de 6 miliarde de dolari în teritoriu pentru a extinde capacitatea de producţie de aluminiu printr-o fabrică şi pentru a construi încă un parc industrial. Mai mult, numărul investitorilor jamaicani care deţin conturi de brokeraj a crescut de la sub 5% la peste 10% în ultimul deceniu.
Însă chiar şi pentru investitorii care aud strigătul economistului Uma Ramakrishnan există câteva limitări enorme de luat în calcul, începând cu dimensiunea minusculă a pieţei de acţiuni. Numărul de acţiuni deschise pentru public este însă şi mai mic, încât multe companii sunt deţinute majoritar de către conglomerate, în special de investitori străini care îşi fac intrarea în piaţa de capital din Jamaica.
NCB Financial Group, cea mai mare bancă din ţară, care reprezintă aproape o treime din întreaga valoare a bursei în termeni absoluţi, este deţinută pe jumătate de miliardarul jamaiano-canadian Michael Lee-Chin. Scotia Group Jamaica, a doua cea mai mare companie de pe bursă, este deţinută în mare parte de Bank of Nova Scotia.
Este un fenomen comun pe bursa jamaicană ca anumite acţiuni să nu aibă volum deloc pentru zile sau chiar săptămâni la rând. În orice moment sunt privite graficele bursiere din Jamaica, se poate observa că numărul acţiunilor netranzacţionate îl depăşeşte pe cel al acţiunilor vândute sau cumpărate.
Marlene Street Forrest, managing director al bursei, a declarat pentru publicaţia americană că este familiarizată cu toate criticile aduse la adresa sectorului financiar jamaican, însă lucrează pas cu pas spre îmbunătăţirea situaţiei.
Mai întâi, timpul pentru încheierea unei tranzacţii a fost scurtat de la trei zile la două zile pentru a se conforma standardelor internaţionale. Mai mult, bursa se pregăteşte să introducă şi alte instrumente cu care investitorii din pieţe mai mari sunt obişnuiţi, precum conturile marjă care permit investiţii cu bani împrumutaţi sau posibilitatea de short, pentru a paria pe scăderea preţurilor. Însă Street Forrest consideră că nu există niciun motiv momentan să extindă programul de tranzacţionare dacă cererea din partea investitorilor nu există încă. „Vrem să ne asigurăm că suntem pregătiţi înainte să facem o mutare”, spune ea.
Street Forrest spune că deja se pregăteşte pentru 20 de listări noi doar anul acesta, printre care şi listarea furnizorului de energie deţinut de stat Wigton Windfarm, ca parte a unui efort de privatizare, precum şi a altor companii mici care vin pe piaţa secundară – o piaţă chiar şi mai mică şi mai puţin lichidă decât indicele principal.
Bursa a fost creată în urmă cu 50 de ani de Edward Seaga, un jamaican educat la Harvard care şi-a început caeriera ca producător muzical în anii ’60. Mai târziu el a intrat în politică şi a fost numit ministru de finanţe. În anii ’70, Seaga a condus Partidul Muncitoresc din Jamaica, devenind rivalul capitalist al liderului socialist Michael Manley – care muta Kingstonul mai aproape de Havana, Cuba, decât de Washington.
Probabil aportul cel mai mare în dezvoltarea bursei din Jamaica l-a avut efortul sincronizat de a scăpa de povara datoriei guvernamentale, un proiect care nu a venit fără costuri pentru poporul jamaican. Pentru mult timp, singurul mod evident în care puteai obţine profit în Jamaica era să creditezi ţara. În lumina crizei financiare bancare din anii ’90 şi a crizei globale din deceniul anterior, datoria guvernamentală a crescut cu 145% faţă de economie.
Dobânzile plătite pe titlurile de stat au înghiţit mai mult de jumătate din veniturile guvernamentale, blocând proiecte importante de investiţii sociale şi proiecte de infrastructură. Jamaica avea totuşi un istoric impecabil la plată, însă criza din 2008 a ameninţat acest demers, încât pilonii principali de dezvoltare, printre care turismul şi exporturile de bauxită şi de aluminiu, au început să se diminueze.
Ratingurile ţării au fost reduse, dolarul jamaican s-a prăbuşit, iar dobânzile cerute de investitori pe titlurile de stat pe termen scurt au sărit la un nivel cutremurător de 25%. Pentru ajutor, Jamaica s-a întors către FMI, cu care a avut o relaţie disfuncţională în ultimele cinci decenii.
Printr-o strategie denumită iniţial „un experiment unic”, FMI a reuşit să restructureze o parte din datoria ţării şi, cu ajutor de la Banca Mondială, din 2010 încoace cifrele cu privire la economia jamaicană arată din ce în ce mai bine. Şomajul a atins un minim record de 8,4% în 2018, dolarul jamaican a rămas relativ stabil în ultimii doi ani, după decenii întregi de depreceiere, iar inflaţia a scăzut de la peste 9% la sub 4% în ultimii cinci ani.
Banca centrală chiar se laudă cu rezultatul actual, distribuind pe contul de Twitter al instituţiei un video muzical cu versurile „Inflaţia redusă şi stabilă reprezintă pentru economie linia de bass din muzica reggae”.
Sorina Pintea a spus că momentan nu ştie de ce respectivul cetăţean a fost angajat fără a avea drept de liberă practică.
“Am aflat din presă despre caz. Nu a adus toate documentele. Ministerul Sănătăţii a analizat documentele pe care le-a adus, de fapt nu le-a adus personal, a avut o împuternicire avocaţială, o doamnă avocat, am înţeles, şi pentru că nu avea toate documentele nu a primit avizul, adică echivalarea diplomei. Nu am de unde să ştiu (câţi oameni a operat -n.r.)”, a declarat Sorina Pintea.
Ministrul Sănătăţii a mai anunţat că nu ştie câţi pacienţi a operat respectivul bărbat sau în ce clinici şi-a desfăşurat ilegal activitatea.
“Sunt şi alte ţări care s-au confruntat cu acest tip de probleme, dar mă pune pe gânduri referitor la ceea ce spuneam despre faptul că şi sistemul public şi sistemul privat trebuie să aibă aceleaşi reguli de funcţionare, de organizare, de raportare mai ales pentru că da, a operat în clinici private fără a avea dreptul de liberă practică, cu o parafă.
“Guaido are capacitatea şi legitimitatea de a organiza noi alegeri”, a declarat ministrul francez de Externe, Jean-Yves Le Drian.
Mai multe state europene sunt aşteptate să îl recunoască pe Juan Guaido drept preşedinte interimar, luni, după ce Nicolas Maduro a respins un ultimatum privind organizarea unor alegeri anticipate.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Practic, Dahl a fost genial deoarece a reuşită să vândă pietre ca să-şi câştige existenţa. Mai mult, a făcut milioane de dolari din vânzarea de pietre pe post de animale de companie.
El şi-a început cariera ca om de publicitate, apoi a dat jobul pe un rol de antreprenor atunci când ideea lui de a vinde pietre a dat roade. Ideea i-a venit atunci când era într-un bar din Los Gatos, California, când a auzit că oamenii se plângeau cât de greu este să creşti un animal de companie. El a spus că nu are probleme cu animalul lui de companie, o piatră. Răspunsul lui a fost bine primit şi s-a gândit să pornească un business. A găsit doi investitori, a găsit un furnizor de pietre şi s-a pus pe treabă.
El a cumpărat o pieatră un cu penny şi ştia că dacă sunt ambalate frumos le va putea vinde cu mult mai mult. A încercat mai multe variante până când a ales designul final – o cutie de carton ce poate fi cărată uşor şi care este prevăzută şi cu găuri pentru ca piatra să poată “respira”. Ca să fie totul impecabil, Dahl a adăugat un manual de utilizare cu instrucţiuni precum: “dacă scoateţi piatra din cutie şi pare agitată atunci plasaţi-o pe un ziar”.
Strategia lui a funcţionat şi Pet Rock a devenit un fenomen naţional. “Era o perioadă neagră, războiul din Vietnam abia se terminase şi Watergate abia începea. Lumea avea nevoie de ceva pozitiv, de ceva amuzant”, a declerat antreprenorul în 1999.
După lansarea oficială din 1975, Dahl a fost invitat şi la celebrul “Tonight Show”, iar în câteva luni a vândut 1,5 milioane de pietre la aproape 4 dolari bucata, câştigând în jur de 6 milioane de dolari. El spune că cererea era uriaşă şi la scurt timp s-a mutat din casa sa într-o vilă şi a schimbat Honda-ul cu un Mercedes.
Succesul nu putea fi de lungă durată şi alţii au început să vândă pietre, iar Dahl nu-i putea opri. După aceasta afacere el s-a întors în publicitate şi a scris o carte “Advertising for Dummies” ce a fost publicată în 2001.
Donald Tusk s-a născut în data de 22 aprilie 1957 şi este originar din Gdansk, Polonia. Tatăl său a fost dulgher, iar mama sa a fost secretară într-un spital. Tatăl său a decedat când Tusk avea doar 14 ani, conform informaţiilor oficiale din biografia sa, oferită de Consiliul European.
În 1976 a început să studieze istoria la Universitatea Gdansk, unde a devenit implicat în activităţi ilegale împotriva regimului comunist. La acel moment, Tusk a cooperat cu reţeaua subterană Uniunea Comerţului Liber şi l-a cunoscut pe viitorul lider al rezistenţei, Lech Walesa.
În 1980, Donald Tusk a fondat Asociaţia Studenţilor Independenţi, NZS, care a făcut parte din mişcarea de rezistenţă. Acesta a devenit lider al rezistenţei la locul său de muncă şi jurnalist la ziarul publicat atunci de rezistenţă.
După ce legea marţială a fost implementată în decembrie 1981, el a rămas ascuns. A lucrat apoi ca vânzător la brutărie, iar mai târziu, între 1984 şi 1989, a muncit ca lucrător specializat în activitatea la înălţimi mari – precum cei care lucrează în construcţii sau la repararea firelor de înaltă tensiune utilizând echipament de escaladare.
În tot acest timp el a fost activist în fruntea rezistenţei. După ce a fost arestat pentru scurt timp, a fost eliberat în urma amnistiei pentru prizonierii politici anunţată de generalul Jaruzelski.
În 1983, Donald Tusk a fondat o publicaţie ilegală, Political Review, în care a făcut propagandă cu politici economice liberale şi cu regulile democraţiei libere.
După prăbuşirea comunismului, grupul de rezistenţă cunoscut drept Liberalii din Gdansk au format un guvern după primele alegeri libere din Polonia.
În acelaşi timp ei au fondat primul partid probusiness şi pro-Europa din Polonia, Congresul Democratic Liberal, cu Tusk în fruntea partidului. Acesta a fost responsabil pentru demonopolizarea şi privatizarea trustului de presă deţinut de stat.
Anul 1990 a reprezentat pentru Donald Tusk anul în care a fost ales membru al Parlementului. În continuare, el a publicat o serie de cărţi despre istoria Gdanskului, unele dintre ele devenind bestselleruri în Polonia, sau chiar pe plan internaţional.
Peste 11 ani, la începutul mileniului, Donald Tusk a fost unul dintre fondatorii partidului de centru cunoscut drept Platforma Civică, iar în 2003 a devenit liderul formaţiunii.
În 2007, după o campanie dură, a devenit premier şi a stat şapte ani în această poziţie. Astfel, Tusk a devenit premierul polonez cu cel mai lung parcurs în fruntea statului din istoria Poloniei democratice. Acesta este încă singurul premier care a câştigat şi al doilea mandat.
În timpul perioadei de şapte ani, Polonia şi-a menţinut un ritm stabil de creştere economică, iar în timpul crizei economia ţării a crescut cu aproape 20%, o performanţă record în Europa.
În 2014, Donald Tusk a fost ales în poziţia de preşedinte al Consiliului European, iar în 2017 a fost reales pentru încă un mandat de doi ani şi jumătate, poziţie în care s-a aflat şi anul acesta când a susţinut discursul de la Ateneul Român.
Potrivit surselor oficiale, Donald Tusk şi-a scris singur discursul în care a făcut referire la Mircea Eliade, la prima maşină a familiei lui – Dacia 1300, la Simona Halep şi la Steaua lui Helmuth Duckadam, care a câştigat în 1986 Cupa Campionilor Europeni. Aşa face cu fiecare discurs: de cele mai multe ori, ajutat de traducători, Tusk încearcă să susţină discursul în limba ţării în care se află, în special în cadrul ceremoniei de preluare a Preşedinţiei Consiliului.
Publicaţia franceză Vogue a descris un restaurant dezvoltat de doi români în Paris drept „restaurantul momentului”. Astfel, alături de Le Chardenoux, Raw-Saint-Germain, Vivant 2, Pastificio, în top 5 restaurante ale momentului se se află şi restaurantul Ibrik al chefilor români Bogdan Alexandrescu şi Ovidiu Malişevschi.
Gulaş de pui, sarmale, mămăligă, salată boef, dar şi trufe negre se află în meniul creat de români în Paris – o combinaţie pe care specialiştii Vogue o descriu drept „exotică şi foarte reuşită”.
Reconnaissance General Bureau (biroul general de recunoaştere) RGB, al Coreei de Nord, echivalentul CIA, a antrenat o echipă de hackeri transformaţi în jefuitori de bănci care în ultimii ani au furat din peste 100 de bănci şi exchange-uri de criptomonede de peste tot din lume, pagubele fiind evaluate la peste 650 de milioane de dolari, potrivit GlobalPost Investigations.
Hackerii coreeni au lovit chiar şi Banca Federală de Rezerve din New York. La aproape 25 de metri sub străzile din Manhattan, banca deţine cel mai mare depozit de aur din lume, iar multe dintre lingourile de aur sunt ale altor guverne, dar le-au trimis americanilor pentru că simţeau că sunt mai în siguranţă acolo decât altundeva. De asemenea, tot aici se ţin şi banii altor guverne, dar nu în sensul tradiţional de bancnote, ci bani electronici formaţi din 1 şi 0.
Hoţii nord-coreeni au vrut să fure în februarie 2016 aproape 1 miliard de dolari. Contul ţintit aparţinea Bangladesh-ului. Odată ce au avut acces în serverele băncii centrale din Bangladesh, hackerii au aşteptat până vineri, zi liberă pentru mulţi musulmani, pentru a acţiona. Hackerii au trimis o serie de cereri de transfer la Banca Federală de Rezerve, transferuri totalizând aproape 1 miliard de dolari, care duceau banii în Filipine. Mulţi bani au fost transformaţi în cash sau spălaţi prin cazinouri.
Hackerii nu au reuşit să fure toată suma deoarece multe transferuri au fost oprite fiind socotite drept suspicioase. Totuşi, au izbutit să scape cu 81 de milioane de dolari. Cei care au realizat acest furt sunt agenţi ai RGB, agenţie caracterizată ca fiind o combinaţie de CIA, KGB şi Yakuza.
De zeci de ani, Coreea de Nord a fost sancţionată de ţările occidentale; în plus, intrarea acesteia în pieţele globale a fost interzisă. Asta a făcut ca regimul să caute noi metode de a aduce venituri la stat. Printre încercările agenţiei s-au numărat producţia de heroină, printarea de bancnote de 100 de dolari şi contrafacerea ţigărilor de marcă. Totuşi, toate aceste încercări de a face bani au fost eclipsate de hacking. Agenţia a antrenat unii dintre cei mai buni criminali cibernetici din prezent. Ce îi diferenţiază pe aceşti hackeri de alţii este faptul că sunt siguri că nu vor fi acuzaţi şi nici arestaţi niciodată de autorităţi.
În ultimii ani, Coreea de Nord ar fi lansat peste 100 de atacuri cibernetice asupra băncilor şi birourilor de exchange de criptomonede din 30 de ţări. În urma acestor acţiuni s-ar fi furat 650 de milioane de dolari, din ceea ce se ştie.
Suma de 650 de milioane de dolari a fost înaintată de Simon Choi, consultant al Serviciilor Secrete ale Coreei de Sud şi al diviziei de securitate cibernetică a armatei sud-coreene.
„Cred că am reuşit să descoperim doar 30% din ceea ce s-a furat, doar o parte a activităţii lor. Abilităţile lor s-au îmbunătăţit considerabil. Sunt cei mai buni din lume”, este de părere Choi. Asta nu s-a întâmplat dintr-odată. Sub regimul lui Kim Jong-un, RGB s-a restructurat şi a pus accentul pe hacking, iar acum, conform estimărilor, numărul hackerilor este între 3.000 şi 6.000.
Agenţia a fost creată în 2009, în ultimii ani ai domniei lui Kim Jong-il. Agenţia era compusă din mai multe unităţi dedicate spionajului, asasinatelor, războiului psihologic şi războiului cibernetic. Odată ce Jong-un a venit la putere, accentul s-a pus pe divizia de hacking.
Două unităţi ale diviziei de hackeri sunt renumite în lume: unitatea 121, cunoscută ca „Lazarus” sau „Hidden Cobra”, responsabilă pentru hackul asupra Sony şi a Băncii Federale, şi unitatea 110, care, potrivit lui Choi, a început ca o unitate dedicată atacurilor asupra armatelor ţărilor rivale, dar şi-a schimbat ţinta în sisteme de carduri, reţele de ATM-uri, dar şi exchange-uri de criptomonede.
După ce Kim Jong-un şi Donald Trump s-au ameninţat reciproc cu distrugerea, pe Twitter sau la televizor, acum cei doi lideri au căzut de acord să se întâlnească pe 12 iunie în Singapore. Nu se ştie exact care va fi topica discuţiilor, dar sigur se va vorbi şi despre bomba cu hidrogen şi despre modul în care una dintre cele mai sărace naţiuni din lume a ajuns să deţină o astfel de armă.
Jafurile din bănci sunt legate de arsenalul nuclear al Coreei de Nord deoarece testele cu rachete provoacă sancţiuni, iar sancţiunile golesc bugetul ţării. Pyongyang caută soluţii pentru a-şi umple cuferele, iar o metodă eficientă este prin atacuri cibernetice. Hackingul a devenit extrem de profitabil pentru statul nord-coreean şi o veritabilă ameninţare asupra sistemului financiar al SUA. Pentru a înţelege mai bine ce se întâmpla, Patrick Winn, reporter la Global Post Investigation, a vorbit cu Kim Heung-Kwang, un specialist în computere care este familiarizat cu ceea ce se întâmplă în regimul de la Pyongyang deoarece el a fost un astfel de hacker.
Kim Heung-Kwang a fugit în 2003 şi a mituit un paznic nord-coreean de la graniţa cu China. A traversat râul Tumen, dar a fost împuşcat, înainte să iasă din apă, de un al doilea paznic, pe care a neglijat să-l plătească. A supravieţuit; din China a ajuns în Coreea de Sud, iar azi conduce o alianţă a dezertorilor regimului nord-coreean. În organizaţia pe care o conduce se numără avocaţi, doctori, ingineri, programatori nord-coreeni care au scăpat de regimul opresiv.
„Hackerii sunt geniile Coreei de Nord. Atunci când întrebi oamenii care ţară are cei mai talentaţi hackeri, probabil auzi de America, Rusia, China şi aşa mai departe. Dar are cineva operaţiuni mai de succes decât Coreea de Nord?”, punctează Kim Heung-Kwang.
În 2014, agenţii nord-coreeni s-au infiltrat în infrastructura Sony care se pregătea să lanseze comedia The Interview, un film despre asasinarea lui Kim Jong-un. Agenţii au şters date din sistemul companiei japoneze şi au dezvăluit publicului e-mailuri private ale angajaţilor Sony. Compania a decis să nu mai lanseze filmul în cinematografe.
În 2017, hackerii nord-coreeni au lansat un „vierme” cunoscut ca WannaCry care a blocat peste 200.000 de calculatoare din 150 de ţări. Cei care au avut calculatoarele blocate trebuia să plătească o răscumpărare în bitcoin.
În ultimii trei ani, hackerii nord-coreeni au atacat bănci şi exchange-uri de criptomonede din Coreea de Sud, Thailanda, India, Filipine, Polonia, Peru, Vietnam, Nigeria, Australia, Mexic, Japonia, Singapore, SUA. „Doar din ceea ce se vede la ştiri ar trebui să te gândeşti dacă nu cumva hackerii nord-coreeni sunt cei mai buni din lume”, spune Heung-Kwang. Întrebarea este: cum poate o ţară săracă să lanseze asemenea atacuri când se confruntă cu întreruperi de curent şi are o infrastructură digitală primitivă?
Răspunsul poate fi surprinzător: formează celule de hackeri în alte ţări. Multe dintre aceste celule ar fi în China, unde viteza de internet este mult mai mare. Acolo, mulţi agenţi lucrează drept traderi sau importatori şi hackeri pe timpul nopţii. Alte urme lăsate de hackeri indică faptul că aceştia ar putea fi în India, Malaysia, Nepal, Indonezia, dar şi Mozambic.
Potrivit Recorded Future, firmă ce monitorizează ameninţări cibernetice la nivel mondial, hackerii nord-coreeni se uită pe Amazon, Baidu, echivalentul Google în China, la filme pornografice şi la conturile AOL. De asemenea, ei folosec iPaduri şi iPhone-uri.
Kim Heung-Kwang spune că atunci când hackerii atacă o bancă, ei ştiu că acţiunea lor este ilegală, dar vor să-şi mulţumească liderul. „Să nu vă imaginaţi că se simt vinovaţi sau că-şi încalcă vreun cod moral. Ei nu au acelaşi cod moral ca noi”, explică Jang Seyul, fiul unui căpitan de armată, care a fost acceptat la universitatea Mirim din Coreea de Nord. El spune că instituţia este cunoscută în rândul soldaţilor drept Universitatea de Automatizare a Comandamentului Poporului Coreean. Revista Wired a numit-o Şcoala de Hacking a Coreei de Nord.
Jang Seyul nu a ajuns hacker, ci a devenit un expert în strategie militară; a lucrat alături de hackeri atât în timpul facultăţii, cât şi la agenţie şi este de părere că aceia care sunt deştepţi urcă repede în rang. „În Coreea de Nord foarte mulţi tineri îşi doresc să devină ingineri şi specialişti în IT, deoarece, dacă ajungi expert în securitate cibernetică, atunci poţi ajunge unul dintre conducătorii din partidul comunist. Băieţii visează să urmeze această cale”, spune Seyul.
Cei mai talentaţi programatori sunt lăsaţi să-şi mute familiile din provincie în Capitală, un privilegiu pe care nu toţi îl au. Astfel, familiile acestora se pot bucura de apă caldă, electricitate, alimente rare precum bananele. Chiar şi aşa, familiile acestora sunt într-un fel nişte ostateci: dacă un hacker cumva schimbă tabăra, atunci familia lui este în pericol. Totuşi, cei mai buni hackeri sunt mutaţi în străinătate.
Accesul la informaţie ar putea face ca un hacker să-şi schimbe părerea despre ceea ce face, dar Andrei Lankov, profesor la Universitatea din Seul şi expert în economia nord-coreeană, este de părere că hackerul coreean tipic nu vrea să fugă din ţară. „Sistemul este creat în aşa fel încât este foarte dificil să evadezi şi este la fel de greu să pornească o mişcare antisistem. Este o metodă dureroasă de a te sinucide.”
Kim Heung-Kwang este norocos că a scăpat, dar şi aşa a primit telefoane şi e-mailuri de ameninţare. „Sunt pe lista neagră. Există un ordin pentru a mă omorî. Ai observat omul care stă lângă mine?”, spune el arătând către un bărbat îmbrăcat în negru. „Este un agent sud-coreean. Este aici să mă protejze.”
Se spune că banii furaţi de hackeri sunt utilizaţi pentru a alimenta programul nuclear al ţării, dar potrivit lui Lankov, banii pot fi folosit şi pentru bunuri şi servicii precum genţi Chanel pentru amantele liderilor nord-coreeni, pentru orez de slabă calitate pentru a hrăni populaţia înfometată, dar şi pentru achiziţia de componente pentru sistemul de rachete capabil să trimită o rachetă tocmai pe continentul american.
„Ei se văd ca nişte victime. Văd legea internaţională ca fiind fără sens, ipocrită şi folosită de marile puteri ca să-şi utilizeze în propriul folos poziţiile privlegiate”, este de părere Lankov. Aceeaşi viziune asupra lumii a determinat autorităţile să exporte heroină în anii ‘70 sau să falsifice ţigări şi bani. „Şi-au pus speranţa în droguri, dar banii nu erau foarte mulţi şi reputaţia le era afectată. Aşa că au renunţat. Acum au aflat că hackingul este o metodă foarte bună de a face bani.”
Totuşi, când vine vorba de venitul ţării, hackingul încă nu ajunge la nivelul banilor aduşi de vânzarea de cărbuni către China sau al banilor aduşi prin trimiterea de muncitori în străinătate (sunt trimişi să taie copaci în Siberia sau să lucreze în fabrici din Orientul Mijlociu). În acest moment, totuşi, aceste două surse de venit sunt sugrumate de sancţiuni, iar asta face ca hackingul să devină din ce în ce mai dorit.
În trecut, o persoană inteligentă era condamnată să lucreze în ferme, dar acum are şansa să se alăture unei echipe care să dea jafuri online de milioane de dolari. Aceste sume de bani aduse de hacking nu sunt cu adevărat mari pentru ţări ca SUA sau China, dar pentru Coreea de Nord, unde economia naţională este estimată la 28 de miliarde de dolari, este o sursă de venit importantă.
Ce se va întâmpla pe viitor? Nici Kim Heung-Kwang nu ştie şi sugerează că lucrurile s-ar putea schimba după întâlnirea dintre Kim Jong-un şi Donald Trump. Poate dictatorul va decide să-şi ţină în frâu armata de hackeri în schimbul ridicării sancţiunilor. Poate Jong-un va pleca de la discuţii furios, ameninţând SUA. „Poate cei doi vor avea o relaţie bună. Sau poate va fi un film de acţiune. Oricum ar fi, dacă aceşti doi lideri se vor întâlni, va fi o întrevedere a unor oameni foarte ciudaţi”, încheie Kim Heung-Kwang.
Înainte ca S. Duncan Black şi Alonzo G. Decker să înfiinţeze compania Black and Decker, uneltele electrice erau mari şi greu de utilizat, însă aceştia au reuşit să inoveze şi să producă unelte pe care orice pasionat de construcţii le putea utiliza, drept dovadă că firma încă funcţionează după mai mult de 100 de ani de existenţă. Acum, Black and Decker este un nume cunoscut în rândul meşterilor de weekend, dar şi printre constructorii profesionişti.
Atât Black, cât şi Decker s-au născut în comunităţi rurale foarte aproape de Baltimore, SUA, în 1883, respectiv 1884, însă au avut copilării foarte diferite. Decker, al cărui tată a murit când acesta avea doar şapte ani, a fost forţat să renunţe la şcoală pentru a putea să se angajeze pentru a-şi susţine familia. Prima sa slujbă a fost într-o topitorie şi trebuia să cureţe alama topită. Era un job foarte greu şi foarte solicitant, iar Decker a căutat altceva. Mai târziu, cu ajutorul iubitei lui, care avea să-i devină soţie, Decker a obţinut o slujbă mai puţin solicitantă la Boyden Air Brake.
Datorită afinităţii lui pentru inginerie, Decker a fost transferat la departamentul de inginerie al National Cosmotype, compania-mamă a Boyden Air Brake, unde s-a alăturat unei echipe de muncitori care a produs o maşinărie automată de topit. Pentru că avea abilităţi de vânzător, Decker a fost trimis de-a lungul Statelor Unite să demonstreze cum funcţionează maşinăria şi să o instaleze după ce-şi convingea clienţii să o cumpere. A fost trimis chiar şi în Anglia, unde a negociat un contract de distribuţie de 1 milion de dolari cu Lord Northcliffe.
Decker a fost foarte fericit de această reuşită şi când s-a întors în SUA s-a căsătorit. Totuşi, National Cosmotype nu s-a mişcat destul de repede şi compania engleză şi-a pierdut interesul, iar contractul a fost pierdut. Dezamăgit, Decker a demisionat şi a acceptat o slujbă care nu era la fel de bine plătită, ca inginer la Rowland Telegraph, unde în 1906 avea să-şi întâlnească viitorul partner.
S. Duncan Black a avut o copilărie mult mai fericită. A fost fiul unui cuplu din clasa de mijloc, a mers la liceu, apoi după absolvire s-a angajat la Rowland. Şi-a început cariera desenând schiţe pentru departamentul de inginerie apoi s-a mutat în departamentul de vânzări. Pregătirea pe care a primit-o la Rowland avea să-l ajute foarte mult în viitorul parteneriat cu Decker.
Amândoi erau angajaţi exemplari, dar nu era loc pentru avans în carieră. Un client loial al companiei avea să-l încurajeze pe Decker să-şi pornească propria afacere, oferindu-se să-l sprijine în acest demers. Încurajat de sprijin, Decker şi-a deschis propriul magazin şi a încercat să-l convingă pe Black să se alăture. Cu o soţie şi trei copii de îngrijit, Black ezita să renunţe la slujba stabilă. Decizia care avea să-l facă pe Black să se alăture lui Decker avea să fie tăierea comisioanelor cu care era remunerat de către compania Rowland.
Aşadar, cei doi au pornit compania Black & Decker în toamna anului 1910. Singurul obstacol în calea succesului era lipsa de fonduri. Pentru a rezolva această situaţie, Black şi-a vândut maşina şi Decker şi-a ipotecat casa. Cu o investiţie de 1.200 de dolari şi sprijiniţi de investitori cu alţi 3.000 de dolari, cei doi au înfiinţat Black & Deckaer Manufacturing.
Iniţial, compania a făcut o serie de produse precum o maşinărie de scos capacele de la sticlele de lapte sau o maşinărie de distribuit dulciuri. Deşi au avut puţin succes la început, Black & Decker a vrut să producă unelte pentru oamenii de rând. În 1917 cei doi au lansat un compresor de aer portabil, numit Lectoflater. S-a vândut bine, dar nu suficient pentru a menţine compania pe linia de plutire. Al doilea produs avea să pornească o revoluţie în domeniul sculelor electrice şi va defini compania: un burghiu electric portabil.
Datorită abilităţilor inginereşti ale lui Decker şi calităţilor de vânzător ale lui Black, compania a prins aripi. Până în 1918, Black & Decker avea o fabrică în Washington şi birouri în Boston şi New York City. Brandul a ajuns în Anglia, Canada, Rusia, Australia şi Japonia. Creşterea la nivel global a fost alertă, iar cei doi şi-au transformat investiţia iniţială de 1.200 de dolari în vânzări anuale de 1 milion de dolari.
După ce a supravieţuit marii crize economice din 1929 şi după turbulenţele celui de-al doilea război mondial, Black & Decker şi-a mărit portofoliul şi a devenit cel mai mare producător de scule electrice din lume.
Black a fost preşedintele companiei din 1910 până la moartea sa în 1951, când Decker i-a luat locul. Mai departe, Decker a predat ştafeta companiei în 1956 fiului său Alonzo Decker Jr. Acesta, la rândul său, a condus compania până în 2000.
În prezent, Black & Decker este cel mai mare producător de scule electrice, cu vânzări anuale de 4 miliarde de dolari. Compania are operaţiuni de producţie în 14 ţări şi produse sunt vândute în peste 100 de ţări. Pe lângă scule portabile, compania are în portofoliu produse de grădinărit, bunuri de uz casnic, echipament pentru fabricarea sticlei sau rechizite sanitare.
În martie 2010, Black & Decker a fuzionat cu Stanley Works devenind astfel Stanley Black & Decker. În 2016, compania a avut venituri de 11,4 miliarde de dolari şi un profit net de aproape 1 miliard de dolari şi peste 27.000 de angajaţi la nivel mondial.
Carte de vizită
¶ Andrei Cionca este fondatorul Casei de Insolvenţă Transilvania, companie ajunsă în doar un an lider al pieţei de profil
¶ A absolvit cursurile Facultăţii de Drept Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în 2000
¶ Este unul dintre investitorii ROCA, prima platformă de investiţii şi management dedicată companiilor româneşti aflate în dificultate