BusinessMagazin

Tag: tehnologie

  • Produsul care va revoluţiona modul cum lucrăm şi cum ne jucăm – VIDEO

    Chiar de la cele mai rudimentare tipuri de dispozitive wearables, scopul lor principal a fost să aducă utilizatorului un plus de informaţie şi, astfel, ajutor. Atunci când vă gândiţi la wearables probabil că vă apare în minte o imagine cu un smartwatch sau o brăţară de fitness.

    Însă aceste obiecte pe care le purtăm sunt printre noi de mai mult timp decât am fi tentaţi să ghicim. Gândiţi-vă doar ce beneficii au adus ochelarii: nu numai că au ajutat oamenii să vadă mai bine, ci au avut un rol însemnat în reducerea analfabetismului.

    Un alt obiect pe care oamenii îl poartă zilnic de ani de zile este bătrânul ceas. Chiar şi primul gadget wearable dotat cu un computer a fost realizat pentru a veni în ajutorul omului, chiar dacă nu neapărat în scopuri nobile. În anii ’60 Ed Thorpe şi Claude Shannon au inventat un calculator cât un pachet de ţigări ce încăpea într-un pantof, care a fost creat special pentru a prezice numerele câştigătoare la ruletă. Iar Steve Mann este cel care a dezvoltat, în anii ’80 şi ’90, mai multe versiuni ale unui prototip de cască inteligentă (headset).

    Avansurile recente în domeniul telecomunicaţiilor, senzorilor, microcipurilor, au deschis noi drumuri şi oportunităţi pentru tehnologia wearable. În trecut, senzorii nu funcţionau foarte bine şi ofereau date inexacte, însă acum circuitele mici, transmisiile wireless şi senzorii pot fi integraţi cu uşurinţă în tot felul de gadgeturi. Conform definiţiei, un obiect wearable este o colecţie de componente care monitorizează stimuli interni sau externi şi care se poartă pe corp. Acum acestă tehnologie este cea mai întâlnită sub formă de ceasuri inteligente, brăţări sau headseturi, dar ce ne rezervă viitorul? 

    Următorul val în domeniul wearable, în opinia lui Tudor Ţiboc, sunt hainele şi accesoriile vestimentare, cu camere video minuscule integrate, dar şi ochelarii inteligenţi. „Următorul dispozitiv interesant cred că va veni fie din zona de entertainment, fie din domeniul medical. Mi se pare că ambele au un potenţial ridicat de dezvoltare“, este de părere Alexandru Paraschiv, de la AMA România.

    Un produs care ar putea să ne schimbe modul cum lucrăm şi cum ne „jucăm“ este Magic Leap, care ar putea fi viitorul realităţii agumentate şi ar putea să ne aducă în universul Minority Report, unde Tom Cruise se juca cu tot felul de elemente grafice pe un ecran. Iar demo-ul lansat de companie în aprilie a lăsat lumea cu gura căscată. Acolo putem vedea o persoană care se află într-o cameră obişnuită şi îi apar, ca prin minune, grafice, notificări şi imagini ce se îmbină cu mediul înconjurător. Este sprijinit de Google şi Qualcomm, iar în februarie a primit o finanţare de la Alibaba; compania este evaluată la 4,5 miliarde de dolari.

     

    Proiectul a fost anunţat acum ceva timp, dar încă nu se ştie prea multe despre tehnologia folosită de Magic Leap, iar producătorii sunt foarte secretoşi. În esenţă, este un headset în a cărui dezvoltare sunt implicaţi oameni precum Richard Taylor, fondator al Weta Workshop, companie responsabilă pentru efectele speciale din filmele Avatar, Stăpânul inelelor, sau Neal Stephenson, scriitor de romane SF. Ochelarii nu generează un spaţiu virtual, ci inserează straturi de grafică generată de calculator (holograme) într‑un mediu real.

    Imaginaţi-vă că pe birou veţi vedea graficele de la bursă, în timp ce scrieţi un mail. Pentru a le putea vedea veţi avea nevoie de ochelari, care încă nu ştim cum arată. Potrivit reprezentanţilor companiei, produsul va putea fi purtat în public, ca Google Glass, şi nu va împiedica interacţionarea cu lumea reală. Şi Spielberg este interesat de acest produs, iar presa străină scrie că lucrează cu Magic Leap la următorul său film, Ready Player One, peliculă adaptată după o carte SF cu acelaşi nume. Magic Leap promite că „lumea înconjurătoare va deveni ecranul tău şi vei putea face tot ceea ce faci pe smartphone sau calculator“. Iar eu unul sunt foarte entuziasmat.

     

  • Istoria dispozitivelor wearable – INFOGRAFIC

    Wearable este un sector al tehnologiei de care sunt interesaţi tot mai mulţi producători şi un loc unde inovaţia îşi face loc. Ca în multe alte ramuri ale tehnologiei şi gadgeturile wearable au avansat foarte repede în ultimii ani, şi când ziceam asta ne gândim la ceasuri inteligente, brăţări sau ochelari inteligenţi, însă produsele wearable (purtabile) au o istorie îndelungată. Propun să începem cu prima pereche de ochelari. 

  • Uitaţi de meniul clasic şi pregătiţi-vă de holograme ale farfuriilor de mâncare. O echipă de români vrea să transforme hologramele din Star Wars în realitate

    Doi programatori, un expert tehnic şi doi regizori au pornit la drum pentru a aduce realitatea augmentată şi hologramele în România şi în lume. Este vorba de echipa Holosee formată din Andrei Boruzescu, Cosmin Dobrescu, Alexandru Popescu, Lucian Popa şi Alexandru Aurelian Ispas. Tehnologia lor va funcţiona cu majoritatea tipurilor de headseturi cum ar fi Oculus Rift, Hololens, HTC Vive, Google Cardboard şi a fost dezvoltată în aproximativ un an.

    Andrei Boruzescu spune că se jucau de mult timp cu ideea unor holograme, însă abia în aprilie 2015 au hotărât să se apuce serios de proiect, după ce şi-a condus soţia la aeroport. „Pe drum, l-am sunat pe Cosmin şi i-am zis că vreau să ne apucăm serios de proiect.“ Rând pe rând fiecare din membrii echipei actuale a fost convins să pună „osul la treabă“ şi să încerce să aducă această tehnologie la viaţă.

    Echipa a pornit la drum cu ideea de a face posibilă comunicarea prin intermediul hologramelor. „N-ar fi un înlocuitor pentru mobil, Facebook sau Skype. Gândeşte-te la soldaţi plecaţi din ţară care ar putea să-şi vadă familia şi invers. Nu era intenţionat pentru o utilizare de zi cu zi. Poate în proiectele academice, ştiinţifice, ar putea fi folosit mai des“, spune Boruzescu. Între timp, tinerii s-au reorientat către advertising şi industria muzicală, deoarece în momentul de faţă tehnologia este mult prea scumpă şi produsul nu ar putea ajunge la marea masă de consumatori. „Trebuie să ne folosim de ceea ce ei au deja: un smartphone, cardboard. Ne‑am gândit la industria muzicală, cum ar fi să-l vezi pe Eric Clapton cântând la chitară sau poate pe Shakira dansând în sufragerie“, povesteşte antreprenorul. „Au fost multe nopţi pierdute, munceam toţi când apucam, câteodată împreună, alteori pe cont propriu“, mărturiseşte el, iar pe vremea aceea fiecare era angajat cu normă întreagă.

    Dacă multe companii celebre au luat naştere în garaje, despre Holosee am putea zice că s-a născut „în podul unei casei unde era amplasată o chroma improvizată şi cu camerele de securitate ale lui Lucian pe care le-a demontat pentru teste“, afirmă Boruzescu. „Acolo am văzut prima hologramă generată de noi. Totul funcţiona bine. Majoritatea prietenilor au avut reacţii pozitive. Unii au rămas cu gura căscată, parcă nu le venea să creadă că noi chiar am reuşit să facem asta“, adaugă el. Însă au întâmpinat un hop exact înainte de a anunţa că lucrează la această tehnologie: „Lucram deja de aproape un an la Holosee fără să ştim dacă mai există cineva care face acelaşi lucru. Bănuiam că nu putem fi singurii“. Gigantul software Microsoft a anunţat cu „20 de ore înaintea noastră că lucrează la o variantă proprie. Ei o numeau holoportare“.

    Mi-a mărturisit că i-a dat puţin peste cap, dar a venit şi ca o confirmare că ceea ce fac este bine. „Ne-am uitat la ce a prezentat Microsoft şi am realizat că aveam unele avantaje. Hologramele lor aveau buguri pe care noi nu le aveam datorită metodei diferite de captare şi generare a hologramelor.“

    Au iniţiat discuţii cu casele de muzică din România pentru a realiza un clip cu holograme şi feedbackul este unul pozitiv, se uită şi la branduri care ar putea să-şi facă reclamele cu ajutorul hologramelor. „Am vrea să creăm o platformă ca un fel de YouTube sau iTunes prin care omul poate să descarce, sau prin streaming să vadă holograme ale unor artişti în camera lor“, spune Boruzescu. „Diferenţa dintre hologramele noastre şi hologramele din Star Wars este faptul că trebuie să poţi ochelari (Cardboard, Oculus Rift etc. – n.r.)“, adaugă el.

    Consumatorii vor avea nevoie doar de un telefon inteligent şi un Google Cardboard pentru a putea vedea hologramele, iar tehnologia românilor se aplică atât pentru realitatea agumentată, cât şi pentru cea virtuală. Consumatorul va alege dacă vrea să asculte o melodie interpretată de un artist la birou sau la un foc de tabără pe munte.  Poate această poveste vă aduce aminte de imaginile cu Tupac sau Michael Jackson în concert, însă „acolo este un truc de magie, un geam pus la 45 de grade şi este o proiecţie a unei imagini din tavan sau din podea sau din altă cameră. Aia nu este o hologramă, este doar o reflexie în geam“, spune Andrei Boruzescu.

    Însă proiectul pe care mizează şi care speră să le asigure finanţare pentru dezvoltarea tehnologiei este Holo Menu. Imaginaţi-vă următorul scenariu: sunteţi la restaurant, dar nu ştiţi ce vreţi să comandaţi, iar denumirile sunt cumva abstracte şi aţi vrea să ştiţi exact ceea ce veţi primi în farfurie. Nu, chelnerul nu va fi nevoit să vină pe rând cu zeci de preparate pe farfurie, ci ar avea nevoie doar de o tabletă şi tehnologia Holosee, care ar fi capabilă să redea holograme cu farfuriile de mâncare, pe care le-aţi putea roti şi inspecta după pofta inimii până când vă veţi hotărî. Interesant, nu?

    „Suntem în discuţii cu un anumit lanţ de restaurante din Bucureşti. Sunt interesaţi, acum filmăm şi facem teste şi pregătim primul meniu.“ Aşadar, pentru dezvoltarea tehnologiei, achiziţionarea de echipament, Holosee ar avea nevoie de „în jur de 30.000 de euro“, pe care speră să-i obţină din vânzări sau de la un investitor privat, huburi sau chiar de la stat, prin programul START 2016, în care guvernul acordă până la 26.000 de euro pentru IMM-uri.

  • O echipă de români vrea să transforme hologramele din Star Wars în realitate

    (În imagine este înfăţişată balerina Ana Maria Gîlceavă)

    Doi programatori, un expert tehnic şi doi regizori au pornit la drum pentru a aduce realitatea augmentată şi hologramele în România şi în lume. Este vorba de echipa Holosee formată din Andrei Boruzescu, Cosmin Dobrescu, Alexandru Popescu, Lucian Popa şi Alexandru Aurelian Ispas. Tehnologia lor va funcţiona cu majoritatea tipurilor de headseturi cum ar fi Oculus Rift, Hololens, HTC Vive, Google Cardboard şi a fost dezvoltată în aproximativ un an.

    Andrei Boruzescu spune că se jucau de mult timp cu ideea unor holograme, însă abia în aprilie 2015 au hotărât să se apuce serios de proiect, după ce şi-a condus soţia la aeroport. „Pe drum, l-am sunat pe Cosmin şi i-am zis că vreau să ne apucăm serios de proiect.“ Rând pe rând fiecare din membrii echipei actuale a fost convins să pună „osul la treabă“ şi să încerce să aducă această tehnologie la viaţă.

    Echipa a pornit la drum cu ideea de a face posibilă comunicarea prin intermediul hologramelor. „N-ar fi un înlocuitor pentru mobil, Facebook sau Skype. Gândeşte-te la soldaţi plecaţi din ţară care ar putea să-şi vadă familia şi invers. Nu era intenţionat pentru o utilizare de zi cu zi. Poate în proiectele academice, ştiinţifice, ar putea fi folosit mai des“, spune Boruzescu. Între timp, tinerii s-au reorientat către advertising şi industria muzicală, deoarece în momentul de faţă tehnologia este mult prea scumpă şi produsul nu ar putea ajunge la marea masă de consumatori. „Trebuie să ne folosim de ceea ce ei au deja: un smartphone, cardboard. Ne‑am gândit la industria muzicală, cum ar fi să-l vezi pe Eric Clapton cântând la chitară sau poate pe Shakira dansând în sufragerie“, povesteşte antreprenorul. „Au fost multe nopţi pierdute, munceam toţi când apucam, câteodată împreună, alteori pe cont propriu“, mărturiseşte el, iar pe vremea aceea fiecare era angajat cu normă întreagă.

    Dacă multe companii celebre au luat naştere în garaje, despre Holosee am putea zice că s-a născut „în podul unei casei unde era amplasată o chroma improvizată şi cu camerele de securitate ale lui Lucian pe care le-a demontat pentru teste“, afirmă Boruzescu. „Acolo am văzut prima hologramă generată de noi. Totul funcţiona bine. Majoritatea prietenilor au avut reacţii pozitive. Unii au rămas cu gura căscată, parcă nu le venea să creadă că noi chiar am reuşit să facem asta“, adaugă el. Însă au întâmpinat un hop exact înainte de a anunţa că lucrează la această tehnologie: „Lucram deja de aproape un an la Holosee fără să ştim dacă mai există cineva care face acelaşi lucru. Bănuiam că nu putem fi singurii“. Gigantul software Microsoft a anunţat cu „20 de ore înaintea noastră că lucrează la o variantă proprie. Ei o numeau holoportare“.

    Mi-a mărturisit că i-a dat puţin peste cap, dar a venit şi ca o confirmare că ceea ce fac este bine. „Ne-am uitat la ce a prezentat Microsoft şi am realizat că aveam unele avantaje. Hologramele lor aveau buguri pe care noi nu le aveam datorită metodei diferite de captare şi generare a hologramelor.“

    Au iniţiat discuţii cu casele de muzică din România pentru a realiza un clip cu holograme şi feedbackul este unul pozitiv, se uită şi la branduri care ar putea să-şi facă reclamele cu ajutorul hologramelor. „Am vrea să creăm o platformă ca un fel de YouTube sau iTunes prin care omul poate să descarce, sau prin streaming să vadă holograme ale unor artişti în camera lor“, spune Boruzescu. „Diferenţa dintre hologramele noastre şi hologramele din Star Wars este faptul că trebuie să poţi ochelari (Cardboard, Oculus Rift etc. – n.r.)“, adaugă el.

    Consumatorii vor avea nevoie doar de un telefon inteligent şi un Google Cardboard pentru a putea vedea hologramele, iar tehnologia românilor se aplică atât pentru realitatea agumentată, cât şi pentru cea virtuală. Consumatorul va alege dacă vrea să asculte o melodie interpretată de un artist la birou sau la un foc de tabără pe munte.  Poate această poveste vă aduce aminte de imaginile cu Tupac sau Michael Jackson în concert, însă „acolo este un truc de magie, un geam pus la 45 de grade şi este o proiecţie a unei imagini din tavan sau din podea sau din altă cameră. Aia nu este o hologramă, este doar o reflexie în geam“, spune Andrei Boruzescu.

    Însă proiectul pe care mizează şi care speră să le asigure finanţare pentru dezvoltarea tehnologiei este Holo Menu. Imaginaţi-vă următorul scenariu: sunteţi la restaurant, dar nu ştiţi ce vreţi să comandaţi, iar denumirile sunt cumva abstracte şi aţi vrea să ştiţi exact ceea ce veţi primi în farfurie. Nu, chelnerul nu va fi nevoit să vină pe rând cu zeci de preparate pe farfurie, ci ar avea nevoie doar de o tabletă şi tehnologia Holosee, care ar fi capabilă să redea holograme cu farfuriile de mâncare, pe care le-aţi putea roti şi inspecta după pofta inimii până când vă veţi hotărî. Interesant, nu?

    „Suntem în discuţii cu un anumit lanţ de restaurante din Bucureşti. Sunt interesaţi, acum filmăm şi facem teste şi pregătim primul meniu.“ Aşadar, pentru dezvoltarea tehnologiei, achiziţionarea de echipament, Holosee ar avea nevoie de „în jur de 30.000 de euro“, pe care speră să-i obţină din vânzări sau de la un investitor privat, huburi sau chiar de la stat, prin programul START 2016, în care guvernul acordă până la 26.000 de euro pentru IMM-uri.

  • A luat o invenţie neutilizată până atunci, a perfecţionat-o şi a creat compania care astăzi deţine o cotă de piaţă de peste 60% pe segmentul său

    Născut în Pennsylvania, în 1952, într-o familie catolică poloneză, Leonard Bosack a absolvit La Salle College High School, iar ulterior Wharton School de la Universitatea din Pennsylvania; în timpul facultăţii a fost atras de domeniul tehnologiei hardware. În 1979 a fost acceptat la Universitatea Stanford, unde a început să studieze ştiinţa calculatoarelor şi la scurt timp a devenit inginer de suport pentru un proiect important al universităţii. Sarcina sa era de a realiza, prin intermediul routerului, partajarea de informaţii între calculatoarele Computer Science Lab şi reţeaua School Business. Aşa a întâlnit-o pe soţia sa, Sandra Lerne, care era manager al laboratorului Business School.

    Pentru a conecta computere aflate la distanţă, Leonard Bosack a fondat, împreună cu soţia sa, Cisco, un sistem de router multiprotocol cu scopul comercializării pe scară largă a tehnologiei de reţea locală (LAN), o raritate tehnologică la momentul respectiv. Advanced Gateway Server, sistemul creat de Bosak, a fost, de fapt, o versiune revizuită a routerului existent deja la Universitatea Stanford, inventat de William Yeager şi Andy Bechtolsheim, brevetat cu câţiva ani înainte de apariţia Cisco. Cei doi soţi au început să-şi construiască primele routere acasă, utilizând reţeua de internet de la Universitatea Stanford, acolo unde lucrau ca profesori. Iniţial, au vrut să construiască şi să vândă routere pentru Stanford, însă propunerea le-a fost refuzată. Atunci şi-au fondat propria companie, pe care au numit-o Cisco, prescurtare a oraşului San Francisco. Produsul Cisco a fost dezvoltat în garajul lor şi a început să fie vândut în 1986, prin recomandări; în prima lună de viaţă Cisco a avut contracte în valoare de peste de 200.000 de dolari. Compania a produs o tehnologie revoluţionară în ceea ce priveşte sistemele de routere, iar asta le-a oferit rapid dominaţia asupra pieţei. Brandul a devenit cunoscut publicului larg în 1990, an în care Bosack s-a retras din companie, la puţin timp după plecarea soţiei sale. Bosack şi Lerner au plecat de la Cisco cu 170 milioane de dolari şi au divorţat la începutul anilor 1990. În 1996, veniturile Cisco s-au ridicat la 5,4 miliarde de dolari, devenind una dintre poveştile de succes din Silicon Valley; în 1998, compania a fost evaluată la peste 6 miliarde de dolari şi controla peste trei sferturi din afacerile cu routere.

    Pe lângă Cisco, Leonard Bosack este cunoscut pentru comercializarea în premieră, pe scară largă, a reţelei locale (LAN). El şi colegii săi de la Stanford au fost capabili să lege cu succes 5.000 de calculatoare din Universitate într-o zonă de campus de 16 mile pătrate (41 kmp). Au depăşit problemele de incompatibilitate, atunci fiind creat primul sistem LAN adevărat. Leonard Bosack a deţinut, de asemenea, poziţii de conducere în domeniul tehnologiei în cadrul unor companii precum AT & T Bell Labs şi Digital Equipment Corporation şi a fost unul dintre profesioniştii care au contribuit la tehnologia de reţea condusă de către Departamentul SUA al Apărării (ARPnet), proiect ce a stat la baza internetului de astăzi.  Printre cele mai recente progrese tehnologice ale lui Bosack se încadrează crearea unor sisteme de fibră optică in-line, capabile să atingă viteze de transmisie fără precedent – de 6.071 milisecunde la peste 1.231 km de fibre, distanţa aproximativă dintre Chicago şi New York.

    Leonard Bosack şi Sandy Lerner au o fundaţie de caritate fondată cu 70% din banii obţinuţi prin vânzarea acţiunilor de la Cisco, recunoscută pentru finanţarea unei game largi de proiecte pentru dezvoltarea ştiinţei şi protejarea animalelor. În prezent, Leonard Bosack, în vârstă de 64 de ani, este CEO al XKL LLC, o companie privată de inginerie care explorează şi dezvoltă reţele optice pentru comunicaţii de date.

  • „Echipa mă trata ca pe un gunoi.Mă puneau să separ lenjeria directorului de cea a soţiei sale” povesteste un angajat Facebook

    Facebook, companie de top în industria tehnologiei, este una dintre ţintele celor ce-şi doresc un job domeniu. Totuşi, după spusele unora care au lucrat sau sunt în prezent angajaţi la Facebook, se pare că mediul de lucru nu este unul atât de bun, arată un articol publicat de Business Insider. Unii angajaţi se plâng de condiţiile proaste de lucru, de solicitările extenuante şi de atitudinea superiorilor.

    Spre exemplu, unul dintre inginerii Facebook, Keith Adams, spune că timp de şase săptămâni, o dată pe an, trebuie să răspundă la telefon oricând este solicitat, inclusiv în timpul liber. În acea perioadă el trebuie să fie la disponibil 24/7.

    Conform unui manager care preferă să rămână anonim, Facebook nu valorifică rezultatele acelor lideri care au abilitatea de a-şi motiva subordonaţii. El spune că majoritatea superiorilor sunt axaţi doar pe interesele ce îi vizează direct şi ar trebui să se accentueze importanţa lucrului în echipă.

    Acelaşi lucru îl afirmă şi o fostă angajată, spunând că a întâlnit în această copmanie doi dintre cei mai neinteresaţi  lideri cu care a interacţionat vreodată. Ea spune că nu a fost ajutată să se integreze şi nici nu i s-a oferit suportul profesional de care avea nevoie, în condiţiile în care se întorsese de curând din concediul maternal.


    Legat tot de aspectul managerial, unii angajaţi consideră că munca lor nu este apreciată de superiori,  ceea ce îi determină să se simtă nefolositori şi să-şi piardă încrederea în abilităţile lor.

    Thomas Moore, un fost angajat spune că urăşte „pseudo-statutul de celebritate pe care ţi-l acordă oamenii când le spui că lucrezi sau ai lucrat la Facebook.”, adăugând că îi lipsesc zilele în care oamenii spuneau „Facebook?Ce e asta?”

    Printre cele mai ciudate plângeri este a unui angajat care a preferat să rămână anonim şi care spune „Echipa mă trata ca pe un gunoi. Eram îndeplinesc task-uri ce nu aveau legătură cu job-ul meu (de exemplu, să separ lenjeria directorului de cea a soţiei sale).

    Multe plângeri ale foştilor sau actualilor angajaţi Facebook reflectă, în general, problemele administrative întâlnite în cadrul companiei, iar în unele cazuri şi comportamentul liderilor faţă de subordonaţi:

    „Majoritatea managerilor nu au idee despre cum să-şi formeze o echipă creativă.”
    „Nu există o infrastructură funcţională.”
    „A fost cea mai rea experienţă profesională pe care am avut-o.”
    „Tonul care se foloseşte este mereu unul ridicat şi rigid.”
    „Eram pus să fac lucruri care nu intrau în atribuţiile mele.”
    „Instrucţiunile nu sunt clare.”
    „Sunt decizii pe care le iau internii.”
    „Nu poţi lăsa munca nici măcar atunci când eşti în concediu.”

  • Animalele fantastice din Europa, sub lupă. Situaţia unicornilor de pe bătrânul continent

    În Canada aceste companii se numesc narvali, iar în piaţă au apărut şi referiri la aşa numiţii decacorni, adică cele 21 de start-up-uri care au ajuns la 10 miliarde de dolari, sau hectocorni, companii care au ajuns la 100 de miliarde de dolari; clubul unicornilor se aglomerează în fiecare an. Numărul şi tipul unicornilor variază în funcţie de poziţionarea pe glob. Dacă în SUA „visul american“ susţine iniţiativa antreprenorială, în Europa acest spirit încă nu este foarte bine reprezentat, dar situaţia pare a se îmbunătăţi.

    Cei mai mulţi unicorni apar în Statele Unite, care reuneşte 61% dintre companiile de peste un miliard de dolari. Asia vine puternic din urmă, cu 26%. Companiile asiatice cresc mai repede, în doar cinci ani, spre deosebire de restul lumii, unde media este de şase ani. În continuare cea mai mare fermă de unicorni rămâne Silicon Valley, urmată de alte trei oraşe americane, New York, Los Angeles şi Boston. Tel Aviv este principalul ecosistem pentru start-up-uri din afara SUA, urmat de Londra (locul 6), iar următorul oraş european este Berlin (locul 9) şi de pe continentul asiatic apare Singapore, care creşte vertiginos (a urcat şapte poziţii şi a ajuns pe locul 10), arăta Business Magazin într-un articol recent.

    Iar dacă la nivelul întregului glob numărul unicornilor este în scădere, în Europa tendinţa este diametral opusă. În momentul de faţă, pe bătrânul continent se află 47 de astfel de firme, dintre care 11 se adresează companiilor (enterprise) şi restul de 36 clienţilor individuali, conform unui raport detaliat realizat de banca de investiţii GP Bullhound despre situaţia unicornilor din Europa în 2016. În ultimul an, trei companii au părăsit acest club select; în schimb, au intrat zece (două din domeniul realităţii virtuale/augumentate), iar evaluarea, în medie, este de 2,8 miliarde de dolari şi randamentul capitalului investit este de 55 de ori.

    Mai mult, aproape două treimi (60%) dintre afacerile analizate de către GP Bullhound sunt profitabile. Un alt element interesant este faptul că, în Statele Unite, companiile de tehnologie sunt, în medie, cotate la o valoare de 46 de ori mai mare decât venitul produs. În Europa, acest număr scade considerabil, la 18 ori; reprezentanţii GP Bullhound cred că evaluările companiilor din Europa sunt mult mai realiste. În document se mai menţionează faptul că, în medie, un unicorn european generează venituri de 315 milioane de dolari, pe când unul american produce doar 129 de milioane de dolari. Cu toate acestea unicornii devin mai greu de „hrănit“; în medie, capitalul obţinut a urcat la 145 milioane de dolari faţă de 140 de milioane, anul trecut.

    „Cred cu tărie că există un ecosistem propice pentru companiile menţionate în acest raport pentru a creşte şi mai mult şi să ajungă la evaluări de 10 miliarde de dolari în următorii ani şi chiar la evaluări de 100 miliarde de dolari în viitor“, spune Manish Madhvani, cofondator şi managing partner al GP Bullhound.

    Din cele zece companii care au au intrat în clubul unicornilor în 2016, iar HelloFresh este compania care a obţinut cea mai mare evaluare (2,9 miliarde de dolari). HelloFresh este un start-up care livrează clienţilor ingrediente proporţionate pentru ca aceştia să-şi prepare mesele fără bătăi de cap. Compania a fost înfiinţată în 2011 în Berlin, iar acum are activităţi pe şapte pieţe; livrează peste 4 milioane de porţii pe lună în SUA, Marea Britanie, Olanda, Austria, Australia, Germania şi Belgia şi au avut venituri de 70 milioane de euro în 2014, potrivit presei străine.

    O tendinţă interesantă observată de GP Bullhound este faptul că foarte multe dintre creşterile acestor companii au fost realizate prin achiziţii: peste 80% dintre unicorni au cumpărat, de la înfiinţare, alte companii; de fapt 62% dintre ele au dobândit statutul de unicorn după ce au realizat o achiziţie.

    În 2015 mai mulţi investitori previzionau că start-up-urile din zona fintech (tehnologie financiară) vor creşte foarte mult anul acesta, însă această aşteptare nu s-a dovedit a fi adevărată. În prezent, 13% din unicorni vin din acest subdomeniu şi companiile din eCommerce (19%) şi marketplace (19%) profită de numărul mare de potenţiali clienţi de pe continent şi cresc mult. Totuşi, companiile care produc software încă se află în top (26% dintre unicorni).

    Cine finanţează astfel de companii? Mai multe tipuri de investitori şi fonduri. Unele fonduri investesc puţin dar în mai multe companii, altele ţintesc o anumită firmă pe care o finanţează masiv. Fiecare are strategia sa. Unele se dovedesc a avea succes, altele nu. Astfel, apar fonduri precum Sequoia Capital, care are în portofoliu 37 de unicorni, sau Accel Partners şi Andressen Horowitz cu câte 28 de astfel de companii. În Europa, Index Ventures conduce topul cu 11 unicorni în portofoliu, apoi Baillie Gifford cu şapte, iar GP Bullhoud, care a realizat această cercetare, a investit până acum în trei astfel de companii.

    În momentul de faţă, Londra este capitala inorogilor din Europa, urmată îndeaproape de Berlin; situaţia s-ar putea schimba în următorii ani din cauza ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Germania va avea un rol şi mai important în UE şi acelaşi lucru este de aşteptat şi pentru start-up-urile din domeniul tehnologiei. „Ne aşteptăm la o scădere semnificativă a înregistrărilor de firme în Londra în favoarea Berlinului, precum şi un aflux de start-up-uri de succes din Londra. Acest lucru va fi valabil în special pentru start-up-urile din sectorul fintech“, a spus Christoph Gerlinger, CEO al German Startups Group, asociaţie a start-up-urilor din Germania.

    Un alt element care ar putea alimenta creşterea numărului de unicorni „stabiliţi“ la Berlin este toleranţa pe care capitala germană o arată imigranţilor, spre deosebire de Marea Britanie. Oamenii talentaţi din tehnologie ar putea fi integraţi mult mai repede de către Germania, care nu va avea regulile complicate pe care Marea Britanie le va aplica. În prezent, 33% dintre angajaţii din start-up-urile germane sunt străini, potrivit Deutsche Startup Monitor. Cu toate acestea, schimbarea nu se va face peste noapte având în vedere că Marea Britanie ar urma să părăsească UE abia peste doi ani.

  • Descoperiri provocatoare despre modul în care adolescenţii folosesc tehnologia

    ,,Social media ne distruge viaţa”, a spus o fată din Los Angeles care nu mai suportă reţelele de socializare. Din declaraţiile fetei, reiese faptul că utilizatorii de social media nu pot renunţa să folosească reţelele sociale, deoarece ei simt că nu ar mai avea o viaţă după aceea.
    Jurnalista Nancy Jo Sales a petrecut 30 de luni călătorind de-a lungul Statelor  Unite. Nancy a intervievat fete şi băieţi ca să afle cum este să creşti într-o lume saturată de social media.

    Mai jos puteţi vedea câteva descoperilele provocatoare pe care le-a ilustrat Nancy Jo Sales în cartea sa:

    • 92 % dintre copiii americani au cel puţin o prezenţă online înainte de vârsta de doi ani.
    • Adolescenţii petrec până la unsprezece ore pe zi uitându-se la un ecran (fie că e vorba de telefon, tabletă sau computer).
    • Pew Research Center a constatat că 73 % dintre adolescenţii cu vârste cuprinse între treisprezece şi şaptesprezece deţin smartphone-uri.
    • Dintre aceştia, 92% folosesc un dispozitiv mobil pentru intra online în fiecare zi, iar 24% sunt online ,,aproape constant “.
    • Apple este numărul unu în vânzările de smartphone-uri în rândul adolescenţilor.
    • Copiii încep să se uite la filme pentru adulţi pe internet de la vârsta de 6 ani, în timp ce majoritatea adolescenţilor americani au urmărit astfel de filme înainte să împlinească 18 ani .
    • Înainte de modificarea politicii recente a Tinder, 7 % din cei 50 de milioane de utilizatori ai aplicaţiei ar fi adolescenţi cu vârste cuprinse între treisprezece şi şaptesprezece ani.  Pentru a utiliza aplicaţia trebuie să ai minim 18 ani.
    • În 2013, CDC a constatat că aproximativ 20 % din liceene consumă băuturi alcoolice.

     

  • Doi români povestesc cum e să lucrezi pentru cel mai dorit angajator din lume

    Pe Ana şi pe Dănuţ i-am cunoscut la München, în noul sediu al Google. Ne-am dat întâlnire într-una dintre cafenelele pentru angajaţi, unde am văzut cum mai mulţi barista experimentaţi se ocupă de spuma pentru latte-ul fiecărui angajat. Ana Oprea are 27 de ani şi lucrează la Google de un an. Dănuţ Enochioiu are 31 de ani şi lucrează de patru ani pentru compania americană.

    I-am întrebat pe Ana şi pe Dănuţ cum au ajuns să lucreze pentru una dintre cele mai mari companii din lume. „Am făcut calculatoare la Politehnică, iar la jumătatea studiilor am decis să mă specializez în infrastructură şi securitate. Am lucrat doi ani în consultanţă, ceea ce mi-a plăcut foarte mult, dar am vrut să lucrez mai mult pe partea de infrastructură, aşa că am ajuns la Google, unde lucrez pe developer infrastructure, infrastructura care permite tuturor inginerilor de aici să scaleze codul atât pentru zece utilizatori, cât şi pentru zece milioane de utilizatori“, povesteşte Ana: „La Google mi-a plăcut că am proiecte interesante, colegi de la care am foarte multe de învăţat şi mediul; e un mediu care îţi dă probleme complexe să rezolvi, care te face să te gândeşti din alte perspective, la metode noi de a găsi soluţii.“

    „Eu am fost întotdeauna pasionat de calculatoare, la 4-5 ani mi-au luat ai mei un HC, unul din alea făcute în România. Ai fi crezut că dacă am fost de mic pasionat şi am fost la concursuri, o să mă duc direct la facultatea de calculatoare, o să ştiu ce vreau să fac şi aşa mai departe. Ei bine, nu. Când am terminat liceul,  nu prea ştiam ce vreau să fac, îmi plăceau calculatoarele, dar îmi plăcea şi dreptul, aşa că în final am decis să fac trei facultăţi: calculatoare, drept şi pshihologie. Ştiu, se potrivesc ca nuca-n perete“, spune Daniel Enăchioiu râzând. „La examene era mai greu, pentru că trebuia să evaluez strategic la ce examene pot să ajung măcar. În orice caz, am terminat două dintre cele trei facultăţi şi m-am gândit că îmi plac calculatoarele atât de mult încât n-aş vrea să fac un job din asta, am zis că aş prefera să păstrez programarea ca un hobby şi să am o altă activitate, aşa că am decis să devin judecător.“

    Nu a devenit magistrat, deoarece a greşit un singur răspuns la examen. Aşa că a decis să termine şi cea de-a treia facultate, cea de la Politehnică.  Între timp a fost invitat de Microsoft la un interviu şi a decis să accepte oferta americanilor. „M-am uitat, comparativ, cam ce oferte aş putea să iau şi din România. Era diferenţă mare“, povesteşte Dănuţ, căruia Microsoft i-a oferit un job pentru Vancouver şi apoi pentru Redmond şi a lucrat trei ani la ei. Ulterior, a fost contactat de către Google şi i s-a oferit un job în Europa. „Am spus de ce nu, hai să încerc şi altceva, nu eram decis neapărat pe München, am zis că merg unde se nimereşte. Şi aşa am ajuns aici.“

    L-am întrebat pe Dănuţ dacă ar putea avea din nou sentimentul pe care l-a avut în Statele Unite, şi anume că e timpul să schimbe ceva. „Păi cine zice că nu-l am?“, mi-a răspuns râzând. „Dar la Google sunt atât de multe oportunităţi diferite, atât de multe alte lucruri pe care pot să le faci; în general, nu te aştepţi ca acelaşi om să lucreze la acelaşi proiect ani de zile. Eu am schimbat, în patru ani, cam 5 sau 6 proiecte complet diferite. Cinci limbaje de programare diferite, de la super frontend la super backend, e greu să te plictiseşti.“

    Ana pare să fie de aceeaşi părere: „După ce afli tot ce e de aflat despre proiectul la care lucrezi eşti încurajat să schimbi, să te apuci de ceva cu totul nou. Poate să fie chiar ceva în acelaşi departament sau o cu totul altă tehnologie. Ştiu persoane care au schimbat proiecte, chiar birouri sau continente şi lucrează de zece ani la Google, fiind în continuare fericiţi.“

    Cât de repede au reuşit cei doi să se adapteze la cultura Google? Ei bine, explică cei doi, lucrurile sunt puţin mai complicate. „Când vii aici, volumul de cunoştinţe care se îndreaptă spre tine e uriaş, simţi că ai enorm de mult de învăţat, că totul este o provocare. Pe de altă parte, toată lumea ştie că asta este situaţia, aşa că nu se pune presiune pe tine. Durează un timp să îţi formezi relaţiile cu o echipă, dar la Google suntem oarecum tot timpul în starea asta, pentru că echipele se schimbă tot timpul, proiectele se schimbă tot timpul. Anul trecut lucram cu alţi oameni, acum doi ani cu alţii, la unele proiecte echipa era de 20 de oameni, la altele eram doar doi oameni care lucram unul lângă altul“, spune Dănuţ. Iar tânăra sa colegă ţine să îl completeze: „În plus, ai un sentiment de umilinţă când începi, ai impresia că toată lumea e de 100 de ori mai deşteaptă decât tine; e un sentiment care mie, sincer, îmi place. Pentru că apoi o să vină următoarea persoană nouă în echipă şi o să-ţi dai seama că ştii deja răspunsul la anumite întrebări. Tot timpul ai aceste două poziţii: cineva îţi este mentor şi tu eşti mentor, la rândul tău, pentru altcineva.“

  • Doi români povestesc cum e să lucrezi pentru cel mai dorit angajator din lume

    Pe Ana şi pe Dănuţ i-am cunoscut la München, în noul sediu al Google. Ne-am dat întâlnire într-una dintre cafenelele pentru angajaţi, unde am văzut cum mai mulţi barista experimentaţi se ocupă de spuma pentru latte-ul fiecărui angajat. Ana Oprea are 27 de ani şi lucrează la Google de un an. Dănuţ Enochioiu are 31 de ani şi lucrează de patru ani pentru compania americană.

    I-am întrebat pe Ana şi pe Dănuţ cum au ajuns să lucreze pentru una dintre cele mai mari companii din lume. „Am făcut calculatoare la Politehnică, iar la jumătatea studiilor am decis să mă specializez în infrastructură şi securitate. Am lucrat doi ani în consultanţă, ceea ce mi-a plăcut foarte mult, dar am vrut să lucrez mai mult pe partea de infrastructură, aşa că am ajuns la Google, unde lucrez pe developer infrastructure, infrastructura care permite tuturor inginerilor de aici să scaleze codul atât pentru zece utilizatori, cât şi pentru zece milioane de utilizatori“, povesteşte Ana: „La Google mi-a plăcut că am proiecte interesante, colegi de la care am foarte multe de învăţat şi mediul; e un mediu care îţi dă probleme complexe să rezolvi, care te face să te gândeşti din alte perspective, la metode noi de a găsi soluţii.“

    „Eu am fost întotdeauna pasionat de calculatoare, la 4-5 ani mi-au luat ai mei un HC, unul din alea făcute în România. Ai fi crezut că dacă am fost de mic pasionat şi am fost la concursuri, o să mă duc direct la facultatea de calculatoare, o să ştiu ce vreau să fac şi aşa mai departe. Ei bine, nu. Când am terminat liceul,  nu prea ştiam ce vreau să fac, îmi plăceau calculatoarele, dar îmi plăcea şi dreptul, aşa că în final am decis să fac trei facultăţi: calculatoare, drept şi pshihologie. Ştiu, se potrivesc ca nuca-n perete“, spune Daniel Enăchioiu râzând. „La examene era mai greu, pentru că trebuia să evaluez strategic la ce examene pot să ajung măcar. În orice caz, am terminat două dintre cele trei facultăţi şi m-am gândit că îmi plac calculatoarele atât de mult încât n-aş vrea să fac un job din asta, am zis că aş prefera să păstrez programarea ca un hobby şi să am o altă activitate, aşa că am decis să devin judecător.“

    Nu a devenit magistrat, deoarece a greşit un singur răspuns la examen. Aşa că a decis să termine şi cea de-a treia facultate, cea de la Politehnică.  Între timp a fost invitat de Microsoft la un interviu şi a decis să accepte oferta americanilor. „M-am uitat, comparativ, cam ce oferte aş putea să iau şi din România. Era diferenţă mare“, povesteşte Dănuţ, căruia Microsoft i-a oferit un job pentru Vancouver şi apoi pentru Redmond şi a lucrat trei ani la ei. Ulterior, a fost contactat de către Google şi i s-a oferit un job în Europa. „Am spus de ce nu, hai să încerc şi altceva, nu eram decis neapărat pe München, am zis că merg unde se nimereşte. Şi aşa am ajuns aici.“

    L-am întrebat pe Dănuţ dacă ar putea avea din nou sentimentul pe care l-a avut în Statele Unite, şi anume că e timpul să schimbe ceva. „Păi cine zice că nu-l am?“, mi-a răspuns râzând. „Dar la Google sunt atât de multe oportunităţi diferite, atât de multe alte lucruri pe care pot să le faci; în general, nu te aştepţi ca acelaşi om să lucreze la acelaşi proiect ani de zile. Eu am schimbat, în patru ani, cam 5 sau 6 proiecte complet diferite. Cinci limbaje de programare diferite, de la super frontend la super backend, e greu să te plictiseşti.“

    Ana pare să fie de aceeaşi părere: „După ce afli tot ce e de aflat despre proiectul la care lucrezi eşti încurajat să schimbi, să te apuci de ceva cu totul nou. Poate să fie chiar ceva în acelaşi departament sau o cu totul altă tehnologie. Ştiu persoane care au schimbat proiecte, chiar birouri sau continente şi lucrează de zece ani la Google, fiind în continuare fericiţi.“

    Cât de repede au reuşit cei doi să se adapteze la cultura Google? Ei bine, explică cei doi, lucrurile sunt puţin mai complicate. „Când vii aici, volumul de cunoştinţe care se îndreaptă spre tine e uriaş, simţi că ai enorm de mult de învăţat, că totul este o provocare. Pe de altă parte, toată lumea ştie că asta este situaţia, aşa că nu se pune presiune pe tine. Durează un timp să îţi formezi relaţiile cu o echipă, dar la Google suntem oarecum tot timpul în starea asta, pentru că echipele se schimbă tot timpul, proiectele se schimbă tot timpul. Anul trecut lucram cu alţi oameni, acum doi ani cu alţii, la unele proiecte echipa era de 20 de oameni, la altele eram doar doi oameni care lucram unul lângă altul“, spune Dănuţ. Iar tânăra sa colegă ţine să îl completeze: „În plus, ai un sentiment de umilinţă când începi, ai impresia că toată lumea e de 100 de ori mai deşteaptă decât tine; e un sentiment care mie, sincer, îmi place. Pentru că apoi o să vină următoarea persoană nouă în echipă şi o să-ţi dai seama că ştii deja răspunsul la anumite întrebări. Tot timpul ai aceste două poziţii: cineva îţi este mentor şi tu eşti mentor, la rândul tău, pentru altcineva.“