Tag: copilarie

  • Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?

    Ideea de bază a acestui articol a fost iniţial „cele mai cool meserii“ şi voiam să prezentăm câteva ocupaţii interesante şi ieşite din comun. Sigur, în categoria celor mai cool meserii nu includeam musai îngrijitorii de insule tropicale, crescătorii de şerpi sau cine mai ştie ce alte ocupaţii exotice; voiam mai degrabă meserii din lumea reală, accesibile unui număr cât mai mare de oameni. Şi am plecat de la două informaţii care m-au pus pe gânduri: prima, că 65% dintre copiii care intră astăzi la şcoală vor avea meserii care astăzi nu există şi doi, că mai mult de jumătate dintre tinerii Generaţiei Y preferă o meserie reală, vor să fie mai degrabă gulere albastre şi nu gulere albe, adică funcţionari sau corporatişti.

    Iar când Cosmin Cosma, filosof de formaţie şi antreprenor de vocaţie, a început discuţia pe care am avut-o cu o întrebare – . „Ştii, este întrebarea aceea, «tu ce vrei să te faci când vei fi mare?»” – am avut o revelaţie şi ideea unei uşoare schimbări în abordarea materialului.

    Aşadar, nu vom vorbi despre inşi cu ocupaţii exotice, ci despre un călător pasionat, despre un filosof convertit la antreprenoriat, despre un paraşutist care şi-a transformat, alături de fratele său, pasiunea într-o afacere profitabilă, despre un programator devenit specialist în educaţie şi o tânără pasionată de artă devenită programator, despre o avocată care încearcă să creeze o nişă pe piaţă şi despre o antreprenoare în serie care identifică câte o nişă pe an. Ce au în comun? Căutarea, faptul că fac ceea ce le place, neastâmpărul, faptul că fac ceea ce lor li se pare cool. „Problema majoră pe care o ai într-o carieră este să îţi găseşti hotarele profesionale. Unii intră într-un sistem de confort din care ies greu. Limitele sunt date de context şi nu sunt alegeri personale“, spune Cosmin Cosma, fondator al companiei de consultanţă Insus, fost corporatist, bancher şi cu o experienţă antreprenorială deja încheiată.

    Coolness-ul unei ocupaţii sau al alteia vine din exterior, este dat de ceilalţi care văd că faci ce îţi place, sau faci ceva ce lui i-ar plăcea să facă, sau din interior, atunci când fac ce îmi place şi sunt OK, spune Cosma. I se pare că filosofează, dar asta ţine de formaţia sa şi, deşi a lucrat în domenii cât se poate de concrete, pentru că a fost şef de departament de recuperare a creditelor în bancă şi a ţinut conferinţe şi workshopuri pe colectarea de creanţe, şi-a păstrat privirea „antropologică“ asupra a ceea ce se întâmpla în jur.

    Să trecem de la privirea antropologică la privirea specialistului în resurse umane. Pornim de la o analiză internaţională care spune că 65% dintre şcolarii de astăzi vor lucra în meserii care astăzi nu există, meserii care vor apărea în următoarea perioadă. Şi cine ştie cum va evolua îndemnul părinţilor? În urmă cu trei decenii aceştia îşi îndemnau copiii să se facă ingineri, pe urmă au fost la modă economiştii, apoi avocaţii, medicina a fost cumva permanentă, iar îndemnul momentului este „Fă-te, mamă, programator!“. Sorin Faur, director for Balkan Area, Human Resources & Outsourcing Services la BDO Outsourcing Services, crede că îndemnul momentului ar putea fi rafinat: „Fă-te cloud specialist“ de exemplu, sau „Fă-te social media officer“.

    „În zona IT, până acum câţiva ani poziţia de cloud specialist nu a existat. Cloud-ul a apărut în ultimii ani şi nimeni nu ştia ce înseamnă; acum toată lumea ştie ce înseamnă o bază de date, dar la vremea respectivă părea SF“, explică Faur. Crede că şi game testerii au o ocupaţie cool, în condiţiile în care industria jocurilor video s-a dezvoltat, iar marile companii prezente şi în România, Ubisoft, Electronic Arts sau Gameloft, au nevoie de mulţi angajaţi de acest tip. „Este o profesie destul de complicată. Cere anumite tipuri de abilităţi şi îndemânări fizice, simţ de reacţie, necesită şi foarte multă răbdare şi efort. Trebuie să fii, de fapt, programator de formaţie, să ai capacitatea să identifici zone unde apar erori într-un joc.“ Teoretic te joci, dar practic trebuie să întocmeşti rapoarte, să identifici aceste zone disfuncţionale şi să ai o bună coordonare şi viteză de reacţie, este un job care poate asigura o trecere lejeră din zona copilăriei înspre maturitatea pe care o impune un job.

    O chestiune la fel de interesantă şi cu mare răspândire este social media officer sau blogger profesionist. „Marile companii, şi nu numai ele, au nevoie de expunere media ieftină şi bine gândită şi angajează oameni dedicaţi zonei de social media. Aceştia monitorizează mediul online pentru companiile lor şi răspund la postări – sigur, sunt partizanii companiei, dar asigură relaţia cu clienţii, persoanele interesate şi arată că acea companie este interesată să ţină un dialog cu acele persoane“, spune Sorin Faur. Nu este un job uşor, trebuie să ştii ce să spui, cui să spui, să nu sari calul atunci când răspunzi, este un job complicat şi sub raportul exprimării şi calităţilor de relaţii publice pe care le are cineva.

  • Gadgeturi de decor

    Unii dintre aceştia, aşa cum este o artistă din Chicago, Erika Iris Simmons, ”pictează„ portrete de celebrităţi nu cu pensula, ci cu bucăţi de bandă luată din casete audio sau video vechi. Tot cu casetele vechi se joacă şi un arhitect din Los Angeles, Chris McCullough, care creează portrete sau mozaicuri folosind ca materie primă nu banda, ci casetele în sine.

    Nu sunt uitate nici consolele de joc cândva multiubite sau perifericele lor. Dacă nu mai funcţionează sau nu se mai doreşte utilizarea lor pentru scopul iniţial, ele pot fi transformate în obiecte utile. Un utilizator al platformei de shopping online Etsy, Jeff Farber, propune lămpi confecţionate din console PlayStation 1 sau Nintendo 64 ori din controllere pentru ele sau încărcătoare pentru iPhone confecţionate tot din controllere de console de jocuri video.

    Nici calculatoarele vechi nu scapă de şansa la o nouă viaţă, dar cu altă utilitate. Modele de altădată de calculatoare Apple au fost transformate în pătuţuri pentru animale de companie, cutii de scrisori sau de şerveţele, ba chiar, în cazul modelelor colorate de iMac lansate în 1998, în acvarii pentru peşti. Până şi piese ca plăcile de bază sau hard diskurile pot deveni ceasuri de birou sau de perete în mâinile pricepute ale unor întreprinzători.

  • Miliardarul care la 26 de ani era arestat, iar la 35 a ajuns guvernator al unei provincii din Rusia

    În timpul copilăriei, Roman Abramovich a crescut alături de unchiul său, fiind orfan de ambii părinţi.

    Până la vârsta de 21 de ani, Abramovich intrase pe piaţa neagră folosind banii primiţi de la părinţii soţiei sale. Companiile sale au devenit în cele din urmă legale la începutul anilor ’90; până atunci, omul de afaceri pornise şi lichidase deja peste 20 de firme.

    La 26 de ani, Abramovich a fost arestat sub acuzaţia că ar fi furat bunuri ale statului. Nouă ani mai târziu, el avea să devină guvernator al provinciei Chukotka.

    El susţine şi în ziua de azi că a fost nevinovat în respectivul caz: “Au fost probleme cu sistemul bancar. Banii pierduţi de rafinărie au fost ulterior descoperiţi iar eu am fost eliberat”, spune miliardarul rus.

    Luxul şi opulenţa sunt cele mai bune cuvinte pentru a caracteriza viaţa miliardarului rus Roman Abramovich. Petrecerile pe care le organizează sunt deja legendare, precum cele de Revelion din insula St. Barts.

  • Povestea adolescentei care şi-a transformat hobby-ul din copilărie într-o afacere de 250 de milioane de dolari

    Bella Weems, o tânără din Statele Unite ale Americii, şi-a dorit încă de la vârsta de 14 ani o maşină, chiar dacă nu putea la vremea respectivă să obţină permisul de conducere, vârsta legală în SUA pentru şofat fiind de 16 ani. Când le-a comunicat părinţilor această dorinţă, i-au spus că poate să îşi cumpere o maşină, dacă economiseşte suficienţi bani pentru a face acest lucru. Weems  a început să lucreze ca babysitter şi, după câteva luni în care a avut grijă de copii, a strâns doar 350 de dolari. Părinţii au sfătuit-o să investească banii economisiţi până în acel moment într-o afacere. Adolescenta a căutat idei pe internet şi a găsit un concept de medalioane personalizate, pe care a hotărât să le comercializeze. Alegerea numelui afacerii sale a fost la fel de simplu: mama sa a întrebat-o  care sunt lucrurile care îi plac, iar ea a răspuns, origami şi bufniţele (owl, engl.); astfel a luat naştere numele brandului: Origami Owl.

    Pentru a creşte afacerea, tânăra antreprenoare a început să organizeze petreceri la ea acasă, unde prietenii şi familia puteau să cumpere  bijuterii cu preţul cuprins între 5 şi 46 de dolari.

    Feedback-ul primit din partea cunoştinţelor a fost unul pozitiv, iar echipa formată din mamă şi fiică a deschis primul magazin într-un mall în noiembrie 2011. Au vândut în perioada sărbătorilor bijuterii în valoare de 60.000 de dolari, dar, mai important decât atât, clienţii au început să trimită în tot statul bijuterii Origami Owl ca şi cadouri. Următorul pas a fost lansarea unui website şi, pe măsură ce afacerea a crescut, planul lor s-a dezvoltat şi a început să includă şi designeri independenţi sau oameni care să găzduiască petreceri în care, la rândul lor, să vândă bijuterii în numele Origami Owls. Au lansat de asemenea un program destinat copiilor cu vârsta între 12 şi 17 ani prin care îi învaţă cum să îşi creeze propria afacere.

    Cele mai multe posturi de management au fost preluate de membri ai familiei, însă Bella Weems şi părinţii ei l-au angajat ca CEO al Origami Owl pe Robin Crossman, acesta având experienţă pe posturi de conducere în companii ca Amway Global, Home Interiors, Suzanne.com sau The Longaberger Company. Potrivit celor mai recente informaţii publicate în presa internaţională, veniturile companiei au ajuns la 250 de milioane de dolari. 

  • Povestea adolescentei care şi-a transformat hobby-ul din copilărie într-o afacere de 250 de milioane de dolari

    Bella Weems, o tânără din Statele Unite ale Americii, şi-a dorit încă de la vârsta de 14 ani o maşină, chiar dacă nu putea la vremea respectivă să obţină permisul de conducere, vârsta legală în SUA pentru şofat fiind de 16 ani. Când le-a comunicat părinţilor această dorinţă, i-au spus că poate să îşi cumpere o maşină, dacă economiseşte suficienţi bani pentru a face acest lucru. Weems  a început să lucreze ca babysitter şi, după câteva luni în care a avut grijă de copii, a strâns doar 350 de dolari. Părinţii au sfătuit-o să investească banii economisiţi până în acel moment într-o afacere. Adolescenta a căutat idei pe internet şi a găsit un concept de medalioane personalizate, pe care a hotărât să le comercializeze. Alegerea numelui afacerii sale a fost la fel de simplu: mama sa a întrebat-o  care sunt lucrurile care îi plac, iar ea a răspuns, origami şi bufniţele (owl, engl.); astfel a luat naştere numele brandului: Origami Owl.

    Pentru a creşte afacerea, tânăra antreprenoare a început să organizeze petreceri la ea acasă, unde prietenii şi familia puteau să cumpere  bijuterii cu preţul cuprins între 5 şi 46 de dolari.

    Feedback-ul primit din partea cunoştinţelor a fost unul pozitiv, iar echipa formată din mamă şi fiică a deschis primul magazin într-un mall în noiembrie 2011. Au vândut în perioada sărbătorilor bijuterii în valoare de 60.000 de dolari, dar, mai important decât atât, clienţii au început să trimită în tot statul bijuterii Origami Owl ca şi cadouri. Următorul pas a fost lansarea unui website şi, pe măsură ce afacerea a crescut, planul lor s-a dezvoltat şi a început să includă şi designeri independenţi sau oameni care să găzduiască petreceri în care, la rândul lor, să vândă bijuterii în numele Origami Owls. Au lansat de asemenea un program destinat copiilor cu vârsta între 12 şi 17 ani prin care îi învaţă cum să îşi creeze propria afacere.

    Cele mai multe posturi de management au fost preluate de membri ai familiei, însă Bella Weems şi părinţii ei l-au angajat ca CEO al Origami Owl pe Robin Crossman, acesta având experienţă pe posturi de conducere în companii ca Amway Global, Home Interiors, Suzanne.com sau The Longaberger Company. Potrivit celor mai recente informaţii publicate în presa internaţională, veniturile companiei au ajuns la 250 de milioane de dolari. 

  • A crescut pe străzi şi a vândut ziare ca să aibă ce mânca. Acum are o avere de 3 miliarde de dolari

    De la sărăcie cruntă la o avere de 3 miliarde de dolari. Aceasta este povestea lui John Paul DeJoria, fiu al unui imigrant italian si al unei grecoaice, care până la vârsta de 70 de ani a construit două imperii: John Paul Mitchell Systems, un producator de produse de lux pentru ingrijirea parului, si Patrón Spirits, cel mai puternic brand de tequila din lume.

    Copilaria si-a petrecut-o in strada, la periferia Los Angelesului, iar la 9 ani vindea ziare in intersectii pentru a-si sustine familia. Mama sa nu a mai putut să îl întreţină, aşa că s-a decis să îl trimită, alături de fratele său la un orfelinat.

    În 1980 a pus bazele companiei care comercializează produse de îngrijire alături de hair-stylistul Paul Mitchell. Cei doi au hotărât să vândă produsele direct stiliştilor, nu consumatorilor obişnuiţi. Paul Mitchell crea produsele iar DeJoria le vindea din uşă în uşă. Firma a fost fondată cu 700 de dolari luaţi cu împrumut, iar biroul companiei era de fapt maşina sa, în care locuia. Pentru convorbiri, cei doi foloseau un telefon public.

    John Paul Mitchell Systems a venit cu un şampon care necesita o singură spălare, pentru a economisi timp şi bani, plus un balsam încorporat. De asemenea, acesta avea şi o protecţie împotriva căldurii uscătorului şi neutraliza chimicalele de pe mâinile stilistului. După ce Paul Mitchell a murit, locul său ca a fost luat de fiul acestuia, Angus. Compania a ajuns astăzi la venituri anuale de peste un miliard de dolari.

    Următorul business al lui DeJoria a fost Patron, fondată în 1989. El a dorit să facă cea mai bună tequila de pe piaţă, respectiv un produs care să dea stări de rău ziua următoare. Aşa a ajuns să realizeze un produs premium, iar firma sa vinde acum anual două milioane de baxuri de băutură. A mai pus bazele unui lanţ de cluburi de noapte, pe care l-a vândut în 2006 pentru 350 de milioane de dolari. În timp, el a ajuns să deţină şi o companie care produce şampoane pentru animale de companie.

    Averea lui John Paul DeJoria este estimată la 2,8 miliarde de euro.

  • Reportaj: Cărţi de bucate 
şi de suflet. O istorie de sute de ani a unei tradiţii care defineşte fiecare popor

    ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro


    Autorii celor 200 de reţete s-au semnat cu iniţiale – K.N. şi M. K. – însă s-a descoperit repede că în spatele lor se ascundeau nimeni alţii decât Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, personalităţi de marcă ale literaturii, istoriei şi vieţii politice autohtone. Motivele pentru care au preferat anonimatul pot avea de-a face sau nu cu disocierea de un domeniu considerat în epocă feminin; cert este că această culegere de reţete era parte integrantă din proiectul lor de a aduce progres în ţară sau, după cuvintele lui Kogăl-niceanu,  „o carte care, răsturnând toate puterile aşezate, călcând în picioare toate pravilele primite de adunare şi de obiceiul pămân-tului, are să facă o revoluţie straşnică în toată Moldova întru chipul de a face frigănele şi găluşte“. Profeţind că această carte le va aduce „numele de introducători ai artei culinare în Moldova“, autorii transcriu reţetele frugal ca informaţie exactă, dar savuros ca limbaj.

    „Ie doi, trei hulubi, îi grijăşti şi-i aşază bine şi frumos puindu-le sare; şi aşază în fundul tingirii câteva frunze de slănină şi ceapă tăiată în frunze şi morcovi asemine şi pune hulubii deasupra şi lasă de şed înăduşiţi pân’ se ruminesc“ (editura Vremea, Bucuresti 2007).

    170 de ani mai târziu, peste ocean, Nathan Myhrvold, fost chief technology officer al Microsoft, îşi publică pe cheltuiala lui o carte de bucate: 2.438 de pagini format 30×40 cm, în cinci volume care cântăresc împreună circa 20 kilograme, un coffee-table book ex-celent şi o lectură fascinantă, căci, dacă la cărţile bune finalul vine mereu prea devreme, „Modernist Cuisine“ reuşeşte lejer să te ţină ocupat o vreme bună.

    Şi dacă o carte de bucate clasică nu promite să te ţină cu sufletul la gură, Modernist Cuisine reuşeşte şi asta prin referinţe literare, fapte atestate istoric, poveşti, trimiteri la fizică sau chimie şi fotografii ale unor preparate în secţiune. De fapt, până ajungi să citeşti o reţetă treci prin patru volume de istorie & fundamente de igienă, microbiologie, fizică, tehnici şi echipamente, animale şi plante, ingre-diente şi preparare.

    În carte, Myhrvold, considerat singurul om care a studiat atât cu Stephen Hawking, cât şi cu chefs francezi, îşi foloseşte cunoştin-ţele pentru a explica procesele fizice şi chimice care au loc în timpul preparării unei omlete sau a banalului popcorn – el spune, de exemplu, că floricelele de porumb ilustrează foarte bine un aspect cheie al fizicii şi arată cu imagini luate de o cameră foto de mare viteză ce se întâmplă cu apa când fierbe până la abur: îşi măreşte corpul de 1.600 de ori. Şi aceasta se întâmplă într-un bob de porumb care se expandează.

    Lucrarea este astfel singura carte de bucate care cuprinde ecuaţii diferenţiale sau biografia lui James Watt, inventatorul motorului cu aburi, dar şi cel care a dat numele wattului (ca unitate de măsură descoperită în timpul căutării, motivul pentru care o distilerie sco-ţiană ardea o cantitate mare de turbă pentru distilarea whiskey-ului).
    Limbajul este desigur elevat, ştiinţific pe alocuri şi căutările pe internet pentru reamintirea fizicii din gimnaziu ajută. O reţetă de porc la cuptor are 15 elemente, durează 49 de ore şi implică echipament sous-vide, oală cu presiune, sifon, freeze dryer (deshidratare prin îngheţare) şi nitrogen lichid. Este o carte care se adresează bucătarilor profesionişti, desigur; varianta pentru amatori, numită „Modernist Cuisine at Home“, are doar puţin peste 400 de pagini şi reţete relativ simplificate.

    La polul opus, cea mai veche carte de bucate cunoscută în lume este „De re coquinaria“. A fost scrisă în secolul I, în timpul dom-niei împăratului Tiberius, de către Marcus Gavius Apicius şi cuprinde reţete culinare şi sfaturi practice în bucătarie.

    De atunci s-au tot scris cărţi de bucate, iar în primii 1.800 de ani au fost opere semnate de bărbaţi. În tot timpul acesta şi în următoarele sute de ani după, mâncarea marii majorităţi a fost făcută de femei, acasă, fără echipamente sofisticate, după reţete transmise oral sau „furate“, din ce era disponibil, conservator, creativ asumat sau forţat de împrejurări.

    Mâncarea făcută de mame şi bunici este cea care a construit familii, a adunat în jurul mesei, a definit relaţii şi epoci, a alinat şi a alintat. Este cea care operează regresii în timpuri personale fericite şi cea care aduce Crăciunul în casă. Este un semn identitar puternic, căci bucătăria mamei coace povestea fiecăruia.

    Ultimele zeci de ani au adus sute şi mii de cărţi de bucate scrise de femei. Cu toate acestea, mâncarea se face încă după ochi. În bucătăria de acasă se operează cu un instrumentar simplu şi un vocabular aproximativ – se pune o mână de…, se ia puţin…, se frământă până obţii o cocă potrivit de tare, presari cât iei între degete, se coace la foc potrivit şi alte instrucţiuni cantitative similar de vagi. Procesele fizico-chimice sunt stăpânite inconştient, rezultat al anilor de experimente în bucătărie, iar provenienţa unui fel de mâncare este mai puţin importantă ca destinatarul acestuia. Nu secţionează nimeni o musaca decât pentru a o porţiona şi nici nu aşteaptă cinci ore lângă cuptor, cu excepţia cozonacilor.

    În reţetarul mamelor şi bunicilor noastre, un singur ingredient este bătut în cuie: dragostea. Pentru noi, carne din carnea lor şi bu-căţică ruptă din sufletul lor, nu un cititor în căutarea reţetei perfecte sau un client de restaurant. De la tortul cu mere care bucură masa de duminică în copilărie la supa la borcan din studenţie, la mesele încărcate de sărbători şi pacheţele de care nu mai ai nevoie sau poftă, mâncarea de acasă povesteşte ceea ce mama nu a avut când sau cum să îţi spună, răspunde veşnicei întrebări „ai mâncat?“ şi spune ceea ce noi, ca adulţi ocupaţi, nu avem timp să ascultăm. Este ceva ce nicio carte de bucate, nouă sau veche, nu va spune vreodată, cu excepţia caietului vechi de reţete moştenit de la bunica.

  • Spune-mi ce jucării ai avut ca să-ţi spun ce fel de adult eşti

    O colecţie ajunsă la licitaţie pe bucăţi este cea expusă anterior la un muzeu al căsuţelor de păpuşi dintr-o localitate din Maryland, Chevy Chase, a cărei proprietară a murit în urmă cu câţiva ani. Printre cele mai frumoase piese scoase la vânzare s-au numărat grădini zoologice miniaturale şi o căsuţă cu trei caturi în stil englez Regency, prevăzută cu ascensor pentru servirea mâncărurilor, pentru care un pasionat a plătit 21.000 de dolari. Multe dintre articolele care au aparţinut acestui muzeu au ajuns în Japonia, spre surprinderea organizatorilor licitaţiei.

    O casă de licitaţii din Chicago a vândut recent mobilier pentru căsuţe de păpuşi, în special fotolii şi măsuţe, cumpărătorii plătind pentru fiecare câteva sute de dolari. Cel mai spectaculos articol scos la vânzare a fost însă o centură de castitate cu diametrul de câţiva centrimetri, prevăzută cu o cheiţă minusculă, adjudecată pentru o sumă de peste 800 de dolari.

    Pentru cei ce preferă doar să admire, nu să şi cumpere, există o ofertă variată de expoziţii, mai ales că muzeele primesc tot felul de donaţii în căsuţe de păpuşi sau jucărioare. O astfel de expoziţie se poate vizita la Sturbridge, din statul american Massachussets, cu articole confecţionate în localitatea Hingham, din acelaşi stat, de către familia Hershey, cunoscută pentru mobilierul miniatural ieşit din atelierul său, precum şi de către alţi producători artizanali de jucării.

  • Spune-mi ce jucării ai avut ca să-ţi spun ce fel de adult eşti

    O colecţie ajunsă la licitaţie pe bucăţi este cea expusă anterior la un muzeu al căsuţelor de păpuşi dintr-o localitate din Maryland, Chevy Chase, a cărei proprietară a murit în urmă cu câţiva ani. Printre cele mai frumoase piese scoase la vânzare s-au numărat grădini zoologice miniaturale şi o căsuţă cu trei caturi în stil englez Regency, prevăzută cu ascensor pentru servirea mâncărurilor, pentru care un pasionat a plătit 21.000 de dolari. Multe dintre articolele care au aparţinut acestui muzeu au ajuns în Japonia, spre surprinderea organizatorilor licitaţiei.

    O casă de licitaţii din Chicago a vândut recent mobilier pentru căsuţe de păpuşi, în special fotolii şi măsuţe, cumpărătorii plătind pentru fiecare câteva sute de dolari. Cel mai spectaculos articol scos la vânzare a fost însă o centură de castitate cu diametrul de câţiva centrimetri, prevăzută cu o cheiţă minusculă, adjudecată pentru o sumă de peste 800 de dolari.

    Pentru cei ce preferă doar să admire, nu să şi cumpere, există o ofertă variată de expoziţii, mai ales că muzeele primesc tot felul de donaţii în căsuţe de păpuşi sau jucărioare. O astfel de expoziţie se poate vizita la Sturbridge, din statul american Massachussets, cu articole confecţionate în localitatea Hingham, din acelaşi stat, de către familia Hershey, cunoscută pentru mobilierul miniatural ieşit din atelierul său, precum şi de către alţi producători artizanali de jucării.

  • Un bucureştean şi-a făcut o super afacere din pasiunea lui din copilărie. S-a îmbogăţit rapid: „La început a fost foarte greu, dar acum suntem pe val”

    Un inginer şi un economist au renunţat la o afacere în publicitate şi la munca în multinaţionale pentru a se dedica unui business de familie născut dintr-o pasiune din copilărie.

    Cu câteva momente înainte de începerea interviului cu Business Magazin, Cătălin Câmpeanu se afla pe lacul din Mogoşoaia, măsurând adâncimea apei, lângă un excavator care făcea săpături în lac. „Aici va fi un parc acvatic gonflabil, primul de acest tip din România“, explică pasionat antreprenorul în vârstă de 36 de ani, de profesie inginer, proiectul de „aqua glide“, pentru care investiţia s-a ridicat la peste 100.000 de euro.

    Parcul acvatic gonflabil Acvamania se va alătura afacerii Kara Sails, care prin brandul Bărci în Bagaje vinde echipament nautic, cu o cifră de afaceri de 250.000 de euro anul trecut, şi Green Adventure, cu activităţi în zona turismului de aventură, cu venituri de circa 100.000 de euro.

    Câmpeanu a pornit afacerea Bărci în Bagaje în 2008, ca urmare a unei pasiuni din copilărie: „De mic mi-au plăcut sporturile nautice şi am fost atras de sporturile de nişă care nu îşi găseau corespondenţă în sporturile de performanţă, precum whitewater-ul“ (raftingul – n.r.). Era implicat atunci în conducerea unei alte firme, de producţie publicitară, la care a renunţat în 2011 pentru a se dedica în totalitate afacerii cu bărci. Între timp, a cooptat-o în afacere şi pe soţia sa, Emilia, economist cu experienţă în vânzări, resurse umane şi în departamentul financiar al unor companii multinaţionale.

    Numele firmei defineşte cel mai bine conceptul afacerii: „bărci în bagaje“ se referă la vânzarea de caiace, canoe, bărci mici de sailing şi echipamentele aferente care pot fi luate uşor în maşină şi transportate în orice parte a ţării sau chiar şi în străinătate. „Astfel, după ce cumperi o ambarcaţiune de acest tip, eşti scutit de plata spaţiului în care ai ţine o ambarcaţiune cu motor; stă în maşină, ori pe maşină, este cu tine tot timpul oriunde ai fi; dacă vezi un luciu de apă, ai pus-o pe apă şi timp de două ore te poţi bucura de linişte şi de sport.“ Costurile pentru un echipament pornesc de la 300 de euro şi ajung, pentru un echipament premium, la 2-3.000 de euro. „Nu vorbim doar despre ambarcaţiuni, ci despre veste de salvare, saci ermetici, vâsle etc.; foarte multe echipamente adiacente la achiziţionarea unui caiac sau canoe.“

    „La început a fost foarte greu, doar noi eram clienţii noştri, doar noi cumpăram de la noi pentru noi. Am crescut lent, iar anul acesta suntem pe val pentru că este de departe cel mai bun an pe care l-am avut, semn că promovarea pe care am făcut-o până acum şi-a arătat roadele.“ Cumpărarea a din ce în ce mai multor echipamente a condus la dezvoltarea firească, în 2012, a celui de-al doilea business al familiei, Green Adventure, axat pe turismul de aventură şi pe team building-urile care includ, pe lângă alpinism şi zbor cu parapanta, sporturi de apă.

    În dezvoltarea acestei afaceri, Câmpeanu mizează pe faptul că românii se vor apropia mai mult de preferinţele turiştilor din Occident: „Nimeni nu înţelege potenţialul ţării la capitolul turism de aventură. În afara României, turismul clasic, de tip all inclusive, pierde în faţa turismului de aventură. Oamenii s-au orientat din ce în ce mai mult către vacanţe active – cele în care descoperi oameni, locuri, obiceiuri practicând în fiecare zi sporturi diferite, rafting, canyoning ş.a.“

    Vacanţele de acest tip oferă, spre deosebire de vizitarea obişnuită a unei ţări, o experienţă mai „umană“: „Se scapă puţin de componenta comercială a turismului, intri în contact cu populaţia autentică a unei ţări pentru că râurile de rafting se află în oraşe mici şi în sate“. Câmpeanu s-a întors recent dintr-un astfel de program de şapte zile, desfăşurat în Bosnia şi Muntenegru şi pentru care turiştii au plătit câte 550 de euro. Deşi antreprenorul a observat că românii nu sunt foarte deschişi la astfel de activităţi, toţi cei care au fost într-un astfel de program i-au spus că a fost peste aşteptările lor. Media de vârstă a participanţilor este de 30-40 de ani „şi am avut chiar şi participanţi de 50-60 de ani“.

    În ce priveşte team building-urile pentru companii, Green Adventure participă la acestea fie prin organizarea lor, fie prin oferirea de sprijin logistic altor firme organizatoare. Familia Câmpeanu organizează 15 team building-uri pe an şi la încă pe atâtea participă cu echipamentul. Costurile pentru un astfel de program variază de la 100 de lei/persoană – în cazul celor care se desfăşoară în Mogoşoaia, „unde este un program de randament maxim pentru că elimină costurile de cazare şi transport“ – şi între 200 şi 250 lei/persoană pentru program, la care se adaugă încă cel puţin 800 de lei pentru transport, cazare şi masă, în cazul celor organizate în afara Capitalei.

     

    Ce riscă firmele dacă  nu le permit accesul inspectorilor de la Consiliul Concurenţei?