BusinessMagazin

Tag: industrie

  • Cât câştigă cele mai bine plătite femei executiv din lume

    Publicaţia Fortune a realizat un top 5 al celor mai bine plătite femei executiv din lume.

    Safra Catz în , CEO al Oracle, a câştigat cei mai mulţi bani în 2015 atingând suma impresionantă de 56.9 milioane de dolari. În top este urmată de Ruth Porat, CFO al Alphabet, a obţinut 41.1 milioane de dolari anul trecut, apoi Mary Barra, CEO al GM, cu 36.3 milioane de dolari în 2015.

    Locurile patru şi cinci sunt ocupate de Marillyn Hewson, CEO al Lockheed Martin, şi
    Angela Ahrendts, SVP REtail şi Online al Apple, cu 28.3 mil. de dolari şi respectiv 27.6 milioane de dolari.

    Ce este interesant de observat este faptul că toate cele 5 femei lucrează în industrii dominate de bărbaţi (3 în IT), industria auto şi aeronautică.

  • Au pornit afacerea în 2013 în România, iar acum şi-au deschis primul birou în Los Angeles şi fac afaceri cu 400 de companii din lume

    Retargeting.Biz este un start-up românesc ce propune companiilor din industria e-commerce un software care să îi ajute să interacţioneze personalizat şi rapid cu fiecare vizitator, în funcţie de acţiunile lor.

    Compania a deschis primul birou în Los Angeles, USA. Deasemea, Retargeting.Biz are prezenţă locală în Bulgaria şi Polonia şi se află în discuţii avansate cu parteneri din Italia.

    Cu ajutorul retargetării personalizate, Retargeting.Biz generează venituri pentru 200 clienţi din România şi 200 clienţi din străinătate, ce provin din industrii variate, precum cele din fashion, IT&C, bancar, home&deco, flori, sport, travel şi auto. În afara ţării, platforma mai are clienţi în Bulgaria, Polonia, Letonia, Lituania, Estonia, India, Vietnam şi US.

    De la lansare şi până în prezent, Retargeting.Biz a generat pentru companiile care îl utilizează 40 milioane de mesaje personalizate, vânzări suplimentare de peste 8.5 milioane de euro la o rată medie de conversie de peste 10%.

    “Estimăm un portofoliu de 1000 de clienţi la finalul anului 2016, iar în următoarele săptămâni vom anunţa integrări cu jucători mari din piaţa de IT din România, Bulgaria şi Polonia.”, spune Rareş Bănescu, CEO si fondator al companiei.

    Tool-ul complex ce ajută magazinele online să comunice personalizat cu clienţii vine cu workflow-uri definite, însă poate fi customizat de utilizatori, oferindu-le posibilitatea de a stabili modul în care interacţionează cu clienţii lor.

    “Retargeting.Biz se diferenţiază de alte tool-uri de profil prin pricing bazat pe performanţă, plus o abordare diferită în profilarea şi comunicarea cu clientul. Îmbunătăţim constant softul cu scopul de a ajuta magazinele online în comunicarea lor cu clienţii magazinului. Astfel, am ajuns la 15 triggere pe email, toate suportând email reminder şi sms reminder”, susţine Rareş Bănescu.

    În acest moment, echipa Retargeting.Biz este formată din 25 persoane specializate pe tehnologie şi digital, echipă ce oferă client service de calitate şi plus valoare companiilor din industria de e-commerce, câştigând încrederea unor parteneri importanţi atât din România, cât şi din străinătate.

  • A riscat toţi banii familiei pentru a vinde produse de care nu auzise nimeni. Acum e milionar

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • Războiul Civil american l-a determinat să reorienteze către alt domeniu. În 25 de ani compania sa deţinea 45% din piaţa din SUA

    James Buchanan Duke s-a născut pe 23 decembrie 1856 la ferma părinţilor săi în Durham, Carolina de Nord, şi a avut patru fraţi. În timpul Războiului Civil american, în care a luptat şi tatăl său, soldaţii au distrus o mare parte din cei 300 de acri de fermă ai familiei Duke, care a fost nevoită să se reorienteze spre cultura de tutun şi agricultura de subzistenţă. Pentru că un procent foarte mare din cultura de tutun a fost distrusă în timpul războiului, cererea a crescut foarte mult în perioada ulterioară. Simţind potenţialul acestei afaceri, tatăl lui Duke a vândut ferma familiei în 1874 şi a înfiinţat o fabrică de tutun în centrul oraşului Durham. James a intrat în afacerea familiei, „Duke şi Fiii“, abia după finalizarea unor stagii de afaceri la o şcoală din New York, unde a căutat diverse modalităţi creative de a rotunji veniturile companiei.

    Aşadar, James Duke a căutat, propus şi dezvoltat diverse tehnici de marketing şi de producţie care au propulsat afacerea familiei sale spre un succes neaşteptat. Una dintre ideile sale a fost să cumpere o maşinărie, numită Bonsack, cu care erau rulate ţigaretele; efectul imediat a fost creşterea producţiei. Înainte de a cumpăra utilajul, ţigările erau rulate manual, un impediment major pentru producţia de masă. După ce producţia a crescut exponenţial, Duke şi-a canalizat toate eforturile pentru a capta atenţia publicului.

    În 1884 s-a mutat la New York şi a deschis un birou pentru a studia operaţiunile de vânzare în magazinele cu amănuntul şi şi-a planificat strategia pe baza observaţiilor sale. De pildă, a hotărât să ofere mostre gratuite de ţigări noilor imigranţi, în speranţa că vor reveni în calitate de clienţi. De asemenea, s-a promovat pe diverse panouri, afişe, ziare şi reviste şi a folosind brandul Duke pentru a sponsoriza diverse evenimente sportive şi alte evenimente.

    Toate aceste tactici, obişnuite în prezent, erau inovative în urmă cu un secol şi jumătate. Tehnicile de marketing agresiv, fără precedent la acea vreme, au dat roade: până în 1889 compania sa producea 45% din totalul ţigaretelor vândute în SUA, iar încercările lui Duke de a câştiga cea mai mare parte a pieţei tutunului a culminat, în acel an, într-o fuziune cu alţi patru mari producători de tutun. Astfel s-a născut American Tobacco, care controla 90% din totalul vânzărilor de tutun din SUA.

    În calitate de preşedinte al companiei, James Duke a devenit lider dominant în industria tutunului; a închis fabrici mai puţin eficiente şi a scos de pe piaţă mărcile de ţigări mai puţin populare. De asemenea, a subcotat preţurile concurenţei şi a angajat mulţi oameni pe salarii mici. Mai mult, a semnat un contract cu compania Bonsack, pentru a restricţiona vânzările maşinăriilor de rulare automată către alte companii concurente.

    Până în 1898, Tobacco Company a eliminat aproape toată concurenţa şi începând cu 1910 s-a extins pe piaţa internaţională. Guvernul Statelor Unite a urmărit, însă, practicile comerciale ale Tobacco Company mai mulţi ani şi compania s-a confruntat cu procese întemeiate pe încălcări ale reglementărilor antitrust. După mai multe divergenţe cu legea, Curtea Supremă a stabilit că afacerile Tobacco Company deţin acorduri ilegale secrete şi promoţii publice false, iar pentru a încuraja concurenţa a decis ca gigantul tutunului să fie spart în patru firme mai mici: American Tobacco Company, Liggett & Myers, P. Lorillard şi R.J. Reynolds. Duke a rămas preşedinte al Tobacco Company, care reprezenta 40% din dimensiunea sa anterioară.

    Aşa că şi-a întreptat atenţia şi către afaceri din alte domenii: a investit masiv în centrale hidroelectrice şi a fondat, în 1905, Southern Power System. Până în 1927, a construit unsprezece fabrici. În acelaşi timp, a investit în fabrici de textile producătoare de bumbac şi lână, care primesc energia furnizată de către centralele hidroelectrice pe care le dezvoltase. Sistemul de alimentare a devenit, în cele din urmă, cunoscut sub numele de Duke Power Company.

    James Duke este cunoscut, de asemenea, ca un filantrop generos. În 1924, cu un an înainte să moară, a pus bazele Fundaţiei Duke, cu un buget de 40 de milioane de dolari, o mare parte din această sumă fiind îndreptată către Trinity College din Carolina de Sud, numită ceva timp mai târziu Duke University. Fundaţia s-a implicat şi în sprijinirea unor instituţii de învăţământ, organizaţii de îngrijire a sănătăţii şi case de copii sau biserici.
     

  • Războiul Civil american l-a determinat să reorienteze către alt domeniu. În 25 de ani compania sa deţinea 45% din piaţa din SUA

    James Buchanan Duke s-a născut pe 23 decembrie 1856 la ferma părinţilor săi în Durham, Carolina de Nord, şi a avut patru fraţi. În timpul Războiului Civil american, în care a luptat şi tatăl său, soldaţii au distrus o mare parte din cei 300 de acri de fermă ai familiei Duke, care a fost nevoită să se reorienteze spre cultura de tutun şi agricultura de subzistenţă. Pentru că un procent foarte mare din cultura de tutun a fost distrusă în timpul războiului, cererea a crescut foarte mult în perioada ulterioară. Simţind potenţialul acestei afaceri, tatăl lui Duke a vândut ferma familiei în 1874 şi a înfiinţat o fabrică de tutun în centrul oraşului Durham. James a intrat în afacerea familiei, „Duke şi Fiii“, abia după finalizarea unor stagii de afaceri la o şcoală din New York, unde a căutat diverse modalităţi creative de a rotunji veniturile companiei.

    Aşadar, James Duke a căutat, propus şi dezvoltat diverse tehnici de marketing şi de producţie care au propulsat afacerea familiei sale spre un succes neaşteptat. Una dintre ideile sale a fost să cumpere o maşinărie, numită Bonsack, cu care erau rulate ţigaretele; efectul imediat a fost creşterea producţiei. Înainte de a cumpăra utilajul, ţigările erau rulate manual, un impediment major pentru producţia de masă. După ce producţia a crescut exponenţial, Duke şi-a canalizat toate eforturile pentru a capta atenţia publicului.

    În 1884 s-a mutat la New York şi a deschis un birou pentru a studia operaţiunile de vânzare în magazinele cu amănuntul şi şi-a planificat strategia pe baza observaţiilor sale. De pildă, a hotărât să ofere mostre gratuite de ţigări noilor imigranţi, în speranţa că vor reveni în calitate de clienţi. De asemenea, s-a promovat pe diverse panouri, afişe, ziare şi reviste şi a folosind brandul Duke pentru a sponsoriza diverse evenimente sportive şi alte evenimente.

    Toate aceste tactici, obişnuite în prezent, erau inovative în urmă cu un secol şi jumătate. Tehnicile de marketing agresiv, fără precedent la acea vreme, au dat roade: până în 1889 compania sa producea 45% din totalul ţigaretelor vândute în SUA, iar încercările lui Duke de a câştiga cea mai mare parte a pieţei tutunului a culminat, în acel an, într-o fuziune cu alţi patru mari producători de tutun. Astfel s-a născut American Tobacco, care controla 90% din totalul vânzărilor de tutun din SUA.

    În calitate de preşedinte al companiei, James Duke a devenit lider dominant în industria tutunului; a închis fabrici mai puţin eficiente şi a scos de pe piaţă mărcile de ţigări mai puţin populare. De asemenea, a subcotat preţurile concurenţei şi a angajat mulţi oameni pe salarii mici. Mai mult, a semnat un contract cu compania Bonsack, pentru a restricţiona vânzările maşinăriilor de rulare automată către alte companii concurente.

    Până în 1898, Tobacco Company a eliminat aproape toată concurenţa şi începând cu 1910 s-a extins pe piaţa internaţională. Guvernul Statelor Unite a urmărit, însă, practicile comerciale ale Tobacco Company mai mulţi ani şi compania s-a confruntat cu procese întemeiate pe încălcări ale reglementărilor antitrust. După mai multe divergenţe cu legea, Curtea Supremă a stabilit că afacerile Tobacco Company deţin acorduri ilegale secrete şi promoţii publice false, iar pentru a încuraja concurenţa a decis ca gigantul tutunului să fie spart în patru firme mai mici: American Tobacco Company, Liggett & Myers, P. Lorillard şi R.J. Reynolds. Duke a rămas preşedinte al Tobacco Company, care reprezenta 40% din dimensiunea sa anterioară.

    Aşa că şi-a întreptat atenţia şi către afaceri din alte domenii: a investit masiv în centrale hidroelectrice şi a fondat, în 1905, Southern Power System. Până în 1927, a construit unsprezece fabrici. În acelaşi timp, a investit în fabrici de textile producătoare de bumbac şi lână, care primesc energia furnizată de către centralele hidroelectrice pe care le dezvoltase. Sistemul de alimentare a devenit, în cele din urmă, cunoscut sub numele de Duke Power Company.

    James Duke este cunoscut, de asemenea, ca un filantrop generos. În 1924, cu un an înainte să moară, a pus bazele Fundaţiei Duke, cu un buget de 40 de milioane de dolari, o mare parte din această sumă fiind îndreptată către Trinity College din Carolina de Sud, numită ceva timp mai târziu Duke University. Fundaţia s-a implicat şi în sprijinirea unor instituţii de învăţământ, organizaţii de îngrijire a sănătăţii şi case de copii sau biserici.
     

  • Cine este cea mai tânără miliardară din lume. Are doar 19 ani şi o avere de 1.200.000.000 de dolari – GALERIE FOTO

    Alexandra Andresen, 19 ani, a devenit cea mai tânără miliardară din lume cu o avere estimată la 1.2 miliarde de dolari, scrie Daily Mail. Tânăra din Norvegia a moştenit averea de la tatăl său Johan F. Andresen.

    Alexandra împreună cu sora ei Katharina, 20 de ani, au apărut pentru prima dată în catalogul Forbes cu cei mai tineri miliardari din lume. Surorile se află pe locul 1475 în clasamentul celor mai bogaţi oameni din lume.

    Familia lor şi-a construit averea în industria tutunului, stră-stră-străbunicul tinerelor înfiinţând cea mai mare companie producătoare de ţigări din Norvegia.

    Compania a fost vândută în 2005 pentru 500 de milioane de dolari, bani care au fost investiţi în proprietăţi şi în diferite fonduri hedge. Doi ani mai târziu, tatăl lor le-a dăruit celor două fiice 80% din acţiunile companiei Ferd Holdings.

    “Simt că am o mare responsabilitate. Pe de o parte simt că nu am făcut nimic să merit acestă avere, pe de altă parte vreau să dezvolt compania şi să devină şi mai bună. Găsirea unui mod de a da ceva înapoi (n.r comunităţii, oamenilor) este dificilp. Faptul că familia mea are resurse financiare mi-a oferit multe oportunităţi de dezvoltare, dar banii nu sunt suficienţi pentru a reuşi”, se arată într-un interviu pe pagina companiei Ferd Holdings.

    Al treilea cel mai tânăr miliardar este Gustav Magnar Witzoe, 22, tot norvegian. “Averile celor trei sunt moştenite, dar este uimitor faptul că cei mai tineri miliardari din lume sunt norvegieni”, a declarat Kerry Dolan, editor Forbes, pentru The Telegraph.

    Cel mai bogat om de pe planetă, potrivit Forbes, este în continuare Bill Gates cu o avere de 75 de miliarde de dolari, urmat de Amancio Ortego, fondator Zara, şi de omul de afaceri Warren Buffet. 

  • Cum au reuşit doi antreprenori să facă un club de business din lame de ras şi să câştige un miliard de dolari în 5 ani

    Recenta achiziţie a companiei de produse de îngrijire masculină Dollar Shave Club de către gigantul din industria bunurilor de larg consum Unilever pentru suma de un miliard de dolari ar trebui să le dea fiori concurenţilor, dar şi oricărei alte companii, consideră New York Times.

    Dollar Shave Club reprezintă, prin modelul său de afaceri, un exemplu al modului în care progresul tehnologic determină schimbări în structura unei companii, permiţându-i acesteia să funcţioneze cu mult mai puţini angajaţi decât una obişnuită, afirmă cotidianul citat.

    Fondată în 2011 de doi întreprinzători, Dollar Shave Club a apărut ca o soluţie pentru bărbaţii care doreau să cheltuiască mai puţin pe aparetele de ras de unică folosinţă, pe o piaţă dominată de Gillette. Compania le propunea acestora să se înscrie în clubul său online pentru a primi lunar produsele dorite la un preţ mai mic decât cel din magazinele tradiţionale, iar ca să-şi prezinte oferta a apelat la un clip publicitar amuzant pe YouTube. Clipul a fost vizionat de peste 20 de milioane de ori, comenzile ducând veniturile Dollar Shave Club la mai mult de 240 de milioane de dolari.

    A urmat apoi finanţarea din partea fondurilor de investiţii cu capital de risc, compania atragând peste 160 de milioane de dolari, ceea ce i-a permis să-şi crească cota de piaţă la 8% şi să-şi extindă oferta de produse de îngrijire personală, intrând în cele din urmă în atenţia Unilever, care a achiziţionat-o pentru a concura şi pe acest segment cu Procter & Gamble, deţinătorul Gillette din 2005, în urma unei tranzacţii de 57 de miliarde de dolari.

    Modelul de afaceri al Dollar Shave Club însă nu este cel al unui producător tradiţional din domeniu, compania neavând nici fabrici, nici centru de distribuţie. Aparatele de ras pe care le vinde sunt cumpărate de la producătorul sud-coreean Dorco, iar de distribuţie se ocupă o altă firmă, ceea ce i-a permis să deservească trei milioane de membri cu numai 190 de angajaţi, ocupându-se doar de crearea unui brand şi de relaţii cu clienţii.

    Compania a ştiut să profite de globalizare şi de Internet, utilizând serviciile online puse la dispoziţie de Amazon, ca mulţi comercianţi online, publicitatea gratuită pe YouTube şi posibilitatea de a colabora cu producători din alte părţi ale lumii, creând loialitate faţă de brandul său şi reuşind să câştige cotă de piaţă în lupta cu Gilette, concurent al cărui model de afaceri presupune dependenţa faţă de retaileri. Strategia sa se asemeană cu cea utilizată de Airbnb în industria hotelieră sau de Uber în domeniul transportului de persoane.

    Pe viitor, consideră publicaţia citată, va creşte numărul de companii inovatoare, capabile să perturbe piaţa pe care activează, ca Dollar Shave Club, concurenţilor tradiţionali nerămânându-le altceva de făcut decât să plătească sume impresionante pentru a le achiziţiona.  

  • Cum au revoluţionat patru studenţi o industrie. Compania lor a înregistrat un venit de 100 de milioane de dolari anual

    Patru studenţi, supăraţi pe faptul că ochelarii de vedere erau extrem de scumpi, s-au gândit să revoluţioneze o industrie, unde Luxottica controla 80% din piaţa dispozitivelor de corecţie a vederii.

    Ochelarii oferiţi de Luxottica se vindeau cu 500 de dolari, însă cei patru aveau să vândă o pereche de ochelari cu 95 de dolari şi, în plus, la fiecare tranzacţie compania lor ar dona o pereche de ochelari ţărilor nevoiaşe, în curs de dezvoltare. “Mereu am considerat că ochelarii sunt un articol medical. În mod firesc, am presupus că, dacă îi cumpăram de la un doctor, exista o justificare a preţului”, a declarat Dave Gilboa. Acesta a analizat afacerile Luxottica şi a decis că “nimic din costul bunurilor nu justifica preţul” şi a ajuns la concluzia că Luxottica umfla preţul foarte mult. 

    Cei patru studenţi la Wharton School of business (Neil Blumenthal, Dave Gilboa, Andy Hunt şi Jeff Raider) s-au întrebat de ce nimeni nu vinde ochelari online. S-au uitat la modul în care Zappos a transformat piaţa de încălţăminte vânzând pantofi online. Aşadar s-au gândit să vândă şi ei ochelarii online. Prietenii au fost sceptici la auzul acestei idei şi le spuneau că nimeni nu ar fi cumpărat ochelari de pe internet, în special datorită faptului că trebuia să-i probeze mai întâi.

    Gândidu-se la acest lucru au decis să lase clienţii să comande cinci perechi pe care le putea proba pe gratis.

    Cei patru au numit compania Warby Parker, combinând numele purtate de două personaje create de scriitorul Jack Kerouac.

    Planul lor era să vândă două perechi de ochelari pe zi, dar când revista GQ, la doi ani distanţă de la apariţia ideii, i-a numit “compania Netflix în domeniul dispozitivelor de corectare a vederii” şi-au atins targetul primului an în mai puţin de o lună şi 20.000 de clienţi pe lista de aşteptare. Abia în nouă luni au putut satisface întreaga cerere.

    Mai mult de atât, publicaţia Fast Company i-a numit ca fiind cea mai inovatoare companie din lume din 2015. Câştigătorii precedenţi au fost giganţi precum Google, Nike sau Apple.

    În doar cinci ani, cei patru prieteni au construit o companie ce şi-a făcut loc pe o piaţă dominată de un jucător, au dăruit peste un milion de perechi de ochelari oamenilor nevoiaşi, iar compania lor a înregistrat un venit anual de 100 de milioane de dolari şi a fost evaluată la peste 1 miliard de dolari.


     

  • La Brexit, britanicii au votat împotriva căpşunelor şi a smântânii

    Semn clar de deficit de forţă de muncă în agricultura britanică: ferma englezească ce a alimentat cu căpşune timp de peste 20 de ani mulţimile care asistă la meciurile de tenis de la Wimbledon îşi traduce ofertele de joburi de pe website-ul său în română şi bulgară, scrie Bloomberg.

    După decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană, determinată în parte de nemulţumirea puternică privitoare la nivelurile imigraţiei, situaţia ilustrează de asemenea riscurile pe care le întrevede o industrie care a devenit dependentă de muncitori străini.

    Hugh Lowe Farms aduce muncitori din Europa Centrală şi de Est pentru a produce 28 de tone de căpşune consumate în fiecare vară la campionatele britanice de tenis. Iar aceasta nu este singura.

    „Depindem clar de forţa de muncă din afară, în general din ţări cu rate mai ridicate ale şomajului şi salarii mai mici“, spune Nicholas Marston de la Berry Gardens. Aproximativ jumătate din locurile de muncă din industria de 600 milioane de lire sterline (800 milioane $) a bacelor sunt sezoniere şi „neatractive pentru britanici“, spune acesta.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Aroganţă dusă la extrem: a cheltuit 500.000 de dolari pe o petrecere la care a venit însoţit de femei ţinute în lesă – GALERIE FOTO

    Travers Beynon s-a născut în Melbourne în 1972 şi este moştenitorul unui imperiu de miliarde de dolari în industria tutunului, FreeChoice. El a urmat colegiul de băieţi Clairvaux, preluând apoi frâiele companiei care controlează peste 200 de magazine în Australia.
     
    A pozat ca model în anii ’90, iar renumele l-a ajutat să se căsătorească cu o câştigătoare de Miss World. Şi-a creat o reputaţie de playboy, dar a ajuns să dea dovadă de un misoginism dus la extrem. Autoporeclit The Candyman, Travers Beynon a strâns peste 200.000 de urmăritori pe contul său de Instagram. I se mai spune, printre altele, şi noul Hugh Hefner.
     
    Organizează petrecere extravagante cheltuind chiar şi 500.000 de dolari pe o singură petrecere la vila sa “The Candyshop Mansion”. De cele mai multe ori acesta este înconjurat de femei îmbrăcate sumar şi de câteva ori a apărut conducând mai multe femei ţinute în lesă.

    Pentru ca expunerea opulenţei să fie perfectă el se pregăteşte să fie vedeta propriului său reality show.