După intrarea în era atomică, odată cu testarea cu succes a celor mai puternice arme cunoscute, umanitatea a trăit într-o stare de teamă şi de paranoia.
Pe 17 martie 1953, Statele Unite au desfăşurat “operaţiunea Doorstep” – lansarea unei bombe atomice asupra unui oraş fals din mijlocul deşertului Nevada. Oraşul, plin de manechine în loc de oameni, a fost construit pentru a testa efectele unui astfel de atac asupra unei aşezări.
Comerţul alimentar este domeniul în care niciun antreprenor român nu a reuşit să facă faţă pieţei, concurenţei străinilor, cerinţelor clienţilor. În alte segmentele ale comerţului, fie de bricolaj (Dedeman), mobilă (Mobexpert) sau electro-IT (Altex), românii şi-au construit afaceri puternice, care au ţinut piept străinilor chiar şi în perioada de criză. Retailul alimentar este însă un domeniu în care şi afaceri străine au capotat, cu toată forţa fianciară a companiilor-mamă.
Univers’all
Reţeaua de supermarketuri controlată de omul de afaceri Răzvan Petrovici a fost înfiinţată în 2000, iar în 2006 a bifat primul eşec de proporţii din piaţa românească. La acel moment, era cel mai mare retailer român din domeniul alimentar, atât ca venituri cât şi ca suprafaţă de vânzare, cu o reţea de 14 spaţii, dintre care magazinul fanion era amplasat în spatele magazinului Unirea din Capitală. Deşi trecuse prin mai multe perioade de criză, punctul critic a intervenit la finalul lui 2006. „Pe la ora 10 seara mă sfătuiam cu Geo (Geo Buruiană, fost director general al reţelei – n.red.) care sunt soluţiile pe care le avem“, povestea pentru Business Magazin Petrovici la acel moment.
Mai multe dintre magazine înregistraseră scăderi importante ale vânzărilor şi mergeau în pierdere de câteva luni, pe fondul apariţiei unor concurenţi redutabili şi cu o politică de preţ agresivă, precum Kaufland. Univers’all avea trei formate de magazin – supermarket, hipermarket şi de proximitate – iar în 2005 ajunsese la afaceri de 36 de milioane de euro, având zilnic peste 25.000 de clienţi, cu o frecvenţă de vizitare de 2,3 ori pe lună. În urma declanşării procedurilor de faliment, spaţiile au fost cedate unul câte unul către alţi operatori din comerţ, ca G’Market (fosta Gima), Interex sau Billa.
ETHOS
Ion Şoloman intra în catalogul tinerilor manageri în anul 2008, la 40 de ani. Era proprietarul reţelei de supermarketuri Ethos, cu 16 magazine şi peste 22 de milioane de euro cifră de afaceri în 2007, cu 70% mai mare decât cea din 2006 – povestea de succes a unui antreprenor care şi-a făcut intrarea în afaceri cu distribuţia de carte, în 1992.
Un an mai târziu după apariţia în catalog, în 2009, Şoloman declara în Business Magazin cât de rău îi pare că nu a vândut reţeaua de magazine în anul precedent, după ce fusese curtat şi de fonduri de investiţii, şi de investitori strategici. „Dacă mă gândesc la suma de bani pe care aş fi putut să o iau anul trecut, la liniştea mea şi a familiei mele, regret enorm că nu am vândut“, spunea atunci Şoloman, la un an de la cea mai importantă negociere pe care a avut-o pentru vânzarea lanţului de retail şi la care a renunţat în ultimul moment.
Criza lovise puternic consumul, iar antreprenorul s-a văzut nevoit să închidă magazine şi să concedieze angajaţi. În 2009, omul de afaceri încă mai spera în dezvoltarea pieţei – lucru corect, dar credea şi că afacerea sa va rezista, fapt care nu s-a mai adeverit. În 2010 Şoloman şi-a vândut magazinele către compania elenă Vismonto Trading, iar el a rămas să gestioneze, prin compania Ivet Logistics, datoriile acumulate de lanţul de retail.
MIC.RO
Reţeaua de magazine de proximitate deţinută de omul de afaceri Dinu Patriciu a avut o existenţă similară apariţiei unei comete. A apărut din neant, a strălucit intens producând multă vâlvă prin rapiditatea cu care deschidea magazine şi a eşuat spectaculos. Întreaga sa istorie n-a durat decât circa doi ani. La începutul lui 2012 firma deja înainta instanţei o cerere de intrare în insolvenţă, din pricina volumului mare de datorii. La jumătatea lui 2010 reprezentanţii Mic.ro arătau că deschiseseră circa 30 de spaţii, având un buget de investiţii suficient pentru dezvoltarea a 300-400 de spaţii. Mai mult, la acel moment previzionau atingerea unei cifre de afaceri de 1,5 miliarde de euro în 2011.
În septembrie 2011 reţeaua ajunsese la 830 de magazine Mic.ro, dintre care 720 fixe şi 110 mobile, şi 58 de unităţi Macro şi miniMax. Doar câteva luni mai târziu însă, datoriile companiei Mercadia Holland, care opera magazinele Mic.ro, ajunseseră la aproape 700 de milioane de lei către creditori. Printre firmele care au cerut în insolvenţa se numără compania de taximetre Meridian, Touring Europabus – aparţinând lui Dragoş Anastasiu, Vel Pitar şi grupul Ţiriac Auto. Datoriile neplătite de mai multe luni, pe care lanţul Mic.ro le-a acumulat către o serie de furnizori, i-au făcut pe mulţi dintre aceştia să stopeze încă înainte de intrarea companiei în insolvenţă livrările de mărfuri. Din acest motiv, rafturile magazinelor erau pe jumătate goale.
AFACERI: Secretele unei creşteri de 114%
AUTO: Viitorul maşinilor automone în viziunea Renault
SPECIAL: Creatorul superinteligenţei artificiale
ANTREPRENORIAT: Joaca de banca virtuală
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
William Edward Boeing este pionierul din industria aviaţiei care a pus bazele companiei americane producătoare de aeronave Boeing, cu venituri de peste 90 de miliarde de dolari. Boeing s-a născut la data de 1 octombrie 1881 în Detroit, Michigan, în familia unui bogat inginer minier.
Tatăl său, Wilhelm Böing, originar din Hagen-Hohenlimburg, s-a îmbogăţit prin exploatarea minieră, deţinea numeroase terenuri şi avea şi o afacere secundară de comercializare de cherestea. Boeing şi-a anglicizat numele în William Boeing după ce s-a întors de la studiile în Elveţia în 1900 pentru a se înscrie la Universitatea Yale. Trei ani mai târziu, a părăsit universitatea pentru a intra în afaceri. A cumpărat păduri şi a intrat şi el în afacerea cu cherestea.
În timp ce era preşedinte la Greenwood Timber Company, Boeing a călătorit la Seattle, unde, în cadrul expoziţiei Alaska-Yukon-Pacific din 1909, a văzut prima „maşinărie“ zburătoare pilotată de om. A fost fascinat de aceasta, iar în scurt timp şi-a cumpărat un avion de la compania Glenn L. Martin şi a luat lecţii de zbor de la Martin însuşi. Boeing a lovit însă aeronava şi, când i s-a sps că vor trece mai multe luni până când piesele pentru repararea acesteia vor fi disponibile, i-a spus prietenului său George Conrad Westervelt: „Am putea construi un avion mai bun noi înşine şi am putea să-l construim mai rapid“.
William Boeing a decis astfel să intre în industria aviaţiei. A cumpărat un atelier vechi de bărci din apropiere de Seattle, unde şi-a construit fabrica. A fondat afacerea în 1916 alături de prietenul său George Conrad Westervelt, denumind-o Pacific Aero Products Co., iar primul avion produs de companie a fost Boeing Model 1. Odată cu intrarea Americii în primul război mondial, în aprilie 1917, Boeing a schimbat numele companiei în Boeing Airplane Company. Compania a livrat Marinei Americane 50 de aeronave. La sfârşitul războiului, William Boeing a început să se concentreze pe aeronavele comerciale şi a construit o operaţiune de servicii poştale de succes, iar ulterior una de zboruri de pasageri ce a evoluat în United Airlines.
În 1934, guvernul SUA l-a acuzat pe Boeing de practici monpoliste. În acelaşi an, Poşta Aeriană a obligat companiile aviatice să îşi separe operaţiunile de zbor de cele de dezvoltare şi producţie. Compania lui William Boeing a fost spartă în trei companii diferite: United Aircraft Corporation (în prezent United Technologies Corporation), Boeing Airplane Company (devenită Boeing Company), United Airlines pentru zboruri. În consecinţă, William Boeing şi-a vândut acţiunile şi a părăsit compania. După ce s-a retras din industria aviaţiei, şi-a petrecut restul vieţii pentru a dezvolta proprietăţi şi a creşte cai. A murit pe 28 septembrie 1956, la 74 de ani, cu un an înaintea zborului primului avion comercial cu reacţie Boeing 707.
STRATEGIE: Criza a fost cea mai bună oportunitate pentru Dragoş Anastasiu
COMERŢ: Diavolii se îmbracă de la Prada. Românii preferă online-ul
TENDINŢE: Roboţii devin analişti pe Wall Street. Jumătate din slujbe sunt ameninţate
MACROECONOMIE: Legea dării în plată ţine în continuare capul de afiş al agendei publice
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
Casa de vis nu este pentru toată lumea aceea unde îţi poţi amenaja pivniţă high-tech de vinuri, dressing pe trei etaje sau bucătărie în aer liber, unii preferând o casă care le poate fi şcoală bună copiilor. Această preferinţă se remarcă la un număr tot mai mare de familii înstărite din Statele Unite ale Americii, care îşi construiesc locuinţele astfel încât să poată folosi mare parte din încăperi în scop educaţional.
Părinţii care se decid pentru o asemenea investiţie susţin că nu o fac pentru că doresc să le ofere copiilor educaţie religoasă pe care şcoala obişnuită nu le-o oferă sau pentru că nu le plac şcolile de masă, ci pentru libertatea mai mare pe care o au aceştia la domiciliu. Copiii studiază împreună sau separat diverse materii în încăperi dedicate, spre exemplu matematică în biroul unuia dintre părinţi şi ore de pian sau alt instrument într-o cameră dedicată activităţilor muzicale.
Unii părinţi merg până într-acolo încât să angajeze persoane specializate să-i ajute să-şi urmeze pasiunile, cum ar fi gătitul, o familie aducându-i fiului lor bucătari recunoscuţi care să-l înveţe arta lor. În unele familii se învaţă chiar şi cultivatul legumelor şi fructelor, precum şi îngrijitul păsărilor de casă.
Au apărut, cum era de aşteptat, şi site-uri unde se pot găsi profesori care să predea materiile pe care nu le stăpânesc părinţii ori firme care plasează cadre didactice la domiciliu sau oferă consultanţă pentru construirea sau amenajarea unei locuinţe adecvate educării odraselelor în funcţie de vârsta acestora.
De la sărăcie cruntă la o avere de 3 miliarde de dolari. Aceasta este povestea lui John Paul DeJoria, fiu al unui imigrant italian si al unei grecoaice, care până la vârsta de 70 de ani a construit două imperii: John Paul Mitchell Systems, un producator de produse de lux pentru ingrijirea parului, si Patrón Spirits, cel mai puternic brand de tequila din lume.
Copilaria si-a petrecut-o in strada, la periferia Los Angelesului, iar la 9 ani vindea ziare in intersectii pentru a-si sustine familia. Mama sa nu a mai putut să îl întreţină, aşa că s-a decis să îl trimită, alături de fratele său la un orfelinat.
În 1980 a pus bazele companiei care comercializează produse de îngrijire alături de hair-stylistul Paul Mitchell. Cei doi au hotărât să vândă produsele direct stiliştilor, nu consumatorilor obişnuiţi. Paul Mitchell crea produsele iar DeJoria le vindea din uşă în uşă. Firma a fost fondată cu 700 de dolari luaţi cu împrumut, iar biroul companiei era de fapt maşina sa, în care locuia. Pentru convorbiri, cei doi foloseau un telefon public.
John Paul Mitchell Systems a venit cu un şampon care necesita o singură spălare, pentru a economisi timp şi bani, plus un balsam încorporat. De asemenea, acesta avea şi o protecţie împotriva căldurii uscătorului şi neutraliza chimicalele de pe mâinile stilistului. După ce Paul Mitchell a murit, locul său ca a fost luat de fiul acestuia, Angus. Compania a ajuns astăzi la venituri anuale de peste un miliard de dolari.
Următorul business al lui DeJoria a fost Patron, fondată în 1989. El a dorit să facă cea mai bună tequila de pe piaţă, respectiv un produs care să dea stări de rău ziua următoare. Aşa a ajuns să realizeze un produs premium, iar firma sa vinde acum anual două milioane de baxuri de băutură. A mai pus bazele unui lanţ de cluburi de noapte, pe care l-a vândut în 2006 pentru 350 de milioane de dolari. În timp, el a ajuns să deţină şi o companie care produce şampoane pentru animale de companie.
Averea lui John Paul DeJoria este estimată la 2,8 miliarde de euro.
Singura diferenţa este că Jane Lu nu avea un birou la care să ajungă, un job cu titlu complicat sau un şef căruia să îi raporteze. Lu a ţinut ascuns de părinţii ei întregul plan de afaceri, crezând că aceştia nu vor fi de acord cu ideea de a porni un business pe cont propriu. Tânără mergea în fiecare zi la o cafenea din centru, deschidea laptop-ul şi contacta diverse companii, organiza evenimente şi punea bazele unei afaceri de milioane de dolari.
Compania tinerei, ShowPo.com, a generat venituri de peste 10 milioane de dolari în 2014. Ea distribuie haine în 45 de ţări, are 420.000 de fani pe Instagram şi aproape 500.000 pe Facebook. Jane Lu consideră că mare parte a succesului său se datorează modului în care a desfăşurat campaniile de social media.
Chiar dacă recunoaşte că şi-a minţit pentru o bună perioadă de timp părinţii, Lu spune că aceştia sunt extrem de mândri de felul în care ea a gestionat businessul. “În primă fază nu le-a venit să creadă cât curaj am avut”, povesteşte Lu celor de la dailymail.co.uk.
ShowPo.com are în momentul de faţă zece angajaţi, iar Jane Lu spune că cel mai important lucru este că poate face zi de zi lucrurile care îi plac. Cât despre lansarea unui business, Jane Lu crede că cea mai mare problemă a tinerilor este teama de eşec: “Merită să-ţi asumi acest risc şi este extrem de important să fii întotdeauna sincer. Nu trebuie să laşi o afacere să te schimbe”, a mai spus Lu.