Îmi amintesc momentul în care l-am văzut pentru prima dată pe Barack Obama, undeva la începutul anului 2008; nu ştiam prea multe despre el, dar discursul pe care l-a ţinut după victoria din statul american Iowa mi-a atras instantaneu atenţia. Un tânăr educat, care vorbea cursiv, făcând apel la emoţia celor din public – un contrast evident faţă de cel care condusese destinul Americii în anii precedenţi.
Obama a plecat în cursa Partidului Democrat pentru nominalizare fără prea multe şanse, având în faţa sa una dintre cele mai influente femei din politica mondială, Hillary Clinton. Dar discursul său raţional şi modul decisiv în care s-a pronunţat asupra unor teme sensibile la acea vreme, aşa cum era războiul din Irak, au făcut ca baza sa de suporteri să crească mult peste aşteptările analiştilor.
Părea evident însă că democraţii aveau să „fure” preşedinţia de la republicani, pentru că marea majoritate a americanilor – indiferent de înclinările politice – se plictisiseră de aiurelile lui George W. Bush şi, s-o spunem sincer, de nivelul său intelectual sub medie.
Asistăm acum la acelaşi fenomen, cu menţiunea că Trump nu oferă americanilor prostii, ci minciuni.
Potrivit Politifact, platformă care verifică veridicitatea declaraţiilor oferite de oficialii americani, doar 4% din informaţiile oferite de Donald Trump sunt adevărate. Doar una din 25.
Procentajul creşte atunci când sunt adăugate informaţiile în principal adevărate şi parţial adevărate, ajungând la 29%. Situaţia rămâne însă una aproape ireală: 7 din 10 lucruri spuse de Trump sunt false.
În comparaţie, Barack Obama avea un procentaj de 20% în ceea ce priveşte informaţii reale şi 73% atunci când erau luate în calcul şi cele parţial adevărate.
Interesant este că minciunile lui Trump ating chiar şi subiecte lipsite de importanţă: recent, el a declarat că tatăl său s-a născut în Germania; realitatea este că acesta s-a născut la New York, în 1905.
Revin la ideea de contrast pentru a-l prezenta pe candidatul democrat care mi-a adus aminte, din multe puncte de vedere, de Barack Obama: Pete Buttigieg.
La doar 37 de ani, Buttigieg este noua vedetă a Partidului Democrat, fără a avea însă prea multe lucruri care să-l recomande – exact ca Obama. Este primar al unui oraş cu vreo 100.000 de locuitori din statul Indiana, vorbeşte şapte limbi străine (norvegiana a învăţat-o pentru a putea citi mai multe cărţi ale autorului său preferat, netraduse în engleză) şi este veteran de război. A terminat Harvard şi Oxford şi este licenţiat în istorie, literatură, filosofie, politică şi economie. Este homosexual, fiind căsătorit de anul trecut cu partenerul său de viaţă.
Toate cele de mai sus descriu candidatul perfect pentru un partid progresist, aşa cum e cel democrat, şi mai ales un candidat în opoziţie perfectă cu Donald Trump.
Întrebarea este ce trebuie să facă democraţii pentru a transmite mesajul lui Buttigieg (sau al oricărui alt candidat) către votanţii care l-au ales, în 2016, pe Trump; cum trebuie să „îmbrace” acest mesaj astfel încât să fie perceput şi de America de jos, acea Americă prea puţin interesată de încălzirea globală sau de economia participativă. Acea pătură socială pentru care singurul lucru care contează e ziua de mâine.
Obama a reuşit să câştige mobilizând tinerii, minorităţile şi acea parte din elite care se săturase de nivelul scăzut al mesajelor venite de la Casa Albă; Trump a câştigat mobilizând oamenii de rând şi segmentul celor afectaţi de dispariţia industriei, mobilizându-i pe cei care se săturaseră de discursuri pompoase, inteligente, dar care nu le aduceau nimic nou pe masă.
Va alege America un alt Obama?