BusinessMagazin

Tag: productie

  • Patronat: Vânzările de lactate produse în România au scăzut cu 25% în ultimele două luni

    “Vânzările de lapte produs în România merg foarte prost în ultimele două luni şi au scăzut cu 25% faţă de intervalul septembrie-octombrie 2013. De vină sunt scăderea puterii de cumpărare, care a diminuat consumul, dar, în primul rând, cantităţile mai mari de produse intrate pe piaţa românească din UE, la preţuri mici, după embargoul impus de Rusia”, a spus preşedintele patronatului din industria laptelui.

    El a afirmat că, din acest motiv, producătorii de lapte au ajuns să rămână în depozite cu stocuri de marfă mai mari decât în oricare dintre ultimii ani.

    “Sunt multe ferme mari cu stocurile până la tavan. Cele 150 de fabrici de lactate din România au pe stoc marfă pentru şase luni, în special lapte praf, caşcavaluri şi brânzeturi”, a adăugat Cojocaru.

    Oficialul patronatului se teme că numărul fermelor va scădea drastic în următorul an, pentru că procesatorii români încep să piardă competiţia cu cei din UE, care vin cu preţuri mai mici.

    “A scăzut mult producţia de lapte în această toamnă. Ne omoară embargoul, pentru că vine lapte din străinătate, din ţări care înainte exportau în Rusia“, a spus Claudiu Frânc, preşedintele Federaţiei Crescătorilor de Bovine din România.

    Potrivit unor surse din retail, nu doar vânzările de lactate româneşti s-au diminuat, ci întreaga piaţă a laptelui a scăzut în acest an. Astfel, vânzările de lactate sunt, în primele zece luni ale acestui an, mai mici cu 5-7% faţă de cele înregistrate în perioada similară din anul trecut.

    Potrivit APRIL, piaţa lactatelor este estimată la peste 880 de milioane de euro. Cei mai importanţi producători la nivel naţional sunt Danone, Albalact, Friesland, Olympus, Delaco şi Hochland.

  • Dacă este vineri, este film: Into Dusk, o dramă pe fundal SF

    Urmăriţi aici Into Dusk:

     

  • Preţul la cacao în luna septembrie a urcat cu 30%; Ebola scumpeşte ciocolata

    Fluctuaţiile majore ale preţului la cacao pot afecta puternic producătorii de ciocolată, însă jucătorii din domeniu iau măsuri pentru a răspunde acestei probleme. “Preţurile la cacao sunt extrem de volatile: adesea ele ating un punct maxim din cauza scăderii ofertei ca urmare a vremii nefavorabile, a epidemiilor şi a problemelor de ordin politic din ţările tropicale unde se concentrează producţia. Experienţa însă ne arată că, pe măsură ce producţia îşi revine în anii următori, preţurile scad din cauza costului scăzut al mâinii de lucru din principalele ţări producătoare din Africa de Vest şi Indonezia”, explică John Hawksworth, economistul şef al PwC.

    Preţurile la cacao s-ar putea majora în anii următori datorită creşterii constante a cererii de ciocolată şi a produselor pe bază de cacao din SUA, America Latină, Europa şi Asia care va duce la probleme de furnizare din partea unor mari ţări producătoare precum Costa de Fildeş şi Ghana.

    Însă dacă aceste preţuri crescute încurajează mai multe investiţii în noile plantaţii de cacao, ceea ce va duce la o ofertă sporită, preţul boabelor ar putea din nou scădea abrupt în anii 2020, aşa cum s-a întâmplat în anii 1980 în urma creşterii vertiginoase a preţului la cacao din deceniul precedent. Atât pentru decidenţii politici cât şi pentru companiile producătoare, provocarea va consta în a reduce diferenţele dintre extremele ciclului preţului la cacao, care pot dăuna micilor fermieri ce asigură aproximativ 90% din producţia mondială de cacao”, a adăugat John Hawksworth.

    Conform raportului din 2012 Cocoa Barometer, aproape 90% din totalul boabelor de cacao este produs în mici ferme de familie, iar aproximativ 20 de milioane de mici proprietari şi muncitori din mediul rural depind în mod direct de producţia de cacao pentru a se putea întreţine. Cartografierea şi colectarea datelor de la aceste ferme îi ajută pe proprietari să îşi îmbunătăţească recolta prin optimizarea randamentului agricol.

    “Vârsta arborilor de cacao şi spaţiul lăsat în jurul acestora, fertilizatorii utilizaţi, precum şi schimbările din practicile agricole, toate au impact asupra producţiei şi ofertei de cacao. Investiţii precum cele în instruirea fermierilor şi asigurarea unor prime pentru culturile sustenabile erau realizate rar în Africa de Vest în urmă cu doar trei ani, însă acum sunt frecvente. Aceste iniţiative susţin atât fermierii, cât şi industria, în dezvoltarea unei viziuni sustenabile a practicilor agricole, pe termen lung, care să ia în considerare schimbarea condiţiilor de mediu, economice şi tehnologiei agricole”, spune Mathieu Guemas de la GeoTraceability. GeoTraceability, companie achiziţionată de PwC în aprilie 2014, a facilitat colectarea datelor de pe plantaţiile de cacao ale 83.000 de fermieri, de pe 114.000 hectare de teren cultivat cu arbori de cacao din Ghana, Nigeria, Ecuador, Peru şi Indonezia.

  • Au trecut 100 de ani de cand a inceput productia de ciment la Fieni

    Vezi infograficul la dimensiune mare aici.

    Umbrela multinaţionalelor a fost pentru fabricile care mai produc şi acum un colac de salvare, având acces la banii de investiţii, forţă de promovare şi pieţe mai mari. Grupul german Carpatcement Holding are în portofoliu trei fabrici de ciment pe plan local, dintre care cea de la Fieni (Dâmboviţa) este prima unitate de producţie de acest fel de pe piaţa românească, fiind înfiinţată la 1914.

    ”Un brand cu tradiţie conferă încredere şi stabilitate”, completează Florian Aldea, preşedinte – director general, al Carpatcement Holding avantajele unei istorii îndelungate de producţie.”Faptul că deţinem fabrica de ciment cu cea mai îndelungată istorie din România ne aduce multiple beneficii, dar şi responsabilităţi. Pe de o parte avantajele se regăsesc în renumele şi tradiţia locului, iar pe de altă parte au fost necesare investiţii majore pentru modernizare”, arată Aldea. Concret, fabrica de la Fieni, care funcţionează neîntrerupt de 100 de ani, a atras investiţii de 90 de milioane de euro, din care aproximativ 11 milioane de euro este valoarea totală a investiţiilor de mediu.

  • JTI ar putea muta în România producţia de ţigări din Irlanda şi Belgia

    Compania japoneză a prezentat marţi o propunere de reorganizare a activităţilor de producţie dintr-o serie de ţări europene, prin care intenţionează să îşi îmbunătăţească operaţiunile.

    “Mediul economic dificil, accizele mari şi comerţul ilicit cu produse din tutun au dus la scăderea volumului de vânzări în mai multe ţări cheie din Europa. La acestea se adaugă necesitatea de a ne conforma cu cele mai recente schimbări legislative din domeniu, precum varianta revizuită a Directivei EU pentru Produsele din Tutun (TPD2). Toate acestea ne-au determinat să ne reanalizăm activităţile de producţie“, se arată în comunicatul companiei japoneze.

    JTI propune închiderea unităţilor din Lisnafillan (nordul Irlandei) şi Wervik (Belgia) şi mutarea producţiei de ţigări şi tutun în alte fabrici din Europa, posibil în România şi Polonia. Producţia de la fabrica din Tier (Germania), cu excepţia produselor destinate companiei americane Ploom, ar urma să fie de asemenea relocată în cadrul programului de restructurare.

    Planul de restructurare, care va afecta aproximativ 1.100 de angajaţi din statele membre UE, ar urma să se desfăşoare în mai multe etape, iar procesul de închidere a unităţilor de producţie va fi implementat între 2016 şi 2018.

    Detaliile financiare vor fi prezentate ulterior, după consultări cu reprezentanţii angajaţilor şi cu autorităţile europene, potrivit comunicatului.

    JTI este membră a grupului Japan Tobacco (JT), unul dintre cei mai mari producători mondiali de produse din tutun. JTI comercializează mărci precum Winston, Camel şi Mild Seven. Portofoliul companiei include şi mărcile internaţionale Benson & Hedges, Silk Cut, Sobranie of London, Glamour şi LD.

    JTI a fost prima companie multinaţională de tutun care a început să producă în România, în 1994, la un an după ce a început activităţile locale prin importul ţigaretelor Camel produse în Germania. JTI România are aproximativ 1.000 de angajaţi.

  • Teraplast: ”Fiind o industrie specializată, know-how-ul este extrem de important, iar formarea oamenilor durează câţiva ani”,

    Parteneriatele cu companii mari au făcut diferenţa şi în cazul istoriei Teraplast, o companie înfiinţată în urmă cu aproape 120 de ani, la Bistriţa. În 1896 a fost înfiinţată la Bistriţa o unitate de producţie a plăcilor ceramice, în atelierul unui meşter sas. Încă primii ani de după revoluţie, Teraplast a încheiat un parteneriat strategic cu compania maghiară Gemenc Plast, cu activităţi similare. Capitalismul a adus pentru Teraplast o serie de momente cheie în dezvoltare, iar în prezent grupul Teraplast deţine capacitatea de a furniza pe piaţa materialelor de construcţii sisteme de scurgere, canalizare şi aducţiune, sisteme de amenajări interioare, sisteme de tâmplărie termoizolantă sau sisteme de închidere exterioară cu panouri termoizolante.

    Principalele avantaje ale unei fabrici cu tradiţie, spun reprezentanţii companiei, vin din experienţa acumulată de-a lungul anilor, atât în ce priveşte procesele, cât şi oamenii. ”Fiind o industrie specializată, know-how-ul este extrem de important, iar formarea oamenilor durează câţiva ani”, conform oficialilor Teraplast. Principalul dezavantaj, adaugă tot ei, este că o unitate de producţie veche are nevoie de investiţii substanţiale pentru modernizare şi retehnologizare; Teraplast a investit aproximatic 50 de milioane de euro pe parcursul ultimilor zece ani. Investiţiile în retehnologizare, explică reprezentanţii companiei, s-au derulat în două etape: o primă etapă în perioada 2004-2006 când s-au investit aproximativ 16 milioane de euro în modernizarea liniilor de producţie şi a doua etapă în perioada 2008-2011, când toate facilităţile de producţie au fost relocate din zona rezidenţiala a oraşului Bistriţa într-un parc industrial, dezvoltat de grupul Teraplast în apropierea oraşului. Pentru relocare s-au cheltuit aproximativ 26 de milioane de euro, incluzând bugetele alocate pentru lucrările de infrastructură, construcţia noilor fabrici, utilarea tehnologică a acestora, relocarea liniilor de producţie din Bistriţa, achiziţionarea unor noi linii de producţie, amenajarea spaţiilor logistice şi de depozitare. Pentru anul în curs, previziunile companiei se referă la o cifră de afaceri de 230,6 milioane de lei, faţă de 226,6 milioane de lei în 2013.

  • Transformarea Dacia. Una dinte cele mai nefiabile maşini din lume a ajuns la standardele internaţionale ale Renault

    Cea mai mare provocare a francezilor din momentul în care au preluat pachetul majoritar de acţiuni de la Automobile Dacia, în septembrie 1999, era acela de a transforma uzina din Mioveni într-una la standarde vest-europene, iar de la producţia unei maşini „naţionale“ să ajungă la una ce să poată fi exportată pe cele mai exigente pieţe auto din lume, cum ar fi Franţa, Germania sau Marea Britanie.

    „Din punctul de vedere al producţiei, Dacia aproape a închis acum decalajul faţă de restul uzinelor din cadrul Grupului Renault. Acum diferenţa în ceea ce priveşte performanţele sale, pornind de la calitate, productivitate la număr de angajaţi, dintre Mioveni şi cele mai performante uzine Renault este mai mică“, este de părere Nicolas Maure, directorul general şi preşedintele consiliului de administraţie al Automobile Dacia. Maure a preluat conducerea Automobile Dacia la începutul acestui an, dar în România a mai lucrat între anii 2006 şi 2008 ca director pentru uzina producătoare de motoare şi cutii de viteze a francezilor de la Mioveni.

    Între anul 2000, primul întreg de la preluarea Automobile Dacia de către Renault, şi anul record 2013, afacerile companiei au urcat de 18 ori, iar producţia de şapte ori, în timp ce numărul angajaţilor a rămas aproape acelaşi. În jurul Mioveniului a fost dezvoltată o adevărată industrie.

    Seria recordurilor stabilite de Automobile Dacia în 2013 continuă cu cifra de afaceri de 4,16 miliarde de euro, în creştere cu 45% comparativ cu 2012, în timp ce businessul total al Grupului Renault în România se apropie puternic de pragul de 5 miliarde de euro, faţă de 3,92 miliarde de euro în 2012. Cifra include toate diviziile grupului francez în România, de la Renault Commercial Roumanie, divizia de importuri şi vânzări pentru mărcile Dacia, Renault şi Nissan, la uzinele producătoare de motoare, cutii de viteze, centrul de design şi cel de inginerie Renault Technologie Roumanie.

    La începutul anului acesta, Dacia anunţa un alt record, cel legat de producţie. La Mioveni s-au asamblat anul trecut 342.610 de maşini, cel mai ridicat nivel atins vreodată în uzina românească, marcând un avans de 16% faţă de anul precedent.

    Un record reprezintă şi faptul că nu mai puţin de 17% din maşinile asamblate lângă Piteşti în 2013 reprezintă modele Renault, iar din total producţie modelul Renault Symbol reprezintă 16%, diferenţa de circa un pro-cent reprezentând alte modele cu siglă Renault precum Sandero, Logan sau Duster. Spre comparaţie, în 2012 brandul Renault reprezenta 7,6% din totalul pro-ducţiei Automobile Dacia, creşterea datorându-se în mare parte modelului Symbol,  producţia sa fiind mutată din Turcia în România odată cu lansarea unei noi generaţii.

    În 1999, fabrica nu respecta nici măcar standardele de bază ale Renault, pornind de la curăţenie, calitate, eficienţă economică: „Ce au făcut cei de la Dacia în 1999 a fost tot ce au putut mai bine cu resursele pe care le aveau la dispoziţie atunci. În primii ani de viaţă ai uzinei au fost instruiţi de Renault, baza a fost acolo, dar începând cu anii ’80 au pierdut teren în faţa industriei vest-europene după ce au rămas fără repere şi fără bani. În 1999 compania era într-o stare precară şi avea nevoie de o preluare“, explică Nicolas Maure, care este cel de-al cincilea director general al Dacia de la preluarea uzinei de către Renault. Primii cinci ani au fost cei de bază şi ultimii zece ani cei în care s-a realizat transformarea.

    „În cadrul Alianţei Renault-Nissan avem o gradare a tuturor celor peste 30 de uzine la nivel mondial. În trecut eram în a doua parte a clasamentului. Acum suntem în prima parte. În finalul primei părţi, dar în prima. Noi ne-am propus să fim în topul uzinelor Alianţei şi acolo vom ajunge în următorii trei ani“, a subliniat Maure.

  • Horaţiu Ţepeş: în vară am produs la capacitate maximă, în trei schimburi

    Bilka, lider pe piaţa autohtonă de acoperişuri, încheie primele 9 luni ale anului cu o cifră de afaceri de peste 100 milioane de lei, în creştere cu 34 de procente comparativ cu aceeaşi perioadă a lui 2013. Peste 3 milioane de mp de învelitori metalice au fost produse şi comercializate în această perioadă de Bilka.

    ”Creşterea de 34% înregistrată în primele nouă luni ale acestui an confirmă aşteptările noastre cu privire la numărul mare de acoperişuri ce necesită înlocuirea imediată. Chiar dacă nu au fost demarate noi lucrări de construcţii sau proiecte de anvergură, în domeniul nostru cerere există şi vine în mare parte din renovări, peste jumătate din totalul cererilor înregistrate de noi. Considerăm vara lui 2014 ca fiind cea mai bună din istoria companiei”, a declarat Horaţiu Ţepeş, proprietar Bilka.

    Piaţa de acoperişuri s-a ridicat în 2013 la 27 milioane mp, 62% fiind reprezentată de acoperişurile metalice. Pentru 2014 compania estimează o creştere similară celei din 2013, de 5 procente şi o creştere de 2-3 procente a ponderii acoperişurilor metalice în totalul pieţei de acoperişuri.

    „Anul acesta în lunile de vară am produs la capacitate maximă, în trei schimburi, în unele zile ieşind pe porţile fabricii peste 200 acoperişuri. Asta se datorează eforturilor şi investiţiilor realizate în cei 7 ani de existenţă. La noi vânzările sunt impulsionate de un complex de factori: capacitate de producţie optimă, sistem logistic performant, gamă largă de produse, distribuţie la nivelul întregii ţări şi echipa care reuşeşte să coordoneze aceste elemente”, a declarat Horaţiu Ţepeş.

    Bilka continuă seria investiţiilor demarate la începutul lui 2014 care fac parte dintr-un plan investiţional de amploare, cu finalizare în 2016, şi care se ridică la aproximativ 5 milioane de euro.

    ”Investiţiile realizate anul acesta se ridică la 2,5 mil euro. O parte din această sumă a fost accesată pentru achiziţionarea şi renovarea platformei Romlag Braşov care este în plină desfăşurare. O altă parte din investiţii este reprezentată de achiziţionarea a trei noi linii de producţie: două linii de ţiglă metalică care au crescut capacitatea de producţie pentru ţigla metalică Clasic cu 60% şi o linie de accesorii pentru acoperiş. Acum avem în curs investiţia pentru o nouă linie de accesorii pentru sistemul pluvial, proiect pentru care am accesat şi fonduri europene”, a precizat Horaţiu Ţepeş.

    Bilka a înregistrat în 2013 afaceri de 104 milioane de lei. Fabrica din Braşov are în prezent mai multe hale de producţie şi depozitare care acoperă o suprafaţă de peste 45.000 mp. Pe poarta fabricii au ieşit doar anul trecut peste 3,2 milioane mp de ţiglă metalică. Liniile de producţie sunt complet automatizate, bazându-se pe cele mai noi tehnologii existente la nivel mondial.

  • Lukoil vrea să învie cel mai bun ulei de motor din perioada comunistă, uitat de români în ultimii 25 de ani

    Felix Dragu enumeră repede numele principalilor săi concurenţi: Total, Chevron, Repsol, Castrol, Prista Oil, Mol. Se raportează la ei cu multă seriozitate, aceştia fiind motivul pentru care produsele sale au deocamdată doar 20% dintr-o piaţă care nu creşte foarte repede şi pe care o cunosc în detaliu doar specialiştii, fie ei producători de ulei, inginerii din fabrici, producători de maşini sau mecanicii din service-urile auto. Piaţa de uleiuri din România continuă să scadă de câţiva ani încoace, odată din cauza problemelor economice, dar în special pe fondul performanţei mai bune a uleiurilor, care au o durată de viaţă mai lungă decât în trecut.

    În 2006, când Lukoil separa fabrica de ulei în vederea câştigării de cotă de piaţă, volumul total al pieţei era de 180.000 de tone, după cum arată datele Lubrichem, Patronatul Producătorilor şi Importatorilor de Lubrifianţi, Chimicale şi Accesorii Auto. În 2008, piaţa s-a contractat până la 160.000 de tone, pentru ca din 2010 să se menţină la un volum de 100.000 de tone. Dintre acestea, aproximativ 70.000 de tone reprezintă piaţa industrială. La un preţ mediu de 2.000 de euro pe tonă, vorbim despre o piaţă de 200 de milioane de euro.

    Dragu lucrează în Lukoil de la sfârşitul anilor ’90. S-a angajat imediat după facultate ca economist la rafinăria Petrotel Lukoil, s-a mutat apoi la Bucureşti şi a condus divizia de raportare financiară a Lukoil România, iar din 2007 s-a mutat pe poziţia de CFO la Lukoil Lubricants Eastern Europe.

    Conducerea rafinăriei Petrotel Lukoil a decis în 2006 să separe producţia de ulei de rafinărie. În 2005, această măsură fusese luată în rafinăriile grupului din Rusia, fiind apoi urmată de toate rafinăriile din grup. „Lukoil a separat divizia de uleiuri pentru a căuta separat soluţii şi resurse pentru noi tehnologii pe această piaţă care diferă de cea a produselor albe“, explică Felix Dragu, care ocupă de anul trecut funcţia de director general al companiei. Din 2005, Lukoil Lubricants a urcat pe locul 7 în topul internaţional al producătorilor de ulei dominat autoritar de Shell, Mobil sau Chevron.

    Divizia din România, care coordonează un cluster regional de zece ţări (Bulgaria, Serbia, Croaţia, Muntenegru, Grecia, Cipru, Albania, Malta, Macedonia, Italia), livrează deocamdată cea mai mare parte a producţiei pe piaţa locală, unde merg 70% din cele 40.000 de tone produse anual la fabrica din Ploieşti. Facilitatea de producţie a Lukoil Lubricants Eastern Europe se află la Ploieşti, în incinta rafinăriei.

    De la separarea producţiei, Felix Dragu spune că singurele relaţii comerciale dintre cele două fabrici „sunt că noi luăm de la ei curent electric şi utilităţi, iar noi le vindem ulei“. În fabrică lucrează acum 99 de persoane, dintre care 80% sunt în zona de producţie şi restul administrativ şi vânzări, iar aceştia scot pe piaţă o gamă de 140 de produse constante, dintre cele 600 ale grupului Lukoil. „Gama noastră este compusă din produse regionale, specifice pentru un anumit tip de climă şi consum din clusterul nostru. Practic, noi producem pentru clusterul nostru, care este Europa“, spune Felix Dragu. Cea mai importantă parte a producţiei, 70%, merge în România, unde cota de piaţă a companiei este de 20%, în Bulgaria, unde cota de piaţă este de 11%, dar şi în toată reţeaua de benzinării a Lukoil din Europa. După cum spune Felix Dragu, vânzările de ulei din benzinării reprezintă o parte foarte mică din vânzări, fiind considerate vânzări de urgenţă. De asemenea, directorul LLK Eastern Europe crede că vânzările de ulei din hipermarketuri se vor reduce mult, deoarece şoferii care îşi schimbă singuri uleiul devin o excepţie.

  • Noua mobilitate urbană. Trotineta, scuterul, skateboardul şi segway-ul au devenit cool


    Sorin Kertesz, fondatorul Biciclop, a venit la interviu pe o bicicletă atipică: verde, în formă de triunghi, pliabilă. Îmi spune că se numeşte Strida şi costă cam 500 de euro. Există şi modele mai scumpe, de la 600-800 de euro. „Din cauza designului şi a formei mai ciudate, sunt alese de oameni cât mai avangardişti, mai progresivi, oameni mai înclinaţi mai mult spre design sau pur şi simplu sunt cei care vor să aducă ceva nou, diferit.“ Sorin Kertesz a început afacerea cu biciclete chiar odată cu debutul crizei, în 2008, după ce a lucrat în domeniul consultanţei de business şi management, mai întâi la Banca Mondială, apoi în cadrul companiei de consultanţă Accenture.

    A ales să lanseze businessul după ce, în căutarea unei biciclete pe care să o dăruiască unei prietene, a observat că nu existau magazine specializate pe astfel de produse. Biciclop este importator şi distribuitor al unor branduri vestice şi realizează cea mai mare parte a afacerilor din magazinul plasat pe Calea Dorobanţilor. De un an, are  marca proprie, Deoras, „un mix între bicicletele de şosea şi cele de oraş“. A ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de 400.000 de euro şi speră să atingă milionul în doi ani. Modelul acesta atipic oferă, potrivit lui, o poziţie mai corectă decât pe alte biciclete pentru deplasarea în oraş. „Pliabilele oferă cea mai corectă poziţie, cu spatele drept, care te avantajează în oraş nu doar din cauze biologice, ci şi pentru că eşti mai sus, vezi mai bine peste maşini în trafic şi eşti şi tu mai bine văzut, îţi creşte siguranţa faţă de o cursieră, de pildă, unde nu eşti văzut foarte bine“, observă Sorin Kertesz.

    Poziţia este una din diferenţele esenţiale dintre o bicicletă de oraş, o cursieră sau una de munte şi e diferenţa cel mai mult sesizabilă pentru utilizatori, aspect mai greu de înţeles de majoritatea bicicliştilor români care, din cauza infrastructurii, îşi cumpără biciclete tip mountain bike pentru a merge prin oraş. „Dacă ne uităm la străzile din Amsterdam, Copenhaga, Germania, vedem că aproape toate bicicletele de pe stradă sunt citybike-uri, la noi sunt predominant mountain bike-uri“, spune antreprenorul. Pe piaţa autohtonă intervine şi slaba putere de cumpărare: în 10% din cazuri utilizatorul vrea să iasă şi off-road în timpul liber, iar majoritatea nu îşi permit o a doua bicicletă. Astfel, dacă la începutul firmei s-a concentrat exclusiv pe vânzarea de biciclete de oraş, după modelele vestice, acum în magazinele sale se găsesc şi modele mountain bike. El încearcă totuşi să le explice clienţilor diferenţele în momentul cumpărării.

    Trendul mersului cu bicicleta în oraş a căpătat avânt odată cu criza, pe fondul problemelor financiare, al creşterii preţului carburantului, dar şi al modei. În 2010, o copertă a Business Magazin analiza „România pe bicicletă“, moment în care un sfert dintre gospodăriile româneşti aveau bicicletă. Lipsa unor date ale Institutului Naţional de Statistică ne îndeamnă să ne uităm spre studiul realizat la nivel european în 2012 de Asociaţia Europeană a Producătorilor de componente pentru biciclete Coliped, din care aflăm că în România s-au vândut în 2012 circa 380.000 de biciclete noi, număr ce întrece de departe înmatriculările de maşini, aflate la 66.435 de unităţi, în cel de al cincilea an de scădere consecutivă a vânzărilor auto.

    România este în continuare întrecută de ţări precum Austria (410.000 de biciclete vândute), Belgia (450.000 de biciclete vândute), Olanda (1,03 milioane de biciclete vândute) sau Germania (aflată în fruntea clasamentului cu 3,966 milioane biciclete vândute). Totuşi, afacerile din domeniul bicicletelor au mers bine şi în România: firmele specializate pe velo au înregistrat vânzări în creştere şi şi-au diversificat oferta de produse şi servicii, de la accesorii până la biciclete care costă cât o maşină. Totuşi, chiar dacă bicicliştii de pe străzile oraşelor par mulţi, procentul lor ne plasează printre ultimele locuri din Uniunea Europeană la capitolul vânzări. Stăm mult mai bine cu producţia: în 2012, în România au fost produse 450.000 de biciclete, echivalentul a 3,9% din producţia totală a UE.

    Statisticile mai arată că România stă mai bine la producţia de componente şi accesorii pentru biciclete, capitol care o situează pe locul al treilea în UE, după Italia şi Germania, cu vânzări de 200 milioane de euro, aproximativ 10% din vânzările UE. Iar trendul este ascendent: compania NextCity, care asamblează zilnic 2.000 de biciclete la Reşiţa pentru grupul francez Decathlon, va începe anul viitor construcţia celei de-a doua fabrici din România, în Haţeg, judeţul Hunedoara, urmând să angajeze 950 de oameni. Fabrica actuală din Reşiţa a avut anul trecut afaceri de 21 mil. lei (plus 22% faţă de 2012) şi are 350 de salariaţi. Rezultatele financiare poziţionează unitatea de producţie din Reşiţa pe locul patru în topul celor mai importanţi producători de biciclete din România, după Mechrom Industry (parte a grupului italian Campagnolo), Madirom Prod (compania prin care Decathlon asamblează în România biciclete în parteneriat cu NextCity) şi Eurosport DHS.