Tag: antreprenori

  • Cine este omul care a creat uniformele NAZISTE şi cum a clădit o companie de miliarde cu prizonieri francezi sau polonezi in timpul războiului

    Fondată în urmă cu aproape un secol de antreprenorul german cu acelaşi nume, compania de modă Hugo Boss a avut de parcurs un drum lung, presărat cu controverse, înainte de a se transforma în brandul de lux cu venituri de peste 2,7 miliarde de euro din prezent.

    Hugo Ferdinand Boss s-a născut pe 8 iulie 1885 în Metzingen, Germania, şi a fost cel mai tânăr dintre cei cinci copii ai Luisei şi ai lui Heinrich Boss. Între 1903 şi 1905 a urmat serviciul militar. La întoarcere, a lucrat într-o ţesătorie în Konstanz. În 1908 antreprenorul a moştenit magazinul de lenjerie al părinţilor săi şi, în acelaşi an, s-a căsătorit cu Anna Katharina Freysinger, cu care a avut o fiică. În 1914, Boss a fost mobilizat în armată şi a servit în Primul Război Mondial, cu rangul de caporal. În 1923 Boss şi-a fondat propria companie de retail vestimentar în Metzingen, iar un an mai târziu a pus bazele unei fabrici. Iniţial, compania a produs tricouri şi jachete, apoi uniforme de lucru, echipament sportiv şi pelerine de ploaie.

    Boss s-a alăturat partidului nazist în 1931, cu doi ani înainte ca Hitler să vină la putere. După aceea, compania a fabricat şi uniforme pentru organizaţiile paramilitare naziste SA şi SS, pentru organizaţia hitleristă de tineret Hitlerjugend, pentru angajaţii poştei şi cei ai căilor ferate, iar mai târziu, pentru Wehrmacht, armata Germaniei naziste. Unii angajaţi ai companiei se spune că erau prizonieri francezi sau polonezi, forţaţi să muncească. În 1999, o serie de avocaţi americani ai supravieţuitorilor Holocaustului aveau să pornească un proces legal împotriva companiei Hugo Boss, acuzând-o că a folosit sclavi în timpul războiului. Compania şi-a prezentat scuzele faţă de folosirea abuzivă a 140 de muncitori polonezi şi 40 francezi.

    După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu procesul de denazificare, Boss a fost etichetat drept activist, susţinător şi beneficiar al naţional-socialismului, ceea ce a dus la o amendă grea, eliminându-i de asemenea dreptul de vot şi de a conduce o afacere. Cu toate acestea, hotărârea iniţială a fost atacată în instanţă, iar Boss a primit o pedeapsă mai puţin severă.

    Totuşi, din pricina efectelor interdicţiei, antreprenorul a fost nevoit să cedeze conducerea companiei ginerelui său, Eugen Holy. Antreprenorul a murit din cauza unui abces dentar pe 9 august 1948. În 1950, compania Hugo Boss a primit prima comandă pentru costume pentru bărbaţi, ceea ce a dus la o extindere a echipei la 150 de angajaţi până la sfârşitul anului. În 1969, Eugen Holy s-a retras la rândul său, lăsând compania fiilor săi, Jochen şi Uwe, care au început dezvoltarea internaţională.

    Compania a devenit marcă înregistrată în 1977. În 1984, a apărut primul parfum marca Boss. Acest lucru a ajutat compania să înregistreze creşterea necesară pentru a fi listată la bursa din Frankfurt în anul următor. În 1989 compania a fost cumpărată de grupul japonez Marzotto, care a achiziţionat o participaţie de 77,5% pentru suma de 165 milioane de dolari în 1991, doi ani mai târziu introducând mărcile Hugo şi Baldessarini.

    În prezent, compania este deţinută de grupul Valentino SpA. Hugo Boss are venituri de peste 2,7 miliarde de euro şi circa 14.500 de angajaţi, activând în peste 6.100 de puncte de vânzare în 124 de pieţe, cu fabrici în ţări precum Turcia, Polonia, Italia, Franţa, Germania şi SUA. Hugo Boss AG deţine în mod direct peste 364 de unităţi, 537 de magazine monobrand şi peste 1.000 de francize proprii. În România, brandul german a reintrat anul trecut, adus în sistem de franciză de antreprenorul Adrian Antonio Gică, fiind la a treia încercare pe piaţa locală. 

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 22 aprilie 2019 – VIDEO

    COVER STORY: Afacerea Dent Estet
     
     

    RESURSE UMANE: Recrutarea online, o “vânătoare” profitabilă
     

    CONSTRUCŢII: Veni, vidi, vici

     


    IMOBILIARE: Când un an bun se măsoară în milioane de euro
     
     

    SPECIAL: Cum s-a transformat un film iugoslav într-o punte între China şi Balcani
     
     

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • Cum pot companiile româneşti să-i determine pe angajaţi să se simtă mândri de locul unde lucrează?

    Steve Jobs era un tiran la Apple, dar toată lumea voia să lucreze cu el şi pentru el. Jack Welch, legendarul CEO de la General Electric, dădea în fiecare an afară 10% dintre manageri, aceasta fiind o politică clară de management. Dar multă lume voia să lucreze pentru el, pentru General Electric, care avea cea mai bună şcoală de business din lume.
    În România, multinaţionalelor le este mai uşor să se vândă”, să facă business, să atragă angajaţi şi talente, să li se deschidă uşi şi porţi. Între un produs românesc şi unul străin – iar dacă este nemţesc este şi mai bine – noi alegem produsul, serviciul şi brandul din afară.
    Cei care au fost în prima generaţie de angajaţi la Pizza Hut, cei care acum sunt directori, CEO sau antreprenori, povestesc cu mândrie despre acest prim job al lor, pentru că la vremea respectivă, la începutul anilor ’90, era ceva extraordinar să lucrezi la Pizza Hut.
    În zilele noastre, cei care lucrează pentru Google, Uber, Facebook, Microsoft, Apple etc. şi-ar scrie pe frunte numele companiei sau al brandului pentru a atrage respectul celor din jur.
    Pentru companiile româneşti antreprenoriale este mult mai greu să se vândă. Istoria lor este de numai trei decenii în cel mai bun caz, iar cei care au rezistat până acum au trăit tot timpul cu securea deasupra capului şi nu prea au avut timp să lucreze la brand, să-şi bată capul cu politicile de HR şi cu modul în care este privită firma în afară, în societate.
    Ocupaţi tot timpul să vândă, să caute bani de salarii sau de taxe, antreprenorii şi managerii români au pus imaginea companiei în intern şi în exterior pe ultimul loc în lista lor de priorităţi.
    După trei decenii lucrurile s-au schimbat, au apărut noi generaţii, care au de unde alege şi aleg să se ducă, să lucreze pentru cineva în funcţie de imaginea lui.
    Cred că sunt companii româneşti unde este mai bine ca la multinaţionale, dar pentru că nu au o imagine în afară nu sunt în prim-plan şi pe lista noilor generaţii.
    Firmele româneşti nu s-au preocupat să analizeze cu cine este mai bine să se asocieze ca imagine, cu ce vedete sau cu ce idei.
    Singurele asocieri erau legate de vânzarea produselor şi serviciilor.
    Acum 10 zile, la conferinţa ZF „Top 1.000 cele mai mari companii din România“, am avut o discuţie cu Alina Marinescu, directorul general al reţelei de farmacii Catena, cea mai mare din România. Reclamele lor cu Stela Popescu şi Alexandru Arşinel mi-au rămas pe creier, „Farmacia inimii, Catena”. Pentru publicul lor, pentru obiectivul lor de a atrage clienţi, această asociere a fost extraordinară.
    Dar dacă ai fi un tânăr absolvent de liceu sau de facultate, nu ştiu dacă această reclamă şi această asociere te-ar determina să alegi Catena ca primă opţiune de job. Nu-i aşa?
    Noile generaţii vor să se identifice cu anumite imagini şi vedete din generaţia lor, şi mai puţin din generaţia părinţilor şi a bunicilor.
    Foarte puţine companii româneşti îşi dau seama de aceste asocieri, dar constată că nu sunt pe prima pagină de opţiuni pentru talente.
    În metrou, toate companiile de BPO, celebrele call center sau share-service center, folosesc ca imagine pentru reclamele lor tineri cool, cu care noile generaţii să se identifice. 
    Toate reclamele lor sunt colorate, au design care îţi atrage atenţia, occidental şi te fac să citeşti ceea ce scriu.
    Cu puţine excepţii, reclamele companiilor româneşti sunt simple, sărăcăcioase şi fără culoare, sunt terne şi şterse.
    Probabil că şi angajaţii ar fugi din calea camerelor TV ca să nu fie întrebaţi dacă sunt mândri de compania la care şi pentru care lucrează.
    Antreprenorii români, cei care au creat lucruri extraordinare de la zero fără să aibă şcoli de management în spate, nu şi-au bătut capul cu ambalajul companiilor, considerând că produsul pe care l-au realizat se vinde de la sine şi nu mai este nevoie de nicio prezentare.
    Nu şi-au spus povestea, nu şi-au scris istoria, şi-au predicat prea puţin valorile şi misiunea şi chiar au uitat să şteargă praful care s-a aşezat pe brand.
    Pentru a atrage angajaţi, pentru a atrage talente, pentru a-i determina pe cei care lucrează deja pentru ei să fie mândri de compania lor, ar trebui ca antreprenorii români să caute un Pronto şi să investească mai mult în imaginea companiei în intern şi în extern.

  • Antreprenorul care a făcut METRUL de autostradă de la Suceava are un nou proiect. „Cu siguranţă, ştiu ei mai bine cine sunt vinovaţi”

    Mandachi vrea să facă un documentar despre morţii de pe şoselele din România.

     
    “Impreuna cu echipa mea (prieteni, colaboratori, experti) lucram la un proiect nou.
     
    Vom incepe pregatirile pentru un film documentar de lungmetraj care are ca teme:
     
    – tragediile care se repeta in Romania de 30 ani din cauza accidentelor rutiere si a nesimtirii celor care au condus Romania
    – zona de confort si nepasare a romanilor
    – importanta unui pas mic de furnica pentru o tara intreaga
    – reactivarea constiintei romanilor
    – coruptia si politicul care contamineaza curajul oamenilor”, anunţă pe Facebook Ştefan Mandachi.
     
    El vrea să le ia interviuri oamenilor politicienilor, dar şi altor voci din societate, care fie l-au susţinut, fie l-au criticat.
     
    “Va urma o perioada de interviuri inclusiv cu politicieni pentru a incerca sa depistam cine sunt vinovatii pentru moartea a 2.000 oameni anual (multi nevinovati) . Cu siguranta, stiu ei mai bine cine sunt vinovatii.
     
    Asta nu inseamna ca imi voi incalca promisiunea ca nu voi face politica vreodata in aceasta viata.
     
    Un film documentar inseamna DOCUMENTARE, de aceea este ilogic sa excludem din cercetare oameni politici”, isi explica demersul Stefan Mandachi.
     
    Acesta are de gand sa calatoreasca mult in Romania, incepand din iubita lui Bucovina si va duce mesajul sau la cat mai multi romani.
     
    “Astept cat mai multe sugestii din partea voastra. Ma intereseaza marturia oamenilor care au pierdut oameni dragi in accidente rutiere sau si-au distrus vietile din cauza drumurilor dezastruoase.
     
    Astept cu mare interes alte idei de la voi cu privire la oameni, victime, locatii, evenimente, intamplari, decese, nervi, situatii absurde, cu care sunt sigur ca va confruntati multi dintre voi.
     
  • Fabrica de programatori

    În 2018, Codecool a înregistrat o cifră de afaceri de 3,2 milioane de euro şi pentru anul acesta reprezentanţii businessului se aşteaptă la venituri de 5,1 milioane. Balázs Vinnai, preşedinte şi fondator al Codecool, a fost de asemenea fondator şi CEO al grupului IND, care a devenit principalul dezvoltator şi furnizor de soluţii bancare digitale în Europa şi Orientul Mijlociu. El a făcut apoi unul dintre cele mai mari exituri din regiunea Europei Centrale şi de Est în ultimii cinci ani după ce compania a fost achiziţionată în 2014 de furnizorul de servicii financiare Misys, care mai târziu a devenit Finastra, cea de-a treia companie fintech din lume, unde Balázs era vicepreşedinte şi chief development officer. József Boda, CEO şi cofondator al Codecool, a lucrat împreună cu Balázs Vinnai la grupul IND, apoi a preluat rolul de manager de site al Evosoft. „Am decis să ne unim forţele şi am înfiinţat Codecool”, descrie el începuturile businessului.
    Ideea de a pune bazele unei astfel de companii le-a venit după ce au realizat că devine din ce în ce mai greu să găsească colegi noi talentaţi, şi asta din două motive: „În primul rând, acum, nu doar companiile de IT&C se luptă pentru oameni cu competenţe de digital, ci şi companiile care doresc să avanseze în competiţia digitală. În al doilea rând, rezultatele învăţământului universitar nu au reuşit să facă faţă cererii în continuă creştere. Nici în ceea ce priveşte calitatea şi nici cantitatea. Am crezut că putem avea rezultate mai bune”, explică antreprenorul.
    În 2014 businessul a primit o primă rundă de investiţii de tip angel în valoare de 1,5 milioane de euro, din partea lui Balázs Vinnai, investiţie care „a contribuit la construirea misiunii noastre de a deveni până în 2023 unul dintre cei mai importanţi furnizori de servicii din Europa în domeniul formării forţei de muncă digitale şi al managementului talentelor”. Trei ani mai târziu, PortfoLion s-a alăturat cu încă 2 milioane de euro într-o rundă de investiţii seria A, care a generat încredere imaginii Codecool pe piaţă, povesteşte Boda. În timp, reţeta s-a dovedit a fi reuşită, iar în 2019 compania a adăugat 3,5 milioane de euro din capitalul de risc din seria B, oferit de Lead Ventures şi PortfoLion, pentru a-şi finanţa extinderea europeană.
    Iniţial, cei doi antreprenori s-au concentrat pe deschiderea de birouri în Ungaria, unde cunoşteau piaţa şi au considerat că ar putea fi mai eficienţi în dezvoltarea afacerii. Primele două birouri au fost deschise în 2015, la Miskolc, iar apoi a urmat deschiderea biroului din Budapesta. Polonia a fost următoarea ţară aleasă pentru extindere, aici reprezentanţii businessului deschizând alte două birouri: în Cracovia (2016) şi Varşovia (2017).
    În prezent, businessul este prezent pe două pieţe – Ungaria (unde se află 60% dintre studenţi) şi Polonia (40%) –  şi a crescut de la 42 de studenţi în 2015 la 411 de studenţi în 2018. Planurile reprezentanţilor Codecool nu se opresc însă aici: „Un procent de 77% dintre companiile din UE declară că lipsa competenţelor digitale reprezintă principalul obstacol în calea transformării lor digitale. Modificările provocate de inovaţie şi tehnologie se produc într-un ritm mai rapid decât pot companiile să angajeze forţă de muncă pentru a le adopta, iar 90% dintre directorii de nivel C consideră că recrutarea de talente IT este o provocare de vârf. Deci, piaţa devine din ce în ce mai conştientă de această problemă şi aici intervenim noi. Planificăm să deschidem zece campusuri şi să dezvoltăm o reţea de absolvenţi de aproape 10.000 de oameni până în 2023”, spune Boda. De altfel, compania a demarat deja pregătirile pentru un nou campus est-european.
    Codecool are patru campusuri deschise în momentul de faţă, dar „după o analiză atentă şi o cercetare extinsă, care a implicat discuţii cu principalele companii locale şi parteneri de afaceri din România, am decis să deschidem un campus şi în Bucureşti, care îşi va primi studenţii în septembrie 2019”, spune antreprenorul. Site-ul urmează să fie lansat luna aceasta.
    Pentru primul an de activitate, reprezentanţii companiei se aşteaptă la o primă grupă formată din 60-70 de studenţi, cu începere din luna septembrie, dar speră ca anul viitor numărul acestora să evolueze la 240. Potrivit lui Boda, alegerea pieţei locale pentru o nouă extindere a fost motivată de faptul că „ţările din Europa Centrală şi de Est au nevoie de un nou motor de creştere. Credem că regiunea nu mai este etichetată ca o forţă de muncă ieftină. În ansamblu, există o oportunitate imensă şi potenţial pentru forţa de muncă digitală creată de o piaţă vibrantă, oameni ambiţioşi în domeniul IT, companiile care utilizează dezvoltarea de tip nearshoring şi crearea de noi centre de servicii”.
    Preţul cursurilor Codecool este de aproximativ 5.000 de euro brut, dar sistemul de plăţi al companiei este, potrivit lui Boda, unul „foarte flexibil, permiţând studentului să plătească aşa cum preferă, în avans sau după ce este angajat, într-un interval de timp convenit (între 18 şi 30 de luni)”. El adaugă că investiţia în cursuri poate fi recuperată, de obicei, în mai puţin de un an, odată cu creşterea salariilor în domeniul IT. „O piaţă nouă reprezintă o investiţie de aproximativ doi până la doi ani şi jumătate, datorită modelului nostru postfinanţare şi garantării locului de muncă, precum şi a spaţiului de închiriere, cheltuielilor pentru activităţi de marketing, instruirii studenţilor. Noi devenim profitabili odată ce plasăm studenţii noştri în companii, după încheierea studiilor şi începerea pregătirii la locul de muncă. Studenţii nu trebuie să plătească pentru nimic în timp ce învaţă şi după terminarea trainingului în cadrul Codecool noi le garantăm un loc de muncă”, explică antreprenorul. Codecool nu oferă o diplomă, nefiind o instituţie de învăţământ acreditată în acest sens, însă studenţii care doresc pot primi un certificat de absolvire, reprezentanţii businessului mizând mai mult pe faptul că un curs în cadrul şcolii poate transforma cunoştinţele acumulate în obţinerea unui job, „care va vorbi de la sine”.
    Împărţite în patru module, cursurile şcolii de codare se întind pe o durată de circa 12 luni, ca urmare a sistemului de învăţare intitulat Mastery Based Learning (MBL), care presupune ca elevii să se afle la acelaşi nivel înainte de a avansa la următorul modul. Va urma apoi o formare de şase luni „la locul de muncă”, explică antreprenorul. „Credem cu tărie – şi asta este confirmat de peste 80 de clienţi corporate – că acesta este timpul necesar pentru a putea face o educaţie de înaltă calitate, care va avea ca rezultat dobândirea competenţelor şi a mentalităţii necesare”, adaugă el. 
    Echipa start-up-ului este formată în prezent din 70 de angajaţi, dintre care jumătate sunt mentori. „Aceştia acţionează ca ghizi care îi încurajează pe studenţi în acest proces şi răspund nevoilor lor, oferind sprijin pentru problemele de programare, şi îi ajută pe cursanţi să-şi şlefuiască abilităţile soft, o parte foarte importantă a curriculumului Codecool. Acest mod de abordare face parte din Mastery Based Learning – filosofia noastră educaţională.” Până la sfârşitul anului, reprezentanţii businessului speră să coopteze în echipa lor încă 30 de persoane. În ceea ce priveşte profilul cursanţilor, vârsta medie a studenţilor Codecool este de aproximativ 28 de ani, dar sunt şi cursanţi de toate vârstele – între 20 şi 39 de ani. Dintre aceştia, 30% sunt femei şi 70% bărbaţi, 85% având „o experienţă educaţională mai înaltă”, potrivit lui Boda. Din cei 500 de alumni, spune că au reuşit să plaseze mai mult de 99% în companii din Ungaria, iar în Polonia în jur de 96 până la 98% lucrează în IT. În prezent, businessul are în portofoliu peste de 80 de companii partenere, cu care colaborează pentru a oferi absolvenţilor locuri de muncă competitive, printre care se numără: Morgan Stanley, NNG, Vodafone, Siemens, Prezi, Capgemini, UniCredit Bank, Generali şi Groupama. De-a lungul cursurilor, reprezentanţii Codecool intermediază mai multe întâlniri cu companiile, care vin să asiste la prezentările de proiecte ale cursanţilor – aceştia fiind necesar să participe la minimum şase întâlniri pentru a putea obţine un job după terminarea pregătirii, pe platformă fiind actualizate în permanenţă diverse roluri noi în companiile partenere, pentru care aceştia pot aplica.
    Ca în orice alt business, nici în dezvoltarea Codecool nu lipsesc provocările. Cea mai mare, spune antreprenorul, este recrutarea echipei potrivite, mai precis a mentorilor care împărtăşesc valorile şi viziunea de bază care pot ajuta la formarea studenţilor, dar şi recrutarea studenţilor şi a potenţialilor parteneri de afaceri. O altă mare provocare este educarea companiilor: „Dacă doresc să rămână în frunte în competiţia digitală, trebuie să-şi schimbe modul în care îşi aleg viitorii angajaţi şi aptitudinile acestora”.
    Despre nivelul pieţei locale, comparându-l cu cea din Ungaria, antreprenorul spune, citând Brainspotting IT Talent Map, 2019-2020, că în Ungaria lipsesc circa 22.000-25.000 de dezvoltatori de pe piaţă, România fiind unul dintre cele mai puternice huburi IT din Europa Centrală şi de Est, cu un număr estimat de 140.000 de profesionişti în IT până în 2020.

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 15 aprilie 2019 – VIDEO

    COVER STORY: Miturile corporaţiilor
     

    INTERVIU: Casa departe de casă
     
     

    ANTREPRENORIAT: Strategia austriacă pentru vinuri româneşti

     


    EDUCAŢIE: Fabrica de programatori
     
     

    SPECIAL: Murdoch – Imperiul care a remodelat lumea
     
     

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • A văzut un anunţ în ziar şi, în loc să îşi cumpere o maşină, a cumpărat întreaga companie. Acum aceasta are venituri anuale de peste un miliard de lire sterline

    La 42 de ani, el a citit cu voce tare un anunţ dintr-un ziar – nu pentru o maşină, ci pentru o întreagă companie producătoare de maşini.
    David Brown s-a născut în oraşul Huddersfield din Yorkshire pe data de 10 mai 1904. După ce şi-a terminat studiile, a început să lucreze ca ucenic la David Brown Gear Company Ltd. Această companie, fondată de bunicul său David, era specializată în componente de transmisie. Până în 1931, el a crescut în cadrul afacerii de familie până la funcţia de director general, având în responsabilitate şi ferma familiei.
    A fost un pasionat de maşini de curse şi de motociclete, dar noile lui responsabilităţi de afaceri l-au forţat să pună acest interes şi activităţile sale de curse în aşteptare. În anii care au urmat, el a devenit proprietarul firmei de construcţie a navelor Vosper Thorneycroft şi, în parteneriat cu Harry Ferguson, a înfiinţat compania Ferguson-Brown pentru a construi tractoare.


    La sfârşitul anului 1946, Brown a văzut o reclamă în ziarul The Times ce oferea spre vânzare o „afacere auto de mare clasă“. Preţul cerut a fost de 30.000 de lire sterline, iar societatea în cauză, Aston Martin. Câteva zile mai târziu, a vizitat sediul companiei la Feltham şi a testat noul lor prototip de design, Atom. Compania fusese înfiinţată în 1913 de Lionel Martin şi Robert Bemford.
    Negocierile pentru preluarea companiei s-au încheiat în februarie 1947, Brown plătind 20.500 de lire sterline pentru achiziţie. În 1947, David Brown a auzit prin Tony Scratchard, distribuitorul maşinilor Lagonda din Bradford, că Lagonda, un alt producător auto, se afla în dificultate financiară şi era de vânzare. În timp ce iniţial nu a avut niciun interes în companie, atunci când un lichidator a fost ulterior numit pentru a vinde activele companiei, Brown a sesizat oportunitatea achiziţiei. Acolo s-a întâlnit cu renumitul designer de motoare W. O. Bentley, care i-a arătat un motor numit LB6 la care lucrase pentru companie. Brown a văzut motorul ca fiind ideal pentru noua sa generaţie de modele Aston Martin. Ştiind că Armstrong Siddeley, Jaguar şi Rootes erau de asemenea interesate de companie, iar lichidatorul căuta oferte de 250.000 de lire sterline, Brown a decis să depună o ofertă. Din cauza condiţiilor economice stricte şi a raţionalizării oţelului, ceilalţi ofertanţi au renunţat. Când lichidatorul a reuşit să vândă clădirile fabricii unei alte companii, Brown a reuşit să obţină restul companiei pentru suma de 52.500 de lire sterline, precum şi drepturile pentru noul motor.
    De-a lungul anilor ’50, Brown a administrat construirea unei serii de modele Aston Martin elegante şi rapide. Acestea au câştigat recunoaşterea la scară largă, deşi vânzările au fost modeste. Deceniul s-a încheiat cu o victorie absolută pentru una dintre maşinile lui în cursa de 24 de ore de la Le Mans.
    În anii ’70, când afacerile sale de inginerie au fost prinse în situaţia nefericită în care se afla atunci industria britanică, Brown a trebuit să recunoască faptul că nu îşi mai putea permite să administreze brandul Aston Martin. După 25 de ani de proprietate, a vândut brandul pentru o valoare simbolică de 100 de lire.
    Noul proprietar Aston Martin a renunţat la modelul DB, care în 1993 a fost restaurat de Ford, introducând DB7. Noul preşedinte al Aston Martin, Walter Hayes, l-a invitat pe David Brown să preia poziţia de preşedinte onorific al Aston Martin, dar acesta a murit pe parcursul aceluiaşi an.

  • Cum au reuşit trei prieteni să facă zeci de milioane de lei dintr-o necesitate simplă a românilor

    “Întâlniţi aceste căi de acces în viaţa dumneavoastră de zi cu zi, doar că nu le observaţi, dar vă fac viaţa mai bună. Atunci când intraţi cu o telecomandă într-un garaj sau când intraţi într-un mall ori într-un hotel printr-o uşă automată, trebuie să ştiţi că am fost şi noi pe acolo şi am avut grijă să nu aveţi bariere în faţă”, oferă Andreea Strugaru, managing partner la Kadra, o perspectivă asupra businessului pe care îl conduce. Anul trecut, compania, care are un sfert de secol de existenţă pe piaţa locală, a avut venituri de aproximativ 35 de milioane de lei, în creştere cu 5% faţă de anul precedent.

    Obiectivul reprezentanţilor Kadra pentru anul în curs este de a avea o creştere cu 10% atât a cifrei de afaceri, cât şi a profitului, dar şi o creştere cu 20% a numărului de angajaţi. În prezent, echipa companiei are 58 de angajaţi, în mare parte cu pregătire inginerească, cărora li se adaugă 30 de tehnicieni din zona de montaj şi mentenanţă pentru lucrările efectuate. Anual, serviciile businessului sunt solicitate de peste 2.000 de clienţi, însă „un top consistent cu care realizăm proiectele complexe este de 100-150 de firme mari. Restul sunt parteneri – fie integratori, fie firme care cumpără punctual de la noi”, explică Andreea Strugaru. Compania activează doar pe segmentul B2B, inclusiv clienţi care cumpără soluţii de acces de la Kadra şi le montează în altă parte, în şantiere din Belgia, Franţa sau din alte ţări, de piaţa rezidenţială ocupându-se reţeaua de dealeri.

    Concediul transformat în plan de afaceri

    „Ideea businessului a venit destul de banal – suntem ingineri – eu automatist, Radu Opriş, inginer constructor, iar Monica Sagmar, inginer în industria uşoară. Am fost plecaţi din ţară într-un concediu, am căscat ochii şi am fost fascinaţi de ceea ce vedeam la clădirile de acolo. Vorbim de un an în care în România era întuneric pe stradă. Nici lumină nu aveam, darămite uşi automate”, descrie Andreea Strugaru ideea de la care a pornit aventura antreprenorială transformată în businessul de astăzi. „De ce la noi uşile se deschid cu umărul, de ce la noi trebuie să mă dau jos din maşină să îmi deschid poarta şi apoi uşa garajului?”, s-au întrebat pe atunci cei trei ingineri, după vizita în străinătate. S-au întors aşadar acasă cu visul de a schimba ceva şi de aduce construcţiile din România la acelaşi nivel cu cele din Occident.

    Antreprenoarea povesteşte că nu a fost vorba de o investiţie iniţială propriu-zisă în deschiderea businessului, aceasta constând mai ales în „excursii de cunoaştere”, vizite la târguri de specialitate în Italia sau Germania, pentru a vedea care sunt noutăţile şi pentru a discuta cu potenţiali parteneri. „În momentul când am găsit doi, am început să importăm marfă. Prima dată am vândut o barieră, care costa 500 de euro şi pe care noi am vândut-o cu 800”, îşi aminteşte ea prima tranzacţie realizată. La început, activitatea firmei se desfăşura într-un birou închiriat cu bani puţini şi o cămară în care ţineau nişte cutiuţe cu automatizări.

    „Noi le cam făceam pe toate. Venea marfa, o descărcam, venea un client, o facturam tot noi. Eram patru, noi trei şi un şofer care deschidea depozitul şi încărca sau descărca marfa.” În primul an de activitate, compania a înregistrat venituri de maximum câteva zeci de mii de euro. Iniţial, businessul s-a numit Aluterm şi funcţiona pe trei divizii separate: Siatec (soluţii pentru intrări automate), Makroplast (plăci de policarbonat, trape de fum şi iluminatoare) şi Parkomatic (sisteme automate de parcare).

    La începutul acestui an însă, compania a trecut printr-un proces de rebranding, cele trei divizii fiind integrate sub numele Kadra. Unul dintre motive a fost că de multe ori clienţii luau contact doar cu reprezentantul unei divizii şi ajungeau să solicite soluţiile companiei doar pe acel segment. Numele în sine a fost un alt motiv. „Aluterm nu ne acoperea. Cea mai întâlnită întrebare în rândul clienţilor era: Faceţi termopane?”, adaugă Andreea Strugaru amuzată.

    Cu toate că, potrivit ei, conducerea Kadra nu a luat momentan în calcul vânzarea companiei „şi mă tem că nici nu o vom lua curând, pentru că ne place foarte tare ce facem şi nu ne putem vedea fără activitatea asta, astăzi cel puţin”, visul său este ca la un moment dat echipa managerială care va veni din spate „să ne lase nouă spaţiu să ne şi odihnim un pic, pentru că am fost implicaţi în absolut toate procesele din companie. Nu am fost nişte proprietari care au stat cu mâinile în sân. Am lucrat şi încă lucrăm şi avem roluri executive în companie”.

    Malluri, spitale, aeroporturi, gări, hoteluri, bănci, stadioane sau parcări – sunt doar câteva exemple de locuri în care compania a livrat soluţii de acces automatizat de-a lungul celor 25 de ani de activitate. Printre cele mai complexe proiecte din portofoliul businessului se numără spitalul Victor Gomoiu, unde compania a acoperit atât segmentul de acces, astfel încât să se faciliteze intrarea automată a salvărilor, şi a instalat uşile medicale automate pentru sălile de operaţii, cât şi partea de desfumare, precum şi un proiect industrial realizat la Câmpia Turzii, în cadrul fabricii La Lorraine, unde compania a construit un congelator de 500 de metri pătraţi şi o linie de refrigerare rapidă în fabrică înspre congelator, unde a fost necesară integrarea unor elemente multiple: barieră de intrare, turnicheţi, trape de fum şi uşi industriale pentru congelator.

    De asemenea, compania a implementat toate sistemele şi în cadrul celei mai securizate parcări de tiruri din Europa, aflată la Lugoj. Anul trecut, cele mai relevante lucrări au fost reprezentate de sistemele de acces la Globalworth Campus Bucureşti, Aurora Mall Oradea, Aeroportul Satu Mare, Renault Offices sau stadionul Ion Oblemenco din Craiova, dar şi în sisteme de management al parcărilor pentru Poiana Braşov şi Ski Resort Transalpina. Pe divizia de proiectare/implementare a soluţiilor arhitecturale şi tehnice pe bază de policarbonat, una dintre cele mai importante lucrări ale companiei este copertina pasajului de la Orhideea. Alte proiecte importante finalizate anul trecut au fost în zona industrială şi au presupus montajul trapelor de fum sau automatizarea ferestrelor la fabricile La Fântâna, Risso Scotti şi Timişoreana Ursus. 
    Ovidiu Fanea, care s-a alăturat echipei în urmă cu 16 ani, adaugă cu mândrie că echipa de ingineri de la Kadra este cea care a implementat funcţional, în urmă cu doi ani, pentru prima dată plata cu cardul şi cea contactless în România la sistemele de parcare.

    Reţetă pe timp de criză
    Potrivit Andreei Strugaru, una dintre cele mai importante decizii care au ajutat businessul să îşi menţină o traiectorie ascendentă chiar şi în anii de criză, când mediul de afaceri local era incert, a fost aceea de a păstra toţi banii pe care i-au făcut în firmă şi de a-i investi doar în dezvoltarea acesteia şi a lor ca antreprenori: în stocuri, în maşini, în oameni, în traininguri sau în vizite în afara ţării, pentru a se pune la curent cu tendinţele şi pentru a învăţa. „Eu cred că a fost o alegere bună pentru că fără asta nu am fi reuşit să trecem peste perioade grele, cum a fost cea de criză – trei ani crunţi, cu insolvenţe, cu falimente. În jurul nostru s-a prăbuşit totul. Dar am trecut peste asta şi am ieşit mai puternici.

    Dacă nu am fi avut fondurile noastre proprii, ar fi fost cumplit. Noi am reuşit în acea perioadă să păstrăm toată echipa intactă, nu a trebuit să plece nimeni din companie. Am ieşit din criză cu ajutorul fondurilor proprii strânse în anii precedenţi. A fost mentalitatea noastră de mici antreprenori – toţi banii să rămână în firmă pentru dezvoltare, fără investiţii din partea băncilor”, îşi aminteşte ea. În urmă cu 10-15 ani, cea mai mare provocare la momentul respectiv, pe care antreprenoarea spune că nu o va uita niciodată, a fost legată de siguranţa plăţilor: „Am avut foarte multe facturi neîncasate, cu situaţii din cele mai diverse.

    Cecuri false, firme falimentate, tărăgănări în procese, insolvenţe din care nu s-a mai ieşit niciodată. A fost o perioadă foarte grea, din care am învăţat să ne protejăm cumva. A fost momentul când am decis ca nicio vânzare să nu se mai facă fără o atentă verificare a clientului. Unii se simt jigniţi când le spui că vrei să verifici firma, să vezi dacă a avut cecuri refuzate, falimente, dar am fost nevoiţi să impunem această măsură pentru că am pierdut mulţi bani”.

    Tot lipsa siguranţei plăţilor a fost şi motivul pentru care, în urmă cu câţiva ani, reprezentanţii Kadra au renunţat la planurile de extindere în Republica Moldova. În 2015, compania a avut o încercare de intrare pe piaţa vecină, dar s-a lovit de lipsa unui sistem transparent al datelor financiare, un echivalent al site-ului Ministerului Finanţelor de la noi, care le-ar fi permis să verifice, de pildă, bilanţul unei firme. Un alt impediment a fost bariera de limbă, 70% din cei prezenţi la târgul de construcţii de acolo vorbind limba rusă. Acum însă, antreprenoarea spune că „nu ne opreşte nimic să ne extindem pe alte pieţe, dar nu ne-am promovat peste graniţele României pentru că nouă nu ne ajunge personalul să răspundem la proiectele interne. E o chestiune de forţă de muncă”.

    Aşadar, ca multe alte companii din piaţa locală, Kadra se confruntă cu marea problemă a mediului de business actual: criza angajaţilor şi în special lipsa specializărilor de care compania are nevoie: „Meseriaşii pe care noi trebuie să îi angajăm în România nu se produc în şcoli”, spune Strugaru. O soluţie spune că ar fi reînfiinţarea şcolilor profesionale, care să dea meseriaşi. Cu toate acestea, reprezentanţii Kadra se văd nevoiţi să se descurce pe cont propriu şi să investească în dezvoltarea resursei umane, aşa că rezolvarea pe care au găsit-o a fost să angajeze personal necalificat şi îl califice în interiorul companiei, soluţie care a produs însă costuri, deoarece personalul nu este productiv în primă instanţă şi totuşi trebuie să fie plătit.

    De asemenea, pentru personalul înalt calificat, insuficient, mai ales datorită concurenţei între afacerile prezente pe piaţă, compania a început să angajeze studenţi, care lucrează part-time, învaţă specificul activităţii şi până acum au şi rămas după ce au terminat facultatea. „Nu e o garanţie, dar e o soluţie”, spune antreprenoarea. 

    Pe lângă investiţiile constante în pregătirea de specialişti în cadrul companiei, în ultimii ani aproximativ 4 milioane de euro au fost direcţionaţi şi înspre dezvoltarea de soluţii logistice, din care jumătate au fost investiţi anul trecut în construirea la Cluj a unui depozit de 2.000 de metri pătraţi, finalizat în proporţie de 99% şi dotat şi cu un atelier de asamblare, unde compania execută mici operaţiuni de asamblare şi microproducţie, şi a unui sediu de birouri de 800-900 mp, pe care speră să îl definitiveze în luna octombrie. Compania are încă trei depozite, în Bucureşti, Timişoara şi Bacău, amplasare care facilitează deplasarea echipei comerciale mobile oriunde în ţară, dar „stilul nostru de lucru presupune ca toate importurile să se facă la Cluj şi să se împrăştie spre celelalte depozite”, subliniază Andreea Strugaru. 

    O altă investiţie importantă – de 300.000 de euro – a fost direcţionată în parcul auto, din care fac parte maşinile pentru inginerii de vânzări şi pentru cei care merg să implementeze proiectele, camionetele pentru piese mici sau maşinile pentru montaj. De asemenea, au fost investiţi peste 100.000 de euro într-o serie de utilaje care ajută la prelucrarea automatizărilor, care sunt importate şi asamblate apoi în depozitele companiei, şi în achiziţionarea unei maşini de tăiat policarbonat şi a uneia de termosudat.

    „Doar un mare dezastruar putea opri evoluţia pieţei”
    În zona căilor de acces automatizate pentru clădiri, spaţii publice şi rezidenţiale, valoarea pieţei, potrivit reprezentanţilor companiei, se ridică la aproximativ 70 de milioane de euro, iar pe segmentul soluţiilor de policarbonat, specialiştii de la Kadra estimează o piaţă de circa 30 de milioane de euro. „Este o piaţă în dezvoltare, dar, comparativ cu alte pieţe din Europa de Est, atât ca cifră de afaceri, cât şi ca nivel tehnologic şi calitativ, România, din păcate, încă este în urmă, spune Ovidiu Fanea, CEO al Kadra.

    El spune că în prezent echipa companiei lucrează foarte mult la a înţelege care sunt trendurile, care este nevoia pieţei şi, în urma acestor cercetări, au realizat că nevoia pieţei este legată tot de informaţie. „Informaţia nu ajunge la clienţii noştri, nu ajunge la investitori. Investitorii nu cunosc ultimele trenduri în tehnologie, nu cunosc toate soluţiile.” Povesteşte, de pildă, că în timpul participării la un târg în Istanbul pe acest domeniu, a fost surprins să audă parteneri străini, atât participanţi cât şi producători din Turcia prezenţi la conferinţă, susţinând că anumite soluţii care se vând în România mai sunt prezente în Siria şi Maroc, nu şi în alte state vecine sau din regiune, precum Bulgaria, Ungaria, Serbia sau Polonia. Şi Andreea Strugaru subliniază, de asemenea, că în comparaţie cu alte state România se situează mult mai jos la capitolul automatizări pentru căi de acces. Spune, de pildă, că în Italia se instalează anual minimum 15.000 de uşi automate, pe când în România „nu ştiu dacă am ajuns la 2.500 anul trecut”. 

    În ciuda acestui lucru, antreprenoarea se declară optimistă în legătură cu viitorul pieţei pe zona de căi de acces automatizate: „Cred că piaţa va creşte în permanenţă. E un trend pe care eu îl simt văzând tot ce se întâmplă în exteriorul ţării şi cunoscând cifrele de acolo”.  Subliniază, totodată, că „piaţa nu se va opri din creştere decât dacă în România se întâmplă un mare dezastru. Avem prea multe de modernizat, prea multe construcţii de reabilitat, chiar şi în zone de importanţă naţională, în zona sănătăţii, de pildă.

    Fără spitale nu supravieţuim ca naţie, toate trebuie modernizate, şi spitalul e genul de construcţie care înghite foarte multe căi de acces tehnice. În sălile de operaţie, de exemplu, nu mai poţi folosi uşi pe balamale, sunt necesare uşi automate, ermetice.” Nu îşi bazează însă previziunile doar pe modernizări, ci şi pe noi deschideri: „Deşi se pare că Bucureştiul e sufocat de malluri şi clădiri de birouri, situaţia nu se replică în celelalte oraşe”, spune reprezentanta Kadra. Nu la fel stau însă lucrurile şi pe zona soluţiilor de policarbonat, pentru că „România are un stil aparte de a merge în zona de produse ieftine, şi noi am renunţat la a face distribuţie în zona de sud”, adaugă ea.

    De altfel, o problemă în piaţă este, potrivit lui Fanea, înclinaţia tipică în rândul românilor spre investiţii „cu amortizare ultrarapidă şi cu returnare a investiţiei în maximum cinci ani, nu există o planificare pe 15-20 de ani, astfel încât viaţa produsului să conteze”. În plus, spune că la nivel european domeniul în care compania activează este legiferat de nişte normative de siguranţă (oferind drept exemplu EN 16005, care prevede că orice sistem de acces automat montat în spaţiul european pietonal, dar implicit şi în cel industrial, trebuie să corespundă unor anumite norme). „Acest normativ este cunoscut şi este obligatoriu şi în România, doar că nu este verificat, validat şi urmărit de nimeni.

    Beneficiarul primeşte o cotaţie de preţ referitoare la proiectul lui şi nu are capacitatea să înţeleagă dacă corespunde sau nu normativului şi nu există, din cunoştinţele mele, nicio instanţă care să verifice respectarea acestor normative de siguranţă”, subliniază el. La rândul său, Radu Opriş, acţionar majoritar în cadrul companiei, completează spunând că „nici măcar nu vorbim de diferenţe majore de preţ. Partea de senzoristică, care aduce o uşă automată în zona de siguranţă personală, este sub 10% din valoarea uşii, dar îţi oferă siguranţa că nu va fi niciun om accidentat. Totuşi, deşi vorbim de sub 10%, majoritatea clienţilor, mai ales atunci când nu clientul decide nivelul de securitate, decid să nu cumpere”.
    „Suntem destul de în spate faţă de nevoile pieţei şi în urma normelor europene.

    În alte ţări, în Franţa sau Germania, de pildă, când se construieşte o clădire se fac diverse scenarii pentru situaţii de incendiu, zone de vânt, expunere, însă în România discuţia este mult simplificată şi limitată strict la a respecta minima cerinţă a normelor”, mai spune Fanea. Totuşi, Andreea Strugaru susţine că, în ciuda faptului că atunci „când intervine criteriul preţ, întotdeauna se fac nişte compromisuri”, că lucrurile stau totuşi mult mai bine decât în urmă cu 20 de ani şi că există şi furnizori în România care au conştiinţă şi fac un lucru cu responsabilitate. „Nu suntem noi singurii, dar vrem să fim cei mai buni.”

    La nivel de competiţie, antreprenoarea susţine că nu există firme similare pe piaţă, cu toate că sunt competitori, de pildă Histria International sau Vertigal Design, în al căror portofoliu se regăsesc o parte din soluţiile oferite de Kadra. „Semănăm cumva, pentru că şi ei se ocupă oarecum de partea aceasta de acces tehnic, dar sistemele de parcare doar noi le avem, policarbonatul de asemenea. Este foarte greu să alcătuieşti un top de firme care se ocupă fix de acelaşi lucru”, explică Strugaru. „Nouă ne place să nu mai fie şi alţii, dar este loc şi până la urmă concurenţa e spre bine. Ne-au trebuit nişte ani să înţelegem că nu e rău să fie. Nu cred că este o piaţă foarte atractivă pentru jucătorii din vest. Cred că asta e problema – mărimea pieţei astăzi nu atrage jucători mari. Sunt firme puternice care ar putea păşi aici. Dar şi dacă vor veni, noi ne simţim deja suficient de stăpâni pe puterile noastre pentru a face faţă.”

    Potrivit ei, preţurile produselor Kadra sunt medii înspre înalte, poziţionarea companiei fiind una care tinde către premium. „Acest «premium» e compus din mai multe componente – produsul, căruia i se adaugă şi serviciul, iar ca serviciul să fie premium trebuie să ai specialişti care să facă faţă cerinţelor. E un deziderat.” O barieră automată, de pildă, costă 1.000 de euro, o uşă glisantă automată – 3.000 de euro, iar o uşă rotativă poate să coste între 25.000 şi 80.000 de euro.

    Smart city văzut prin ochii unui inginer

    Conceptul de smart city ar trebui să înglobeze, în opinia lui Radu Opriş, soluţii de monitorizare a traficului. De pildă, atunci când un camion intră în centrul Bucureştiului cu toate că nu are voie, nu trebuie să fie nevoie de poliţie pentru a constata că s-a întâmplat ceva, ci există camere care scanează numărul şi forma camionului şi îl încadrează într-o categorie. „O mare problemă vine din supraîncărcarea camioanelor, în general în Europa de Est. Acestea sunt verificate foarte rar, unul din zeci de mii, amenzile nu se dau cum ar trebui, aşa că te vezi nevoit să repari drumuri pe care nu aveau voie să intre deloc, sau cu un cost mult mai mare”, explică el.

    „Smart city înseamnă şi gestionarea mai smart a oraşului. De exemplu, încasarea locurilor de parcare într-un mod organizat, automat, care reprezintă o sursă de venituri pentru primărie”, spune Fanea. În Bucureşti, adaugă el, nu se vede încă o transparenţă din acest punct de vedere, dar „alte primării raportează deja gestionarea locurilor de parcare cu o taxare automată, care reprezintă sursa doi sau trei de finanţare a primăriei”. Potrivit lui, în Europa peste 30% din trafic este redus pentru că se gestionează mai corect locurile de parcare. „Smart city înseamnă tehnologie supernouă. Cred că pariul smart city e mult mai mare. E gândit în optimizarea urbană individuală, inclusiv cu transportul, cu partea de maşini electrice, toate trebuie gândite masiv.”

    Reprezentantul Kadra mai spune că deschiderea autostrăzilor va aduce dezvoltare în zona de est a României, pentru că acolo există putere de muncă şi disponibilitate. „În momentul în care o autostradă va aduce o legătură directă între vestul şi estul României, estul va exploda din punct de vedere industrial, este o garanţie.”
    Andreea Strugaru spune, la rândul său, că sunt locuri în care vede o schimbare, cel mai relevant exemplu fiind, în opinia sa, Clujul, unde s-au implementat deja proiecte în acest sens şi care are astăzi autobuze electrice sau o aplicaţie în care oricine vine în oraş poate să vadă unde găseşte un loc de parcare în centrul oraşului, un alt exemplu bun fiind şi Oradea. „Este o competiţie constructivă între câteva oraşe în zona de smart city. Dacă mă întrebaţi de Bucureşti, oraşul în care eu trăiesc, ştiu că avem Wi-Fi în parcuri. Dar altceva pe direcţia de smart city eu nu văd. Nici măcar parcări unde să parchezi în mod civilizat în orice parte a oraşului nu există.” Încheie însă într-o notă optimistă: Dacă nu există, înseamnă că le vom face, deci vom avea de lucru.

    Pe tocuri în construcţii
    „Cum a fost să lucraţi ca antreprenoare în această industrie?”, am întrebat-o pe Andreea Strugaru. Mi-a spus că în urmă cu 10-15 ani era un avantaj să fii femeie în acest domeniu, pentru că ţi se deschideau uşile mai uşor: „Noi am fost întotdeauna cei care a trebuit să meargă cu propunerile la clienţi şi cumva am senzaţia că mie mi-a fost mai uşor decât colegilor mei. Trebuie să recunosc că în ultima perioadă, probabil că şi din cauza greutăţilor şi a experienţelor negative prin care s-a trecut, industria construcţiilor s-a abrutizat mult şi nu mai e distractiv ca femeie să te duci pe un şantier. La nivel managerial încă se poate discuta”. În schimb, spune că în relaţiile cu partenerii externi nu există niciun moment în care să simtă că este femeie şi că nu se face diferenţa. Crede că în acea direcţie se îndreaptă şi România, în care, dacă ne punem la masă să discutăm, probabil nu va conta dacă suntem femei sau bărbaţi.

  • ​Cum să faci lunar sute de mii de lei din ciorbe – VIDEO

    Au investit 23.000 de euro în deschiderea lanţului de restautante numit simplu: Ciorbărie

    În meniu sunt 200 de sortimente de ciorbe, cu preţuri cuprinse ăntre 9 şi 22 de lei. Prima Ciorbărie a fost deschisă în 2016, pe Calea Dorobanţi. În prezent, businessul funcţionează cu patru unităţi şi 40 de angajaţi. Lunar, 1.000 de clienţi trec pragul celor patru restaurante, care înregistrează, cumulat, venituri de 750.000 de lei.

  • De la „Rai” la „Faliment” şi „Iad SRL”, denumirile TRĂSNITE ale firmelor româneşti

    Din datele statistice ONRC, analizate de compania de consultanţă KeysFin, pare că nu există antreprenor care să nu aspire la ideea de a-şi trece în denumirea firmei un “internaţional”, un “business”, “impex”, “management” sau “consulting”.

    Dincolo de acestea, apar şi “Simplu şi eficient SRL” sau “Sigur că da SRL”, cu o nuanţă pozitivă, dar şi “Vodoo Solutions” sau “Ultimul Neuron SRL”.
     
    Verificarea temeinică a afacerii este valabilă, bineînţeles, în cazul tuturor companiilor, inclusiv a celor care poartă denumiri precum “Toate Bune SRL”’. Asta pentru că, dincolo de faţadă, în spate se pot ascunde balauri (vezi cazul Balaurul SRL), zmei (Zmeul Zmeilor SRL) sau, de ce nu, un Făt-Frumos (Fat Frumos SRL). Din lumea reală vin Varanul SRL sau Cormoran SRL.