Tag: potential

  • 8 filme care o să te facă mai deştept. Numărul 5 o să-ţi arate cât de inteligent eşti

    Desigur, trebuie să fii destul de selectiv cu privire la programele pe care să le urmăreşti; documentarele sau programele educaţionale pot îmbunătăţi cunoştinţele generale sau abilităţile conversaţionale.

    Sunt însă şi destule filme potrivite pentru acest scop, iar cei de la entrepreneur.com au alcătuit o listă cu 8 astfel de pelicule.

    8. Inside Out

    Sigur, e vorba despre un film de animaţie; dar este vorba şi de o metaforă pentru lucrurile care se întâmplă atunci când te maturizezi.

    7. Limitless

    Filmul urmăreşte povestea unui scriitor aflat în pană de idei, care acceptă să intre într-un program farmaceutic. El ajunge să consume astfel o pastilă numită NZT-48, care îl ajută să folosească în proporţie de 100% potenţialul creierului uman.

    6. The Imitation Game

    Este povestea lui Alan Turing, celebrul matematician care a reuşit să descifreze Enigma, maşina cu care naziştii trimiteau mesaje codate.

    5. Memento

    Filmul lui Christopher Nolan urmăreşte povestea lui Leonard, un om ce suferă de pierderea memoriei pe termen scurt şi care trebuie să afle cât mai multe despre identitatea lui.

    4. Good Will Hunting

    Acest film, premiat cu Oscar, relatează întâmplări din viaţa unui om de serviciu de la MIT, dotat cu o inteligenţă ieşită din comun.

    3. Primer

    Primer este un film science-fiction despre doi ingineri care descoperă, întâmplător, cheia călătoriei în timp.

    2. A beautiful mind

    Inspirat de biografia lui John Forbes Nash Jr., economist ce a câştigat premiul Nobel, filmul explică descoperirea teoriei numite “echilibrul lui Nash”.

    1. Pi

    Scris şi regizat de Darron Aronofsky, filmul acoperă numeroase teme precum religie, misticism şi relaţia universului cu matematica.

  • Anul paradoxurilor şi al creşterilor forţate de furia consumului

    Potenţialul de creştere economică a României a fost de 4%, dar avansul real al Produsului Intern Brut (PIB) a fost de 4,8% în 2016, pentru că majoritatea domeniilor în care se manifestă consumul populaţiei – comerţ, turism, servicii – au consemnat plusuri cu două cifre, depăşind net producţia locală. Această furie a consumului a fost alimentată de creşterile salariale care au adus câştigul mediu net la peste 2.300 de lei (+11,4% faţă de cel de la sfârşitul anului 2015) şi de ieftinirea cu 1,5% în medie a mărfurilor şi serviciilor. Confruntaţi cu acest val de cumpărători ce păreau hotărâţi să le golească rafturile magazinelor, comercianţii n-au avut altă soluţie decât să se aprovizioneze din import.

    Câteva exemple, extrase din datele Institutului Naţional de Statistică (INS): comerţul cu amănuntul – indicator care reflectă consumul populaţiei – a crescut în medie cu 13,5%, vânzările de alimente au avansat cu 13,7%, cele de mărfuri nealimentare – cu 15,2%, iar livrările şi înmatriculările auto au urcat cu 19%. Dar producţia industrială (autohtonă) a avansat, anul trecut, doar cu 1,7%, restul de cerere fiind acoperit din importuri, care au crescut cu 7%. Cel mai bine s-a văzut acest deficit în domeniul alimentar, unde importurile au atins recordul istoric de 4,8 miliarde de euro într-un an agricol considerat cel mai bun din ultimii 10, pentru că producţia industriei alimentare autohtone a crescut cu doar 2,7%, în timp ce vânzările de produse alimentare au crescut de cinci ori mai mult, respectiv cu peste 13%. Numai în cazul laptelui, importurile au crescut cu aproximativ 25%, achiziţiile de peste graniţă ajungând la o pondere maximă istorică de 45% din consumul naţional.

    Avem, astfel, un prim paradox: pe de-o parte, potenţialul de creştere economică este de doar 4% din cauză că infrastructura şi capacităţile locale de producţie sunt în stare precară, dacă nu chiar depăşite tehnologic, dar de cealaltă parte cererea internă a fost atât de intensă încât a forţat creşterea economică la 4,8%.

    Al doilea paradox al anului trecut se vede în execuţia bugetară: cu toate că principalele forme de comerţ care generează TVA au crescut cu 13% spre 19%, încasările fiscale din TVA au scăzut cu 9,6%.

    Semnele bune ale anului 2016 vin din sectorul serviciilor, a cărui pondere în PIB este în continuă creştere. Ca medie generală, afacerile din sectorul serviciilor au crescut cu 8,4%, apoi turismul (hoteluri-restaurante) a avansat cu 15%, iar comunicaţiile – cu 4,9%. Transporturile – alt paradox – au crescut cu 13,1%, chiar dacă în 2016 nu au crescut cu niciun kilometru nici reţeaua de drumuri şi autostrăzi, nici cea de căi ferate. Alte veşti bune se arată în statisticile Băncii Naţionale privind investiţiile străine, care au crescut cu 18%, până la 4 miliarde de euro (un record după anul de „boom” 2008), şi în raportările Ministerului Finanţelor, potrivit cărora investiţiile publice – cheltuielile bugetare de capital – au crescut cu 5,4%.

    Singura veste proastă vine din sectorul construcţiilor, care n-a reuşit să se redreseze nici în 2016. Volumul lucrărilor a scăzut cu 4,8%, chiar dacă prognozele oficiale lansate anterior estimau o creştere de 4,2% în 2016.

    Pentru 2017, Comisia Naţională de Prognoză estimează un potenţial al PIB de doar 4,6% şi o creştere economică de 5,2%, ceea ce ar însemna că şi acest an va fi, ca şi 2016, anul paradoxurilor şi al creşterilor forţate de furia consumului.

  • Gadget Review: Un convertibil de 14 inchi cu potenţial – VIDEOREVIEW

    Cum dai cu ochii de laptop, îţi dai seama că ai de a face cu un produs business. Este negru şi minimalist, are o construcţie robustă, iar finisajul este unul premium (mi-au plăcut în special colţurile rotunjite şi lucioase). Aşadar, nu ţi-ar fi ruşine cu el la o şedinţă cu şefii. Totuşi nu este nici cel mai subţire, nici cel mai uşor laptop de acest fel şi din această cauză l-am găsit oarecum dificil de utilizat pe post de tabletă sau doar atingând ecranul. Asta pentru că R 14 vine şi cu un touch screen, ceea ce-i dă un plus la capitolul uşurinţei de utilizare, însă în acelaşi timp dimensiunile sale îl fac mai greu de manevrat într-un alt mod decât clasicul laptop.

    Display-ul de 14 inchi este unul Full HD destul de bun; culorile sunt redate destul de bine (are tendinţa să accentueze albastrul în imagine), iar experienţa vizionării un film a fost plăcută. Totuşi, ecranul ar fi putut beneficia de o putere mai mare în departamentul luminozitate, iar dacă obişnuieşti să lucrezi într-un spaţiu cu multă lumină directă s-ar putea să nu fii mulţumit de acest produs. Însă dacă o să foloseşti acest laptop predominant în interior, atunci ecranul are caracteristici mulţumitoare.

    Tastatura am găsit-o ca fiind mediocră, fără a-mi oferi o experienţă de scris memorabilă, dar nici nu am avut de ce să mă plâng. Tastele sunt subţiri şi cam tari, însă este bine iluminată – caracteristică folositoare noaptea, fără a fi deranjantă pentru ochi.

    În schimb, touchpadul este încăpător, precis şi îngăduie degetelor să alunece fără probleme. Poate fi folosit cu uşurinţă în navigarea pe internet şi nici când scrii nu este sensibil la atingeri accidentale cu podul palmei.

    Modelul pe care l-am avut la test are un procesor Intel Core i7-6500U, 8 GB RAM şi SSD cu capacitatea de 256 GB. Este important de menţionat că plăcuţa de memorie RAM nu poate fi schimbată, astfel că un viitor upgrade nu este posibil.

    Cu această versiune nu am întâmpinat probleme în utilizarea zilnică. Am ţinut deschise zeci de taburi în Chrome, am urmărit video online (streaming) pe jumătate de ecran, în timp ce scriam în Word, fără ca laptopul să se blocheze. Totuşi, programele care necesită mai multă putere rulează la nivel satisfăcător, dar nu la capacitate maximă. Redarea conţinutului multimedia nu reprezintă o problemă, nici măcar cel la rezoluţie 4K. Experienţa multimedia este întregită de cele două difuzoare amplasate pe spate, care oferă un sunet decent pentru filme.
    Am încercat şi câteva jocuri video care au funcţionat bine atât timp cât nu ceri prea mult de la placa video, adică am rulat jocuri în rezoluţie 1.366 x 768 pixeli, cu detalii minime.

    Chiar şi când mă jucam sau când editam clipuri video, carcasa a rămas întotdeauna suficient de rece şi nu m-a deranjat când l-am folosit pe genunchi.

    După cum spuneam, autonomia bateriei este una bună şi majoritatea timpului în care l-am avut în test, R 14 a dus o zi de muncă (luminozitate 60-70%, Wi-Fi pornit, editare texte, browsing şi muzică), dar dacă îi dai mai multe de făcut, bateria se scurge mai repede. Aşadar, autonomia bateriei se situează undeva între patru şi nouă ore de funcţionare, iar încărcarea durează cam două ore şi jumătate.
    Conectivitatea este de asemenea bună, întrucât există trei porturi USB, un port HDMI şi un conector USB Type-C, pe lângă card readerul deja uzual.

    Aspire R 14 este un 2 în 1 cu un aspect business şi care oferă o performanţă satisfăcătoare, dar care nu are o portabilitate ridicată din cauza greutăţii şi dimensiunii.

    CASETĂ TEHNICĂ:
    Ecran – 14 inchi, 1.920 x 1.080 pixeli, IPS, touchscreen
    Procesor – Intel Skylake Core i7-6500U, dual-core 2,5 GHz
    Video – Intel HD 520
    RAM – 8 GB DDR3
    Stocare – 256 GB SSD + 1 TB HDD
    Porturi – 2x USB 3.0, 1 USB 3.1, 1 USB 2.0, HDMI, SD card reader
    Baterie – 48 Wh
    Sistem de operare – Windows 10
    Greutate – 2,2 kg

  • Ce maşini electrice cumpără românii?

    Însă dimensiunea actuală a pieţei limitează exact această efervescenţă. Maşinile electrice au devenit un trend la nivel global, iar România urmează această direcţie – dar cu anumite rezerve. Care sunt motivele pentru care unii clienţi aleg noile tehnologii, dar majoritatea preferă încă varianta tradiţională şi ce se poate face în acest sens?

    “Încep prin a vă spune că sunt pasionat de maşini. Decizia mea de a cumpăra un anumit model de autoturism nu ţine doar de motivaţia de deplasare de la punctul A la B, ci are şi o puternică componentă emoţională, maşina trebuie să îmi placă, să se conducă bine şi să mă reprezinte”, povesteşte Adrian Ion, unul dintre românii care au ales să treacă la o maşină electrică. „Îţi oferă senzaţii diferite de un model cu ardere internă, tradiţional. Felul în care maşina electrică funcţionează este fundamental diferit, liniar, silenţios, însă fără a răpi din plăcerea condusului. Această plăcere în conducere este dublată de costuri extrem de scăzute de întreţinere şi deplasare: echivalentul în consum de motorină sau benzină ar fi probabil undeva la 1 litru/100 km.”

    Au fost mai multe motive pentru care a ales o maşină electrică: faptul că este foarte silenţioasă, că practic se conduce doar cu o singură pedală, maşina decelerând până la stop de îndată ce ridici piciorul de pe acceleraţie, iar frâna se foloseşte doar în caz de urgenţă; faptul că în medie parcurge 50-80 de kilometri pe zi, astfel că range-ul oferit de i3 (BMW i3 cu Range extender – maşina deţinută, n.red.) este suficient pentru nevoile cotidiene – în condiţii de temperatură normală, cu o baterie încărcată se pot parcurge 135 de kilometri, plus range – extender-ul ce depăşeşte 100 km; lipsa costurilor de întreţinere: „La maşina electrică nu există consumabile – ulei, motor sau revizii”, precum şi  faptul că nu se mai alimentează la benzinărie, ci o poţi face direct la priza de acasă. „Un alt avantaj este că locurile de parcare pentru maşinile electrice sunt de obicei libere, aşa că dacă vrei să mergi la mall în weekend şi e foarte aglomerat, ai posibilitatea să parchezi maşina şi să o încarci gratuit. Majoritatea mallurilor, magazinele mari, spaţiile de birouri şi chiar unele benzinării oferă acum gratuit posibilitatea de a încărca maşina”, remarcă el.

    „Experienţa este extraordinară, nu am niciun prieten care să fi mers cu ea şi să nu fie încântat, pot spune că odată ce ai condus electrică, cu siguranţă tranziţia înapoi, spre o maşină tradiţională, diesel sau pe benzină, este privită diferit”, mai spune Adrian Ion. „Maşina tradiţională va fi percepută ca fiind mai zgomotoasă, mai învechită, indiferent de gradul de confort oferit de clasa maşinii.”

    Anul trecut, numărul autovehiculelor electrice şi hibrid vândute în România a ajuns la 1.183 de unităţi, de peste două ori mai multe faţă de 2015 (496 unităţi), potrivit datelor transmise de Asociaţia Producătorilor şi Importatorilor de Automobile (APIA).

    Faţă de anul 2015, numărul maşinilor pur electrice (excluzând variantele hibrid) comercializate anul trecut a crescut de trei ori, ajungând la 167 de unităţi. Lider de piaţă a fost producătorul german BMW, cu 65 de unităţi, în vreme ce următoarele locuri sunt ocupate de Mercedes-Benz (37 de maşini vândute) şi Volkswagen (25). În ceea ce priveşte autoturismele plug-in hibride, Toyota rămâne principalul actor (820 de maşini vândute), urmată de Lexus (159) şi Land Rover (19). Astfel, 1% din maşinile noi înregistrate anul trecut în România au fost modele electrice sau hibride; trebuie menţionat şi faptul că piaţa auto a crescut, în total, cu peste 15% faţă de valorile înregistrate în 2015.

    La nivel global, automobilele electrice vor ajunge la 35% (41 milioane de unităţi) din vânzările totale în 2040, adică de 90 de ori mai mult decât vânzările actuale (aproape 500.000 de unităţi la nivel global în 2015). Mai mult de atât, scăderea preţurilor bateriilor va reduce costul unei maşini electrice sub cel al unei maşini convenţionale în 2025; astfel, o maşină electrică va putea fi cumpărată cu circa 22.000 de dolari (la valoarea din prezent) în 2040, conform unei cercetări a Bloomberg New Energy Finance (BNEF). Până acum, s-au vândut pe tot globul în jur de 1,3 milioane de maşini electrice, ceea ce reprezintă mai puţin de 1% din totalul autoturismelor mici. Mai exact, susţinute de o serie de factori, vânzările de maşini electrice sau plug-in ar trebui să crească accelerat după 2025. Printre aceşti factori se numără apariţia tot mai multor politici guvernamentale şi facilităţi fiscale, scăderea costului bateriilor şi reducerea cheltuielilor de întreţinere a maşinilor electrice. În concluzie, maşinile electrice ar trebui să devină mai ieftine decât cele pe combustie internă în jurul anului 2025.

  • Cine este cel de-al treilea fondator misterios al unei companii gigant şi câţi bani a primit pentru a păstra tăcerea

    Nu toţi cei care au contribuit la lansarea companiei vor beneficia de această reuşit – Reggie Brown este unul dintre fondatorii Snapchat care nu se va bucura de acest succes. El a studiat la Stanford împreună cu Spiegel şi Murphy şi pretinde că a avut ideea care stă la baza conceptului Snapchat – pozele care dispar.
     
    Brown a intentat un proces împotriva lui Spiegel şi Murphy în 2013, după ce a fost forţat să nu mai lucreze în companie, fără să fie recompensat pentru contribuţia lui la dezvoltarea start-up-ului. Procesul s-a încheiat cu o înţelegere între Snapchat şi Murphy. Ca parte a acestei înţelegeri, Snap a convenit să îi plătească lui Brown 157,5 milioane de dolari cash, 50 de milioane de dolari în 2014, iar diferenţa, în 2016. Iniţial, Brown ceruse mai mult de 500 de milioane de dolari.
     
  • Cum să creşti un geniu. “Nu cred că există niciun alt studiu în lume care să ofere o imagine atât de completă asupra modului în care evoluează elevii supradotaţi”

    Cum trebuie stimulaţi copiii supradotaţi şi ce anume îi ajută să-şi atingă potenţialul? Sunt universităţi care au dezvoltat programe speciale pentru susţinerea copiilor şi tinerilor cu abilităţi cognitive ieşite din comun. Un studiu întins pe mai multe zeci de ani dezvăluie ce trebuie făcut pentru a stimula copiii care vor ajunge oamenii de ştiinţă ai secolului XXI.

    Anul 1968, o zi călduroasă de vară: profesorul Julian Stanley întâlneşte un copil, de 12 ani sclipitor, dar în acelaşi timp şi extrem de plictisit, pe nume Joseph Bates. Elevul din Baltimore era atât de avansat faţă de colegii săi din clasa de matematică încât părinţii aranjaseră ca el să urmeze un curs de informatică la Universitatea Johns Hopkins, acolo unde Stanley era profesor. Dar nici asta nu părea a fi de ajuns pentru tânărul Bates: pentru a scăpa de mediocritate, el luase decizia de a preda limbajul de programare FORTRAN studenţilor pe cale de absolvire.

    Neştiind cum să procedeze cu Bates, profesorul său de informatică îi făcuse cunoştinţă cu Stanley, binecunoscut pentru activitatea sa în domeniul performanţei cognitive. Pentru a afla mai multe despre copil, acesta l-a supus unui număr de teste precum examenul de admitere la facultate (SAT), rezervat în mod normal celor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani.

    Scorul obţinut de Bates a fost mult peste media obţinută de candidaţii de la Johns Hopkins, aşa că profesorul a decis să caute o şcoală care să ofere cursuri avansate de  matematică şi ştiinţă; atunci când planul său a dat greş, Stanley a convins conducerea universităţii să îl accepte pe tânărul de 12 ani ca student. În lucrările sale ulterioare, Julian Stanley a face referire la Bates ca „studentul zero“ din cadrul Studiului Precocităţii Matematice; acest experiment avea să transforme modul în care tinerii supradotaţi sunt identificaţi şi susţinuţi de sistemul american de educaţie.

    Experimentul realizat de Julian Stanley reprezintă cel mai longeviv studiu al intelectului copiiilor, urmărind evoluţia şi activitatea a peste 5.000 de subiecţi timp de 45 de ani. Cantitatea uriaşă de date generată de-a lungul anilor a dus la scrierea a peste 400 de lucrări ştiinţifice şi a oferit aspecte unice în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţilor în ştiinţă, tehnologie, inginerie, matematică (STEM) şi altele.

    În martie 1972, Julian Stanley a strâns 450 de copii cu vârste între 12 şi 14 ani şi le-a dat un test de matematică. „Prima mare surpriză a fost să văd atât de mulţi adolescenţi care pot rezolva probleme pe care nu le mai întâlniseră“, explică Daniel Keating, la acea vreme doctorand în cadrul Universităţii Johns Hopkins. „A doua a fost să văd că mulţi dintre cei adunaţi au obţinut rezultate mai bune decât alţi studenţi care se aflau deja pe băncile facultăţii.“

    Stanley nu imaginase experimentul ca un proiect care să se întindă pe zeci de ani, dar după primul interviu de follow-up, la cinci ani după examen, un coleg pe nume Benbow i-a propus să extindă studiul astfel încât să poată urmări subiecţii de-a lungul vieţii, adăugând factori precum interese, preferinţe dezvoltate şi starea generală de bunăstare. „Nu cred că există niciun alt studiu în lume care să ofere o imagine atât de completă asupra modului în care evoluează elevii performanţi în domeniul ştiinţelor exacte“, subliniază şi Cristoph Perleth, psiholog la Universitatea Rostock din Germania.

    Atunci când Stanley a demarat experimentul său, alegerile erau destul de limitate pentru adolescenţii cu o inteligenţă peste medie din Statele Unite, aşa că el a căutat un mediu care să favorizeze talentul. „Era evident pentru Julian că identificarea potenţialului nu este suficientă; acesta trebuie dezvoltat într-un mod corespunzător pentru a menţine interesul activ“, povesteşte Linda Brody, care a participat la studiu alături de Stanley şi conduce, în prezent, un program similar la Johns Hopkins.

    La început, atenţia a fost împărţită egal între elevi; părinţii altor copii au început însă să îi scrie lui Stanley după ce auziseră de rezultatele obţinute cu Joseph Bates. Până la vârsta de 17 ani, Bates luase deja licenţa şi masterul în informatică şi urma cursuri de doctorat la Universitatea Cornell din Ithaca. Ani mai târziu, în rolul de profesor la Carnegie Mellon, el avea să devină unul din pionerii inteligenţei artificiale. „Eram destul de timid, iar presiunea exercitată la liceu nu m-ar fi ajutat prea mult“, spune Joseph Bates, ajuns la vârsta de 60 de ani. „Dar la facultate, alături de alţi tocilari m-am potrivit perfect, chiar dacă eram mult mai tânăr.“

    Atunci când primii absolvenţi ai programului şi-au atins potenţialul maxim, a devenit clar cât de mare este diferenţa dintre aceştia şi restul societăţii. Mulţi dintre cei care inovează în ştiinţă, tehnologie sau cultură sunt chiar cei identificaţi devreme, prin programe aşa cum este cel lansat de Stanley la Universitatea Johns Hopkins. Printre cei care au absolvit se numără Mark Zuckerberg, Sergey Brin şi chiar Stefani Germanotta, cunoscută mai bine sub numele de scenă Lady Gaga.

  • Cum să creşti un geniu

  • Cum au reuşit trei tineri din Timişoara să facă bani din ceva ce se găseşte în orice casă

    Cei trei tineri sunt Remus Rădvan, Rareş Mateescu şi Andrei Mimiş, iar produsele lor handmade sunt realizate alături de alţi artişti – Gabriela, Cristina şi Timeea – dar şi de colaboratori pe partea de marketing, design şi website. Atât cofondatorii, cât şi artiştii sunt din domenii diferite: tehnologie, economie sau arhitectură. Ei comercializează tablouri realizate prin tehnica numită string art; mai exact, produsele care poartă chiar numele firmei – cufire – sunt compuse dintr-o placă de lemn, cuie puse într-o ordine organizată în aşa fel încât înfăşurarea cu aţă să creeze un impact vizual special şi aţa propriu-zisă, de culori alese astfel încât să transmită mesajul dorit, explică tinerii. Modelele variază de la diverse forme geometrice până la peisaje, monograme, sigle, citate sau, de ce nu, portrete.

    Timpul şi pasiunea constituie, în opinia antreprenorilor, principala investiţie într-un startup. „Ideea mi-a venit de pe Pinterest, am văzut un astfel de produs şi mi-am dorit şi eu unul. M-am gândit câte lucruri s-ar putea face cu această tehnică“, povesteşte Remus Rădvan, unul dintre fondatori. „Recunosc că ideea a ajuns apoi în «sertarul de idei» şi abia după câteva luni i-am povestit lui Rareş, ulterior lui Andrei şi aşa a luat naştere Cufir.“

    Suma iniţială investită a fost de 800 de euro, bani de care au făcut rost de la prieteni „punând la bătaie pasiunea noastră şi timpul să îi batem la cap că merită. Ce-i drept, nimeni nu credea că vom putea vreodată scoate bani din bătutul cuielor; ne-au cam luat în derâdere. Cred că ne-a ajutat şi faptul că realizasem Minds Hub, iar asta ne-a oferit un plus de credibilitate, însă tot eram văzuţi ca venind din sfera voluntariatului“, povesteşte el. Minds Hub, proiectul de care aminteşte Rădvan, a ţinut prima pagină a ziarelor locale din Timişoara la începutul acestui an, fiind primul hub educaţional din România. Cu o investiţie de 85.000 de euro obţinută prin sprijinul a 30 de companii partenere, studenţii au amenajat un spaţiu cu o suprafaţă de 200 mp în cadrul Facultăţii de Economie şi de Administrare a Afacerilor din Timişoara; Minds Hub va asigura, spun fondatorii, o platformă activă de educaţie colaborativă pe axa angajator – viitor angajat – formator.

    Educaţie colaborativă este conceptul central: companiile vor lucra împreună cu instituţiile de învăţământ pentru a creşte şansele studenţilor de a trece de pe băncile facultăţii direct în câmpul muncii. Iar această practică e des întâlnită în Banat, unde angajatori precum Continental sau Bosch au ca principal punct de recrutare centrele de învăţământ superior.

    Atunci când intri în Minds Hub ai senzaţia că te afli într-un sediu al Google: mese realizate din anvelope luminate cu leduri, scaune din carton şi biblioteci suspendate. Ideile studenţilor nu au fost puţine şi nici uşor de pus în practică, dar rezultatul este spectaculos. Capacitatea este încă destul de mică – doar 60 de persoane – dar iniţiatorii mai pregătesc şi un laborator de informatică dotat cu aparatură de ultimă generaţie. Spaţiul creativ cuprinde un lounge cu bibliotecă frântă pe tavan, o sală de lucru ce are cuburi de sticlă, o sală de şedinţe cu o masă suspendată şi elemente decorative din beton. Hubul va deveni un loc de întâlnire a studenţilor timişoreni dornici de activităţi extracurriculare şi va găzdui o serie de traininguri, workshopuri, cluburi de carte, programe de mentorat, programe de start-up-uri, prezentări şi conferinţe. Participanţii la activităţile din hub sunt, alături de studenţi, şi profesori, profesionişti din business şi reprezentanţi ai organizaţiilor nonprofit.

    Drumul antreprenoriatului este unul plin de obstacole, iar Remus Rădvan spune că a învăţat din fiecare greşeală pe care a făcut-o: „Dacă ar fi după mine, mi-aş dori să existe un tonomat în care să bagi bani şi să te înveţe, cu exemple, câte o lecţie antreprenorială. Sincer, oricâte cărţi am citit, din mijlocul acţiunii am făcut unele greşeli pe care credeam sincer că le pot evita. E clar că nu o să le mai fac pentru că ne-au costat bani, timp şi evoluţie, dar aş fi preferat bancomatul înainte, să rămân «marcat» din timp.“ Clientul de cufire are între 27 şi 35 de ani, deţine propria locuinţă şi se gândeşte la amenajatul ei într-un mod aparte, personalizat. „Iubitori de handmade şi artă“, completează tânărul antreprenor. „De asemenea, tot astfel de persoane îşi permit să facă un cufir cadou şi le place ca la petrecerea respectivă să iasă în evidenţă prin alegerea autentică. Cu timpul, am descoperit o nouă nişă, chiar de la clienţii noştri care erau cu preponderenţă din corporaţii. Ne-au întrebat: oare nu puteţi veni la noi la firmă să facem un cufir împreună?“

    Aşa a luat naştere proiectul Handcrafting (in) Corporate: tinerii pun la cale tot felul de evenimente pentru angajaţii companiilor. Idee care a prins destul de bine, spun ei, şi au început deja să aibă companii cunoscute drept clienţi. „Ce ne bucură foarte mult este faptul că ne punem la masă cu ele şi încercăm să fabricăm o experienţă unică pentru ei, o experienţă în care să se regăsească.“ Piaţa de handmade din România include însă numeroase domenii, aşa că întrebarea firească a fost cum se diferenţiază Cufir de alte afaceri similare. „Noi mergem doar pe nişa noastră de tablouri şi amenajări interioare; vom rămâne în jurul tehnicii string art, cuiele, lemnul şi aţa –  pentru că asta ne defineşte. Fiecare start-up handmade se diferenţiază prin produsele lor şi brand. La brand construim în fiecare zi, iar colegii mei au înţeles ce înseamnă acest lucru, cât de important e să construieşti o comunitate în jurul brandului. Iar de produs chiar suntem mândri să îl găsim ca o alternativă aparte faţă de stickerele decorative pentru pereţi sau tablourile canvas. Cufirele noastre, pe lângă faptul că sunt lucrate manual şi au un nivel de personalizare ridicat, ies şi în relief şi creează un efect cu umbre unic. Dacă îl pui pe un perete pe care bate soarele, vei vedea că pe timpul zilei parcă îşi schimbă forma, datorită umbrei care se modifică.“

    În cele câteva luni de la lansare, Cufir a generat vânzări de peste 5.000 de euro, dar tinerii cofondatori ţintesc cel puţin 10.000 de euro până la finalul anului. „Probabil pentru cititori nu sunt sume mari, acesta poate fi un salariu lunar pentru un manager de corporaţie, însă pentru noi este dovada că acest proiect este pe drumul cel bun, că va reuşi, iar 2017 cu siguranţă va fi un an cu o creştere exponenţială.“

    Mediul antreprenorial din vestul ţării nu arată foarte strălucit, spun tinerii antreprenori. Există anumite iniţiative locale de sprijinire, dar acestea sunt izolate. Ar trebui să existe oameni dedicaţi, spun ei, care să caute astfel de iniţiative şi să îi ajute pe cei care vor să pornească o afacere. „Cred că primul an, primele luni sunt primordiale; e important să ştii că te ajută cineva, să ştii că banca îţi poate da un mic ajutor, să ştii cum să-ţi plătesti taxele, cum să comunici cu un contabil, cum să-ţi aduci primii clienţi şi să fii întotdeauna concentrat pe client; la finalul zilei, dacă nu ai vânzări, nu prea poate funcţiona nimic“, crede Remus Rădvan. El mai spune că micii antreprenori sunt atât de implicaţi în munca lor, în partea operaţională a unui start-up, încât cu greu mai pot avea mintea limpede şi viziunea de a îşi lua un mentor.

    „În continuare consider că până în 25 de ani, cât timp încă suntem studenţi, este perioada perfectă să începi un start-up, să rişti, să fii curios, să explorezi. Încă mai putem să ne bazam pe susţinerea părinţilor până să intrăm în acea umbră de ruşine pentru a le mai cere bani, încă mai putem locui la cămin cu o sumă modică sau mânca o shaorma şi ne-a trecut foamea. E cea mai frumoasă vârstă. Sunt curios ce o să ne ofere viitorul dar cred că voi păstra părerea asta mult timp de acum înainte iar amintirile cu siguranţă vor rămâne pentru totdeauna în mintea şi sufletul nostru“, încheie tânărul antreprenor.

  • Sărbătorim 25 de ani de conectivitate: cum a început povestea World Wide Web

    A fost odată ca niciodată, cu mult timp în urmă, o vreme când mesajele erau trimise cu ajutorul unei practici rudimentare numită “scrisoare”, când pisicile nu erau ţinta glumelor din lumea întreagă iar social media însemna să stai de vorbă cu prietenii la o ceaşcă de cafea. |n martie 1989, un om de ştiinţă ce lucra la Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN) lângă Geneva a propus ideea de a împărtăşi informaţiile experimentelor prin ceea ce el a numit “hypertext” – un limbaj de programare. Omul de ştiinţă, pe numele său Tim Berners-Lee, era pe cale să schimbe fundamental modul în care oamenii comunică, lucrează şi se joacă.

    Tim Berners-Lee a inventat world wide web în 1989, la aproape 20 de ani după ce prima conexiune fusese realizată în cadrul a ceea ce astăzi numim internet. La acea vreme, Berners-Lee era un inginer sofwtare în cadrul CERN, laboratorul de fizică de lângă Geneva. Cercetătorii din lumea întreagă erau nerăbdători să împărtăşească date şi rezultatele analizelor între ei, dar era extrem de dificil să facă asta. Berners-Lee a înţeles această problemă şi a văzut potenţialul neexploatat al milioanelor de calculatoare ce pot fi conectate între ele.

    Tim Berrners-Lee a trimis documentaţia pentru ceea ce avea să devină world wide web, la sfârşitul anului 1989, către managementul CERN. Această propunere specifica o serie de tehnologii care ar fi făcut noul sistem accesibil şi util întregii lumi. Propunerea sa nu a fost însă imediat acceptată; în octombrie 1990, el notase deja principalele trei aspecte fundamentale care reprezintă şi astăzi fundaţia world wide web-ului.

    Berners-Lee a scris de asemenea primul editor web şi browser (“WorldWide Web”) şi primul server (“httpd”). Până la sfârşitul anului 1990, prima pagina web era funcţională. De-a lungul anului 1991, oameni din afara CERN s-au alăturat comunităţii web. Un moment extrem de important în evoluţia sa a venit în aprilie 1993, când CERN a anunţat că tehnologia va fi disponibilă, gratuit, pentru oricine vrea să o folosească.

    “Indiferent de calculatorul sau device-ul de pe care accesezi o informaţie, ea ar trebui să fie întotdeauna aceeaşi”, spunea Tim Berners-Lee. “Fiecare persoană influenţează lumea, mai mult sau mai puţin, atunci când intră pe web”.

    De atunci, world wide web a schimbat lumea. A devenit cel mai important mediu de comunicare cunoscut vreodată. Chiar dacă, în mod curent, doar 25% din populaţia lumii foloseste web-ul, acesta a schimbat modul în care învăţăm, cumpărăm, ne informăm, împărţim, colaborăm şi adresăm probleme variind de la ceea ce putem găti până la metode de a trata bolile.

    Tim Berners-Lee şi alţii au înţeles că pentru ca web-ul să îşi atingă adevăratul potenţial, tehnologiile ce stau la bază trebuie să devină standarde globale, implementate în acelaşi fel peste tot în lume. Prin urmare, în 1994 aceştia au fondat Consorţiul World Wide Web (W3C), ca un loc în care cei interesaţi să poata dezvolta specificaţii pentru a asigura funcţionalitatea corectă a web-ului şi să poată verifica, în mod constant, că reţeaua evoluează într-o manieră responsabilă.

    Astăzi, creatorul web consideră că mai este drum lung până se va atinge adevăratul potenţial al comunicărilor globale. “Web-ul, aşa cum l-am visat eu, nu este ceea ce avem acum la dispoziţie. Viitorul său e mult mai mare decât trecutul”, spune Berners-Lee.

    Trebuie menţionat că world wide web şi internet sunt două lucruri diferite. Termenul de internet se referă la o reţea de calculatoare (adică infrastructura conexiunilor şi serverelor) care transportă date în jurul lumii. Termenul de web descrie una din aplicaţiile care folosesc aceasta reţea pentru a livra date în formatul paginilor web (site-urile pe care le cunoaştem cu toţii). Alte aplicaţii similare www sunt Skype sau tehnologia e-mail.

    Lucruri neştiute despre tehnologia care a schimbat lumea

    Expresia “surfing the web” i se atribuie lui Jean Armour Polly, care în 1992 a scris un ghid al web-ului. Căutând un titlu pentru articol, a văzut că mouse pad-ul său avea o poză cu un surfer pe un val. Ideea a venit aproape instantaneu, iar termenul de mai sus avea să devină una dintre cele mai importante expresii ale anilor ’90.

    Mulţi dintre noi luăm tehnologia ca un bun dat, fără a ne întreba cum au început companiile despre care citim zi de zi. Cum totul are însă un început, vă prezentăm câteva dintre “primele” care au schimbat lumea în care trăim.

    Primul email a fost trimis de Ray Tomlinson în 1971. “Mesajul test mi l-am trimis mie şi nu conţinea nimic memorabil. Era probabil un şir de caractere de genul QWERTY”, a declarat, ani mai târziu, Tomlinson. Primul domeniu înregistrat vreodată a fost symbolics.com, pe 15 martie 1985. Acum, domeniul funcţionează ca unul istoric. Prima pagină web din lume este cea creată de Tim Berners-Lee şi a devenit activă pe 6 august 1991. Ea conţine informaţii despre proiectul World Wide Web şi poate fi accesată şi astăzi. Prima poză încărcată vreodată pe reţea este a unui grup numit “Les Horribles Cernettes”. Acesta era format din colege ale lui Berners-Lee din cadrul CERN. Primul mesaj instant AOL a fost trimis de Ted Leonsis soţiei sale pe 6 ianuarie 1993. Mesajul citea “nu te teme… sunt eu. Te iubesc şi mi-e dor de tine”. Ulterior, Leonsis avea să devină vicepreşedintele AOL. Prima reclamă online îi aparţine lui Joe McCambley. Mesajul a apărut în octombrie 1994 pe HotWired.com şi promova şapte muzee de artă. Primul obiect vândul pe e-Bay (numit la acea perioadă AuctionWeb) a fost un indicator cu laser stricat, pentru 14,83 dolari. Cel care l-a cumpărat a declarat ulterior că are o vastă colecţie cu astfel de produse. Prima carte cumpărată pe Amazon, în 1995, a fost “Concepte fluide şi analogii creative: Modele computerizate ale mecanismelor fundamentale de gândire”, scrisă de Douglas Hofstadter. Prima frază a fost rostita pe Skype în estoniană de către un membru al echipei de dezvoltare în aprilie 2003. Acesta a spus “Tere, sa kuuled mind?” (Bună, mă puteţi auzi?) Prima persoană de pe Facebook a fost chiar Mark Zuckerberg, creatorul reţelei de socializare. El a avut contul cu numărul patru, deoarece primele trei conturi fuseseră utilizate pentru teste. Primul videoclip de pe Youtube a fost postat de cofondatorul Jawed Karim. Clipul, încărcat pe 23 aprilie 2005, era filmat la grădina zoologică din San Diego. Primul mesaj de pe Twitter a fost scris pe 21 martie 2006 de cofondatorul Jack Dorsey. Mesajul era simplu: “Mă pregătesc să instalez Twitter”.