BusinessMagazin

Tag: antreprenori

  • Cum i-a fost furat imperiul de 600 de milioane de dolari unuia dintre cei mai mari antreprenori români din ani 2000.

    Cei mai mulţi antreprenori romani preferă să controleze cu o mână de fier firmele pe care le-au construit, chiar dacă apar din când în când şi încercări de a delega conducerea companiei. Poate că aventurile riscante ale câtorva antreprenori joacă un rol esenţial în această preferinţă clară de a păstra frâiele companiei în propriiile mâini.

    O poveste cu adevărat spectaculoasă are omul de afaceri Gelu Tofan, care era în anii 90 şi la începutul anilor 2000 unul dintre cei mai importanţi antreprenori din România. Grupul Tofan opera mai multe firme, majoriatea din industria anvelopelor auto, cu o cifră de afaceri netă de circa 600 de milioane de dolari; 16.000 de oameni lucrau în cadrul grupului.

    La 27 ani avea 50 de cafenele şi afaceri de 15 milioane de euro. Acum este falimentar şi nu îl mai cunoaşte nimeni

    Antreprenorul român a făcut însă o greşeală, după cum el însuşi spune, având prea multă încredere într-un executiv, care a fraudat mai multe companii din cadrul grupului. Drept urmare, mai multe firme au intrat în faliment şi executare silită. Gelu Tofan a fost victima unui atac în stradă, urmare a războiului pe care îl purta cu fostul său angajat, apoi a avut mai multe probleme de sănătate.

    Acum povesteşte calm ce anume a dus la prăbuşirea imperiului pe care îl controla în trecut. „Numai în divizia de anvelope lucrau în jur de 10.000 de oameni. Din afară nu prea se vedea, dar afacerile erau practic împărţite în două”, povesteşte Gelu Tofan. Pe de o parte activităţile de transport şi cele de producţie a anvelopelor, divizie în care era partener cu grupul financiar japonez Nomura, care avea 49% din grup iar Tofan şi câţiva minoritari deţineau 51%.

    Omul care a băgat în faliment un imperiu de 146 de magazine. Avea afaceri de 140 de milioane de euro şi 3000 de angajaţi

    O altă divizie a afacerilor, în care Nomura nu era implicată, reunea activităţi variate – morărit şi panificaţie, presă (grupul Monitorul, Caţavencu), o firmă de comunicaţii prin satelit şi altele mai mici în care mai lucrau câteva mii de oameni. „Vorbim de peste 16.000 de oameni. Indiferent cât de mare, puternic, pregătit, deştept eşti, este clar că nu poţi să conduci zeci de companii, independente, multe dintre ele deschise – Danubiana, fabricile mari de morărit şi panificaţie, două fabrici de anvelope – Victoria Floreşti şi Silvania Zalău, ambele preluate în 2001 de Michellin”.

    Cetate Deva, Panerom Timişoara, Mopan Suceava, enumeră omul de afaceri, erau societăţi deschise, cotate la bursă, cu mulţi acţionari iar antreprenorul spune că pusese la punct un mecanism de administrare care se baza pe „schema clasică”: consiliu de administraţie, adunare generală, consiliu director, cu împărţirea şi repartizarea sarcinilor, cu limite de competenţă. „Am multe exemple de oameni extrem de competenţi, oneşti, care au făcut performanţă.

    Familia care a băgat în faliment unul dintre cele mai mari magazine de calculatoare din România. În 2008 vindeau de 80 de milioane de euro

    Au fost mai mulţi cei oneşti decât ceilalţi. Vârful negativ a fost Rădulescu, despre care ulterior am constatat că el nu a fost decât un pion, o piesă a unui angrenaj care a făcut din distrugerea Tofan un obiectiv în sine. Probabil toată treaba aceasta a avut legătură şi cu politica”, spune Gelu Tofan.O vreme a colaborat cu Teodor Stolojan, după încheierea mandatului acestuia la Banca Mondială şi înainte de intrarea în politică, iar Tofan spune că „am făcut afaceri împreună.

    Experienţa a fost una pozitivă de ambele părţi”. Omul de afaceri este încredinţat că a ajuns în postura de victimă pe de o parte din pricina lăcomiei umane, a celui care i-a fost angajat, iar pe de altă parte din pricina sprijinului reprezentanţilor din mediul politic de care a beneficiat Rădulescu. „Pe lângă suma de bani în sine au mai luat în vizor şi o ţintă politică, adică Stolojan.

    Cumva dublu câştig pentru grupul sprijinit şi încurajat de unii lideri PSD”, povesteşte cu oarecare detaşare omul de afaceri.
    Cum a ajuns totuşi anterprenorul într-o poziţie vulnerabilă în faţa lui Ştefan Rădulescu, care ulterior a primit două condamnări la închisoare, cu executare, de câte cinci ani, pentru delapidare şi, respectiv, devalizarea societăţii Transporturi Auto Astra, parte a grupului Tofan? Rădulescu i-a fost prezentat în 1994, în perioada în care derula o campanie de lichidare de stocuri, iar la prima discuţie i s-a părut „modest din toate punctele de vedere.

    L-am trimis la vânzări unde au făcut contractul cu el şi nu numai că a respectat înţelegerea, dar a vândut mai mult şi a plătit mai repede decât am agreat. Deci a fost foarte bun”. Ulterior, afacerile antreprenorului s-au dezvoltat tot mai mult şi avea nevoie de un control strict al costurilor în departamentul de transporturi, care avea peste 100 de maşini.

  • Antreprenori locali. IRUM Reghin merge şi în 2019 pe un avans de peste 20% al vânzărilor

    Antreprenorul Mircea Eugen Oltean, fondatorul companiilor IRUM şi Maviprod, cu activităţi în producţia de utilaje agricole şi forestiere şi comercializarea pieselor de schimb, estimează pentru 2019 o creşterea de 20% a vânzărilor faţă de anul trecut, susţinută de noile produse lansate pe piaţă, de deschiderea unor noi puncte de lucru, dar şi de dezvoltarea reţelei de dealeri.

    Companiile IRUM şi Maviprod, controlate de familia Oltean din Reghin, au ajuns anul trecut la un business cumulat de 47,5 mil. euro, mai mult cu aproximativ 20% faţă de anul anterior.
     
    „Pentru acest an estimăm o creştere a cifrei de afaceri, bazată pe faptul că în portofoliul nostru există noi produse, că dorim să ne extindem prin deschiderea unor noi puncte de lucru şi prin continuarea dezvoltării reţelei de dealeri. Ne gândim la o creştere a vânzărilor pentru anul 2019 de aproximativ 20%“, a declarat pentru ZF Tran­silvania Mircea Eugen Oltean, fondatorul IRUM Reghin şi Maviprod.
     

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 11 martie 2019 – VIDEO

    COVER STORY: CEO impostor
     
    Are o poziţie de conducere, dar simte că nu merită să fie acolo. Crede că există alţi colegi la fel de buni şi care nu au ajuns atât de sus. De aceea, munceşte mult pentru ca tot ce face să iasă şi să pară perfect. Se izolează, are stări depresive şi renunţă la hobby-uri pentru a avea rezultate la serviciu. Crede despre el că este un şarlatan şi, în sinea lui, abia aşteaptă să fie deconspirat pentru a scăpa de această povară. Aşa s-ar descrie, pe scurt, profilul CEO-ului care suferă de sindromul impostorului, o afecţiune de care suferă 7 din 10 persoane la un moment dat pe parcursul carierei.
     
     
    IMOBILIARE: Verdeaţa din poze
     
     

    TEHNOLOGIE: De la marketing, în lumea criptomonedelor

     

    STRATEGIE: Reţetă nouă pentru afaceri vechi
     
     
    SPECIAL: Conspiraţia zahărului
     
     

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • Un actor şi un arhitect au readus la viaţă un brand românesc iubit de mulţi, după o pauză de peste trei decenii

    Pentru generaţiile mai vechi, Optimef este un brand de ceasuri din anii ’70 – ’80, unul dintre primele nume româneşti din domeniu. Pentru generaţiile tinere, acelaşi nume Optimef este asociat cu un ceas cool, tot românesc, plămădit de două minţi creative – un actor şi un arhitect – acum un an. Care este legătura dintre cele două?

    ”Optimef s-a lansat în anul 1979. Era un ceas electronic, «modern, precis, fiabil», după cum spunea o reclamă de la acea vreme“, îşi aminteşte Andrei Morariu, unul dintre cei doi tineri antreprenori care în urmă cu circa un an au readus la viaţă acest brand, însă în straie noi.

    Conceptul ceasului iniţial a fost o colaborare a întreprinderilor Mecanică Fină şi Optică Română din Bucureşti, de unde şi denumirea acestuia, Opti  – Optica Română şi Mef – Mecanică Fină.

    ”Au fost realizate şase variante de carcase: trei pentru ceasuri de damă şi trei pentru ceasuri bărbăteşti.“ Optimef a avut însă o istorie scurtă pentru că în cursul anului 1985 Mecanică Fină Bucureşti a lansat un model de ceas cu cuarţ cu motor ”pas cu pas“ sub denumirea Cromef. Modelele Cromef au reprezentat o etapă intermediară prin care s-a făcut trecerea de la varianta cu cuarţ digitală – Optimef – către modelele mecanice Orex, ce au fost produse începând cu noiembrie-decembrie 1985, povesteşte Andrei Morariu. Orex a fost de altfel cel mai cunoscut brand românesc de ceasuri.

    Şi totuşi, Andrei Morariu şi partenerul său de business Bogdan Costea au readus la viaţă Optimef.

    ”Totul a pornit în 2014 de la întrebarea: ce s-a întâmplat cu industria orologieră din România?. Din acel moment şi până când am ţinut primul Optimef în mână au trecut trei ani.“ |n tot acest timp, cei doi antreprenori au înregistrat marca, au umplut carneţele cu desene, au făcut multe simulări 3D, au căutat producători, au vizitat producători, au trimis şi au primit zeci de colete, totul culminând cu sosirea prototipului şi apoi producţia de serie.

    ”Am lansat Optimef în decembrie 2016 cu modelele Fărăzece Black şi Gold cu brăţara din silicon, urmate în august 2017 de modelele Copper şi Silver şi curele din piele. Relansarea Optimef este modul în care dorim să aducem un tribut industriei orologiere din România, capabilă cândva să producă ceasuri cu un design relevant chiar şi pentru zilele noastre.“

    Noile ceasuri Optimef au mecanism japonez şi sunt asamblate în Hong Kong. Tot în Hong Kong sunt produse şi ramele ochelarilor sub acelaşi brand, o nouă direcţie de dezvoltare a celor doi antreprenori. Ansamblarea acestora din urmă se face în România, iar lentilele sunt produse la Timişoara de Interoptik. ”Avem însă în plan, odată cu creşterea brandului şi a resurselor financiare, să mutăm cât mai mult din partea de producţie în România, atât timp cât raportul calitate/preţ rămâne unul foarte bun.“ Pe site-ul Optimef un ceas costă 650 de lei.
    Dar planurile celor doi antreprenori nu se opresc aici. Ei vor să dezvolte atât portofoliul de ceasuri, cât şi alte zone de business sub umbrela aceluiaşi brand.

    ”Curiozitatea ne defineşte şi ne motivează să ducem lucrurile până în acel punct în care excepţionalul este posibil. Dorinţa de a crea mereu lucruri noi, originale, ne poartă în direcţii neaşteptate, însă miza rămâne mereu aceeaşi: să extindem şi să perfecţionăm modul în care realizăm designul de obiect.“

    Fondatorii brandului Optimef sunt amândoi creiere creative: Andrei Morariu este actor, iar Bogdan Costea este arhitect. Andrei Morariu a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, iar Bogdan Costea a terminat Facultatea de Arhitectură şi Construcţii Oradea. ”Ne-am cunoscut în Bucureşti, unde am iniţiat mai multe proiecte culturale (Festivalul de Film Victoria) şi de design (studioul de creaţie Overlay).“ Pasionaţi de orologerie şi design de obiect, cei doi au hotărât să relanseze Optimef din dorinţa de a aminti că în România s-au produs ”lucruri cool înainte să ştim ce înseamnă cool“. De aici şi sloganul brandului: Nişte cool românesc. Din nou.
    ”Bineînţeles, există o responsabilitate sporită atunci când decizi să te atingi de ceva vechi în comparaţie cu a lansa un brand nou, însă am acceptat cu entuziasm această provocare.“ Au tratat încă de la început relansarea Optimef ca pe o renaştere, nu ca pe o continuare a vechiului brand.

    Optimef s-a lansat iniţial cu modelul de ceasuri Fărăzece. ”Designul modelului este dictat de felul în care citim de fapt ora: «e fără cinci / e fără zece / e fără un sfert…» – e felul firesc în care ne raportăm la trecerea timpului“, spune Andrei Morariu. Acesta a fost detaliul care a permis abaterea de la afişajul clasic printr-o distribuire originală a indecşilor pe cadran. Ora 12 este marcată cu un 0, iar minutarul măsoară timpul descrescător spre următoarea oră după ce trece de jumătate (30).

    ”Fărăzece este un ceas unisex cu un design clasic tradus în limbaj contemporan prin linii simple şi detaliile şi materialele de ultimă generaţie folosite. Rezultatul este un produs premium, robust, lipsit de artificii inutile de design, dar care spune o poveste“, cred fondatorii.
    Cu o carcasă din oţel inoxidabil 316L, mecanism japonez quartz Miyota şi geam din cristal mineral întărit, Optimef Fărăzece este un ceas fără vârstă, conceput şi construit să treacă testul timpului, adaugă ei. |n prezent, acest model este disponibil în patru variante de culori de carcasă şi patru variante de curele din piele.

    Începutul lui 2018 a adus şi lansarea unui nou produs. ”|ncă de la început ne-am propus să explorăm diverse domenii ale designului de obiect.“ Aşa a apărut Unibrow, prima pereche de ochelari de soare Optimef. De inspiraţie retro, Unibrow este un produs realizat din acetat, ochelarii fiind echipaţi cu lentile oftalmice Interoptik, fabricate în România după tehnologia nemţească Rodentock.

    ”Folosindu-ne de puritatea formelor geometrice, cărora le adăugăm de fiecare dată detalii mai puţin obişnuite, ne dorim să creăm obiecte de un lux discret în care frumuseţea se îmbină armonios cu funcţionalitatea.“ Cei doi antreprenori lucrează în prezent la alte două modele de ceas şi la o colecţie capsulă de genţi din piele, iar în paralel se concentrează pe promovarea brandului în ţară şi în afara ei.
    Acum produsele Optimef sunt disponibile în magazinul online propriu al antreprenorilor, dar şi în concept-store-uri precum Molecule F sau cel din cadrul Beans & Dots care cuprinde o cafenea şi un magazin multibrand.

    Anual cei doi antreprenori vând cam 200 de ceasuri, cu fluctuaţii importante de la lună la lună. Planul este însă ca aceste cifre să crească odată cu dezvoltarea brandului pe pieţe externe, unde doresc să intre tot în magazine de tip concept store. Până în momentul când businessul va funcţiona la turaţie maximă, cei doi fondatori îşi păstrează însă joburile curente.

    Tinerii antreprenori dau o a doua şansă la viaţă unor branduri româneşti care au scris istorie în comunism. Pegas este poate cel mai cunoscut brand românesc ce a fost readus la viaţă în ultimii ani la iniţiativa unor antreprenori locali. După doar şase ani de activitate, brandul produce anual 25.000 de biciclete şi are afaceri ce se măsoară în milioane. De euro.

    Pe urmele Pegas însă vin acum alte branduri româneşti cu istorie; motocicletele Mobra, ceasurile Optimef şi schiurile Reghin sunt câteva dintre exemple.

  • Ocolul pământului – şi al anotimpurilor – în farfurie

    Rudy Teianu a avut, împreună cu un prieten, vreme de 20 de ani, o tipografie; în aceeaşi perioadă însă, se ocupa şi de decorarea de case. Pasiunea pentru design a urmărit-o mereu, iar anul trecut a fost transpusă de antreprenoare în businessul Turmeric et Cardamom – alături de celălalt hobby al său, gătitul.

    „Aceasta înseamnă o bucătărie cu influenţe oriental-asiatice şi un magazin cu design nordic”, îşi descrie Rudy Teianu afacerea Turmeric et Cardamom. Aceasta se bazează pe un concept culinar prin care creează reţete în funcţie de anotimpuri, mare parte din ingrediente folosite fiind organice. „Pregătim totul în casă, inclusiv curry thai şi indian, pe care le folosim zilnic. Am ales un spaţiu generos, care să ne permită să facem evenimente şi cadouri corporate, pe lângă ce pregătim zilnic pentru magazin”.

    Ea spune că proiectul a funcţionat „underground” câţiva ani, timp în care a făcut evenimente în zona corporate şi artistică şi a căutat un spaţiu în partea de nord a oraşului. A ales într-un final un spaţiu nou construit, al cărui şantier s-a întins pe aproximativ 7 luni. Pentru amenajarea spaţiului şi pentru cumpărarea echipamentelor, valoarea investiţiei a fost de 100.000 de euro. „Ne dorim să amortizăm investiţia în 4 ani, iar anul acesta estimăm venituri de 200.000 de euro din evenimente corporate şi private, magazin şi cadouri corporate”, spune antreprenoarea.

    Veniturile vin din mai multe direcţii ale afacerii – evenimente corporate sau personale, magazin, cadouri corporate, comenzi de torturi. Acum au ajuns la o bază de 1.000 – 1.500 de clienţi, cu profilul unor „oameni care au călătorit, mulţi educaţi culinar, atenţi la calitatea ingredientelor sau gurmanzi”. Adaugă că unul dintre beneficiile conceptului pe care l-a ales îi permite să comercializeze o varietate mai mare de produse, astfel că şi preţurile lor variază: biscuiţii cu parmezan, chili şi susan negru costă 4 lei, torturile costă între 140 şi 180 lei/kg, pateul de creveţi cu thai curry şi unt de arahide costă 60 lei/200 g. Veniturile vin din mai multe direcţii ale afacerii: evenimente corporate sau personale, magazin, cadouri corporate, comenzi de torturi.

    „Bucureştiul mi se pare un loc cu oameni curioşi şi deschişi la experienţe noi, cu mulţi părinţi care înţeleg cât de important este ce mănâncă un copil şi se educă din punct de vedere culinar. Cred că se schimbă lucrurile în oraş, iar cei care deschid locuri în care se poate mânca au curajul să încerce lucruri noi”, descrie Rudy Teianu efervescenţa pieţei pe care activează. Nici provocările nu lipsesc: „Ca să treci tot parcursul până la deschidere, nu prea ai de unde afla despre reglementările legale din domeniu. Este greu să procuri ingrediente de bună calitate. Şi, din păcate, găseşti foarte greu personal bine pregătit. Eu am ales oameni care îmi plac: nu au avut nicio legătură cu bucătăria şi au învăţat totul de la zero.” 

  • Doi antreprenori români au lansat o platformă prin care proprietarii de maşini pot oferi autoturismul spre închiriere

    Serviciul Perpetoo va fi disponibil începând cu luna mai în Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.
     
    Platforma se adresează persoanelor care îşi doresc să conducă o maşină atunci când pleacă în concediu, când se deplasează în interes de serviciu într-o altă localitate sau când maşina lor se află în reparaţii.
     

  • Noua generaţie de berari

    Peste 35 de microberării artizanale şi-au făcut loc în ultimii ani pe piaţa berii din România, o industrie unde vânzările sunt estimate la peste 2 miliarde de euro. Dintr-o industrie care a fost martoră după Revoluţie a unui fenomen al închiderilor de fabrici, piaţa berii din România primeşte acum o nouă gură de oxigen, venită din partea micilor afaceri.

    „Este absolut îmbucurătoare tendinţa pe care o vedem. Sunt în prezent circa 40 de start-up-uri în industria berii, iar unele au trecut chiar de această etapă. Credem că este un fenomen foarte sănătos pentru că reflectă racordarea consumatorului român şi a tendinţelor sectorului de bere la ceea ce vedem pe plan european şi global şi nu de azi, ci de 10-15 ani. În plus, toată această ofertă care vine în piaţă aduce un plus de valoare şi de experienţă senzorială consumatorului, readucându-i interesul asupra acestei categorii. Şi jucătorii mari sunt încrişi în acest trend”, spune Robert Uzună, vicepreşedinte corporate affairs al Ursus Breweries, liderul pieţei de bere din România. Ursus Breweries are în portofoliu cel mai vândut brand de bere din România, Timişoreana, care are o istorie de 300 de ani.

    România avea în 1994 circa 125 de fabrici de bere, însă ajunsese în 2011 să aibe mai puţin de 20 de astfel de unităţi de producţie, dintre care două microberării, conform datelor Asociaţiei Berarii Europei. Declinul numărului de fabrici vine în condiţiile în care după ’90 fabricile cu tradiţie au fost privatizate, iar cumpărătorii au început să reoganizeze operaţiunile de pe plan local. Practic, aceştia au centralizat producţia în câteva unităţi.

    În acelaşi timp, accentul pe preţ a determinat o explozie a vânzărilor la bere la PET (ambalaj din plastic), un segment pe care au intrat şi cei patru giganţi – Ursus Breweries, Heineken România, Bergenbier şi United Romanian Breweries Bereprod (URBB – Tuborg), companii care au în prezent o cotă de 70-80% din piaţă, conform estimărilor Business Magazin pe baza ultimelor date disponibile. Însă ultimii ani au adus cu sine şi creşterea vânzărilor de bere premium, iar românii au început să devină tot mai curioşi să testeze tipuri de bere pe care le-au mai degustat în călătorii în Belgia, Germania sau SUA. Astfel, în 2017 funcţionau circa 45 de fabrici de bere, dintre care aproximativ 30 de microberării.

    „Consumatorii categoriei de bere s-au săturat să găsească aceeaşi bere la toate restaurantele. Vor să experimenteze. Toţi oamenii se mută şi caută experienţe, produse noi”, spunea recent Laurenţiu Bănescu, cofondatorul companiei Fabrica de Bere Bună, care produce în judeţul Prahova berea Zăganu.

    Microberăriile artizanale au început o adevărată revoluţie în anii ’70 în Statele Unite ale Americii pentru a contracara expansiunea puternică a unităţilor industriale. Însă fenomenul nu a făcut „victime” doar peste ocean, ci şi în vestul Europei. Astăzi, funcţionează peste 2.300 de microberării în Marea Britanie, peste 1.000 în Franţa, alte circa 700 în Italia şi mai bine de 800 în Germania, conform datelor de la Asociaţia Berarii Europei. Deşi rămâne codaşă în Europa la acest capitol, România a avut una dintre cele mai mari evoluţii ale numărului de microberării în ultimii 6-7 ani.

    Printre primele microberării care şi-au făcut loc pe piaţă sunt cele în care se realizează branduri precum Zăganu, Sikaru sau Ground Zero, însă nu sunt singurele. Mustaţă de Bere, Bere cu Miere, Amon Ra Olovina, Oriel Beer, One Beer Later, Amistad Beer sau White Collar sunt doar câteva din numele care apar pe rafturile magazinelor de specialitate şi nu numai. De exemplu, magazinele de bere artizanală The Beer Institute, dezvoltate de două antreprenoare, au în portofoliu fiecare peste 140 de etichete de bere artizanală de la peste 30 de producători locali, conform ultimelor date.

    Pe plan local sunt atât fabrici mici de bere, cât şi aşa-numiţii „client brewer”, adică un berar care are o reţetă proprie, însă nu are o unitate de producţie, ci încheie un parteneriat cu o fabrică. De altfel, berea artizanală înseamnă reţete unice şi capacitate mică de producţie. Un exemplu de „contract brewer” este Wicked Barrel, un brand dezvoltat de Radu Andrieş, 29 de ani, inginer la o fabrică de ciment, şi Andreea Andrieş, 31 de ani, QA tester la o firmă din domeniul IT. Cei doi au făcut bere în fabrici precum Ground Zero din Bucureşti, Bereta din Timişoara, Hop Hooligans sau Oriel. Cei doi tineri vor începe să construiască propria fabrică de bere, în judeţul Neamţ, o investiţie de 120.000 de euro. Acest tip de parteneriat aduce la lumină un fenomen puţin întâlnit în România şi anume acela al parteneriatelor între antreprenori şi al asocierii între aceştia.

    „Suntem o comunitate destul de restrânsă în care majoritatea antreprenorilor se ajută, se promovează unii pe alţii. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că facem asta din pasiune. Ne interesează să scoatem pe piaţă produse de cea mai bună calitate chiar dacă asta implică costuri mai mari de producţie”, a spus Radu Andrieş, cofondator al Wicked Barrel. În general, cei care au pariat pe berea artizanală sunt fie foşti corporatişti fără nicio legătură cu industria berii, fie foşti angajaţi ai unor fabrici de bere cu tradiţie. Este cazul lui Radu Chiţu, care a fost directorul fabricii de bere Heineken din Constanţa şi care a pus pe picioare propria fabrică în care produce brandul Cazino.

    Cele mai multe microberării s-au construit în Bucureşti, în Capitală funcţionând mai mult de zece astfel de afaceri. Acestea se adaugă localurilor care produc bere, dar o comercializează doar către clienţii locaţiei. Însă micii antreprenori au investit într-un domeniu în care s-au închis mai multe fabrici decât s-au deschis în ultimii 30 de ani. De altfel, în ultimul deceniu, nu s-a investit în nicio fabrică mare de bere de la zero, în condiţiile în care consumul a oscilat în jurul aceluiaşi nivel – 80 de litri per capita. Pe de altă parte, antreprenorii au sesizat potenţialul berii artizanale şi au investit în mici fabrici, iar ulterior în branduri care au ajuns pe rafturile marilor magazine. Iar potenţial există, mai ales că România mai are până prinde din urmă ţările vestice.

    România a ocupat în 2017 locul opt în rândul ţărilor mari producătoare de bere din Uniunea Europeană, cu o producţie de puţin peste 16 milioane de hectolitri. România a reuşit să devanseze în 2017 Italia, conform ultimului raport al Asociaţiei Berarii Europei.
    În ceea ce priveşte volumul consumului, cu 16,11 milioane hl România a ocupat în 2017 locul al şaptelea, depăşind trei dintre ţările cu tradiţie în fabricarea şi consumul berii în Europa: Cehia, Austria şi Belgia.

    În ceea ce priveşte volumul importurilor de bere în România, acesta şi-a păstrat şi în 2017
    ponderea de doar 3% din consumul intern, sectorul local al berii păstrându-şi nealterat caracterul său profund naţional.

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 4 martie 2019 – VIDEO

    COVER STORY: Am 45 de ani şi îmi caut de muncă
     
    A devenit prejudecata legată de vârstă un obicei în cadrul companiilor din România?
     
     
    TEHNOLOGIE: Facebookul fashionului
     
     

    INDUSTRIE: Noua generaţie de berari

     

    TURISM: Un hotel pentru expaţi
     
     
    SPECIAL: De ce mor ziarele
     
     

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • Antreprenori locali. Gheorghe Mărginean face afaceri de 12 mil. euro din aducerea de turişti străini în România. „Cei mai mulţi turişti vin din Germania, Austria, Elveţia.“

    „A fost un an bun, am avut creştere atât pe incoming, cât şi pe outgoing. Pentru acest an sunt programate mai multe vase de croazieră pe Dunăre, 1.376 de vase, faţă de 1.340 anul trecut, asta înseamnă aproape 206.000 de turişti“, a spus pentru ZF Gheorghe Mărginean, un antre­prenor discret care a pus bazele Karpaten Turism în 1996. Grupul Karpaten este format din agenţia Karpaten Turism (raportează la Ministerul de Finanţe comisionul ca şi cifră de afaceri), Karpaten Outgoing (raportează comisionul), Karpaten Hotels (două hoteluri) şi Karpaten Logistics&Tours, firmă ce operează 11 autocare, şapte pontoane de acostare, patru nave de pasageri.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Povestea femeii care a creat una dintre cele mai mari companii de cosmetice cu peste 5.000 de angajaţi şi venituri anuale de miliarde de dolari

    Mary Kay Ash s-a născut pe 12 mai 1918 sub numele de Mary Kathlyn Wagner în Hot Wells, Texas, în familia lui Edward Alexander şi a Lulei Vember Hastings Wagner. Kay a urmat cursurile şcolii Dow Elementary School şi apoi liceul Reagan din Houston, pe care l-a absolvit în 1934.
    La 17 ani, ea s-a căsătorit cu Ben Rogers şi au avut trei copii: Ben Jr., Marylin Reed şi Richard Rogers.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, soţul său a servit pe front, iar Kay a vândut cărţi din uşă-n uşă. La întoarcerea lui Ben, în 1945, cei doi au divorţat. În urma acestui eveniment, Kay s-a angajat la Stanley Home Products, ca agent de vânzări. Cu toate că era unul dintre angajaţii de top ai companiei, i-a fost refuzată în repetate rânduri promovarea, în locul său fiind avansat un alt angajat pe care ea însăşi îl instruise. Frustrată de acest lucru, în 1963 antreprenoarea a demisionat, plănuind să scrie o carte destinată femeilor care vor să dezvolte un business.

    Cartea s-a transformat într-un plan de business pe care Kay a decis să îl urmeze pentru a-şi înfiinţa propria companie de produse cosmetice alături de noul său soţ, George Hellenbeck. Cu o lună înainte de deschidere, George a murit în urma unui atac de cord, aşa că evenimentul a fost amânat. Pe 13 septembrie 1963, cu o investiţie de 5.000 de dolari obţinuţi ca împrumut de la fiul său cel mare, antreprenoarea a pus bazele companiei Mary Kay Cosmetics, alături de fiul său cel mic, Richard Rogers. Primul magazin a fost deschis în Dallas.


    Pe lângă activitatea de business, Kay a fost autoarea unei serii de cărţi, printre care se numără „Mary Kay on People Management”, publicată în 1984, volum care a stat la baza succesului noii companii, dar şi „Mary Kay”, o autobiografie publicată în 1994, „Miracles Happen” şi „You Can Have It All”, tipărite în 1995. În timpul vieţii, dar şi după ce a murit, Mary Kay a primit numeroase recunoaşteri din lumea businessului. Printre acestea se numără titlul de „Cea mai remarcabilă femeie din business din secolul XX” primit în 1999 din partea Lifetime Television; de asemenea, revista Fortune a inclus Mary Kay Inc. în topul 100 cei mai buni angajatori şi în topul 10 angajatori pentru femei. Antreprenoarea a înfiinţat şi fundaţia caritabilă Mary Kay Ash, prin intermediul căreia a strâns bani pentru cazurile de violenţă domestică şi pentru femeile afectate de cancer. În 1968 compania a fost listată la bursă, însă 17 ani mai târziu, în 1985, consiliul de administraţie a decis să retragă acţiunile de la tranzacţionare, readucând organizaţia la statutul de companie privată. Antreprenoarea a ocupat poziţia de preşedinte al companiei Mary Kay până în 1987, când a fost numită preşedinte emerit; de atunci, a continuat să se implice în activitatea societăţii până în 1996, când a suferit un accident vascular cerebral. Rogers, fiul său, a fost ales în funcţia de CEO cinci ani mai târziu. Mary Kay a murit pe 22 noiembrie 2001, iar la moartea sa compania avea peste 800.000 de reprezentanţe în 37 de ţări şi venituri anuale de peste 200 de milioane de dolari. În 2017, la peste jumătate de secol de la înfiinţare, businessul a înregistrat venituri de 3,6 miliarde de dolari şi un număr de circa 5.000 de angajaţi.