BusinessMagazin

Tag: taxe

  • Adrian Vasilescu, BNR, este revoltat: Cum să-ţi plătesti taxele mai complicat, mai incomod şi cu comision… un pachet de nervi

    Încearcă, la ghişeul.ro, plata impozitului pe 2021…! E complicat, dar nu digitalizarea e de vină!

    Am învăţat, din istorie, că fără excepţie crizele vin şi pleacă.  După ce, adesea, aduc şi schimbări de adâncime în stilul de viaţă. Amprenta crizei actuale este revoluţia digitală. Care s-a impus cu o viteză şi cu o forţă necunoscute vreodată în istorie.
    Cum s-a produs miracolul? De vreo câteva decenii, de când tot vorbim despre societatea informaţională, paşii au fost puţini şi timizi. Şi iată că într-un singur an, 2020, sub constrângerea crizei actuale, lumea toată a făcut – deodată! – două schimbări care, de obicei, sunt  făcute în etape lungi, distanţate una de alta: acumulările cantitative şi saltul calitativ. A intervenit motorul care dintotdeauna, în istorie, a grăbit timpul: NEVOIA! Şi aşa cum a fost posibil ca, în numai câteva luni, marile centre ale ştiinţelor medicale din toată lumea să coopereze şi să realizeze un vaccin care, în împrejurări normale, ar fi înghiţit ani buni de cercetare, tot în câteva luni a devenit realitate si Revoluţia Digitală! O realitate care va schimba lumea!

    Îndrăznesc să susţin că şi societatea românească, într-o măsură considerabilă, a reuşit – şi aş sublinia: în mod deosebit cu aportul capitalului privat!  – a reuşit, repet, să se angajeze în acest mars global al Revoluţiei Digitale şi să păstreze cât de cât cadenţa cu tot ce se întâmplă pe planetă. Şi, ca întotdeauna în istorie, şi la noi în avangardă a fost comerţul. A fost în avangardă nu numai în sensul că a deschis balul, dar a reuşit să fie şi regina balului, în  împrejurarea în care a trecut la vânzări online, venind aproape de consumatori şi încercând inovaţii simple, sisteme pe care să le înţeleagă şi să le aplice o masă cât mai mare din piaţă. Au urmat industriile si serviciile, în măsura în care „distanţarea fizică şi socială“ a impus, ca stil de relaţii noi între angajatori şi angajaţi, telemunca. Apoi, a venit rândul să fie deschisă teleşcoala, pentru că şcoala cu elevi în clase, cu studenţi în amfiteatre şi profesori la catedre a trebuit să fie închisă.

    Desigur, în condiţiile noastre, deşi internetul a cunoscut salturi importante în anii din urmă şi informatica la fel – mulţi dintre  informaticienii români fiind azi răspândiţi în toată lumea, începând cu SUA şi Canada – noi avem, în practică, mari probleme cu infrastructura şi cu organizarea. Probleme de rezolvat mai sunt şi în reţeaua băncilor comerciale, dar aici, fie din proprie iniţiativă, fie la îndemnul făcut în scris de BNR, fie urmând reglementările Autorităţii Bancare Europene, digitalizarea merge înainte cu paşi mai mari.

    Cei care au fost cei dintâi – cel puţin prin impresia creată de  Autoritatea pentru Digitalizarea României, care a umplut ecranele televizoarelor cu îndemnul să trecem cu toţii la plata în regim online a impozitelor şi taxelor – sunt acum cei din urmă. Încasatori de impozite şi taxe. Deşi formularistica împrăştiată de ANAF e încurajatoare. Ni se explică, pe înţelesul tuturor, cel puţin aşa este intitulat protocolul de urmat în achitarea online a plăţilor, „Cum să îţi plăteşti taxele mai simplu, mai comod şi fără comision pe ghişeul.ro“. În realitate este tocmai invers. Iar comisionul zero se transformă în pachet de nervi. Specialiştii de la ANAF n-au înţeles secretul digitalizării. Şi anume, că ei ar fi trebuit să  muncească din greu ca utilizatorii sistemului să se descurce mai uşor.

    La sfârşitul anului trecut am scris, în ZF, că din martie 2020,  de când coronavirusul răvăşeşte viaţa  întregii  lumi, două profeţii sunt continuu alimentate cu idei de largă circulaţie. Una susţine că fenomenul globalizării, zdruncinat acum de măsurile de distanţare socială, îşi va reveni după criză şi va cunoaşte o extensie necunoscută până acum. Cealaltă, de la polul opus, vede cum globalizarea pierde teren în împrejurarea în care marile puteri, cu deosebire, pierd interesul pentru restul lumii în măsura în care fiecare dintre ele este preocupată de ce se întâmplă în propria cetate.

    Mai aproape însă de adevăr, o a treia viziune – una dintre acelea care provoacă şocuri – s-a impus de îndată ce a urcat pe scena publică. Nu are legătură cu dezbaterea profeţiilor, deşi deschide şi o fereastră spre viitor. Dar reuşeşte să completeze conturul paradigmei actualei pandemii, pe care o diagnostichează ca fiind unicul fenomen cu adevărat global din istoria omenirii.

    De reţinut: unicul fenomen cu adevărat global din istoria omenirii! Şi chiar dacă unicitatea – ca fenomen global! – a tragediilor şi dramelor provocate de COVID-19 în toată lista celor 200 de ţări din ONU este discutabilă, argumentele ce o susţin sunt puternice. Pentru că, într-adevăr, alte fenomene – între care marile conflagraţii, marile crize sau olimpiadele, care s-au bucurat şi ele de un interes global – deşi au fost numite… mondiale, n-au acoperit niciodată prin efecte şi interes întreaga planetă. Pe când actuala pandemie n-a cruţat nimic şi pe nimeni.

    Şi iată cum, sub constrângerea pandemiei, Revoluţia Digitală tinde să devină cel de-al doilea fenomen global din istoria omenirii. Nu vă grăbiţi să-mi reproşaţi că am uitat de foc, de roată, de monedă, de băncile de afaceri şi de băncile centrale, de maşina cu aburi şi de revoluţia industrială în general, de avioane, de aparate de radio şi de televiziune, fenomene care nu doar că sunt globale, ci au şi contribuit la naşterea şi dezvoltarea globalizării. Să nu uităm însă că toate aceste fenomene au apărut în câte un colţ de lume, au evoluat încet şi s-au globalizat… unele în zece ani, vezi penicilina, altele în

    200 de ani, vezi busola. Şi chiar praful de puşcă  a avut nevoie de mult timp până când s-a… globalizat. Ca şi bancnota, care a parcurs o întreagă istorie ca să ajungă din China în Europa sau în America. În timp ce explozia revoluţiei digitale, cu acumulări cantitative şi saltul calitativ săvârşite deodată, a avut nevoie de câteva luni ca să-şi impună conceptul şi de mai puţin de un an ca să acopere planeta.

    Şi acesta e doar începutul…

  • Anii vacilor slabe. Problema viitorului guvern este simplă şi gravă: cum să evite majorarea taxelor

    Guvernul ce va rezulta în urma alegerilor de Moş Nicolae trebuie să aducă bunăstare tuturor. Dar anii vacilor slabe l-au prins cu hambarul gol. Cum să crezi că vei primi ceva de la cineva care merge pe drum cu pantalonii rupţi în fund?

    La alegerile trecute, PSD a câştigat cu un program care propunea majorarea puternică a salariilor şi spitale noi.

    Este greu de spus ce au votat atunci oamenii: creşteri de salarii şi pensii sau spitale noi.

    Un lucru este clar: un deziderat l-a exclus pe celălalt. “Anvelopa salariilor” din administraţie a crescut de la 8% din PIB la 11%, în doar trei ani. Când 34% din veniturile bugetului consolidat merg în salarii publice (media UE este de 22%), nu mai ai bani pentru spitale. Ne uităm acum în jur şi zicem că ne-ar fi prins bine cele opt spitale regionale promise. Dar, dacă ar fi fost construite, nu ar fi existat bani pentru majorarea salariilor şi a pensiilor. Cum o dai, cum o întorci, tot rău iese.

    Acum, ce-a păpat lupul, bun păpat rămâne. Dacă nu am putut în anii “vacilor grase”, ce vom face în anii “vacilor slabe”? Nu ai strâns niciun bob de grâu în hambare, în anii “vacilor grase”. Iar acum trebuie să-ţi fierbi ghetele şi să le sugi cuiele din talpă ca să-ţi ţină de foame.

    Toate partidele au promis reduceri de taxe, în campanie. Şi uluitoare creşteri de cheltuieli (desigur cheltuieli de investiţii – “Bubico, şezi mumos, mama!”).

    Nu se mai poate însă cu noi reduceri de taxe şi cu creşteri de cheltuieli, în aceeaşi vreme.

    Problema viitorului guvern – indifernent dacă va fi al PNL sau al PSD –  este simplă şi gravă: cum să evite majorarea de taxe. Nu cum să reducă taxele – cum promit PNL, PSD sau USR/Plus.

    Deficitul bugetar este la 9-10% din PIB, în acest an, adică de peste 100 de miliarde de lei. Iar criza medicală nu l-a accentuat decât cu 3 puncte procentuale din PIB, atât, prin urmare avem un deficit structural ce se va întinde peste ani. Ar fi o minune dacă va ajunge la 7% din PIB, în anul ce vine. Vor fi ani în care vom cheltui – vorbim de administraţia publică – mult peste puterile noastre de a câştiga. O majorare a taxelor ar fi inevitabilă, în această situaţie. Dar aceasta ar adânci răul.

    Cum să eviţi majorarea de taxe? Aceasta va fi marea problemă a viitorului guvern.

     

  • USR vrea taxe zero până la nivelul salariului minim, PNL se mândreşte că a eliminat taxe peste taxe, PSD nu renunţă la majorarea pensiilor cu 40% şi tot aşa până la capătul funiei

    Ca într-o întrecere socialistă pe dos unde, în loc să raportezi producţii record la hectar, raportezi reduceri de taxe record la centimetrul de autostradă inaugurat, partidele “capitaliste” din România au încins, cu o lună înainte de alegeri (dacă ele se vor ţine, până la urmă), o horă a reducerilor de taxe şi a majorărilor de cheltuieli, de parcă s-ar fi trezit, dintr-odată, la o nuntă, în vreme ce aşteptau un parastas.

    Ultimii veniţi la petrecere, dar nu cei din urmă, având în vedere că este rost pentru ei de o intrare la guvernare, sunt cei din USR care promit, în programul lor electoral recent pus pe piaţă, eliminarea de taxe şi de impozite pentru salariul minim brut pe economie, acum la 2.230 de lei. Pentru a nu exista o discriminare, toate salariile brute până de până la 2.230 de lei ar urma să fie scutite de taxe şi impozite – nu ar urma să se mai plătească, prin urmare, pentru sume brute până la acest nivel, impozitul de 10% pentru venitul salarial. Nu se înţelege limpede dacă nu se vor mai plăti şi contribuţiile (Sănătate, CAS), dar din evaluarea impactului, 30 mld. lei anual, aşa reiese, având în vedere că toate veniturile din impozitul pe salarii au fost, în 2019, de doar 23 mld. lei. De unde bani? “Din “oprirea cheltuielilor statului”, susţine USR. Care cheltuieli? Pentru că principalele cheltuieli ale “statului” au fost anul trecut cu salariile (28% din venituri), pensiile şi sprijinul social (31% din venituri), bunuri/servicii, foarte multe din aceste cheltuieli fiind pentru spitale (14% din venituri), investiţii (8% din venituri), dobânzi (4% din venituri). Păi, s-a cam făcut 100%. De unde tai? Nu ni se spune. Las la o parte discuţia mai de amânunt, anume cum vor fi susţinuţi cei care nu şi-ar mai plăti asigurarea de sănătate şi nici ce se va întâmpla cu pensiile celor care nu şi-ar mai achita contribuţiile sociale. Acestea nu sunt amănunte pentru obrazele subţiri de userişti. Este de presupus că nu s-ar ajunge chiar acolo, dacă un astfel de program ar intra vreodată în vigoare. Rămânem însă la impozitul pe venitul salarial – 10% acum în România, ce mai mic din Uniunea Europeană (doar Bulgaria mai un astfel de impozit de 10%). Şi ne uităm pe statistici. În 2019, bugetul general consolidat a obţinut din impozitul pe salarii şi venit 23 miliarde de lei, echivalentul a 2,2% din PIB. Media în UE, la acest capitol, este de 9,6% din PIB. E drept că salariile/veniturile în România sunt mici în raport cu veniturile angajaţilor din ţările mai bogate, dar aici vorbim de venituri ca pondere în PIB a fiecăruia şi vedem că avem venituri, din această sursă, de 4,4 ori mai mici decât media. Şi, într-o astfel de situaţie, vorbim de eliminarea impozitului pe venit pentru 1,2 milioane de angajaţi cu salarii minime şi de reducerea cu mai mult de jumătate a impozitului pentru alte 3,7 milioane de angajaţi care vor fi impozitaţi doar de la 2.230 de lei în sus?

    România are venituri din taxe fiscale de 26% din PIB, faţă de media UE de 40% din PIB. Sub securea sărăciei şi sub acest imperiu al autocompătimirii colective, ne-am pus zdravăn pe reduceri de taxe şi pe creşteri de cheltuieli. Nu spun că reducerea poverilor fiscale este o idee rea. Nu voi spune că majorarea salariului minim brut este o idee rea. Spun că nimic nu a fost pus în loc. Toată lumea vrea însă servicii mai bune, spitale mai bune, străzi mai bune. Vrea venituri mai mari. Dar nimeni nu vrea să contribuie. Este o lamentaţie colectivă că, în România, impozitele sunt mari când, de fapt, statisticile arată că avem una dintre cele mai mici rate de impozitare din UE. Staţi să vedeţi factura la final de an. Cu sau fără pandemie, oricum lucrurile ar fi luat-o razna. Deficitul fiscal a fost de 4,6% din PIB în 2019 pentru că veniturile (la o creştere economică de 4,2%) au crescut 25 de miliarde de lei, iar cheltuielile cu 47 de miliarde de lei. Acum, la nouă luni din 2020, veniturile sunt în scădere cu un miliard de lei, iar cheltuielile au crescut cu 40 de miliarde de lei. Ca să-şi acopere deficitul care va ajunge la 9% din PIB în 2020, Finanţele au făcut o datorie nouă de 77 mld. lei, în doar primele opt luni din an.

    Iar, în aceste condiţii, tu vorbeşti de noi majorări de cheltuieli şi de reduceri de taxe. PSD presează pentru majorarea pensiilor cu până la 40% şi pentru dublarea alocaţiilor; PNL împarte în stânga şi în dreapta “stimulente” de pandemie, nu doar pentru medicii care merită să fie recompensaţi pentru efort, ci şi celor care păzesc uşile primăriilor, foştii paznici de pe vremuri, ajunşi acum mari “poliţişti locali”. PSD îşi centrează campania pe majorări de cheltuieli (pensii, alocaţii), USR pe noi reduceri de taxe că, deh, nu era la masă când Dragnea/Vâlcov tăiau din taxe fără măsură şi fără judecată.

    PNL se laudă că a eliminat taxele introduse de PSD, cum ar fi supraimpozitarea muncii part-time, dar nu a pus nimic în loc, adică un mecanism de stopare a practicii potrivit căreia îi treci omului în contract un program de lucru de două ore, în vreme ce el stă la job 8 ore, practică pe care PSD a încercat să o stopeze prin această impozitare.

    Şi, uite aşa, trăim într-o ţară care se înglodează în datorii într-un ritm ameţitor, în vreme ce toţi trag de punga goală a bugetului şi, dacă harababura continuă, nu va exista o altă cale de ieşire din mocirlă decât majorarea taxelor. Altfel zis, reducem taxe şi majorăm cheltuieli, ca să avem de unde majora taxe şi de unde reduce cheltuieli, mai târziu.

     

     

     

     

     

  • Ce se întâmplă cu taxele în pandemie?

    Dacă ar fi să se mărească unele cote de impozitare, ceea ce sperăm să nu se întâmple, în primul rând TVA-ul este cel mai uşor de modificat. Au mai fost discuţii în ultimul timp şi despre cotele de impozit pe venit. Speranţa noastră este că raţiunea va prevala şi nu vom avea creşteri de fiscalitate în perioada următoare”, a declarat Dan Bădin, partener impozitare directă la Deloitte România, în cadrul unui eveniment organizat de compania de consultanţă şi audit.

    Consultanţii Deloitte sunt de părere că cea mai bună modalitate de a aduce bani în plus la bugetul de stat este o colectare mai bună. România rămâne în continuare campioana Europei la deficitul de încasare de TVA (diferenţa între cât şi-a propus statul să încaseze şi cât a încasat efectiv).

    „În primul rând cea mai importantă pârghie pe care o are statul este să colecteze mai mulţi bani la buget de la plătitorii de impozite din România. Avem cel mai scăzut grad de încasare a TVA – principala taxă a bugetului de stat. Principala resursă a statului o reprezintă colectarea impozitelor şi taxelor într-un mod cât mai corect şi complet”, a mai spus Dan Bădin.

    Criza generată de pandemia de COVID-19 a adus digitalizarea forţată şi a statului. În condiţiile în care guvernul nu ar trece la măsuri de creştere sau introducere de noi taxe, consultanţii Deloitte se aşteaptă la accentuarea digitalizării autorităţilor fiscale şi la intensificarea controalelor fiscale, în special în zonele cu risc ridicat de evaziune.

    „Este de aşteptat, aşadar, ca nivelul de colectare a veniturilor de la finalul lui 2020 să fie sub cel de anul trecut, în timp ce cheltuielile vor fi mult mai mari. Mai mult, decalajul de încasare la TVA rămâne cel mai mare din Uniunea Europeană, de aproximativ 33% în 2018, potrivit celui mai recent raport al Comisiei Europene. În aceste condiţii, estimăm o înteţire a controalelor fiscale în perioada următoare pe zona de TVA, în special în anumite arii în care autorităţile fiscale deja se dovedesc mai active decât în trecut”, a spus Vlad Boeriu, partener coordonator servicii fiscale şi juridice la Deloitte România.

    Alegerile parlamentare din iarnă aduc o toamnă liniştită din punctul de vedere al fiscalităţii pentru mediul de business. După alegeri, mediul de afaceri din România aşteaptă de la noul organ legislativ şi de la noul guvern predictibilitate, stabilitate fiscală şi coerenţă legislativă, crede Andrei Burz-Pînzaru, partener Reff & Asociaţii, din secţiunea legal a  Deloitte.

    „O aşteptare a mediului de business, dacă e să ne raportăm la ce s-a întâmplat în ultimele 6 luni, este coerenţa legislativă. Aceste luni au arătat aproape un concurs legislativ între guvern şi parlament, cu acte normative care au avut acelaşi obiect, votate în paralel, iar acest lucru creează incertitudine.”

  • „Trebuie să ne asigurăm că toate companiile îşi plătesc taxele”: Comisia Europeană se pregăteşte să înceapă procesul împotriva gigantului Apple, în valoare de 15 miliarde de dolari

    UE plănuieşte recupereze 15 miliarde de dolari din impozite, banii urmând să plece de la Apple către cea mai înaltă instanţă europeană, anunţă The New York Post.

    Comisia Europeană a declarat că va contesta victoria obţinută de Apple în luna iulie. Pe atunci, gigantul de pe Silicon Valley câştiga împotriva Uniunii Europene şi anunţa că nu va plăti Irlandei 13 miliarde de dolari, bani ce fac parte dintr-o serie de taxe retroactive.

    Comisia a declarat în 2016 că producătorul iPhone a beneficiat în mod ilegal de ajutor de stat prin intermediul a doua decizii luate de autorităţile irlandeze, obligaţiile fiscale ale companiei fiind reduse în 2014 la un minim de 0,005%.

    Cazul va fi prezentat în faţa Curţii Europene de Justiţie întrucât decizia luată de Comisie a stârnit o serie de incertitudini legale şi conţine un „număr de greşeli de drept”, spune Comisarul pentru Concurenţă Margrethe Vestager.

    „Trebuie să ne asigurăm că toate companiile, mari şi mici, îşi plătesc taxele, acest lucru rămânând o prioritate de top pentru comisie. Dacă statele membre oferă avantaje fiscale anumitor multinaţionale, nu vor face decât să afecteze conceptul de concurenţă loială din Uniunea Europeană”, a adăugat Vestager.

     

     

     

     

  • Cine sunt „Minigarhii”, făcătorii de bani din anturajul dictatorului Lukaşenko

    Lukaşenko a condus Belarusul mai bine de un sfert de secol, timp în care a fost privit mai mult ca o curiozitate, sau ca un lider exotic, de europeni. A fost nevoie de proteste de genul Maidanului ucrainean pentru ca publicul să deschidă ochii la ce se întâmplă într-o ţară de dimensiunea Marii Britanii, dar cu o populaţie cât cea a Belgiei din care o bună parte cere democraţie. Însă poveşti despre abuzurile de acolo au apărut constant. În 2015, când Belarus se pregătea de alegeri (câştigate, desigur, de dictator), France24 publica sub titlul „În interiorul reţelei Belarus” rezultatele unei investigaţii care arată că Lukaşenko şi apropiaţii săi au stabilit ceea ce părea a fi o cleptocraţie, similară celei din Rusia, dar de dimensiuni mai mici. Construcţia se bazează pe un labirint de entităţi offshore prin care elita belarusă îşi realizează afacerile în pofida sancţiunilor europene în vigoare atunci. Iar aceste afaceri au fost făcute prin fraudarea cetăţeanului de rând. Autorii investigaţiei, jurnalişti din cinci ţări, au calculat că din 1994 şi până în 2015 Lukaşenko şi ai săi şi-au însuşit ilegal zece miliarde de dolari.
    Articolul începe cu o replică a fiicei „minigarhului” Vladimir Peftiev, care în 2011, când a vizitat ţara tatălui său, a spus „Urăsc Belarusul”.
    Fata a crescut în Malta, o ţară a UE considerată un paradis fiscal de mai multe organizaţii internaţionale, unde Peftiev îşi stabilise cartierul general la începutul anilor 2000. În 2007, omul de afaceri s-a mutat definitiv în Belarus, probabil la cererea lui Lukaşenko – o alegere pe care fiica sa probabil că a privit-o cu scârbă. Ea s-a stabilit ulterior în Statele Unite. Peftiev a fost cel mai puternic dintre oamenii de afaceri din Belarus din anii 1990 şi până în anii 2000. Se crede că a acumulat peste un miliard de dolari prin diferitele sale afaceri. Dar, spre deosebire de oligarhii ruşi precum Roman Abramovici sau răposatul Boris Berezovski, care-şi aveau bazele la Londra, Peftiev nu a putut ieşi niciodată de pe orbita lui Lukaşenko.
    Cariera sa a început în 1993, când a creat joint venture-ul BelTechExport. Scopul firmei era să exporte stocuri de muniţie rămase din epoca sovietică către oricine dorea să le cumpere (Belarus a jucat un rol major în industria de apărare a URSS). După ascensiunea la putere a lui Lukaşenko, care a militat pe o platformă anticorupţie, Peftiev a făcut stânga-mprejur prin schimbarea loialităţii de la primul ministru de atunci Viaceslav Kebici la Lukaşenko. În acele vremuri, a dezvoltat legături cu Viktor Bout, un celebru traficant de arme. BelTechExport a furnizat arme şi muniţii unor ţări precum China şi, se presupune, Coreea de Nord. De asemenea, a fost implicată în vânzarea de avioane de vânătoare către armata lui Laurent Gbagbo, preşedintele de atunci al Coastei de Fildeş. Aceste aeronave au fost folosite pentru a bombarda o bază a armatei franceze în Bouaké în 2004, atac în care au murit  nouă persoane şi câteva zeci au fost rănite. În 2007, un director al BelTechExport a fost implicat într-un scandal când au fost descoperite în Letonia piese pentru avioanele de luptă Mig-29 care erau transportate ilegal către Bangladesh.
    Pe măsură ce stocurile de armament sovietic s-au epuizat, Peftiev şi-a diversificat afacerile. În 1998, a participat la crearea Mobile Digital Communications (MDC), o societate mixtă care deţinea Velcom, un operator de telefonie mobilă devenit principalul furnizor al ţării. El a adăugat, de asemenea, distileria Aquadiv la BelTech Holding, pe care o controla. Lovitura sa de geniu a fost crearea unei companii de pariuri, Sport-Pari, împreună cu Dimitri Lukaşenko, unul dintre fiii preşedintelui. De asemenea, a angajat-o pe Lilia Lukaşenko, soţia fiului mai mare al preşedintelui, ca director al Eastleigh Trading, unul dintre vehiculele sale financiare. Cu afacerile strâns legate de familia lui Lukaşenko, Peftiev s-a asigurat că nu va ajunge la închisoare. Dar acest lucru nu l-a împiedicat să cadă din graţiile liderului suprem.

    Spre deosebire de majoritatea ţărilor postsocialiste, Belarus nu se poate  lăuda cu o clasă oligarhi care să se fi îmbogăţit prin privatizări la scară largă. Există două motive principale pentru acest lucru. În primul rând, Belarus a fost reticentă să privatizeze activele de stat moştenite din epoca sovietică. În al doilea rând, ideea că statul este sursa a tot este încă răspândită în Belarus, cu toate că au trecut decenii de la căderea URSS. De aici şi ideea adânc înrădăcinată în rândul populaţiei că, de vreme ce Lukaşenko controlează statul, el poate dispune de activele acestuia după cum consideră potrivit şi poate împărţi fabrici şi alte întreprinderi apropiaţilor săi după bunul plac. Acest lucru l-a determinat pe istoricul britanic Andrew Wilson să creeze termenul „minigarh” pentru belaruşii bogaţi. Lukaşenko, de exemplu, a transferat în 2012, gratuit, prin decret prezidenţial, un combinat de proteine şi concentrate de vitamine de 7 milioane euro aparţinând statutului către Interservice Group, proprietatea lui Nikolai Vorobei. Întâmplător, Vorobei este un prieten apropiat al lui Lukaşenko.

    Detaliile despre tranzacţiile firmelor elitei belaruse sunt greu de găsit, mai ales pentru că multe dintre acestea implică firme cu sediul în paradisuri fiscale britanice care nu sunt obligate să dezvăluie numele proprietarilor efectivi. Însă nu imposibil. Realizatorii anchetei şi-au obţinut informaţiile din documente publice. Afacerile implică mai multe companii private despre care se crede că acţionează pentru stat. Aşa-numita schemă cu solvenţi este un bun exemplu. Astfel, în baza unui acord special, Rusia a acordat Belarusului dreptul de a importa petrol rusesc fără taxe. În schimb, Belarus a fost obligată să plătească înapoi Rusiei orice taxă de export pe care o încasează pentru ceea ce este catalogat drept „produs petrolier”. Cu alte cuvinte, Rusia a subvenţionat petrolul vândut rafinăriilor belaruse. Pentru a nu pierde această oportunitate, companiile belaruse care lucrează cu Rusia au început să prelucreze petrolul pentru a-l exporta ca „solvent” (o categorie diferită de produsele petroliere), astfel încât taxele la export nu trebuiau transferate înapoi în Rusia. Se estimează că 1,5 miliarde de dolari au fost obţinute prin acest sistem doar în 2012, o sumă echivalentă cu jumătate din creşterea PIB-ului ţării în acel an. Companiile implicate în înşelătorie i-au aparţinut toate lui Iuri Cizh, un minigarh din construcţii despre care se crede că a fost unul dintre cei mai bogaţi belaruşi, şi lui Vorobei. Schema arată modul în care linia dintre veniturile statului – cum ar fi taxele vamale – şi proprietatea privată a dispărut în timpul lui Lukaşenko.
    Făcând documentele de proprietate de neîncredere, Lukaşenko s-a asigurat că singura urmă către avere – şi păstrarea acesteia – este obedienţa totală faţă de el şi de fiii săi. Pentru a descuraja în continuare lipsa de loialitate, dictatorul îşi întemniţa în mod regulat „oamenii care-i produc bani” şi încuraja rivalităţile. Andrei Şirai, de exemplu, a fost organizatorul unui plan de contrabandă ocrotit de regim. El a intrat totuşi la închisoare. Dintre traficanţii de arme, reprezentanţii comerţului emblematic al Bielorusiei, toţi directorii executivi, cu excepţia lui Peftiev, au fost arestaţi şi acuzaţi în anii 2000. Unii susţin că până şi Cizh, intrat în graţiile regimului, a fost arestat şi închis pentru o scurtă perioadă de timp în 2010.
    În cercurile academice se crede că Lukaşenko urmăreşte autarhia ca model de societate pentru ţara sa. Când vine vorba de bani privaţi, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Vânzarea companiei de telefonie mobilă Velcom este un exemplu de tip de interacţiune între apropiaţii lui Lukaşenko, oamenii care aduc valuta, interesele europene şi paradisurile fiscale.
    Compania de telefonie mobilă a fost creată în 1998 de Peftiev prin intermediul companiei sale BelTelecom şi SBT, o companie elveţiană aparţinând fraţilor Samawi, doi cetăţeni sirieni. În 2007, proprietatea companiei a fost transferată către Mobilkom din Austria pentru 1 miliard de euro. Un grup de cetăţeni belaruşi, sirieni şi austrieci au profitat frumos de vânzare. Pentru a evita o licitaţie publică, BelTelecom şi-a vândut acţiunile pentru 400 de milioane euro către SBT, care, la rândul ei, le-a vândut către Telekom pentru 690 milioane euro. Câştig net pentru persoanele implicate: 300 de milioane euro în doar câteva zile.
    Vânzarea foarte profitabilă nu a marcat sfârşitul activităţilor fraţilor Samawi în Belarus, ci dimpotrivă. Prin intermediul unui vehicul offshore din Cipru, sirienii au investit în mai multe proiecte de dezvoltare imobiliară în Minsk. În cazul unuia dintre acestea, fiul unuia dintre ei, Khaled Samawi – un cunoscut proprietar de galerii de artă din Londra, Beirut şi Dubai – a deschis chiar şi o galerie de artă cu ajutorul norei nimănui altuia decât a lui Lukaşenko însuşi.  
    Un alt jucător cheie în vânzarea Velcom a fost Martin Schlaff, un om de afaceri din Viena care are legături atât cu stabilimentul austriac, cât şi cu lumea interlopă din Europa de Est. Vânzarea Velcom, pe care acesta gândit-o, i-a adus o sumă de 1,8 milioane de euro în taxe de consultanţă. Nu era nou venit în Belarus. În 2002, Schlaff, împreună cu Comitetul Olimpic Austriac (AOC), au organizat o vacanţă de iarnă pentru Lukaşenko în Alpi. Apoi a ocupat funcţia de şef al Comitetului olimpic belarus. Odată ajuns acolo, a reuşit să aranjeze afaceri cu Leo Wallner, şeful Casinos Austria care, coincidenţă sau nu, era pe atunci şeful AOC.

    După alegerile prezidenţiale din 2001, guvernul belarus a decis să nu extindă vizele monitorilor de la OSCE, o organizaţie interguvernamentală, închizându-le astfel efectiv  biroul. Ca răspuns, Uniunea Europeană şi Statele Unite au îngheţat activele şi au impus interdicţii de călătorie pentru 50 de oficiali de top din Belarus, inclusiv Lukaşenko. Sancţiunile au fost ridicate la sfârşitul anului 2003 ca ​​semn de bunăvoinţă, apoi reintroduse după alegerile prezidenţiale din 2006, apoi ridicate din nou în schimbul eliberării deţinuţilor politici din 2008. Această utilizare a sancţiunilor ca mijloc de troc i-a făcut pe unii comentatori să spună că sancţiunile au funcţionat.

    Cu toate acestea, la sfârşitul anului 2010, regimul belarus a reprimat opoziţia politică apărută după alte alegeri prezidenţiale trucate cu un nivel de violenţă nemaivăzut din anii ’90. Ca reacţie, UE şi-a intensificat sancţiunile, interzicând oricărei persoane cu legături cu represiunea să călătorească în Europa şi îngheţând conturile bancare occidentale.
    În timp ce interdicţia de călătorie s-a dovedit eficientă – multor oficiali de rang înalt li s-au refuzat vizele – îngheţarea activelor nu a făcut nimic pentru a împiedica jefuirea resurselor naţionale şi transferarea în Europa a unor profituri ilegal obţinute. În 2012, de exemplu, Peftiev încă folosea o companie malteză.
    Utilizarea companiilor offshore, în special din Insulele Virgine Britanice (care nu făceau parte din UE, dar erau guvernate de un stat membru al UE), au permis belaruşilor să facă afaceri în UE nestingheriţi. Diplomaţii americani au spus că persoanele menţionate pe lista de sancţiuni sau care se temeau că vor fi adăugate pe listă, şi-au folosit copiii pentru a-şi desfăşura activităţile de afaceri în Europa. Despre fiica fostului prim-ministru Serghei Sidorski, de exemplu, se crede că a patronat operaţiuni de spălare a banilor în Germania.
    Eficienţa sancţiunilor a fost redusă de guvernele europene care au acordat prioritate intereselor anumitor corporaţii. Slovenia, de exemplu, a insistat puternic în 2012 pentru a-l ţine pe Cizh în afara listei. Companiile aparţinând acestuia erau angajate în afaceri cu un magnat sloven, Janez Škrabec, şeful grupului de construcţii Riko. În 2013, parlamentarii francezi au călătorit la Minsk pentru a face lobby pentru corporaţii franceze, inclusiv pentru Bouygues, un grup de construcţii.
    Unele sancţiuni au funcţionat. Anatoli Ternavski, un om de afaceri inclus pe lista sancţiunilor UE care este un apropiat al preşedintelui belarus, a deschis un proces în Cipru cu privire la o dispută cu un oligarh rus. Una dintre companiile sale din Insulele Virgine Britanice deţinea o companie în Cipru, care la rândul ei deţinea active în Rusia. Cu alte cuvinte, singura legătură cu UE a fost faptul că firma a fost înregistrată în Cipru. În aprilie 2013, curtea supremă cipriotă a decis că nu are dreptul să facă acest lucru, deoarece i-ar fi permis accesul la afaceri în UE.
    Sancţiunile pot îndepărta un tată de fiica sa sau pot împiedica un om de afaceri să se prezinte în faţa instanţei. Alexander Atroşceankau, jurnalist belarus şi activist pentru drepturile omului, consideră că astfel de sancţiuni sunt un mijloc foarte eficient de a obţine rezultate, în special în ceea ce priveşte eliberarea deţinuţilor politic.

  • Ce fac giganţii de tehnologie în faţa noilor taxe pe servicii digitale? Taxează suplimentar companiile mai mici care fac business cu ei

    Gigantul Apple a anunţat că va majora tarifele pe care le percepe dezvoltatorilor de aplicaţii, întrucât una dintre cele mai mare companii de tehnologie a decis să transmită mai departe costurile survenite din noile taxe pe servicii digitale către businessurile mai mici, potrivit CNBC.

     Decizia a fost anunţată joi şi vine după ce ţări precum Marea Britanie, Franţa, Italia şi Turcia au implementat o taxă pe servicii digitale, ceea ce forţează giganţii de tehnologie să plătească sume mai mari către stat.

    Apple susţine că ajustările recente de tarife pentru dezvoltatorii de aplicaţii sunt legate de modificările de TVA.

    „Când taxele sau cursul de schimb se schimbă, câteodată trebuie să adaptăm tarifele pentru App Store”, a transmis Apple într-o declaraţie.

    Compania a explicat că tarifele vor fi ajustate în Germania din cauza schimbărilor de TVA şi din cauza noilor taxe pe servicii digitale în Franţa, Italia şi Marea Britanie. Cu toate acestea, preţurile pentru aplicaţii şi pentru achiziţiile din aplicaţii nu se vor modifica în aceste ţări.

    Totuşi, preţurile pentru aplicaţii şi pentru achiziţiile din aplicaţii vor creşte în ţări precum Chile, Mexic, Arabia Saudită şi Turcia.

    Taxele pe servicii digitale reprezintă un subiect care a creat tensiuni între Statele Unite şi mai multe ţări din lume, întrucât Casa Albă consideră că introducerea unor astfel de taxe sunt o dovadă de discriminare faţă de companiile americane.

    Apple nu este singura companie care a transmis mai departe costurile noilor taxe.

    Într-o declaraţie lansată în urmă cu câteva zile, Google le-a transmis publicitarilor că de la 1 noiembrie va aplica o taxă suplimentară de 2% reprezentând taxă pe servicii digitale în Marea Britanie.

    Tarifele Google se vor schimba la data de 1 noiembrie şi vor reflecta costurile noilor taxe atât în Marea Britanie, cât şi în Austria, a transmis compania.

    În luna august a acestui an gigantul Amazon a anunţat că va majora tarifele percepute de la cei care vând în platformă, după ce Marea Britanie a adoptat noua taxă pe servicii digitale.

  • Guvernul lui Macron pune pe masă planul de relansare economică de 100 miliarde euro: Subvenţii pentru salarii, reduceri de taxe pentru businessuri şi finanţare pentru proiecte de mediu

    Guvernul preşedintelui francez Emmanuel Macron a dezvăluit mult-aşteptatul plan de relansare economică de 100 de miliarde de euro, prin care francezii vor să-şi transforme economia, potrivit Bloomberg.

    Planul include subvenţii pentru salarii, reduceri de taxe pentru businessuri şi finanţări pentru proiectele de mediu. Prin acesta se vizează tranziţia de la cheltuielile de urgenţă legate de criza de Covid-19 către o strategie pe termen lung care ar trebui să stimuleze investiţiile şi să creeze noi locuri de muncă în a doua cea mai mare economie europeană.

    Stimulii fiscali anunţaţi în mare parte încă din timpul verii vor fi introduşi treptat în următorii doi ani şi vizează în mod egal competitivitatea, locurile de muncă şi politicile sociale, cât şi finanţarea tranziţiei către o economie mai verde.

    „Prin acest plan vrem să oprim colapsul economiei şi creşterea şomajului. (…) Există ţinte imediate, dar şi ţinte pe termen lung care arată vizează reforme şi transformări”, a declarat premierul francez Jean Castex pentru postul de radio RTL.

    Miza politică pentru preşedintele Macron este una mare, în contextul în care este ultima lui şansă pentru un plan ambiţios înainte de alegerile din aprilie 2022.

    De asemenea, guvernele din Europa plănuiesc stimuli suplimentari, întrucât criza coronavirusului erodează economiile în continuare. Spre exemplu, în Germania, guvernul condus de Angela Merkel a propus ca ţara să poată înregistra deficite peste limită în 2021.

    Însă multe ţări au luat deja aceste măsuri şi nu a fost suficient. Cheltuielile de urgenţă au dus datoria Franţei la 120% faţă de PIB, ceea ce înseamnă că preşedintele Macron se bazează pe finanţări de până la 40 miliarde euro stabilite la nivel european.

    Circa 15 miliarde de euro vor fi direcţionaţi către diminuarea şomajului, ceea ce include un buget de 7,6 miliarde euro pentru scheme de şomaj tehnic, reprofesionalizări pentru cei care au nevoie şi bonusuri pentru firmele care angajează oameni tineri.

    Pe zona industrială planul aduce reduceri de taxe pentru producători, la un cost de 10 miliarde de euro pe an, iar guvernul speră să ajute în principal firmele mici şi mijlocii.

    Guvernul francez estimează că acest plan va readuce până în 2022 nivelul economic din 2019. Guvernul vrea să creeze 160.000 de locuri noi de muncă în 2021 prin acest plan, în timp ce alte 300.000 de locuri de muncă ar trebui să fie salvate printr-o combinaţie de plan de urgenţă cu mecanisme de şomaj tehnic pe termen lung.

  • Facebook anunţă că va plăti taxe restante de peste 100 de milioane de euro în Franţa

    Facebook a anunţat că va plăti taxe restante de circa 106 milioane de euro în Franţa pentru a încheia o dispută privind veniturile câştigate pe teritoriul ţării, potrivit BBC.

    Suma acoperă ultimul deceniu al operaţiunilor efectuate de companie în Franţa. De asemenea, gigantul din Silicon Valley a convenit să plătească 8,46 de milioane de euro în taxe pentru veniturile înregistrate în 2020, cu 50% mai mult decât în 2019.

    „Ne luăm în serios obligaţiile fiscale şi lucrăm îndeaproape cu autorităţile financiare din întreaga lume pentru a asigura respectarea legilor şi pentru a rezolva eventualele litigii, procedând astfel şi cu autorităţile franceze”, a declarat un purtător de cuvând al companiei.

    În ultimii doi ani, guvernul francez a forţat marile companii tech să plătească tot mai multe taxe. Alţi giganţi, precum Google, Apple şi Amazon, au ajuns la acorduri similare cu autorităţile fiscale din Franţa. Proiectul de lege privind firmele tech a fost prezentat în martie 2019 şi prevede impozitarea cu 3% a companiilor din sectorul digital.

    Compania Google a fost obligată să plătească anul trecut o amendă de 549 de milioane de dolari şi taxe de aproximativ 510 milioane de dolari.

    În prezent, valoarea de piaţă a Facebook atinge 773 de miliarde de dolari.

     

  • Ţara care intenţionează să lovească cu taxe de miliarde de euro multinaţionalele care pleacă din ţară

    Un proiect de lege olandez gândit să descurajeze multinaţionalele să plece din ţară lovindu-le cu taxe de exit de miliarde de euro câştigă sprijin politic după ce gigantul Unilever a avertizat că va trebui să-şi anuleze decizia de a se muta din Rotterdam în Marea Britanie dacă iniţiativa ar fi adoptată, scrie Financial Times.

    Descrisă ca legea fiscală „Hotel California“ de către critici după titlul unui popular cântec al formaţiei Eagles despre un hotel unde „poţi intra oricând, dar nu-l mai poţi părăsi niciodată“, propunerea aşteaptă o opinie juridică „n această lună care va determina compatibilitatea acesteia cu legislaţia fiscală olandeză şi a UE.

    Partidele politice din guvern şi opoziţie au indicat că vor susţine legea dacă aceasta este conformă legislaţiilor menţionate.

    Unilever a avertizat săptăm“na trecută că „dacă proiectul ar fi fost adoptat „n forma actuală“ şi s-ar aplica la restructurarea planificată a companiei, nu va continua cu planul său de a „nfiinţa o singură entitate juridică în Marea Britanie.

    Producătorul săpunurilor Dove şi al îngheţatelor Magnum a estimat că se va confrunta cu sancţiuni retroactive de 11 miliarde de euro în cazul „n care proiectul de lege ar fi aprobat.

    Propusă de deputatul ecologist Bart Snels, legea este concepută pentru a penaliza companiile cu venituri de peste 750 de milioane de euro şi care pleacă din Olanda pentru jurisdicţii cu regimuri fiscale mai favorabile.

    În cazul Unilever, Snels a spus că taxa de exit se va aplica deoarece Marea Britanie nu are impozite cu reţinere la sursă pentru dividende.