BusinessMagazin

Tag: prieteni

  • De ce românii care ajung directori în multinaţionale devin vătafi şi îşi trădează conaţionalii?

    Am pornit de la comentariul unui cititor la unul dintre articolele mele: „Am lucrat timp de patru ani şi jumăte la o corporaţie, unde, aşa cum aţi descris şi dvs. în editoriale, viaţa se scurge foarte uşor, salariul vine la fix, jobul este clar structurat cu taskuri precise, compania ţine costurile cât mai jos, investind la minimum în dezvoltarea angajaţilor, când doresc angajaţi specializaţi şi pregătiţi bine, preferă să angajeze din afară oameni noi, decât să dezvolte mai departe un anagajat vechi şi loial. Am avut nişte experienţe mizerabile! Toate cauzate de managementul românesc, foarte inflexibil şi loial exclusiv şefilor mai mari, manifestând zero ataşament şi respect faţă de conaţionalii lor!!”

    Nu de puţine ori aţi auzit faptul că românii se plâng de românii lor care ajung directori în multinaţionale, luând locul unor expaţi, afirmând că aceştia devin şi se comportă dintr-o dată ca şefi, ca vătafi, poziţii apropiate unor companii româneşti şi mai puţin directori în sensul unor poziţii dintr-o multinaţională.

    Odată ce au preluat poziţia, puterea, directorii/şefii români îşi schimbă atitudinea faţă de momentul când criticau expaţii şi devin vătafi, nu se mai uită în jur, nu mai ţin cont de unde au pornit şi de trecut, ci fac ceea ce spune corporaţia, ceea ce spun şefii direcţi sau de la HQ (headquarter – sediu central), execută întocmai şi chiar mai mult, având un exces de zel suprapronunţat.

    De multe ori anunţul unor decizii de restructurare şi execuţia acestor programe sunt lăsate pe seama directorilor români, care sunt mult mai cinici şi mai răi cu ai lor decât ar fi un expat, care păstrează în el o anumită reticenţă în luarea deciziilor, având în vedere că este totuşi străin în România.

    De asemenea, nu de puţine ori aţi auzit că odată ce românii devin directori nu mai vor să lucreze, să dea business românilor şi companiilor româneşti, preferând să lucreze cu ceea ce vine de la centru sau cu alţi străini de pe piaţă, chiar dacă produsele şi serviciile sunt la acelaşi nivel.

    Francezii lucrează cu francezii în România, îşi dau business reciproc, austriecii lucrează cu austriecii, nemţii lucrează cu nemţii, americanii lucrează cu americanii, nemţii, francezii, britanicii, chinezii şi ruşii, dacă necesităţile o impun, în schimb românii fug de români.

    Foarte mulţi spun că businessul românesc este atât de slab pentru că românii nu se susţin între ei.

    Nu de puţine ori aţi auzit spunându-se că anumite decizii proaste, care nu ţin seama de situaţia din teren, se iau în altă parte – la Viena, la Paris, la Londra, la Berlin sau Frankfurt, peste ocean, pentru că directorii români nu au puterea şi nici dorinţa să se lupte pentru alte decizii care ar putea fi mult mai bune, preferând să nu comenteze, ci doar să le execute.

    Mulţi angajaţi spun că după ce au văzut la lucru un director expat faţă de un director român, ar prefera să lucreze cu un expat, care este mai dispus la comentarii, la discuţii legate de o propunere sau alta, la prezentarea unor argumente la centru, chiar dacă ar şti mai puţin din punct de vedere tehnic decât un român.

    Ironic – nu? -, să-ţi doreşti să lucrezi, să ai şef un expat, în loc de unul de-al tău?

    Cunosc câţiva oameni de afaceri, mai mari sau mai mici, care preferă să facă afaceri cu străinii mai degrabă decât cu românii, chiar dacă critică faptul că investitorii străini au cucerit România şi cel puţin în declaraţii nu sunt de acord cu acest lucru.

    Muncim pentru alţii, muncim pentru străini la noi în ţară, ne-am vândut lor, spun ei. Dar în realitate preferă mai degrabă să lucreze cu străinii, pentru că îşi încasează banii, şansele de a lua o ţeapă sunt mai reduse, sunt mai serioşi şi au şi bani.

    Toţi românii ştiu că dacă lucrezi cu un conaţional, fiecare vrea să lucreze pe banii celuilalt; pe lângă faptul că munceşti pentru realizarea produsului sau serviciului, mai trebuie să munceşti suplimentar pentru a-ţi încasa banii şi de multe ori aceştia sunt mai puţini decât ai convenit iniţial.

    Criza începută în 2008 a scos la suprafaţă problemele businessului românesc şi ale leadershipului din multinaţionale şi din companiile româneşti.

    Ne iluzionăm crezând că putem fi ca nemţii, ca britanicii sau ca americanii, dar foarte puţini dintre noi s-au convertit la cultura economică, de business şi organizaţională a acestor societăţi.

    La fel cum îl invidiem şi îl urâm pe un conaţional care a ajuns director într-o multinaţională, la fel ne urăşte şi el, şi atunci se comportă ca atare.

    Odată ajuns director, arde totul în jur, otrăveşte fântânile pentru ca nimeni să nu vină să-i ia locul, nu îşi pregăteşte un înlocuitor, de frică să nu îi ia locul, ţine deciziile la el şi deleagă cât mai puţin pentru a nu pierde din putere.

    Credeţi că aţi putea fi altfel dacă aţi prelua voi o poziţie de director într-o multinaţională?

    Sau asta este modalitatea noastră istorică prin care putem să supravieţuim aici?

  • Visul corporatiştilor: Dacă aş găsi o afacere care să-mi aducă 5.000 de euro pe lună net, fără mulţi angajaţi, fără complicaţii, fără investiţii, cu marfă de import, cu trei concedii pe an şi city break-uri săptămânale, m-aş face antreprenor

    De foarte multe ori auziţi printre prietenii voştri afirmaţia că dacă ar găsi, ar avea un business, o afacere care să le aducă 3.000 – 5.000 de euro pe lună, ar lăsa jobul pe care îl au şi ar deveni antreprenori.

    Nu foarte mulţi visează realist la mai mult, întrucât şi ideile lor se învârt în jurul a făcut prăjituri, gem, livrări, flori, haine, pantofi, rochii, tricouri, genţi, bijuterii, ceva casnic care să nu necesite investiţii sau un risc mare.

    Visul corporatiştilor: Dacă aş găsi o afacere care să-mi aducă 5.000 de euro pe lună net, fără mulţi angajaţi, fără complicaţii, fără investiţii, cu marfă de import, cu trei concedii pe an şi city break-uri săptămânale, m-aş face antreprenor

  • Cât aţi vrea să câştigaţi ca mici antreprenori?

    Nu foarte mulţi visează realist la mai mult, întrucât şi ideile lor se învârt în jurul a făcut prăjituri, gem, livrări, flori, haine, pantofi, rochii, tricouri, genţi, bijuterii, ceva casnic care să nu necesite investiţii sau un risc mare.

    Aproape toţi cred că pentru a ajunge la un câştig de peste 100.000 de euro pe an, în mână, îţi trebuie relaţii, deschiderea unor uşi, contracte cu statul, business cu multinaţionalele.

    Iar pentru 1 milion de euro îţi trebuie toate la un loc, în timp ce piaţa este într-un fel sau altul deja ocupată.

    România are în acest moment 600.000 de companii din 660.000 care au între 0 şi 9 angajaţi, unde s-ar încadra cei care aspiră să devină mici antreprenori. La polul opus, numai 1.877 de companii au peste 250 de angajaţi.

    Mulţi care visează să devină antreprenori, dar care lucrează deja de mulţi ani în companii nu visează ca propriile lor afaceri să aibă sute de angajaţi, pentru că sunt greu de gestionat.

    Ei văd cu ochii lor cât este de greu în business, cât este de greu pentru un antreprenor să facă afaceri, să obţină comenzi, să recupereze banii din piaţă, să angajeze oameni, care să vină la muncă, să plătească salarii şi taxe la stat, plus TVA-ul pe 25 ale lunii.

    Nu sunt mulţi români care vor să rişte să-şi crească businessul dincolo de câteva zeci, cel mult sute de mii de euro pe an pentru că frica de eşec, de faliment este mult mai puternică decât un eventual succes, care să vină la pachet cu şansa de a deveni milionar, întâi în lei, apoi în euro.

    Cei din IT mai visează să dea lovitura cu un produs care să fie cumpărat de un gigant mondial, dar în viaţa de zi cu zi lucrează la ore de programare pentru o comandă externă. Românii din IT încă nu au ajuns în etapa în care să lucreze la propriile produse care să „cucerească lumea”, ci sunt încă la stadiul de foarte buni executanţi.

    Piaţa românească de afară este mult prea dură şi haină pentru ca aceia care vor să devină antreprenori să-şi permită să viseze cu ochii deschişi şi să creeze produse şi servicii care să devină de masă, să fie cumpărate de sute de mii şi milioane de clienţi. Telefonul mobil sau smartphone-ul s-au inventat deja.

    Realitatea este că aceia care vor să devină antreprenori speră cel mult la un câştig cât salariul unui director dintr-o multinaţională, obţinut dintr-un business curat, care să le permită să vină acasă devreme ca şi cum ar avea un job cu program fix, 10:00 – 18:00, să aibă weekendurile libere pentru city break-uri, pentru mare sau munte şi timp suficient pentru două vacanţe de două săptămâni pentru plimbări în lume.

    Nimeni nu vrea mai mult, decât un business cu 2-3 angajaţi, fără prea mare bătaie de cap, fără expunere la multe autorizaţii sau la controale ale Fiscului. Mai mult decât atât, aproape nimeni nu se gândeşte la producţie, la fabrică, unde viaţa este mai dură şi mai murdară.

    Mai toţi visează la importuri, pe care să le vândă direct din vamă şi banii să intre repede în cont. Nu foarte mulţi ar da un business mic cu un câştig de câteva mii de euro pe lună pentru un business mare, dar care se află în bătaia vântului.

    Dacă s-ar putea ca statul să dea toţi banii pentru crearea şi finanţarea businessului, ar fi ideal. Şi chiar statul român face acest lucru, spre mânia unui antreprenor, Octavian Bădescu de la Sameday Courier, care spune că prin aceste pachete de subvenţii statul nu dezvoltă spiritul antreprenorial capitalist, ci dimpotrivă, un spirit antreprenorial socialist.

    Cum adică statul să subvenţioneze un antreprenor ca să facă business? Este împotriva esenţei capitalismului.

    Dar aici a ajuns antreprenoriatul din România, în care cei mai mulţi care aspiră la acest statut, profesie, slujbă vor ca statul să le dea bani să-şi înceapă afacerea, fără ca ei să rişte nimic, decât timpul lor pe care oricum îl cuantifică într-un salariu pe care şi-l pun şi îl iau de la companie.

    Apropo de acest lucru, un antreprenor, un proprietar, un patron trebuie să-şi pună un salariu pe firmă, sau trebuie să trăiască din participarea la profit şi din dividende?

    Nu ştiu ce ar trebui făcut astfel încât cei care vor să devină antreprenori să aspire la mai mult, să-şi rişte energia, determinarea şi banii pentru crearea de produse şi servicii care să se adreseze maselor. Să dea statul şi mai mulţi bani, să fim ca Singapore, „să închidem economia” astfel încât să nu avem concurenţă din afară etc?

    Dacă aveţi idei, sunteţi bineveniţi să le împărtăşiţi tuturor.

  • Cum arată casa de 25 milioane de dolari a supermodelului Elle Macpherson

    În 2013, top-modelul Elle Macpherson s-a căsătorit cu logodnicul ei, Jeffrey Soffer, un miliardar din Miami, în cadrul unei ceremonii organizate pe insula Fiji, la care au participat doar rudele şi câţiva prieteni apropiaţi. Modelul australian se despartise de Jeffrey Soffer in martie 2012, dupa o relatie de doi ani, insa la un an dupa acea despartire cei doi au anuntat ca s-au impacat si ca s-au logodit.

    Citiţi în continuare şi vedeţi cum arată casa aici

  • Cum arată casele celei mai de succes artiste din Statele Unite – GALERIE FOTO

    De la Nashvulle la Beverly Hills şi New York, vedeta deţine un portofoliu impresionant de case. În 2009, pe când avea doar 20 de ani, Swift şi-a cumpărat un penthouse în centrul Nashville pentru circa 2 milioane de dolari. Tânăra spune că şi-a decorat singură această casă. În 2013, Vulture -o publicaţie lifestyle- descria casa acesteia ca fiind „feminină”, cu un stil ce trimite la „Alice în Ţara Minunilor”.  Într-un interviu televizat din 2012 se poate observa o parte din acest design –  de exemplu, decoraţiunile în formă de inimă de pe pereţii din bucătărie.

    În 2011, Swift a achiziţionat casa din Beverly Hills, California, pentru 3,97 milioane de dolari. Proprietatea, de 270 de metri pătraţi include patru dormitoare şi patru băi.  În curte se mai poate găsi o casă micuţă pentru oaspeţi, cât şi un teren de tenis. Dacă vi se pare cunoscut, probabil aţi văzut pozele de pe Instagramul vedetei.

    Swift a mai cumpărat o casă în stil grecesc, în 2011, cu 2,5 milioane de dolari în Nashville, Tennessee, proprietate cunoscută sub numele de Northumberland Estate. Aceasta a fost construită în 1930 de un fost ambasador al Danemarcei şi are patru dormitoare şi patru băi. În 2013, vedeta a achiziţionat o casă de 17,75 de milioane de dolari, de 990 de metri pătraţi, în Rhode Island. La acel moment, vedeta declara că a plătit cash pentru aceasta. Imensa casă găzduieşte opt dormitoare şi o piscină.

    Nu îl ultimul rând, vedeta a achiziţionat o casă de 25 de milioane de dolari în 2015, în Beverly Hills, California. Aceasta a fost construită în 1934 şi se întinde pe o suprafaţă de 900 de metri pătraţi. Aceasta are şapte dormitoare, 10 băi, un apartament pentru oaspeţi deasupra garajului şi un teren de tenis. Şi, bineînţeles, o piscină cu vedere la apus.

     

  • Corina Caragea, vacanţă de vis pe insula Mauritius. “Poze care vă pot afecta emoţional”

     Corina Caragea, prezentatoarea Ştirilor Pro TV din sport, şi-a petrecut  ziua ei de naştere la Madrid alături de prieteni dragi, plecând apoi pe insula Mauritius – un loc care a impresionat-o cu adevărat.

    „Am sărbătorit Revelionul la Madrid cu un grup de prieteni şi de acolo am plecat imediat în Mauritius, la 30 de grade, plajă cu nisip fin, ape turcoaz, zahăr, rom şi vanilie. Am stat 10 zile, timp în care m-am plimbat pe insulă în lung şi-n lat, am făcut plajă, stand-up paddle, am mângâiat zebrele şi ţestoase bătrâne de aproape 100 de ani… La prima vedere, Mauritius mi-a părut o imensă Grădină Botanică. Şoselele sunt alei ce şerpuiesc printre munţi cu forme ciudate, vegetaţie tropicală, păsări rare, fructe multicolore şi animale africane. Am văzut o zonă unde pământul are 7 culori diferite, o cascadă spectaculoasă unde apa cade de la 100 de metri, sute de specii rare de plante şi păsări. Insula este un contrast între sărăcie şi lux, un amestec de culori şi arome. Mi-am cumpărat doar două lucruri: vanilie şi zahăr, nicio haină sau suvenir clasic. Mark Twain zicea că Dumnezeu a făcut insula asta şi după ea a copiat Paradisul J. Eu zic că este un curcubeu cu toată paleta de culori – de la verdele predominant al vegetaţiei tropicale, la turcoazul Oceanului Indian, albul nisipului. În rest, e un mix foarte interesant de păsări, animale, fructe exotice, iar diferenţele de cultură, etnii şi religii tranformă fiecare discuţie cu oameni necunoscuţi într-un deliciu! Mai multe poze care vă pot afecta emoţional pe www.corinacaragea.ro :)!”, a declarat Corina Caragea.

    Citiţi mai multe pe www.one.ro

  • În copilărie vindea chibrituri, peşte şi stilouri, iar acum este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Are o avere de peste 40 de miliarde de dolari

    Ingvar Kamprad este fondatorul retailerului suedez de mobilă IKEA şi unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, având o avere estimată la 42,6 miliarde de dolari.

    Kamprad a crescut la o fermă din satul suedez Agunnaryd. Încă din copilărie s-a arătat înzestrat cu un simţ dezvoltat al afacerilor, prima dintre acestea fiind vânzarea de chibrituri. A continuat apoi comerţul cu stilouri, felicitări de Crăciun şi peşte. A pus piatra de temelie pentru IKEA în 1943, când avea doar 17 ani, odată cu o sumă de bani primită de la tatăl lui pentru rezultatele bune de la şcoală. A fondat IKEA, prin intermediul căreia a început să vândă bunuri de consum: pixuri, portmonee, rame de tablou, feţe de masă, ceasuri, chibrituri, bijuterii, ciorapi din nailon. Acronimul IKEA vine de la numele lui (Ingvar Kamprad), numele fermei unde s-a născut, Elmtaryd, şi localitatea în care a crescut, Agunnaryd. Cinci ani mai târziu, afacerea s-a extins şi a început să includă şi vânzarea de mobilă.

    Până în 1950, toate celelalte produse au fost înlăturate din catalogul Ikea. Presat de competiţie, Kamprad a luat hotărârea deschiderii unui showroom în 1953, în Almhult. Ideea de asamblare a mobilei de către clienţi i-a venit pentru a reduce costurile de depozitare şi de transport. Primul depozit de retail a fost deschis în Stockholm în 1965, iar în mai puţin de două decenii magazinul s-a extins în 115 de locaţii din 25 de ţări. Potrivit săptămânalului suedez Veckans Affärer, Kamprad ar fi cel mai bogat om din lume, informaţie bazată pe presupunerea că ar fi deţinătorul întregii companii, o ipoteză pe care atât IKEA, cât şi familia Kamprad o resping. Ingvar Kamprad ar deţine o parte mică din afacere, restul revenind Fundaţiei INGKA Stichting şi INGKA Holding, ca parte a unei scheme favorabile de impozitare.

    În pofida faptului că este una dintre cele mai bogate persoane din lume, Kamprad este caracterizat drept foarte econom. Potrivit unui interviu acordat unei televiziuni olandeze, Kamprad conduce un Volvo din 1993, zboară doar la clasa economică şi îşi încurajează angajaţii să scrie pe ambele foi ale unei file de hârtie, reciclează plicuri de ceai şi colectează pacheţelele cu sare şi piper oferite la unele restaurante. Kamprad şi-a explicat principiile în cartea „Testamentul unui distribuitor de mobilă„, în care scria: „Nu avem nevoie de maşini opulente, titluri impresionante, uniforme sau alte simboluri care să exprime statutul. Ne bazăm pe propria putere şi voinţă„. Totuşi, el rămâne unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, clasat pe locul cinci în indexul milionarilor realizat de Bloomberg. Deţine o  vilă în Elveţia, o proprietate în Suedia şi o vie în Provence, Franţa. În plus, a condus un Porsche timp de mai mulţi ani. În iunie 2013, la 87 de ani, a demisionat din consiliul director al IKEA Holding SA.

    CEO-ul companiei este, de la 1 septembrie, Peter Agnefjäll, care a preluat şi funcţia de preşedinte al grupului. În prezent există 303 magazine ale IKEA Group în 26 de ţări. Compania are 139.000 angajaţi şi a avut 690 milioane de vizitatori în anul financiar 2012.

  • A riscat toţi banii familiei pentru a vinde produse de care nu auzise nimeni. Acum e milionar

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • A riscat toţi banii familiei pentru a vinde produse de care nu auzise nimeni. Acum e milionar

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • Cum influenţează Facebook vacanţele românilor

    Reţelele de socializare influenţează din ce în ce mai mult decizia navigatorilor români pe internet de a-şi petrece vacanţele în destinaţii internaţionale. Astfel, circa 45% dintre tinerii de până în 34 de ani, din mediul urban, cu venituri medii şi peste medie, îşi planifică sejururile şi în funcţie de pozele sau impresiile pe care prietenii le postează pe Facebook, potrivit unui studiu al agenţiei de turism online Paravion.  

    Conform datelor Paravion, femeile din mediul urban active pe Facebook reprezintă categoria cea mai influenţată de reţelele de socializare în alegerea vacanţelor. Circa 60% dintre femeile active pe reţeaua de socializare iau în calcul, pe lista scurtă a destinaţiilor de vacanţă, experienţele împărtăşite pe reţelele sociale, prin poze şi review-uri.

    Din totalul femeilor care utilizează frecvent Facebook, cele cu vârste între 25 şi 34 de ani, căsătorite sau într-o relaţie, sunt cele mai active în zona de turism & leisure – în proporţie de 25%.

    Acestea preferă destinaţiile romantice, precum Paris şi Praga, dar şi pe cele însorite, cu o climă mai călduroasă decât cea din România, cum ar fi Barcelona, Roma sau insulele greceşti.

    Cele mai convingătoare poze de pe reţelele de socializare pentru categoria feminină prezintă peisajele pariziene cu turnul Eiffel, străduţele înguste din Roma dar şi plajele cochete din bazinul mediteraneean.

    Bărbaţii din mediul urban, activi, cu venituri peste medie reprezintă aproximativ 30% din totalul celor interesaţi de topicuri de călătorie pe reţelele de socializare. Dintre aceştia, tot cei cu vârste între 25 şi 34 ani sunt cei mai predispuşi la a-şi planifica vacanţele în funcţie de newsfeedul de pe Facebook.

    Preferinţele lor în materie de călătorii nu sunt cu mult diferite de cele ale femeilor, însă, în topul destinaţiilor se află staţiunile de schi din munţii Alpi. Aceştia apreciază pozele cu peisaje montane, destinaţiile cu atracţii pentru sporturi de iarnă, dar şi pe cele care înfăţişează peisajele urbane din Paris, Roma sau Barcelona.

    „Trendurile în materie de alegerea unei noi destinaţii de vacanţă s-au schimbat în ultimii ani în rândul românilor. Turiştii clasici, care intrau în agenţii şi cereau referinţe sau cataloage, încep să dispară şi sunt înlocuiţi de o nouă generaţie de turişti, care se informează de pe reţelele de socializare. Nu de puţine ori oamenii ne trimit mesaje însoţite de pozele din vacanţă pe care aceştia le văd pe Facebook, prin care suntem rugaţi să le oferim mai multe detalii privind destinaţiile respective”, a declarat Remus Vişan, Director general al Paravion. 

    Reprezentanţii companiei sunt de părere că trendul se va dezvolta în următorii ani, având în vedere gradul tot mai ridicat de utilizatori ai reţelelor de socializare şi uşurinţa cu care au acces la feedback personalizat pe aceste canale, direct de la comunităţile cu care se identifică.