BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Un an de la moartea lui Steve Jobs – Apple bifează erori de marketing în serie

    Povestea lui Steve Jobs

    (COVER STORY, Jobs, tiranul, oct. 2011)

    Va rămâne probabil în istoria lumii drept Managerul. Şi Antreprenorul. A lansat produse nemaivăzute, a scris istorie şi probabil mulţi vor ezita de-acum înainte să mai îmbrace o helancă neagră, pe care să o asorteze cu blugi şi pantofi sport. Cine a fost totuşi personajul Steve Jobs?

    Este aproape imposibil să vorbeşti acum despre Steve Jobs, la câteva zile de când s-a stins din viaţă, fără să strecori cuvinte precum geniu, vizionar sau legendă a lumii tehnologiei. Şi nimeni nu poate contesta faptul că a devenit de-a lungul ultimelor câteva decenii o adevărată emblemă în Silicon Valley, nu doar pentru felul în care a făcut din Apple una dintre cele mai valoroase companii din lume, dar şi pentru stilul carismatic prin care a clădit imaginea acestui imperiu.

    Mai puţini ştiu însă realitatea. În spatele acestei măşti atent construite a stat de fapt un tiran cu o personalitate extrem de dificilă. Reputaţia mai puţin cunoscută a lui Steve Jobs a început să prindă contur încă din anii ’80, în primii ani ai Apple. Jeff Raskin pusese bazele Macintosh şi coordona acest proiect când i-a scris lui Mike Scott, preşedintele Apple, pentru a se plânge cu privire la Jobs, un “copil teribil” care părea să fie din ce în ce mai interesat de munca lui. L-a descris atunci drept cineva care acţionează fără să gândească, ia decizii de multe ori absurde fără să se consulte cu nimeni, nu se ţine de promisiuni, nu respectă obligaţii, nu vine de multe ori la întâlniri sau şedinţe şi este adesea iresponsabil. Şi pare să fi avut dreptate.

    Steve Jobs n-a dat niciodată prea mare importanţă regulilor. Maşina lui, spre exemplu, era destul de uşor de recunoscut în parcarea sediului din Silicon Valley al Apple. Era singura fără plăcuţe de înmatriculare, parcată mai mereu în locurile rezervate persoanelor cu dizabilităţi, doar pentru că nu avea răbdare să caute un loc cum făceau toţi ceilalţi angajaţi, fie ei programatori sau executivi din companie. Era, totodată, şi singura maşină nemţească foate puternică şi rapidă – o pasiune moştenită de la tatăl său, în ciuda stilului său de viaţă destul de umil prin comparaţie cu grandoarea de care dădeau dovadă alţi titani ai tehnologiei. Decenii întregi a condus mai întâi modele Porsche şi apoi Mercedes, automobile care l-au inspirat şi pentru designul primelor computere produse de Apple.

    Nici banii n-au fost foarte importanţi pentru Steve Jobs. Nimic de zis, n-a dus lipsă, dată fiind averea estimată de revista americană Forbes la 7 miliarde de dolari (5,27 miliarde de euro) pe care a construit-o mai mult din acţiunile deţinute la Disney decât din cele de la Apple, însă implicarea lui în compania pe care a fondat-o în urmă cu 35 de ani n-a fost nici pe departe pentru recompensele materiale. Salariul lui Jobs a fost, cel puţin în ultimii 14 ani, de când s-a întors în companie după o absenţă de mai bine de un deceniu, de numai un dolar pe an.

    A clădit practic un adevărat imperiu de peste 300 de miliarde de dolari fără să-i pese de componenta financiară, ci doar pentru distracţie, motivat fiind de dorinţa de a oferi cele mai spectaculoase produse. Şi a făcut acest lucru punând o presiune enormă pe oamenii din companie. Nu degeaba există atâtea poveşti care îl descriu drept un tiran ce înspăimânta angajaţii şi pe cei din jur, cu o încăpăţânare şi un temperament greu de controlat care îl împingea la izbucniri nervoase asupra subalternilor şi la concedieri făcute pe loc, uneori din motive cât se poate de neînsemnate.

    L-a dat afară pe Jeff Raskin, spre exemplu, când a aflat de nemulţumirile exprimate în ce-l privea. Sau a concediat o asistentă pentru că i-a cumpărat o altfel de apă minerală decât cea pe care o dorea. “Până şi cel mai favorizat angajat poate să ajungă să primească o mulţime de reproşuri din partea lui”, spunea Edward Eigerman, un inginer din cadrul Apple, într-un interviu acordat mai demult revistei americane Wired. “Aici îmi este frică să nu fiu concediat mai mult decât în oricare altă parte unde am lucrat”, a completat el şi, de cele mai multe ori, soluţia pentru a nu cădea pradă toanelor lui Jobs era pur şi simplu să-l evite pe holurile clădirii de birouri şi să nu-i răspundă la telefon. “Nimeni nu îl salută şi angajaţilor, în special mai noi sau fără funcţie înaltă, le e frică de el”, povestea un alt angajat al Apple.

  • 20 de imagini de poveste – GALERIE FOTO

  • Ştefan Atârgoviţoaie, românul care a uimit Italia cu vocea sa. Povestea “băiatului cu chip de înger”

    Ştefan Atârgoviţoaie este elev al Colegiului Naţional de Arte “Octav Băncilă” din Iaşi, la clasa de pian, iar sâmbătă a câştigat celebrul concurs de canto din Italia “Ti lascio una canzone”, difuzat de postul Rai Uno. Tatăl lui Ştefan Atârgoviţoaie spune că pentru fiul său şcoala şi muzica sunt pe primul plan, băiatul fiind totodată pasionat de matematică, înot şi limba italiană.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea unei campioane: Nadia şi restul lumii

    Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 fac parte din istoria momentelor magice din sportul mondial. Un moment de răscruce pentru gimnastica artistică al cărei viitor avea să fie schimbat total în acea zi călduroasă de iulie, în care o puştoaică înăltuţă, cu părul strâns codiţă, avea să revoluţioneze un sistem. Nadia Comăneci inventa perfecţiunea, iar meritul îi era recunoscut după un exerciţiu perfect la paralele, care a pus în dificultate până şi tabela de marcaj: nota 10.

    Cine era însă Nadia? Cum era copilul Nadia? Ce o făcea să fie atât de specială? Cum a devenit într-un timp atât de scurt universul în jurul căruia se concentra totul? Întrebările îşi găsesc răspunsul în amintiri dispersate care se adună, bucată cu bucată, şi recompun imaginea fetiţei care la 14 ani şi 252 de zile era numită “Zeiţa de la Montreal”. Colegă cu Nadia în echipa care cucerea argintul la JO din 1976, Anca Grigoraş, în prezent director tehnic al lotului feminin, creionează, pentru ProSport, un portet inedit al puştoaicei din Oneşti. “Primul 10 de la Montreal a fost un moment unic. Când eşti martorul unui asemenea eveniment, simţi că nu ai trăit degeaba în viaţă”, spune Grigoraş, mai mare decât Nadia cu patru ani şi patru zile.

    Începutul: fetiţa Nadia
    “Prima dată am văzut-o pe Nadia în sala de la Oneşti, unde ne antrenam toate. Ea avea vreo 7-8 ani şi ele, cele mai mici, erau, pentru noi, ca nişte păpuşi, toate cu codiţe şi fundiţe. După antrenamente rămâneam şi ne jucam cu ele, ne plăcea gimnastica, nu ne dădeam scoase din sală. Dintre toate acele fetiţe, Nadia ieşea însă de departe în evidenţă. Era clar încă de atunci că era ea şi restul fetelor”

    Uşurinţă de pisică şi curaj
    “Nadia avea o mobilitate extraordinară, o uşurinţă de pisică în tot ce se numeşte mişcare şi ceea ce mă uimea era felul în care lucra. Tot timpul îi spuneam: ce ar fi să încerci şi asta sau asta şi niciodată nu dădea înapoi, avea curaj să facă orice. Nu doar că încerca, însă era uimitor cât de bine reuşea să execute încă de prima dată. Lucra frumos, corect, foarte întins, cu simţ, cu ţinută, era o plăcere să o priveşti”

    Nadia se anunţă încă de la primii paşi în sală un fenomen. Drumul celor două gimnaste se desparte însă, Anca Grigoraş mutându-se cu pregătirea la Bucureşti, pe când Nadia începe să strălucească în competiţiile de juniori sub îndrumarea lui Bela şi Marta Karoly. Reîntâlnirea se produce cu trei luni înaintea JO de la Montreal, când echipa reuneşte cele mai bune fete ale momentului (Nadia, Ungureanu, Truşcă, Constantin, Grigoraş, Gabor), sub conducerea soţilor Karoly.

    Isteaţă şi introvertită
    “Mi se confirma ceea ce văzusem în acei ani la Oneşti. Toate fetele din grupa lui Karoly erau splendide, talentate, aveau elemente pe care numai la ruşi le văzusem, însă Nadia era peste toate, se detaşa de toate. Ca şi colegă era mai introvertită, părea mai timidă, era foarte modestă, o calitate pe care şi-a păstrat-o tot timpul. Nadia era genul hâtru, de o isteţime ascuţită, tăcea, tăcea, dar şi când spunea câte una, te lăsa mască “

    Supravegheate la vorbe
    “La Montreal am stat într-un apartament de trei camere, într-un bloc nou, care după competiţie urma să fie dat în folosinţă. Într-o cameră stăteam eu şi cele două colege din grupa de la Bucureşti, în alta stătea Marta cu fetele, iar o cameră era a Liei Manoliu. Discuţii foarte multe între noi nu au fost atunci, soţii Karoly erau foarte vigilenţi, aveau idei preconcepute că noi, fetele din grupa de la Bucureşti, am putea să le influenţăm negativ pe cele mici şi comunicarea era redusă la cât se putea de mult”

    Ziua perfectă
    “Toţi ne aşteptam la o notă mare. Nadia făcuse perfect la paralele. Îmi amintesc că era o linişte perfectă în sală, erau 18.000 de spectatori, dar nu se auzeau decât bliţurile fotografilor. Parcă, nu ştiu, exista o presimţire că urma să se întâmple ceva. Când a apărut nota 1.00, a fost întâi un murmur şi au început aplauzele. Nadia s-a întors de câteva ori pe podium să mulţumească şi s-a retras, însă aplauzele o chemau continuu. Nu se mai pomenise aşa ceva în gimnastică până atunci, manifestările de bucurie erau mai limitate. Trebuia să te comporţi ca o domnişoară, să te prezinţi, făceai exerciţiul, te înclinai uşor la final şi asta era. Nadia însă ieşise din orice tipar”

    Baie de mulţime
    “Ce îmi amintesc perfect din acele zile a fost sentimentul pe care l-am avut la întoarcerea în ţară. Când eram aproape să aterizăm, la Bucureşti, ne-am uitat pe geam, iar de sus, din avion, se vedea o mare de oameni, care împânzise parctic totul. Erau atât de mulţi, încât ne era teamă că nu are loc avionul să aterizeze. M-au impresionat enorm acei oameni care veniseră să ne felicite, să pună mâna pe noi, să ne pupe. Ni s-a deschis cu greu un culoar prin care am trecut şi, la final, când am ajuns lângă familiile noastre, blazerul era descheiat, bluza într-o parte, ieşită din fustă. Am simţit atâta dragoste şi energie pozitivă de la acei oameni veniţi din toată ţara, că îmi încălzeşte şi acum sufletul”

    The Perfect One
    “Simţul cred că a făcut-o pe Nadia să fie un fenomen, avea un talent extraodinar şi putea să facă în oricare alt sport – patinaj, balet – ceea ce a făcut în gimnastică. Talentul a fost completat de un psihic deosebit, o stăpânire de sine incredibilă, era un sportiv care, fără să exagerez, nu cred că se va mai naşte”

    Un 10 care a revoluţionat totul
    “Nota 10 şi-a pus amprenta pe absolut totul. Tot mapamondul a pronunţat cuvântul gimnastică, deodată lumea s-a deschis spre acest sport unde se născuse perfecţiunea. A fost şi o lovitură de presă într-un timp în care totul ajungea foarte greu la noi, toate ziarele, revistele vorbeau despre Nadia. Toată lumea ar trebui să fie mândră de acel moment, tot ce înseamnă român ar trebui să se identifice cu Zeiţa de la Montreal. Un copil a făcut istorie, iar acel copil a venit din România”

    Jocurile Olimpice de la Montreal devin istorie, iar cele două gimnaste se reunesc iarăşi, în aceeaşi echipă, pentru ultima dată, doi ani mai târziu, la Mondialele de la Strasbourg. România ocupă locul 2 (Comăneci, Eberle, Ungureanu, Vlădărău, Grigoraş, Neacşu), iar Nadia îşi confirmă statutul cu două medalii, una de aur, la bârnă, şi una de argint, la sărituri. A treia întâlnire are loc pe un plan total diferit, în 1980, cu Anca Grigoraş devenită antrenoare la lotul de la Bucureşti şi cu Nadia, care se rupe de soţii Karoly şi vine în pregătire, în Capitală.

    Lecturi, carnet de conducere, facultate
    “Abia la Bucureşti, când am început să lucrăm împreună, am descoperit-o cu adevărat pe Nadia. Avea o inteligenţă nativă, extraodinară, prindea totul foarte repede, indiferent că era vorba de antrenamente sau de învăţare, era ca un burete, absolut totul se prindea de ea. A fost o perioadă în care am văzut-o dezvoltându-se ca o floare, mergeam toţi la teatru, a citit foarte mult, a intrat la facultate, şi-a luat carnetul de conducere, a fost o creştere a spiritului enormă”

    Nadia, România…
    “Fenomenul Nadia a adus copiii la gimnastică, i-a făcut să intre în sală, să îşi dorească să îi calce pe urme. Noi îi datorăm Nadiei faima, faptul că România a devenit un punct de reper pe harta sportului, pentru că unde te duceai şi se auzea ceva de gimnastică, cuvintele cu care erai întâmpinat erau România – Nadia. În plus, s-a reuşit să se ţină ştacheta sus, chiar dacă nu a mai fost Bela antrenor”

  • Jobs, tiranul

    Este aproape imposibil să vorbeşti acum despre Steve Jobs, la câteva zile de când s-a stins din viaţă, fără să strecori cuvinte precum geniu, vizionar sau legendă a lumii tehnologiei. Şi nimeni nu poate contesta faptul că a devenit de-a lungul ultimelor câteva decenii o adevărată emblemă în Silicon Valley, nu doar pentru felul în care a făcut din Apple una dintre cele mai valoroase companii din lume, dar şi pentru stilul carismatic prin care a clădit imaginea acestui imperiu.

    Mai puţini ştiu însă realitatea. În spatele acestei măşti atent construite a stat de fapt un tiran cu o personalitate extrem de dificilă. Reputaţia mai puţin cunoscută a lui Steve Jobs a început să prindă contur încă din anii ’80, în primii ani ai Apple. Jeff Raskin pusese bazele Macintosh şi coordona acest proiect când i-a scris lui Mike Scott, preşedintele Apple, pentru a se plânge cu privire la Jobs, un “copil teribil” care părea să fie din ce în ce mai interesat de munca lui. L-a descris atunci drept cineva care acţionează fără să gândească, ia decizii de multe ori absurde fără să se consulte cu nimeni, nu se ţine de promisiuni, nu respectă obligaţii, nu vine de multe ori la întâlniri sau şedinţe şi este adesea iresponsabil. Şi pare să fi avut dreptate.

    Steve Jobs n-a dat niciodată prea mare importanţă regulilor. Maşina lui, spre exemplu, era destul de uşor de recunoscut în parcarea sediului din Silicon Valley al Apple. Era singura fără plăcuţe de înmatriculare, parcată mai mereu în locurile rezervate persoanelor cu dizabilităţi, doar pentru că nu avea răbdare să caute un loc cum făceau toţi ceilalţi angajaţi, fie ei programatori sau executivi din companie. Era, totodată, şi singura maşină nemţească foate puternică şi rapidă – o pasiune moştenită de la tatăl său, în ciuda stilului său de viaţă destul de umil prin comparaţie cu grandoarea de care dădeau dovadă alţi titani ai tehnologiei. Decenii întregi a condus mai întâi modele Porsche şi apoi Mercedes, automobile care l-au inspirat şi pentru designul primelor computere produse de Apple.

    Nici banii n-au fost foarte importanţi pentru Steve Jobs. Nimic de zis, n-a dus lipsă, dată fiind averea estimată de revista americană Forbes la 7 miliarde de dolari (5,27 miliarde de euro) pe care a construit-o mai mult din acţiunile deţinute la Disney decât din cele de la Apple, însă implicarea lui în compania pe care a fondat-o în urmă cu 35 de ani n-a fost nici pe departe pentru recompensele materiale. Salariul lui Jobs a fost, cel puţin în ultimii 14 ani, de când s-a întors în companie după o absenţă de mai bine de un deceniu, de numai un dolar pe an.

    A clădit practic un adevărat imperiu de peste 300 de miliarde de dolari fără să-i pese de componenta financiară, ci doar pentru distracţie, motivat fiind de dorinţa de a oferi cele mai spectaculoase produse. Şi a făcut acest lucru punând o presiune enormă pe oamenii din companie. Nu degeaba există atâtea poveşti care îl descriu drept un tiran ce înspăimânta angajaţii şi pe cei din jur, cu o încăpăţânare şi un temperament greu de controlat care îl împingea la izbucniri nervoase asupra subalternilor şi la concedieri făcute pe loc, uneori din motive cât se poate de neînsemnate.

    L-a dat afară pe Jeff Raskin, spre exemplu, când a aflat de nemulţumirile exprimate în ce-l privea. Sau a concediat o asistentă pentru că i-a cumpărat o altfel de apă minerală decât cea pe care o dorea. “Până şi cel mai favorizat angajat poate să ajungă să primească o mulţime de reproşuri din partea lui”, spunea Edward Eigerman, un inginer din cadrul Apple, într-un interviu acordat mai demult revistei americane Wired. “Aici îmi este frică să nu fiu concediat mai mult decât în oricare altă parte unde am lucrat”, a completat el şi, de cele mai multe ori, soluţia pentru a nu cădea pradă toanelor lui Jobs era pur şi simplu să-l evite pe holurile clădirii de birouri şi să nu-i răspundă la telefon. “Nimeni nu îl salută şi angajaţilor, în special mai noi sau fără funcţie înaltă, le e frică de el”, povestea un alt angajat al Apple.

  • Aur si elicoptere

    Nu am o opinie bine definita in privinta Rosia Montana, nu stiu
    mare lucru nici despre tehnologie, nici despre efectele asupra
    mediului, nici despre galeriile romane si nici despre situatia
    economica a zonei. Dar exista aici cateva certitudini: prima, ca
    pretul aurului urca de zece ani neintrerupt, ca acum este la 1.600
    de dolari uncia si ca multi spun ca va ajunge la 2.000 de dolari
    pana la finele anului; a doua, ca in lumea asta poate fi negociat
    orice, cu doza corespunzatoare de corectitudine si buna-credinta.
    Cine este megaecologist, cine se teme de cianuri sau cine tine atat
    de mult la vestigiile si istoria locala poate inconjura Rosia
    Montana cu papadii si sa ceara daune cat cifra de afaceri pe zece
    ani daca puful vreuneia se clinteste, poate negocia limpezimea
    apelor si albastrul cerului si negrul pamantului. Cu temerile
    ecologiste intr-o mana si cu pretul gramului de aur in cealalta. Si
    daca nu se poate si nu se poate cu Gabriel Resources, mai sunt, in
    mod cert, doritori. Dar poate ca nu-i bine ca aurul acela sa stea
    de pomana.

    Pentru cine nu-i familiarizat: afacerea Bell Helicopter a fost
    unul dintre subiectele predilecte ale presei pana in anul 2000,
    intens discutata si analizata fiind nu cumpararea IAR Ghimbav, ci
    conditia pusa de americani: achizitionarea de catre MApN a 96 de
    elicoptere de atac. Ba s-au semnat si ceva seturi de documente, dar
    privatizarea fabricii din Brasov era conditionata de intrarea in
    vigoare a contractului de cumparare a elicopterelor Dracula, ceea
    ce a insemnat pentru partea romana si identificarea surselor de
    finantare.

    Costul programului, de circa doua miliarde de dolari, a starnit
    nemultumirea expertilor FMI, care au contestat capacitatea Romaniei
    de a suporta o asemenea cheltuiala (anul era 1998 si media
    internationale vorbeau de o Romanie in “default”). In societatea
    romaneasca contractul Bell Helicopter a generat una din cele mai
    intense companii “anti-ceva” vazuta pe plaiuri dambovitene de la
    revolutie pana atunci: in marea de critici s-au inecat toate
    argumentele putinilor sustinatori ai programului – posibilitatea ca
    Turcia sau alte state din estul Europei sa cumpere elicopterele de
    atac produse la Brasov sau infiintarea unui centru zonal de
    intretinere si reparatii. Culmea, chiar cei doi ambasadori
    americani care s-au aflat la Bucuresti in acea perioada s-au aflat
    pe pozitii opuse: Alfred Moses a fost un sustinator deschis al
    afacerii Bell, in timp ce succesorul sau, James Rosapepe, s-a
    pronuntat public impotriva oricarei tentative a romanilor de a-si
    “cumpara” admiterea in NATO prin incheierea unor afaceri cu mari
    companii americane.

    Personal am fost un sustinator al afacerii Bell; mi se parea ca
    o Romanie echipata cu o elita de genul elicopterelor de atac ar fi
    capatat o cu totul alta greutate in geopolitica zonala. Doua
    miliarde de dolari, dupa dezastrele bancare ale perioadei –
    Bancorex, Banca Agricola – nu mi s-au parut cine stie ce bani
    pentru, repet, chiar o Romanie in default. Iar prezenta unei
    tehnologii de asemenea calibru ar fi fost benefica si pentru
    industrie si pentru afacerile locale. Si dupa, ce s-a ales de IAR?
    Doua tentative de privatizare esuate si o colaborare, cum sa-i
    spunem?, timida? cu EADS. Si nici nu mai fac nici macar un
    elicopter intreg.

    Orice se poate negocia, cantitati de aur extras, concentratii de
    cianuri, cate elicoptere si pentru ce bani si in cat timp, ce se
    plateste si ce se cumpara; totul e sa fii stapan pe situatie si sa
    stii bine ce ceri si ce dai. Asta este o arta care cere diplomati
    de cariera sau manageri pregatiti atat la importante scoli de
    afaceri, cat si in mari companii. Si sa nu fii un ticalos preocupat
    numai de binele propriu.

    Doua decenii la rand Romania a platit in fel si chip pentru ca
    nu a avut buni diplomati si buni negociatori; de aici contracte
    care astazi ni se par prapastioase, de aici lipsa de
    infrastructura, de autostrazi, de aici capusareala, de aici
    izolarea internationala, de aici stinghereala oficialilor romani pe
    la orice reuniune internationala, de aici ratoiala altora la
    oficialii romani, de aici lipsa de mari nume de companii prezente
    in Romania. De aici unicitatea reusitei de care s-a bucurat echipa
    condusa de Bogdan Aurescu in delimitarea platoului maritim.

    Sa mizezi pe politruci sinistri, pe yesmeni lipsiti de materie
    cenusie si de alte organe, sa promovezi mereu si mereu aceiasi
    indivizi lipsiti de viziune si dispusi la compromisuri nesfarsite
    este daunator si costa. Costa mult.

    Nu-i greu de intuit ca, in bunul specific romanesc, sub poleiala
    de ecologie si griji pentru patrimoniul istoric se negociaza
    comisioane; afacerea Bell a cazut, chiar cu documente semnate, cam
    din aceleasi considerente. Dar nu pot intelege cum poate fi cineva
    atat de lipsit de viziune incat sa nu priceapa ca, lasate sa se
    dezvolte, sa castige, sa creasca, afacerile pot si vor aduce mult
    mai multi bani.

  • Povestile socante ale miliardarilor blestemati continua

    Pe cand era tanara, mostenitoarea imperiului minier pus pe
    picioare de familia Clark, locuia in cel mai mare apartament de pe
    Fifth Avenue, din New York.. Ultimii 20 de ani i-a petrecut insa
    intre peretii saloanelor din spaitalele new-yorkeze. Huguette Clark
    a fost proprietara unor conace luxoase si uriase din California si
    Connecticut, pe care le-a parasit si in care nu a mai locuit nimeni
    de peste 50 de ani, potrivit cotidianului britanic The Daily
    Mail.

    Mostenitoarea s-a nascut la Paris, in anul 1906, fiind cel mai
    mic copil al senatorului Statelor Unite ale Americii William
    Andrews Clark, cunoscut ca unul dintre “regii cuprului”. La
    inceputul anilor 1900, era al doilea cel mai bogat om din America,
    dupa John D. Rockefeller.


    Miliardarul a socat la acea vreme lumea politica si financiara
    americana, dupa ce, la varsta de 62 de ani, a anuntat ca se
    casatorise cu doi ani in urma cu o tanara de numai 23 de ani, cu
    care avea deja un copil de doi ani.


    Faptul ca a stat atat de mult timp ascunsa de ochii lumii si ai
    presei a constituit un motiv in plus pentru ca Huguette Clark sa
    devina un subiect de presa extrem de interesant. Ultima fotografie
    cu aceasta a fost facuta in urma cu mai bine de 80 de ani, iar de
    atunci doar apropiatii au mai aviut ocazia sa o vada.


    S-a casatorit in anul 1928, la varsta de 22 de ani, cu William
    Gower, un student la Drept si unul dintre angajatii familiei Clark.
    Casatoria a fost una de scurta durata, care s-a destramat in mai
    putind e doi ani, iar cuplul nu a avut copii.


    Cand tatal lui Huguette, sentaorul Clark, a murit, averea sa a
    fost impartita in mod egal copiilor sai din cele doua casnicii.
    Cand tanara a implinit 21 de ani, a putut intra in posesia bucatii
    sale de avere – 300 de milioane de dolari, suma care astazi ar
    reprezenta circa 3,6 miliarde de dolari.

    Aceasta a incredintat banii avocatului sau, Wallace Bock, care
    acum este supus unor investigatii, intrucat este suspectat ca ar fi
    izolat-o pe mostenitoare de familia si prietenii sai si ar fi
    gestionat arbitrar averea acesteia. Alaturi de Bock este cercetat
    si contabilul lui Huguette Clark, Irving Kamsler.

    Inca de anul trecut, din septembrie, nepotii batranei milionare
    au solicitat unei curti judecatoresti din Manhattan sa numeasca un
    tutore care sa supravegheze averea acesteia. De asemenea, cei doi
    au mai cerut curtii sa le interzica lui William Bock si Irving
    Kamsler sa o vada sau sa o reprezinte pe matusa lor.

    Huguette nu a fost niciodata adepta unui stil de viata auster si
    calculat. Ori de cate ori vedea ceva ce ii atragea atentia,
    cumpara, indiferent de pret. Potrivit The New York Post, aceasta a
    cumparat la un moment dat, dintr-o licitatie, o papusa pentru care
    a platit 10.000 de dolari si pe care i-a daruti-o nepoatei lui
    William Bock. Ulterior, i-a mai dat acestuia inca 1,5 milioane de
    dolari, pentru a construi un buncar in Israel, acolo unde locuiau
    fiica avocatului si familia ei.

    Desi si-a petrecut ultimii 20 de ani in spitale, Huguette Clark
    se afla intr-o stare fizica relativ buna, si doar in ultimii ani
    incepuse sa aiba probleme cu vederea, auzul, iar uneori era
    deosebit de slabita pentru ca refuza sa manance.

    Tot acest timp si l-a petrecut fiind singura aproape in
    permanenta. Spre exemplu, unul dintre avocatii sai a reprezentat-o
    timp de 20 de ani fara sa o fi vazut macar o data fata in fata.

  • Glencore – povestea din spatele misteriosului imperiu de 150 de miliarde de euro

    Datele din spatele Glencore sunt uluitoare: compania elvetiana
    are circa 60.000 de angajati in 40 de tari, iar listarea sa pe
    bursa londoneza va face 485 de actionari mai bogati cu 100 de
    milioane de dolari, in timp ce noua banci de investitii, implicate
    in activitatea de consiliere pentru listare, vor avea de incasat
    400 de milioane de dolari. Ivan Glasenberg, CEO-ul companiei si cel
    care detine si o participatie de 15%, va deveni multi-miliardar
    peste noapte.

    Acesta dezvaluie si unul dintre planurile pe care le are
    compania, odata ce se va lista – sa investeasca trei miliarde de
    euro pentru a-si mari participatia de la 57% la 93% in compania
    cazaha de minerit Kazznic.

    Glencore a fost fondata de magnatul Marc Rich, cunsocut pentru
    afacerile pe care le-a derulat in domeniul comertului cu materii
    prime. Timp de cativa ani, acesta a fost urmarit de autritatile
    americane, fiind suspectat de evaziune fiscala si de incalcarea
    embargoului comercial cu Iran. A fost nevoie de 35 de ani pentru ca
    Glencore sa se dezvolte pana la nivelul la care se afla astazi,
    cand detine o treime din compania miniera listata Xstrata, precum
    si participatii in cadrul grupurilor Century Aluminum, Russneft,
    Rusal si Minara Resources.


    Compania comercializeaza o gama foarte larga de materii prime –
    de la cupru si fier pana la zahar, grau sau ulei. In plus, opereaza
    peste 200 de nave transportatoare, are activitati miniere pe zone
    extinse, are participatii in campurile petroliere din Guineea
    ecuatoriala si detine 8% din compania lui Oleg Deripaska, Rusal,
    cel mai mare producator de aluminiu din lume.

    Recent, compania a numit un nou presedinte, pe Simon Murray,
    fostul sef al Hutchison Whampoa, conglomeratul din Hong Kong care a
    detinut operatoriul de telefonie mobila Orange.

    Odata ce listare va fi finalizata, compania va trebui sa devina
    mai transparenta si sa iasa din conul de umbra in care s-a aflat
    pana acum. Toata lumea asteapta, spre exemplu sa vada cine sunt cei
    485 de actionari, care, dupa listare, vor deveni niste oameni
    foarte bogati, potrivit the Guardian.

    La o cifra de afaceri de 145 de miliarde de dolari, cat a
    inregistrat compania in 2010, profitul brut a 5,3 miliarde de
    dolari. Asta se datoreaza poate si stilului de conducere pe care
    l-au adoptat sefii de la Glencore, care sunt, spun surse apropiate
    companiei, extrem de ambitiosi, competitivi si adesea chiar
    agresivi cu angajatii lor.




  • Povestea supravietuitorului a doua valuri seismice

    Zahrul Fuadi, in varsta de 39 de ani, doctorand in inginerie,
    asista vineri, 11 martie, la un seminar in campusul Sendai, oras
    situat pe coasta de nord-est a Japoniei, devastata de un val de
    zece metri inaltime. Cu sapte ani inainte, el a trebuit sa fuga din
    fata valului seismic care a a afectat provincia Aceh.

    “Sunt supravietuitorul a doua dezastre colosale. Sunt foarte
    recunoscator, putini oameni au trait asa ceva si au supravietuit”,
    a declarat Fuadi.”De fapt, mi-e mai frica de tsunami decat de
    cutremure. Am fugit pentru a scapa de tsunami la Aceh si mi-am spus
    ca e sfarsitul lumii”, a spus el.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Inca un iPhone 4G “uitat” intr-un bar. De data asta, in Vietnam?

    Un vanzator de accesorii pentru telefoane mobile, Tran Manh Hiep
    ar fi mers intr-o cafenea din sudul orasului Ho Shi Minh, dupa ce a
    auzit ca acolo se afla cineva care se lauda cu cea mai noua
    versiune iPhone produsa de Apple.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro