Dacă luăm Europa de-a lungul şi de-a latul, dăm, de cele mai multe ori, de creştere economică. Timidă, e drept, şi dacă e să priveşti graficele evoluţiile sunt asemănătoare urmelor lăsate din când în când de blândul bou, dar pe moment avem creştere economică. România conduce clasamentul european al creşterii economice pe trimestrul al treilea (în mintea mea chestia asta în sine este un soi de oximoron, ironia amară a nepriceperii) şi doar patru naţii au înregistrat scăderi ale Produsului Intern Brut.
Mai mult, cei de la Fitch au schimbat macazul şi vorbesc acum despre performanţele remarcabile ale grecilor în materie de politici fiscale, iar George Osborne îşi învineţea recent pieptul în parlamentul britanic, vorbind despre cum a ţinut el strâns robinetul cheltuielilor. PIB-ul spaniol nu mai scade, nemţii se laudă cu o vânjoasă creştere de 0,3% şi vecinii bulgari au săltat şi ei la 0,5%. Uau, nu-i ăsta triumful austerităţii?
Nu. Criza pe care o trăim a demontat un număr important de teorii economice, tocmai pentru că de regulă a fost tratată de minţi umile, care nu treceau de relaţii cauză-efect simple, de genul „Dau afară, deci nu mai cheltuiesc” sau „Tai din investiţii, deci mă redresez”.
Să îţi imaginezi că austeritatea va putea readuce creşterea economică sănătoasă este o iluzie; graficele acelea produse de boi arată că tocmai acolo unde austeritatea a fost mai puternică revenirea a fost anemică. Iar creşterea economică care le permite liderilor să rânjească pe la înmormântări este pur şi simplu recuperarea normală, firească, de după reflux.
Un înţelept zicea că politicienii pot rezolva, de obicei, orice problemă, pentru că de obicei creează o problemă şi mai mare. Şi atâta timp cât cetăţenii trăiesc cu impresia că prima problemă a fost rezolvată şi nu sunt informaţi despre apariţia celei de-a doua probleme, avem de-a face cu succese politice. Şi am avut tot felul de succese politice – banii pompaţi în sistemul financiar la începutul crizei, naţionalizările de bănci, următoarele tranşe de bani pompaţi, ştergerile de datorii, reducerile de cheltuieli şi austeritatea impusă – care s-au adunat într-o grămadă uriaşă de succes care atârnă deasupra Europei întregi şi riscă, atunci când va cădea, să cauzeze cucuie serioase bătrânului continent.
Nu vorbesc aici de politicienii români, pentru că, aşa cum ne-au obişnuit, sunt pe câmpii, cu floricele în păr: au treabă cu codul penal, să se pună la adăpost, cu amnistii, cu răfuieli pe terenuri agricole; când se plictisesc, mai trag pe hartă o autostradă sau două.
Austeritatea a creat parteneri care nu se mai respectă. Autoritatea a creat lideri peste nimic. Austeritatea a retezat idei. Austeritatea a măcinat iniţiative. Şi a mai creat austeritatea o clasă de cetăţeni care se tem. Se tem de preţuri, se tem să nu rămână fără slujbă, se tem de ziua de mâine. Într-un fel au dreptate: un sfert din cetăţenii Europei sunt ameninţaţi de sărăcie, şi numărul acestora creşte de la an la an. Acum sunt 125 de milioane, într-un continent care şi-a propus ca peste numai şase ani să aibă numai 20 de milioane de săraci.
Un profesor de ştiinţe politice vorbea recent de un concept care ni se potriveşte şi nouă, acum, de neoleninism. Am mai vorbit: leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoştinţe superioare, expertiză asumată de liderii politici şi susţinută orbeşte de trepăduşii acestora. Puritatea ideologiei şi menţinerea dominaţiei politice a aşa-zisei elite erau ţeluri în faţa cărora alegerile, opinia publică, constituţia, legile, principiile democratice sau opoziţia politică nu reprezentau nimic. Cum e acum? Şi nu numai la noi, ci peste tot în lume.
De asta zic: austeritatea tâmpeşte. Tabloul este despre înţelepciune: se numeşte „Cei trei filosofi” şi este pictat de maestrul Renaşterii pe nume Giorgione. Şi este un soi de enigmă acest tablou, pentru că mulţi au încercat să identifice cele trei personaje. Unii au spus că sunt filosofi antici, alţii cred că sunt cei trei magi, alţii că reprezintă cele trei mari religii ale lumii; eu cred că sunt vârstele omului, dar acesta este doar un exerciţiu, pur şi simplu pentru că mă tem de austeritate şi de consecinţele ei.