Tag: industrie

  • 2015, anul în care câştigătorul marelui premiu în cadrul BAFTA ar putea rata Oscarul pentru cel mai bun film

    Noaptea decernării premiilor BAFTA adună celebrităţi din lumea întreagă, fiind cel mai important eveniment de profil din Europa. Anul acesta, marele câştigător al premiilor acordate de societatea britanică pentru film a fost „Boyhood“, o producţie în regia lui Richard Linklater, filmată pe parcursul a 12 ani. „Boyhood“ este povestea trecerii spre maturitate a unui copil şi problemele cu care se confruntă familia sa. Apreciat de critici, „Boyhood“ a obţinut şi mai multe Globuri de Aur, precum cel pentru cel mai bun film dramatic, cel pentru regie şi cel pentru cea mai bună actriţă în rol secundar. „The Grand Budapest Hotel“, filmul regizat de Wes Anderson şi care îl are în rolul principal pe Ralph Fiennes, a obţinut premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat, în vreme ce „The Theory of Everything“ a primit trofeul pentru cel mai bun scenariu adaptat şi cel acordat celui mai bun actor în rol principal (Eddie Redmayne, pentru interpretarea de excepţie).

    Marele perdant a fost, fără îndoială, „The Imitation Game“. Deşi a intrat în competiţie cu 9 nominalizări, biografia lui Alan Turing nu a reuşit să obţină niciun trofeu. Considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului, dacă nu chiar cel mai bun, „The Imitation Game“ pare să se afle într-o situaţie în care s-au aflat, de-a lungul timpului, filme precum „Închisoarea îngerilor“, „Taxi Driver“, „Portocala mecanică“ sau „Psycho“: sunt considerate adevărate opere de artă şi, în ciuda faptului că au fost nominalizate la premiile Oscar, nu au reuşit să câştige vreun trofeu.

    Cinefilii îşi îndreaptă acum privirea către Statele Unite, unde la sfârşitul acestei săptămâni se vor decerna cele mai importante premii ale industriei. Elementul-surpriză al premiilor Oscar pare să fie „American Sniper“, filmul care doboară record după record în Statele Unite, dar este complet ignorat în restul lumii. Motivul este destul de clar, respectiv natura delicată a subiectului: povestea lunetistului care nu a ratat niciodată. Filmul, regizat de Clint Eastwood şi avându-l în rolul principal pe Bradley Cooper, este nominalizat la şase categorii, inclusiv cel mai bun film şi cel mai bun actor în rol principal.

    Din punct de vedere financiar, premiile Oscar reprezintă o investiţie anuală de aproape 50 de milioane de dolari, conform celor de la The Hollywood Reporter. Academia de Film din Statele Unite a încheiat un contract profitabil în anul 2012 cu The Dolby Theater, profitând de insolvenţa Kodak, fostul finanţator al locaţiei. Se estimează că expunerea pozitivă a adus celor de la Kodak echivalentul a 500 de milioane de dolari. Un alt beneficiar este chiar oraşul Los Angeles, încasările anuale generate de eveniment ridicându-se la aproximativ 130 de milioane de dolari.

    Anul trecut, Academia Americană de Film a încasat aproape 100 de milioane de dolari de pe urma evenimentului, mare parte provenind de la compania Disney, care a semnat contractul de difuzare în exclusivitate al evenimentului până în 2020.

    Favorite la premiile Oscar, care vor fi decernate pe 22 februarie, sunt „Birdman“ (9 nominalizări), „The Grand Budapest Hotel“ (9 nominalizări), „The Imitation Game“ (8 nominalizări), „Boyhood“ (6 nominalizări) şi „The Theory of Everything“ (5 nominalizări).

  • Povestea fondatorului L’Oréal

    În 1904, Eugène Schueller a absolvit Institutul de Chimie Aplicată din Paris (în prezent Chimie ParisTech – n.r.) şi, trei ani mai târziu, a inventat în chiuveta din locuinţa sa prima vopsea chimică de păr, pe care a numit-o Oréale. A fost o descoperire importantă, ţinând cont de faptul că în perioada respectivă femeile puteau să îşi vopsească părul doar în culorile negru sau roşu, folosind vopsea naturală. Schueller şi-a înregistrat compania drept Société Française de Teintures Inoffensives pour Cheveux şi a devenit un producător de succes pe măsură ce a reuşit să-şi introducă produsele în saloanele pariziene. Pentru a creşte popularitatea acestora, a fondat chiar şi o şcoală de vopsit părul pentru hair-stylişti pe care a supravegheat-o personal. În octombrie 1909 a apărut prima ediţie a revistei La Coiffure de Paris, publicaţie ce conţinea articole scrise de doctori, scriitori şi chimişti. Eugène Schueller scria editorialul ştiinţific al revistei, însă, după trei ani, a lăsat peniţa în favoarea businessului şi a cumpărat publicaţia.

    Odată cu încheierea războiului, vopseaua de păr Oréal a câştigat teren în afara graniţelor Franţei, intrând pe pieţe precum Italia (1910), Austria (1911), Olanda (1913) şi, mai târziu, chiar şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Brazilia. Schueller a diversificat activitatea companiei şi a început să producă şi lacuri şi materiale plastice. A pus bazele unei companii în Rusia şi a preluat Savon Savons Français, fondată în 1920. În 1927 s-a născut fiica sa, Lilian Bettencourt. Pasionată de munca tatălui său, ea a fost ucenica lui încă de la 15 ani, când a început să amestece cosmetice şi să eticheteze sticle de şampon.

    Între anii 1930 şi 1940, staruri de cinema precum Jean Harlow şi Mae West au crescut popularitatea decolorantului de păr lansat de L’Oréal, crescând concomitent şi vânzările companiei. Schueller a fost atât de inovator în practicile sale de marketing, încât în 1953 a câştigat un Oscar în domeniul publicităţii. A lansat revista pentru femei, Votre Beauté, în care a promovat Dop, primul şampon fără săpun destinat maselor.

    După 1930, Eugène Schueller şi-a direcţionat talentele şi spre conceperea de evenimente promoţionale şi noi strategii de advertising. El considera că există două tipuri de publicitate: publicité d’attaque (publicitate de atac), creată pentru a creşte interesul, şi publicité de rendement (publicitate de randament), concepută pentru a creşte vânzările. Printre strategiile sale de publicitate se numără lansarea revistei Votre Beauté, creată cu scopul de a încuraja femeile să fie mai preocupate de produsele de îngrijire personală, iar, în 1931, are ideea de a acoperi faţada unei clădiri pariziene cu un anunţ uriaş pentru o loţiune de păr. Un an mai târziu, odată cu începuturile publicităţii radio, a lansat şi o reclamă cântată, nu vorbită – primul „jingle“ din istoria radioului.

    Schueller a murit în 1957 la vârsta de 76 de ani, iar Francis Dalle l-a succedat ca preşedinte şi CEO. Compania a continuat să prospere, cu achiziţii precum Lancôme în 1964, Helena Rubinstein în 1989, Garnier în 1978, Maybelline în 1996, Soft Sheen în 1998 şi Carson în 2000. În prezent, Liliane Bettencourt, principala acţionară a L’Oréal, este a treia femeie din lume ca avere şi cea mai bogată din Europa, cu o avere estimată la 39,5 miliarde de dolari.

  • Cei mai puternici oameni din aviaţia mondială au pus la cale planul pentru supravieţuirea unei industrii lovite din toate părţile

    Întreaga lume se află în această cameră, iar noi, cei de la masa aceasta, avem cea mai scăzută rată de creştere din industria aviaţiei civile“, a remarcat la un moment dat Carsten Spohr, noul CEO al grupului german Lufthansa, în cadrul întâlnirii Chief Executive Board Meeting Star Alliance, organizată în luna decembrie în New Delhi, cu prilejul integrării Air India în alianţă. În dreapta lui se află Jaan Albrecht, directorul executiv al Austrian Airlines, iar la mesele alăturate, Călin Rovinescu, CEO-ul Air Canada şi preşedintele Star Alliance, Rohit Nandan, preşedinte şi managing director al Air India, precum şi directorii executivi ai Ethiopian, Avianca, Shenzen Airlines, Singapore Airlines, Thai, cât şi ai celorlalte companii membre ale Star Alliance, cea mai mare alianţă aviatică mondială.

    În cadrul întâlnirii anuale, executivii sunt puşi faţă în faţă cu jurnalişti din întreaga lume şi sunt bombardaţi cu întrebări care de care mai variate, de la tipul de scaune folosite în viitoarele aeronave până la evoluţia industriei aviatice în contextul macroeconomic actual. Nici pentru jurnalişti misiunea nu este uşoară: ei trebuie să îşi concentreze întrebările pentru reprezentanţii celor mai importante companii din aviaţia mondială în 50 de minute, durata obişnuită a unui interviu. Spohr se referă la ritmul de creştere scăzut de la nivelul întregii pieţe europene: aceasta va creşte cu 2,7% pe an în număr de pasageri, comparativ cu cele mai importante pieţe la nivel mondial, care vor creşte cu 5,5% (China) şi cu 3,2% (Statele Unite ale Americii (3,2%), potrivit datelor Asociaţiei de Transport Internaţional IATA.

     „A fost cu siguranţă un prim an mai puţin plictisitor decât speram, dar nu am fost surprins. Turbulenţele cu care ne-am confruntat sunt doar o etapă din oceanul de schimbări cu care ne confruntăm în industria aviaţiei civile. Lucrurile se schimbă astăzi, şi atât Lufthansa, cât şi Austrian Airlines şi alţi operatori aerieni trebuie să se schimbe“, se aude tare vocea lui Carsten Spohr, răspunzându-mi la întrebare din celălalt capăt al mesei. El a preluat conducerea Lufthansa, al cărei profit net a scăzut în 2013 cu trei sferturi, ajungând la 313 milioane de euro, după plecarea lui Christoph Franz la conducerea companiei de farmaceutice Roche. Spohr şi-a început cariera ca inginer, a continuat-o ca pilot şi a evoluat spre funcţiile de director de resurse umane, vicepreşedinte al Alliances & Cooperations (cu responsabilitatea de a coordona partenerii Lufthansa din toată lumea şi strategia de business a companiei), manager în consiliul director al liniei de pasageri Lufthansa, CEO al Lufthansa Cargo.

    În presa internaţională, este considerat carismatic, implicat, ambiţios şi cu abilitatea de a lua decizii puternice, aspect esenţial în contextul în care se află în prezent compania pe care o conduce. De la numirea sa în funcţia de CEO, Lufthansa a revizuit de două ori în cursul anului trecut ţinta de profitabilitate pentru anul 2014, ajungând la o estimare a profitului operaţional de un miliard de euro. „Modificările au fost cauzate de lipsa de dezvoltare a pieţei. Rezultatul operaţional se va apropia de un miliard anul acesta şi nu avem motive să schimbăm acest pronostic încă o dată. În industria aviaţiei este extrem de greu să faci predicţii, volatilitatea este ridicată“, explică Spohr referindu-se la ajustările pe care le-a făcut anul trecut.

    Economia instabilă, scăderea abruptă a preţurilor biletelor de avion cu 4,5%, odată cu mărirea capacităţii de transport a competitorilor, cât şi grevele sindicatelor, care au adus companiei pierderi totale de 200 de milioane de euro, sunt câteva din „turbulenţele“ despre care vorbeşte Spohr. Potrivit lui, în pofida pierderilor cauzate de aceşti factori, schimbările sunt necesare pentru asigurarea stabilităţii, atât în ce priveşte Lufthansa, cât şi Austrian Airlines. Cei mai importanţi paşi în procesul schimbării sunt, potrivit lui, „adaptarea produselor la nevoile pasagerilor“. Or, în contextul în care nevoile pasagerilor sunt mai ales legate de reducerea costurilor de călătorie, cea mai importantă decizie anunţată de Lufthansa anul trecut este de a intra în jocul operatorilor low-cost de cursă lungă sub marca Eurowings.

    Eurowings denumea până în octombrie anul trecut un operator regional german cu baza în Düsseldorf, dar, din octombrie 2014, zborurile acestuia au început să fie operate exclusiv prin Germanwings, alt operator low-cost al Lufthansa. Astfel, începând cu sfârşitul anului 2015, Lufthansa va folosi brandul Eurowings pentru zboruri low-cost de lung curier, ca răspuns la competiţia companiilor care operează în Golf şi care i-au costat pe nemţi câteva rute, spre exemplu cea spre Abu Dhabi. Compania va rebrandui Eurowings drept un operator de lung curier şi va folosi, în primă fază, trei Airbus A330 închiriate, urmând ca flota să fie extinsă cu până la şapte Airbus A330. Toate zborurile vor fi operate din Köln şi vor avea destinaţii precum Florida, Africa de Sud şi Oceanul Indian.

    „Ne vom orienta spre destinaţii leisure: ape calde, oraşe interesante şi plaje primitoare“, spune Spohr, fără a numi destinaţiile exacte. În lansarea zborurilor de lung curier, Lufthansa va colabora cu Sun Express, un joint venture între Lufthansa şi Turkish Airlines fondat în urmă cu 25 de ani, care conectează în prezent destinaţii din Marea Mediterană cu oraşe din Germania. Costurile de operare pentru aceste curse vor fi reduse cu 40% comparativ cu celelalte operaţiuni de lung curier ale Lufthansa, prin salarii mai mici acordate angajaţilor şi o flotă eficientă din punctul de vedere al combustibilului; măsura este una dintre cele atacate de sindicatul piloţilor în ultimele luni.

  • Traseul francului elveţian de la monedă sigură la explozie nucleară pe pieţele financiare

    “Nu a fost o decizie uşoară, dar am fost convinşi că este una corectă”, a comentat şeful Băncii Centrale Elveţiene, Thomas Jordan, măsura de eliminare a plafonului pentru franc, într-un interviu apărut în publicaţiile elveţiene Le Temps şi NZZ. El a explicat că Banca Naţională a Elveţiei a constatat că dacă ar fi continuat să menţină artificial cursul francului la un nivel scăzut ar fi riscat să piardă controlul asupra politicii monetare, pe termen lung.

    Jordan a spus că eforturile de controlare a francului nu mai sunt justificate, el insistând că economia este într-o situaţie mult mai bună decât era la momentul introducerii plafonului valutar.

    „Am dat timp economiei elveţiene să se adapteze la noua situaţie. O perioadă de trei ani nu este neglijabilă“, a spus bancherul, insistând că plafonul valutar a fost considerat de la început o măsură temporară, excepţională. El a recunoscut totuşi că situaţia economiei Elveţiei este mai dificilă după liberalizarea cursului francului.

    Analiştii apreciază că decizia a fost determinată de costurile mari presupuse de intervenţiile în piaţă pe care banca centrală le-a avut în ultimele luni. Presiunea pentru renunţarea la plafonul de schimb valutar a crescut în ultimele luni, odată cu deprecierea euro, pe fondul aşteptărilor tot mai mari ca Banca Centrală Europeană să înceapă un program de achiziţii de obligaţiuni, posibil în valoare de 550 de miliarde de euro. Majoritatea analiştilor anticipează că BCE va decide lansarea programului de suplimentare a lichidităţilor prin achiziţii de obligaţiuni guvernamentale la şedinţa de politică monetară din 22 ianuarie, pe fondul stagnării economice din zona euro şi al pericolului deflaţiei.

    „Intervenţiile Băncii Naţionale pe piaţa valutară din ultimele zile trebuie să fi costat destul de mult, împingând instituţia spre decizia surpriză. Date fiind presiunile puse pe cursul euro/franc, o încălcare accidentală a plafonului minim ar fi afectat mai serios credibilitatea băncii centrale“, a declarat Ipek Ozkardeskaya, analist al băncii Swissquote.

    Explicaţiile şefului băncii centrale nu sunt pe placul afaceriştilor elveţieni, care se aşteaptă la o scădere a exporturilor, şi nici al cumpărătorilor care trec deja graniţa în ţările vecine, în căutarea unor produse mai ieftine.

     „Impactul real al deciziei nu va fi cunoscut timp de luni de zile, dar este mai aproape de cel al unei explozii nucleare decât al unei bombe convenţionale de 1.000 de kilograme. Efectul este ca o gaură neagră care poate înghiţi cantităţi uriaşe de bani“, consideră analistul Javier Paz.

    Indicele SMI al bursei elveţiene a scăzut cu 12% pe 15 ianuarie, marcând cel mai mare declin din ultimii 27 de ani, după ce francul elveţian s-a apreciat la un nivel record faţă de euro în urma deciziei băncii centrale a Elveţiei de a renunţa la plafonul minim de curs valutar. Acţiunile băncii Credit Suisse au scăzut cu 15,1%, în timp ce titlurile producătorului de ciment Holcim au coborât cu 11,6%. De asemenea, acţiunile producătorului de bunuri de lux Richemont au scăzut cu 14,7%, iar cele ale producătorului de medicamente Actelion, cu 14,3%.

    Francul s-a apreciat cu până la 41%, la 85,17 centime pentru un euro, imediat după anunţul Băncii Naţionale a Elveţiei.

    Monedele şi acţiunile bancare din Europa de Est au înregistrat scăderi puternice. Zlotul polonez s-a depreciat cu 16% faţă de francul elveţian, forintul maghiar cu 15%, în timp ce în România cursul anunţat de BNR pentru francul elveţian a crescut cu 15,7%.

    Scăderile au fost provocate de îngrijorarea investitorilor că împrumutaţii în franci elveţieni vor avea probleme să ramburseze creditele, în urma aprecierii monedei. Polonezii, ungurii şi românii au contractat credite în franci elveţieni, înainte de criza financiară din 2008, pentru că erau mai ieftine, dar ulterior costurile au crescut semnificativ.

    „Va fi un an dureros pentru polonezii cu credite în franci elveţieni. Deprecierea zlotului ar putea alimenta temerile legate de stabilitatea financiară a Poloniei“, a avertizat Piotr Matys, analist la Rabobank International în Londra.

    Citigroup, Deutsche Bank şi Barclays, nume grele din industria bancară mondială, au înregistrat pierderi cumulate de 400 de milioane de dolari în urma deciziei băncii centrale elveţiene. „Pierderile vor fi de ordinul miliardelor de dolari – acestea sunt încă evaluate. Victimele vor fi de la bănci mari la brokeri, fonduri de hedge, fonduri mutuale şi speculatori valutari. Vor fi unde de şoc în sistemul financiar“, apreciază Mark T. Williams, specialist în managementul riscului la Universitatea Boston.

  • Cum s-a făcut de-a ajuns Amazon să câştige Globuri de Aur

    În ultimii doi-trei ani, Netflix a început să piardă din utilizatori în faţa altor servicii, unele dintre acestea fiind dezvoltate de companii ce îşi permit să investească sume considerabile. Este greu de compilat o listă cu toate companiile care îşi doresc să concureze cu Netflix, însă câteva dintre acestea au şi posibilitatea financiară de a o face. Una dintre acestea este Amazon, care a decis în urmă cu trei ani intrarea pe piaţă şi care a reuşit deja, cel puţin într-un domeniu, să depăşească liderul.

    Globurile de Aur au marcat o victorie pentru industria serviciilor de transmisie a conţinutului video, în condiţiile în care Amazon a câştigat două premii, iar Netflix unul. Transparent, show-ul produs de Amazon, care spune povestea unui transsexual, a fost marele câştigător al serii de 11 ianuarie 2015, câştigând atât premiul pentru cel mai bun actor de comedie (Jeffrey Tambor), cât şi cel acordat celui mai bun serial de comedie. A fost primul Glob de Aur pentru cel mai bun serial obţinut de o companie din industria de streaming. „Este ceva mare. Este mai mare chiar decât mine. Amazon este de astăzi cel mai bun prieten al meu“, a spus actorul în timpul discursului de acceptare. Kevin Spacey a primit premiul pentru cel mai bun actor într-un rol dramatic pentru House of Cards, aceasta fiind singura distincţie obţinută de cei de la Netflix.

    Woody Allen, la primul său serial

    La scurt timp după ridicarea Globului de Aur, reprezentanţii Amazon au anunţat semnarea unui contract cu legendarul regizor Woody Allen. Allen urmează să se ocupe de scenariul şi regia unei noi serii originale, numele proiectului nefiind încă dezvăluit. Colaborarea cu un regizor de calibru reprezintă un câştig nu doar pentru Amazon, ci pentru întreaga industrie de profil, având în vedere că în mod tradiţional Hollywoodul s-a îndreptat mai degrabă către studiouri de filme sau către televiziuni cu un istoric bine definit.

    „Amazon Studios anunţă că a semnat un contract cu Woody Allen pentru producerea unui serial cu episoade de 30 de minute. Spre deosebire de proiectele noastre anterioare, un întreg sezon a fost comandat din start“, a spus Roy Price, vicepreşedintele Amazon Studios. „Woody Allen este un vizionar care semnează unele dintre cele mai bune filme din istorie, şi este o onoare să putem lucra alături de el. Suntem nerăbdători să difuzăm primul său serial în exclusivitate abonaţilor noştri.“

    Woody Allen a reacţionat în stilul caracteristic: „Nu ştiu cum am ajuns în acest proiect, chiar nu ştiu la ce m-am angajat. Sincer, cred că Roy Price va ajunge să regrete decizia“, a glumit regizorul.

    De la retail la conţinut video

    Amazon a beneficiat de statutul său pe piaţa de retail şi a mers un pas mai departe, oferind mai multe beneficii celor care sunt dispuşi să plătească în plus. Amazon Prime a debutat ca un program de fidelizare ce oferea, contra unei sume anuale, livrarea gratuită pentru orice produs cumpărat de pe Amazon.com. „Milioane de abonaţi Prime se bucură deja de livrarea rapidă a produselor“, declara în 2011 Robbie Schwietzer, vicepreşedinte al Amazon Prime. „Adăugând accesul la mii de filme şi seriale TV, oferim acestora mai multă valoare pentru banii plătiţi. Pe lângă accesul garantat la serviciul de video streaming, abonaţii Prime pot alege livrarea în doar două zile la milioane de produse disponibile pe Amazon.com; ei mai pot împrumuta, lunar, o carte pentru Kindle.“

    La sfârşitul anului 2014, numărul celor care aveau conturi Prime se apropia de 25 de milioane. Amazon a lansat Instant Video ca parte a abonamentului Prime. A urmat Amazon Studios, casa de producţie care a beneficiat de un buget de peste 100 de milioane de euro pentru a produce mai multe episoade pilot, urmând ca abonaţii să voteze care dintre acestea merită să se transforme într-un serial întreg.

    În primă fază, Amazon a lansat 14 episoade pilot, dintre care cinci au primit unda verde pentru mai multe episoade. În a doua fază, de-a lungul anului 2014, compania a propus alte 14 serii, fiind alese şapte, printre care şi Transparent. O nouă serie de episoade pilot, respectiv 13, au fost lansate pe 15 ianuarie. Până în prezent, Amazon Studios a prezentat publicului 97 de episoade.

    Amazon.com a început în 2012 construirea unei baze de date cu seriale, emisiuni de televiziune şi filme, similară celei deţinute de Netflix, spre satisfacţia unor companii precum Time Warner sau CBS. Compania a dezvăluit primele proiecte spre finalul anului 2013, dar între timp a cheltuit sute de milioane de dolari pentru a obţine drepturile de difuzare, prin serviciul Amazon Prime, a unor seriale precum Downtown Abbey sau Falling Skies.

    În septembrie 2012, Amazon a semnat o înţelegere valabilă timp de trei ani cu Epix pentru a difuza filme de mare succes, precum The Hunger Games. Contractul a crescut numărul de titluri disponibile prin serviciul Prime până la 25.000.

  • Românul Mihai Pohonţu devine vicepreşedinte al Samsung la nivel mondial

    Mihai Pohonţu, fostul vicepreşedinte al Disney Interactive, a preluat din ianuarie 2015 funcţia de VP pentru Emerging Platforms la Samsung. 

    ”Zona de activitate s-a lărgit considerabil şi acum include toate iniţiativele de software dezvoltate intern la Samsung Media Solutions Center America şi de asemenea cele dezvoltate prin parteneriate externe cu studiouri independente, dar şi companii de vârf”, sintetizează noua funcţie Mihai Pohonţu, spunând că va reveni cu precizări odată ce se va obişnui cu noua echipă, dar şi cu noile responsabilităţi.

    În ultimii doi ani şi jumătate, Mihai Pohonţu a fost vicepreşedinte al Disney Interactive. Cu un an în urmă, povestea pentru un articol de copertă în Business Magazin că este ”foarte angrenat în strategia Disney” şi că are ”deja o poziţie foarte importantă în companie, pe care o simt ca atare. Am multă libertate să inovez, să aduc suflu nou”. Pohonţu a preluat jobul de la Disney Interactive la începutul anului 2012. Jobul de la Disney presupunea conducerea unei reţele de parteneri care creau jocuri: ”Reţeaua pe care o conduc eu se cheamă Partners. Forţa care creează jocurile este externă. Coordonez direct o echipă de 10 producători care coordonează studiourile de jocuri; echipa mea în total are peste 500 de oameni în 7 locaţii din lume (Polonia, India etc)”. Cel mai  important proiect pe care a lucrat în cadrul gigantului de entertainment este Disney Infinity, care creează o legătură între jucăriile Disney şi un tool care comunică cu consola şi care permite să transformi jucăria într-un personaj din joc.

    Cariera lui Mihai Pohonţu în industria jocurilor a început când era la studii la UCLA, în Statele Unite şi căuta un job de noapte pentru a se putea întreţine. S-a angajat tester la Activision şi a profitat din plin de faptul că în adolescenţă jucase sute de ore de Civilization, având acces la calculator prin prisma muncii mamei sale (matematician la Institutul de Tehnică de Calcul). Studia Ştiinţe Politice la Los Angeles şi visa să se întoarcă în România. Când a terminat facultatea, lucrase deja aproape patru ani în industria jocurilor şi a primit o ofertă de la un start-up fondat de foşti angajaţi ai Activision, Jamdat, primul dezvoltator de jocuri pentru terminale mobile. Jamdat a pornit la drum în 2011, când jocurile pe mobile erau o industrie aproape inexistentă. La Jamdat, Mihai a fost angajatul cu numărul 20 şi a avut una dintre ideile care au schimbat semnificativ traiectoria firmei. La trei ani de Jamdat, când compania avea deja 60% din piaţă şi voia să se extindă în Europa, Mihai Pohonţu a venit cu ideea să deschidă un studio în România. Era anul 2004 şi el avea 24 de ani când a aterizat la Bucureşti şi a căutat primii angajaţi pentru a-i angaja într-o industrie care începuse să se dezvolte în România din anii 90, prin primul studio deschis de francezii de Ubisoft în afara Franţei la Bucureşti (1992) sau prin Gameloft, care a deschis primul studio în capitală în 1999 şi un al doilea la Cluj Napoca în 2010. Jocurile pentru mobile erau însă la început.

    Într-un an, studioul deschis de Mihai Pohonţu a ajuns la 70 de angajaţi, iar Jamdat – care dezvolta deja jocuri populare precum Tetris sau Bejeweled şi care ajunsese la 800 de angajaţi -, a fost cumpărat de Electronic Arts, unul dintre giganţii de pe piaţa jocurilor care nu erau încă prezenţi în România şi care ţintea o creştere accelerată în zona de mobile gaming. Jamdat, la care Mihai Pohonţu spune că a avut acţiuni (fără a preciza numărul lor), a fost cumpărat în decembrie 2005 de EA într-o tranzacţie de 680 milioane de dolari, sumă motivată la momentul tranzacţiei de Warren Jensen, CFO la EA, prin faptul că “Cei mai mulţi oameni nu îşi pot permite astăzi o consolă de 300 de dolari, dar oricine are un telefon şi îşi permite un joc”.

    După achiziţia de către Electronic Arts, care a impulsionat dezvoltarea studioului de la Bucureşti, Mihai Pohonţu a mai stat în România până în 2007 şi a apărut pe coperta Business Magazin în 2006, atunci când făcea tranziţia studioului de la Jamdat la EA. “Uitându-mă acum în urmă, nu îmi vine să cred că eu am înfiinţat ceea ce este acum EA România, o companie cu 1.100 de angajaţi”, spune Mihai Pohonţu. Diferenţa dintre cele două interviuri în Business Magazin, dincolo de cei opt ani care au trecut, este că “data trecută când am apărut în revistă eram manager la EA şi făceam un efort de PR, deoarece aveam 150 de angajaţi şi căutam oameni buni. Acum nu dau interviuri, deoarece sunt într-o perioadă de creştere accelerată”.

    Ritmul accelerat al carierei lui Pohonţu a continuat când s-a întors în Statele Unite în 2007: a intrat pe o poziţie de conducere în cadrul Electronic Arts, de coordonare a tuturor echipelor de testare, apoi a devenit vicepreşedinte al EA şi în 2011 a preluat EA Interactive. În 2012, unul dintre foştii şefi din EA, John Pleasants, care preluase conducerea Disney Interactive, l-a recrutat pentru o poziţie de vicepreşedinte în cadrul companiei, unde a rămas doi ani şi 7 luni.

  • Valoarea clientului din România. Cine şi de ce calculează acest indice

    Sunt doar câteva din întrebările la care am invitat să răspundă reprezentanţi din toate domeniile. Valoarea unui client este un indicator folosit mai degrabă în pieţele avansate şi sofisticate, prea puţin folosit pe piaţa locală. Cert este însă că firmele care l-au adoptat îşi cresc şi veniturile, şi profitabilitatea.

    Puţini vor fi auzit de compania englezească Dunnhumby, nu doar în România, ci şi în Occident. Cu toate acestea, Dunnhumby  a intrat recent în atenţia gigantului comunicării WPP, grup cu 179.000 de angajaţi în 3.000 de birouri în 111 ţări, care oferă nici mai mult, nici mai puţin de 3 miliarde de dolari pentru preluarea obscurei companii. Ce ştie să facă Dunnhumby? Să colecteze date despre clienţi şi despre obiceiurile acestora şi să le folosească.

    Cu mult înainte ca obiceiul de colectare a datelor să fie răspândit, în 1995, Edwina Dunn şi Clive Humby au pus bazele unei firme care a iniţiat un program de loialitate pentru clienţii retailerului britanic Tesco. Folosind date legate de comportamentul din trecut al clienţilor şi obiceiurile acestora de consum, Tesco şi-a putut dimensiona stocurile de produse din magazine în funcţie de obiceiurile de consum ale clienţilor, un fapt revoluţionar pentru acea vreme.

    De-a lungul timpului reţeaua de retail a preluat controlul companiei, care s-a transformat într-o firmă globală, care colaborează cu circa 20 de mari retaileri din 50 de ţări, dar şi cu nume grele din industria bunurilor de consum, cum este Coca-Cola.  Dincolo de cardurile de loialitate, Dunnhumby centralizează date despre circa 350 de milioane de oameni – consum de televiziune, comportament online, obiceiuri de consum. În aceste condiţii interesul WPP este şi mai justificat, pentru că firmele de publicitate caută să îşi îmbogăţească abilităţile şi eficienţa, să afle ce mesaje publicitare sunt cele mai bune. Iar o companie cu experienţă în domeniu este cu atât mai preţioasă.

     „Cât valorează un om?“ scria Business Magazin, într-un articol de opinie din vara anului trecut. „Financial Times a descoperit că părticelele de informaţie care compun existenţa unui ins modern, conectat, dependent de smartphone şi de reţele sociale, sunt vândute de companiile care le adună cu preţuri ce încep de la 0,0005 dolari. Articolele, interesante, trimiteau la calculatorul de care pomeneam mai sus, în baza căruia am descoperit că valorez mai puţin de un dolar, mai precis 0,9182 dolari. Am pornit de la 0,007 dolari, preţul vârstei, genului, codului poştal, etniei şi nivelului de educaţie. Nu am fost punctat pentru că nu sunt milionar, din cauza slujbei, din cauza faptului că nu sunt logodit, recent căsătorit, recent divorţat, că nu aştept un copil, că nu sunt părintele unui nou-născut. Eram deprimat, valoram în continuare nici cât ineluşul de care tragi ca să desfaci cutia de suc sau de bere.

    M-au salvat alergia, astmul (care aproape mi-a trecut de când am abandonat fumatul – asta e, am trişat un pic!) şi greutatea (slujba sedentară!), care m-au mai ridicat pe la 0,786 dolari. Faptul că am o casă mi-a mai adus ceva milicenţi, dar am fost penalizat la numărul de băi, de dormitoare şi pentru lipsa unui şemineu. La fel de demoralizator a fost şi faptul că nu deţin avion, barcă şi că nu prea merg la sală; pasiunile şi siturile pe care le frecventez – financiare, de ştiri, educaţie, filme, politică, gaming – m-au mai ridicat un pic şi mi-au stabilit preţul final, de 0,9182 cenţi. Înţeleg că pentru industrie valoarea este destul de mare şi că în cazul în care cineva cumpără între 50.000 şi 100.000 de inşi ca mine, astmatici, dar lipsiţi de şemineu şi barcă, poate primi un discount consistent.

    Lăsând gluma la o parte, nu vi se pare cam trist să fii redus la un nivel de consumator amorf, să fii preţuit pentru că ai o casă cu trei dormitoare sau pentru că ai nişte kilograme în plus, într-un sistem de valori care adună speranţe, vise, posesiuni, drame, coduri poştale şi nou-născuţi?“, se întreba autorul articolului din Business Magazin. 

  • Reportaj: Oamenii care fac să meargă non-stop centrala nucleară de la Cernavodă

    Rareori, în nuclear, reuşeşti să treci de povestea tehnologiei şi să ajungi la povestea oamenilor. Când spui tehnologie nucleară, spui reactor. Ceva cu multe fire, cabluri, calculatoare. O maşinărie de multe miliarde de euro, complexă şi complicată, provocatoare. Maşinăria asta nu funcţionează per se.

    Ce se întâmplă în camera de comandă este de fapt controlul total al acestei maşinării. Cine face maşinăria să meargă strună reprezintă esenţa acestei industrii. Iar cei care o fac să meargă sunt operatorii şi instructorii. Când industria în sine îşi proiectează imaginea asupra oamenilor, te aştepţi ca oamenii să devină ei înşişi un model uman maşinizat.

    Operatorul Ovidiu Boambă are 43 de ani, dar arată de 30 şi lucrează la centrală de când a terminat facultatea. Vorbeşte relaxat şi cu multă pasiune, explică importanţa rolului său prin comparaţii obiective, reduce rigurozitatea industriei la povestea lui de viaţă. Instructorul, Dumitru Gorgan (sau Titi, cum îi spune Ovidiu), are în jur de 50 de ani. Sunt doar cinci instructori ca el în toată România şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc câţi oameni i-au trecut prin mână şi ce sentiment trebuie să ai când ştii că prin anii ’70 aveam nevoie de experţii altor ţări care să ne înveţe meserie. Este riguros, atent în explicaţii, se asigură că ai înţeles, că totul este clar. Este prin definiţie modelul omului care îi învaţă pe alţii. Este omul din „explicaţiile“ căruia au ieşit zeci de profesionişti. Când cei doi vorbesc, linia de demarcaţie între optimismul, dorinţa şi pasiunea operatorului şi rigurozitatea, atenţia şi psihologia instructorului este clară. Primul îşi exprimă meseria, cel de-al doilea o predă. Au în comun o pasiune pe care rar am văzut-o.

    „În anul 1987 am făcut un pas important şi am decis să lucrez ca operator la CNE Cernavodă, într-un domeniu nou, complex“, spune Dumitru Gorgan. În toamna anului 1992, pleacă la pregătire în Canada şi se întoarce cu un ţel. „Atunci am fost impresionat de modul de lucru într-o centrală nucleară, de standardele de pregătire, de faptul că operatorii executau manevrele în instalaţie folosind proceduri, dar mai ales am fost impresionat de simulatorul centralei şi de pregătirea operatorilor pe simulator. Am ştiut de atunci că dacă am să ajung să fiu operator în camera de comandă, următorul pas în carieră va fi să devin instructor de simulator“, afirmă Gorgan.

    Aşa a început drumul său în industria nucleară. A început din şantier, a învăţat tot ce era de învăţat, a trecut el însuşi prin toate posturile ca să-i poată învăţa pe alţii. „Un instructor de simulator trebuie să fie un operator în camera de comandă sau dispecer şef tură cu experienţă, asta înseamnă cel puţin 15 ani de experienţă în centrală,“ spune Gorgan. 15 ani de şcoală la locul de muncă ca să-i formezi pe alţii. Continuând să comprime în câteva cuvinte ani de formare, îţi dă senzaţia de relativitate a timpului: o viaţă de om concentrată în cinci minute de explicaţii: „Când vii ca nou angajat, urmezi un program de pregătire specific poziţiei, în cazul de faţă operator nuclear. Cerinţele de pregătire sunt dinainte stabilite, pe baza unei analize detaliate a funcţiei şi a sarcinilor specifice. Pentru a deveni buni operatori este nevoie de multă muncă şi pregătire, dublate de o dorinţă puternică şi de disciplină. De exemplu, pentru a intra în programul pentru autorizare iniţială ca operator de cameră de comandă, trebuie să aibă cel puţin 5 ani experienţă în centrală, timp în care se califică pe toate poziţiile necesare ca operator în instalaţie şi camera de comandă, adică de la operator pe instalaţii exterioare până la asistent în camera de comandă.

    Oare câţi dintre noi ar continua să înveţe încă cinci ani după terminarea facultăţii doar pentru a intra în programul de autorizare iniţială ca operator în camera de comandă? Asta în condiţiile în care nu există nicio garanţie că vei ajunge operator şi nici nu merge cu jumătăţi de măsură: ori eşti foarte bun, ori te apuci de alte meserii. Câţi dintre noi ar continua să dea examene regulat după 10 ani de la terminarea facultăţii pentru a dovedi constant că fac bine ceea ce fac? „De regulă, operatorii din noile generaţii sunt nerăbdători să ajungă cât mai curând în camera de comandă, sunt avizi de informaţie şi ar vrea ca transferul de cunoştinţe de la cei mai experimentaţi către ei să se realizeze foarte rapid. Acest lucru poate fi uneori o barieră în procesul de pregătire, care necesită timp pentru acumularea cunoştinţelor şi formarea abilităţilor. Ca instructori, suntem pregătiţi să identificăm din timp şi să minimizăm  pe cât posibil astfel de bariere. Nu ne permitem luxul că acestea să afecteze procesul de pregătire,“ a arătat Gorgan.

    Mă întreb şi îl întreb dacă oamenii nu se blazează în procesul de pregătire, dacă elementul de noutate există, dacă rutina zilnică nu începe să formeze ea, în paralel, iluzia acoperirii neprevăzutului. Îmi răspunde categoric, zâmbind, ca şi cum nu există lucru la care să nu se fi gândit: „Programul de pregătire şi calificare al personalului centralei se bazează pe practici internaţionale în domeniu, pe standarde şi cerinţe stabilite în documentele AIEA, WANO, INPO etc. Noutăţile în domeniu sunt atent analizate şi implementate în programele de pregătire. În plus, există un program de experienţă de exploatare care ne ajută să învăţăm din experienţa noastră şi a altora din domeniu, pentru a ne îmbunătăţi performanţele şi cunoştinţele, pentru a preveni apariţia sau recurenţa unor evenimente. Evenimente importante sunt reproduse în scenariile pe simulator pentru a ne asigura că personalul din camera de comandă le poate recunoaşte şi preveni, sau le poate gestiona. Astfel, avem numeroase oportunităţi de a introduce lucruri noi în programele de pregătire ale operatorilor, făcând sesiunile de pregătire atractive, interactive şi eficiente“, adaugă Gorgan.

    Gândesc că sunt meserii prin excelenţă creative care nu fac acest lucru, în care sfârşeşti prin a fi blazat şi plafonat. E greu de acceptat că un domeniu atât de tehnic îşi învaţă şi îşi motivează oamenii să iasă din confortul dat de siguranţă cifrelor şi datelor prin introducerea de noi cifre şi date. Dar e o realitate. Confirmată de Ovidiu Boambă. Nu pare să ştie ce este blazarea, plafonarea. Bucureştean, a venit în practică la Cernavodă acum 21 de ani, cu gândul să plece, pentru că Cernavodă nu era Bucureşti. Râde la gândul de atunci şi spune: „Astăzi mă consider dobrogean“. Studentul de atunci, absorbit de mirajul unei tehnologii de vârf, este operatorul de cameră de comandă în prezent. Între timp, au trecut 21 de ani petrecuţi în centrala nucleară. Ce te ţine şi susţine atât timp? „Pasiunea, ambiţia şi munca“, răspunde Boambă scurt.

    Îl rog să îmi povestească cei 21 de ani. Vreau să înţeleg ce l-a făcut să renunţe la un loc cald în Bucureşti pentru şantierul care era pe atunci Cernavodă. „Primul meu contact cu centrala a fost în anul III de facultate, în timpul practicii din vacanţa de vară. Unitatea 1 era în plin proces de punere în funcţiune, un şantier cu mii de oameni. Pentru mine, ca student, a fost impresionant ce am văzut. A fost suficient ca să accept provocarea de a lucra la Cernavodă“, afirmă Boambă.

    Continuă să povestească pit-stop-ul între „mândria de a fi operator“ şi „nu a fost uşor“. Îmi rezumă sintetic: „M-am angajat la Cernavodă în 1995 ca operator de teren şi în 2003 am obţinut licenţa de operator autorizat camera de comandă. A fost un proces de pregătire complex, ce a presupus parcurgerea unor etape bine definite şi un efort susţinut. Am fost operator nuclear asistent pe toate zonele: exterior, clădirea turbinei, a serviciilor, clădirea reactorului, zona de control lucrări, camera de comandă secundară, asistent operator camera de comandă principală… Nu a rămas nicio zonă neacoperită… Au urmat alte examene de selectare în programele de licenţiere ce au culminat cu examenul final susţinut în faţa CNCAN. Nu este uşor, sunt multe etape de parcurs, nu există «scurtături» ca în alte domenii, nu devii peste noapte «operator», dar satisfacţiile pe care le ai atunci când vezi rezultatele muncii tale sunt imense“, arată Boambă.

    Mă întorc la trecut, la momentul care a declanşat într-un tânăr student dorinţa de a trece de la pantoful curat de Bucureşti la cizmele pline de noroi de Cernavodă. Mi-e greu să înţeleg momentul decisiv. Ca să ajungi să îţi doreşti o astfel de schimbare majoră, motivaţia trebuie să fie uriaşă. Centrala de azi de la Cernavodă nu are nimic în comun cu şantierul de atunci. „Dacă vrei să profesezi într-un domeniu de vârf, singura alegere e specializarea în centrale nuclearo-electrice“, spune Boambă. A acceptat provocarea unui şantier pentru provocarea zilnică a unui domeniu de vârf peste ani. Şi i-a ieşit. Aproape că îi simţi curiozitatea firească de la început, experienţa acumulată, momentele în care s-a bucurat de alegerea făcută, maturitatea profesională şi, inevitabil şi recurent, la fiecare explicaţie, mândria a ceea ce face: „Am participat la evenimente unice în viaţa unei centrale, montarea unor echipamente majore, testarea acestora, toate acestea din perspectiva unui tânăr angajat. Apoi a demarat proiectul Unităţii 2, unde am participat de la început la toate operaţiunile, de data asta ca operator autorizat de cameră de comandă. Experienţa memorabilă, care vine ca o împlinire a carierei începute la Unitatea 1 ca simplu operator de teren, este atingerea criticităţii reactorului Unităţii 2 pe data de 6 mai 2007 când am fost de tură, deci la «manşa» reactorului“. Boambă conchide: „Acum să ne imaginăm că suntem nu ingineri, ci doctori care efectuează o operaţie. Avem nişte reguli stricte de urmat, avem ştiinţă în spate, experienţă şi trebuie să ne îngrijim ca totul să urmeze o traiectorie exactă, fără a pune în pericol nici viaţa pacientului, nici pe a celorlalţi. Cam aşa este şi cu securitatea nucleară. Maturizarea începe de la primul pas făcut în instalaţie, când ştii că eşti responsabil pentru manevrele executate, pentru siguranţa ta şi a colegilor, şi culminează cu momentul în care ţi se înmânează de către directorul centralei «cheile» (adică licenţa de operator autorizat) unei maşinării de peste un miliard de euro şi simţi efectiv, odată cu încrederea ce ţi se acordă, şi imensa responsabilitate ce-ţi apasă pe umeri“.

    Îl întreb dintr-o suflare: eşti operator şi acasă? „Influenţa este atât de puternică încât nici nu realizezi că foloseşti în viaţa de zi cu zi experienţa de operare. Este nevoie de remarcile uimite ale celor din jur care-ţi atrag atenţia că la identificarea unei banale etichete tu foloseşti alfabetul fonetic, că la transmiterea unui mesaj impui comunicarea pe trei căi… Ca operator înveţi că lucrurile se fac ca la carte de la bun început şi aplici din obişnuinţă aceleaşi standarde şi în viaţa de zi cu zi. Îţi formezi un mod de rezolvare a problemelor cu beneficii evidente pentru viaţa personală… Am învăţat că lucrurile trebuie făcute ca la carte de la bun început şi că nu este loc pentru a doua zi, jumătăţi de măsură ori cârpeli“, explică Boambă.

    Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, arunc o privire către clădirea reactoarelor. Înăuntru, într-o tură sunt 16 operatori, dar şi alţii în pregătire. Din anii ’70 şi până în prezent s-au schimbat multe în industria nucleară românească: s-au format propriile generaţii de specialişti, iar astăzi oameni ca Ovidiu Boambă şi Dumitru Gorgan fac parte din echipe internaţionale de specialişti, care îi învaţă pe alţii. Am în minte imaginea camerei de comandă a unui reactor pe care vi-o puteţi imagina aşa: carlinga unui avion multiplicată de 19 ori şi condusă simultan de 19 piloţi concentraţi într-un singur operator de cameră de comandă!

  • Cei mai admiraţi CEO din România 2014: Vasile Iuga, locul al 22-lea

    Compania pe care o conduce este unul dintre cei mai puternici jucători din piaţa autohtonă de consultanţă, cu o cifră de afaceri de circa 36 milioane euro. Iniţial specializat în ingineria de aeronave, Iuga a studiat, după venirea la PwC, ştiinţe economice, devenind pe rând auditor financiar, expert contabil şi evaluator.

    Iuga a triplat afacerile din România şi a dublat numărul de angajaţi de la nivel local în doar patru ani. Înainte de a deveni country managing partner, a fost audit partner în firmă, în perioada 1997-2004. Printre proiectele importante pe care le-a bifat se numără fuziunea subsidiarelor din străinătate ale BCR, respectiv Banca Anglo-Română, Banca Franco-Română sau Frankfurt Bucharest Bank.

    Cel mai important moment al carierei a fost cel în care a fost desemnat managing partner pentru regiunea Europa de Sud-Est, având în subordine activitatea PwC din nouă ţări: România, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Albania, Macedonia, Kosovo, Bosnia şi Herţegovina şi Republica Moldova. Totodată, el este primul român din Big 4 şef peste o regiune.


    Vasile Iuga face parte din promoţia celor mai admiraţi CEO din 2014 şi a fost premiată în cadrul Galei Business Magazin. Citeşte în premieră alte 99 de poveşti de succes ale celor mai admiraţi executivi din România în a V-a ediţie a catalogului 100 Cei Mai Admiraţi CEO, lansat de Business Magazin în luna noiembrie.

    Catalogul este disponibil pentru comandă mai jos la preţul de 35 de lei:

    Cantitate: buc.

    * Editiile print sunt valabile in limita stocului disponibil. In cazul in care stocul se epuizeaza va fi livrata editia electronica. Taxele de livrare ale editiilor print vor cadea in sarcina cumparatorului .

  • Cei mai admiraţi CEO din România 2014: Radu Florescu, locul al 24-lea

    Absolvent al School of Business, la Boston College, licenţiat în marketing şi finanţe, membru fondator al Asociaţiei Internaţionale de Advertising (IAA), Radu Florescu este CEO al Saatchi & Saatchi România din 1992.

    Anterior a ocupat vreme de doi ani funcţia de director of business development în cadrul grupului de comunicare Centrade SUA şi, din 1987 până în 1989, a fost commodity trader pentru Tricon, USA. Împreună cu fraţii săi John şi Nicholas Alexander, Radu Florescu a înfiinţat în 1990 compania Centrade, iar trei ani mai târziu a urmat afilierea la reţeaua internaţională Saatchi & Saatchi, obiectivele agenţiei fiind de a gestiona conturile subsidiarei locale a companiei americane de bunuri de larg consum Procter & Gamble, contul producătorului din industria alimentară Mars România şi cel al producătorului de ţigarete British American Tobacco (BAT), câştigate prin intermediul reţelei.

    Deşi îşi propusese să se retragă în urmă cu câţiva ani, Radu Florescu declara recent că „probabil încă 5-10 ani voi mai fi aici, în România, deşi am tot promis familiei că mă voi întoarce în State sau în Franţa; am rămas însă aici pentru că eu cred că mai sunt încă oportunităţi. România este o insulă şi trebuie să fie un punct puternic în regiune, un punct stabil pentru zona de afaceri“.


    Radu Florescu face parte din promoţia celor mai admiraţi CEO din 2014 şi a fost premiat în cadrul Galei Business Magazin. Citeşte în premieră alte 99 de poveşti de succes ale celor mai admiraţi executivi din România în a V-a ediţie a catalogului 100 Cei Mai Admiraţi CEO, lansat de Business Magazin în luna noiembrie.

    Catalogul este disponibil pentru comandă mai jos la preţul de 35 de lei:

    Cantitate: buc.

    * Editiile print sunt valabile in limita stocului disponibil. In cazul in care stocul se epuizeaza va fi livrata editia electronica. Taxele de livrare ale editiilor print vor cadea in sarcina cumparatorului .