BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Windows pe tablete

    Privind de la înălţimea statisticilor şi a previziunilor, piaţa computerelor pare scindată. Pe de-o parte vânzările de PC-uri tradiţionale sunt în declin, iar Gartner şi-a revizuit estimările privind rata de creştere pentru 2011 la doar 3,8 procente. Nici chiar perioada cea mai bună a vânzărilor, începutul anului şcolar, nu a înviorat prea mult vânzările, singura evoluţie notabilă fiind faptul că laptop-urile din gama MacBook au fost preferate de circa 60% din clienţi. Pe de altă parte, zona telefoanelor inteligente şi a tabletelor este în creştere exponenţială. Dacă ne limităm doar la tablete, acelaşi Gartner consemnează o creştere de 261 procente a pieţei faţă de 2010, iar previziunile pentru anii următori converg către vânzări de circa 326 milioane de unităţi în 2015.

    Criza şi recesiunea nu explică fără rest această evoluţie, iar o dovadă este faptul că în perioada “back to school” cumpărătorii nu s-au înghesuit către modelele cele mai ieftine (de exemplu, modelele MacBook Pro s-au vândut mult mai bine decât Air, în ciuda preţului). Iar creşterea pieţei tabletelor nu se mai justifică prin modă, ci printr-o nevoie reală de dispozitive mult mai portabile, care devin preferatele elevilor şi studenţilor pentru studiu şi, totodată, sunt mult mai potrivite pentru persoane mai puţin tehnice, intimidate de complexitatea PC-urilor. Printre cele mai vândute zece tablete în perioada premergătoare începerii şcolii în Statele Unite, şapte sunt bazate pe Android, dar în top rămâne iPad (deşi avansul a mai scăzut). Celelalte două excepţii sunt HP TouchPad (bazat pe webOS) şi Asus Eee Slate, care rulează Windows 7. Dar costă o mie de dolari, adică de cel puţin două ori mai mult decât oricare dintre concurenţi.

    Astfel ajungem la întrebarea cheie: cum se face că Microsoft joacă atât de slab pe această piaţă în plină expansiune? Mai putem adăuga acestei mirări faptul că tocmai Bill Gates a fost cel care a încercat să promoveze conceptul de “Tablet PC” încă din 2001. Mai importante îmi par însă rezultatele unor sondaje americane (realizate de Boston Consulting Group) care relevă că 42% dintre utilizatorii de tablete din SUA şi-ar dori o tabletă Windows. Luând în calcul şi pe cei care nu utilizează deja tablete, procentul creşte la 53%. Această diferenţă de 11 procente este notabilă şi se poate interpreta astfel: utilizatorii sunt în cea mai mare parte obişnuiţi cu Windows şi consideră că s-ar simţi mai confortabil pe o tabletă rulând acelaşi sistem de operare. Ceea ce este normal. Dar această dependenţă scade pentru cei care utilizează deja tablete, iar rata de creştere a tabletelor bazate de iOS şi Android spune că scăderea va fi rapidă.

    Concluzia este evidentă: dacă Microsoft nu vine suficient de repede cu propria ofertă, pierde o mare parte din avantajul pe care acomodarea utilizatorilor cu Windows i l-ar putea oferi. Este greu de crezut că executivii de la Redmond nu-şi fac la rândul lor acest calcul. Şi atunci, de ce întârzie? Explicaţia pare să fie o decizie luată nu de Steve Ballmer, ci de Bill Gates. Un jurnalist de la CNET a recompus zilele trecute istoria unui proiect de tabletă dezvoltat de Microsoft sub numele Courier. Proiectul a fost condus de J Allard, unul dintre executivii Microsoft cu experienţă în zona pieţei de consum, un om cheie în singurul succes notabil al companiei pe această piaţă, consola Xbox.

    Courier a fost un proiect curajos atât din perspectivă tehnică (prin faptul că avea două ecrane care reacţionau atât la atingere, cât şi la un creion special), cât şi prin concept: spre deosebire de tabletele actuale, orientate spre consum media, Courier era orientat mai degrabă spre crearea de conţinut (de exemplu, schiţe de mână şi multe altele). Păcatul capital al proiectului a fost că mergea pe o versiune modificată de Windows, ceea ce l-a înfuriat pe Gates când Allard i-a prezentat prototipul la începutul lui 2010 – adică înainte ca Apple să lanseze iPad. Ideea lui Bill Gates (preluată şi de Ballmer) a fost că Windows şi Office sunt produsele care asigură succesul (şi, mai ales, veniturile) companiei, aşa că ele trebuie să stea la baza unei tablete Microsoft. Rezultatul este că inovativul Courier a fost abandonat în aprilie 2010, ratând astfel posibilitatea de a fi lansat la doar câteva luni după iPad.

    Microsoft pariază acum pe Windows 8, care are şi o interfaţă potrivită pentru tablete şi va rula pe procesoare ARM. Însă noul sistem nu are încă stabilită data de lansare, singurul indiciu fiind anul 2012. Cu fiecare lună care trece, şansele de a intra în competiţie cu liderii pieţei scad.

  • Părerea puilor lui Bertrand Russell despre viitorul Europei

    Este joi după-amiază şi lumea are opinii despre Grecia. Ministrul Elena Udrea înfierează pe blog comportamentul premierului Papandreou, în timp ce Victor Ponta o înfierează pe doamna Udrea pentru că îl înfierează pe Papandreou, în timp ce domnia sa îl simpatizează. Sincer, cred că celor doi premierul grec le este pur şi simplu indiferent, iar jocul în care s-au prins este unul pur politicianist. Iar demersul prim-ministrului elen de a organiza un referendum pe tema acceptării unui nou program de bail-out le este cam tot la fel de indiferent. Ca să îţi pese de program şi să ai o opinie, ar trebui să ştii câte ceva despre puiul lui Bertrand Russell. Şi despre turme.

    Bertrand Russell, filozof, matematician, istoric şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a emis la un moment dat fabula puiului. Este vorba de puii de la fermă, hrăniţi în fiecare zi de un ins prietenos, aşa cum remarcă unul dintre ei. Ceilalţi îl aprobă fără să gândească, pentru că omul cel darnic venea negreşit în fiecare zi şi le arunca mâncarea. Numai un singur pui, excentric, le spune că se pot înşela, aducându-le aminte cum la un moment dat confraţii lor mai mari au dispărut din curte şi dispăruţi au rămas. Neliniştea lui a tulburat scurt timp existenţa restului puilor, pentru că în dimineaţa următoare fermierul cel bun a venit din nou, ba le-a aruncat şi mai multe boabe. “Nebunule, îţi faci griji degeaba. Ne dă mai multe boabe, pentru că ne place din ce în ce mai mult”, i-au strigat ceilalţi pui excentricului. Iar agitaţia acestuia – “…ne îngraşă! O să fim sacrificaţi în scurt timp!…” – s-a pierdut în noianul de ciugulituri.Pentru că hrana era tot mai multă, iar fermierul tot mai amabil.

    Fermierul a fost drăguţ până în ziua în care a venit un camion, iar puii au fost încărcaţi şi duşi cu toţii, şi cei normali şi excentricul, la abator. Este o istorioară clasică despre modul în care sunt oamenii instruiţi să gândească, privind în trecut, dar nu suficient de adânc, pentru a încerca să ghicească cum va fi ziua de mâine, nu suficient de exact. Iar modelul pe care îl propune îl putem lesne regăsi, în varii scenarii, la originile crizei şi la baza supraîndatorării statelor europene. Lipsurile unui asemenea mod de gândire se completează cu binecunoscutul efect de turmă şi gata: mai avem timp să ne minunăm scurt abia când suntem urcaţi în camion şi mânaţi spre abator.

    Am înşirat toate cele de mai sus pentru a justifica o afirmaţie contrară tuturor celor spuse în presa occidentală, ba chiar şi părerii ministrului Elena Udrea: dar dacă Papandreou este mai lucid decât mulţi alţi politicieni? Şi îi mai şi pasă de ce spune propriul popor, un exerciţiu care lipseşte în mod cronic din spaţiul european. De amintit, în context, de modul în care au reacţionat liderii europeni la referendumurile pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona sau la referendumurile islandeze; mai departe, ideea că naţia nu pricepe cum e cu finanţele şi cu planurile de salvare sau cu stabilitatea zonei euro e o ipoteză validă, dar de ce să întrebi poporul aşa ceva?

    Un referendum ar trebui să întrebe, simplu, dacă poporul vrea ca ţara sa să îşi păstreze independenţa sau, pentru nişte bani, să accepte să devină un soi de protectorat, cum bine l-a definit colega mea Crenguţa. Grecia ar trebui să intre, pe măsură ce planul se derulează, într-un nivel superior de austeritate, care nu mai ţine nici de popor şi nici de premier, iar aceasta este o alegere care cântăreşte extrem de mult. Iar liderii europeni ar trebui să îşi prezinte demersul nu drept un plan de salvare a Greciei, ci de ajutorare a creditorilor.

    Am văzut de la anunţul surpriză al premierului grec o sumedenie de păreri şi supărări ale liderilor europeni sau ale analiştilor economici, toate contrare. Se enunţă scenarii catastrofale, cu ruperea zonei euro şi cu prăbuşirea Europei, iar media nu mai prididesc cu număratul maşinilor de lux ale grecilor cei leneşi. Între timp, fluxurile de ştiri vorbesc deja despre o renunţare la ideea referendumului, dar şi de o demisie a premierului grec, semn că spre ferma unora se îndreaptă deja camionul abatorului. Cu atât mai mult, pentru alte ferme, cele scrise mai sus sunt de mare actualitate. Şi de viitor.

  • Oracle Public Cloud

    Curentul “cloud computing” a început să se afirme prin 2008 şi se părea că era prea ambiţios pentru viitorul apropiat. De fapt, sub diverse alte denumiri, conceptul a fost vehiculat încă de pe la mijlocul secolului trecut. Herb Grosch credea că întreaga lume va putea opera “terminale proaste” deservite de vreo 15 mari centre de calcul (data centers). Ceva mai târziu, unul dintre pionierii inteligenţei artificiale, John McCarthy, a dus ceva mai departe ideea: nevoile computaţionale ar putea fi organizate cândva ca o utilitate publică. Comparaţia cu reţeaua electrică a venit doar câţiva ani mai târziu, deşi la acea vreme internetul nu exista şi nici nu putea fi imaginat.

    Însă primii care au pus în practică această idee au fost inginerii de la Amazon în primii ani ai secolului actual. Totul a plecat de la constatarea că centrele de calcul care deserveau imensa librărie virtuală erau utilizate efectiv doar la 10% din capacitatea lor reală, restul fiind o rezervă pentru a face faţă unor suprasolicitări. Încercând să-şi modernizeze infrastructura, specialiştii au mizat pe virtualizare şi centralizare, astfel încât necesarul de putere de calcul să poată fi dimensionat dinamic, iar întreţinerea şi adăugarea unor noi facilităţi să fie mai simple. Noua infrastructură a permis companiei să ofere putere de calcul şi unor clienţi externi, astfel încât în 2006 a lansat Amazon Web Service (AWZ), prima concretizare a conceptului de putere de calcul ca utilitate publică.

    Au urmat şi alţii, printre care Google AppEngine şi Microsoft Azure, iar apoi îngrămădeala a crescut şi soluţii diverse au încercat să profite de noua vogă, pretinzând că fac cloud computing. Pentru a mai lămuri lucrurile, s-au impus alţi doi termeni. SaaS (Software as a Service) denumeşte furnizarea prin internet a funcţionalităţii unor aplicaţii specifice, exemplul cel mai concludent fiind Salesforce.com şi aplicaţia sa CRM. Pe de altă parte, PaaS (Platform as a Service) se referă mai degrabă la furnizarea de putere de calcul “abstractă”, clienţii având aici posibilitatea să-şi porteze sau să-şi proiecteze propriile aplicaţii, AWZ fiind exemplificarea clasică.

    Conceptual este limpede, dar la modul practic, de cele mai multe ori aceeaşi infrastructură este folosită în ambele sensuri – de exemplu, Google AppEngine (PaaS) foloseşte aceeaşi maşinărie care deserveşte Gmail şi alte servicii (SaaS). Până la urmă, chiar şi Salesforce.com a păşit spre PaaS, lansând platforma Force.com. Numeroase sunt şi firmele care folosesc un cloud public pentru a implementa un software furnizat ca serviciu. Există totuşi câteva probleme care au alimentat reţinerea multor companii de a adopta serviciile existente, cea mai importantă fiind incompatibilitatea şi urmarea ei firească: “captivitatea” clientului – dacă ţi-ai dezvoltat infrastructura virtuală pe (de exemplu) AWZ, este extrem de dificil să te transferi la un alt furnizor.

    În aceste condiţii, cred că intrarea Oracle în domeniul cloud computing (de mult aşteptată, abia zilele trecute anunţată) este o mişcare extrem de importantă, care consacră “norii de calcul” în mainstream. Ceea ce mi s-a părut cel mai important în noul Oracle Public Cloud (OPC) este portabilitatea. Larry Ellison spune că o aplicaţie dezvoltată în propriul centru de date poate fi transpusă în OPC fără să trebuiască rescrisă. Şi invers – o aplicaţie din OPC poate fi adusă înapoi în centrul de date şi, mai mult chiar, poate fi mutată pe serviciul de cloud de la Amazon. Desigur, nu chiar orice aplicaţie, ci doar acelea care se bazează pe baze de date Oracle şi pe Java, dar chiar şi aşa e totuşi important că, teoretic, clienţii au şansa opţiunii.

    Este important de notat că şi Oracle Public Cloud reprezintă o mixtură de PaaS şi SaaS, permiţând clienţilor să folosească (tot pe bază de abonament) aplicaţii din gama Oracle Fusion pentru mai toate domeniile tipice zonei “enterprise computing”. Un alt aspect subliniat de şeful de la Oracle se referă la caracterul izolat al aplicaţiilor clienţilor, care urmează să beneficieze de un server virtual propriu, cuprinzând atât aplicaţiile, cât şi datele.

    Un fapt pe care cei mai mulţi comentatori l-au remarcat a fost înverşunarea excentricului Ellison împotriva Salesforce.com, pe care a atacat-o în mod repetat, deşi principalii rivali sunt mai degrabă IBM (care a lansat SmartCloud) şi Microsoft. Senzaţia conferinţei a fost însă contramandarea în ultimul moment a prezentării lui Marc Benioff (CEO al Salesforce.com), care şi-a ţinut totuşi discursul într-un restaurant din apropiere.

  • Ce-au cu Wagner pieţele financiare

    A rămas atunci de pomină reacţia tabloidului Bild, care a publicat o enormă imagine neagră a siluetei Angelei Merkel, cu legenda “Cutremur pe pieţe, dramă pentru euro – de ce tace cancelarul?”. Ulterior, oficiali ai cabinetului au explicat presei că nu e vorba de faptul că Merkel a plecat în vacanţă şi n-a mai venit – de altfel, în cele din urmă a discutat la telefon cu Barack Obama şi a emis împreună cu Nicolas Sarkozy o declaraţie de liniştire a pieţelor – ci de o reacţie firească pentru cancelarul unei ţări cu finanţe sănătoase şi care nu se confruntă cu niciun risc de credibilitate.

    Dimpotrivă, dacă s-ar fi agitat şi şi-ar fi întrerupt vacanţa, ca Sarkozy, de pildă, ar fi dat pieţelor tocmai semnalul că e ceva în neregulă cu Germania şi că sunt de ajuns câteva ore sau zile de presiuni pe dobânzile la obligaţiuni sau pe euro să ca să obţină imediat o reacţie speriată de la Berlin. Comparaţia era şi mai pregnantă, în logica verii, cu David Cameron, care şi-a întrerupt şi el vacanţa din cauza revoltelor violente de la Londra. Sau, de ce nu, cu orice alt şef de stat şi de guvern care îşi întrerupe concediul în caz de catastrofă naturală, aşa cum avea să facă Barack Obama din cauza uraganului Irene.

    Sunt pieţele financiare, aşadar, nişte barbari violenţi care trebuie potoliţi şi îmblânziţi, cum au fost cei din Londra? Ori o catastrofă naturală, unde oamenii mai pot interveni doar ca să remedieze pagubele provocate de un dezastru situat dincolo de controlul lor? În ciuda metaforelor insistente cu care calificăm aproape automat prăbuşirile şi fluctuaţiile violente ale pieţelor (furtună, uragan, cutremur), ceea ce poate fi numit natural în comportamentul pieţelor ţine, de fapt, doar parţial de natura dezlănţuită, fie ea şi umană (respectiv îngrijorarea, temerea, euforia şi tot restul de emoţii asociate cu percepţia investitorilor că pot pierde sau pot câştiga în câteva minute o avere din plasamentele lor).

    Cealaltă parte ţine de calcul speculativ minuţios (în sensul atribuit de Jeffrey Franks când spunea că pieţele aleg întotdeauna cea mai vulnerabilă ţară şi o atacă – sau, cu un exemplu tot din turbulentul august, când un investitor ar fi câşigat câteva miliarde pariind pe scăderea ratingului SUA) şi de efectul pur mecanic al tehnologiilor de tranzacţionare de mare viteză pe bază de algoritmi (care s-au ilustrat în toată splendoarea lor la începutul lui mai 2010, când indicele bursei din New York a căzut cu 1.000 de puncte dintr-o eroare de tastatură; estimările ponderii acestui gen de tranzacţii pentru piaţa americană de acţiuni variază între 40% şi 56%, faţă de aproape zero în urmă cu câţiva ani).

    Cât priveşte partea de emoţie pură, legată de riscurile asumate de investitori, cu atât mai mari cu cât câştigul posibil e mai mare, ar fi de amintit un articol recent din The Economist – ilustrat cu poza unui rozător cu dinţii dezveliţi – despre studiul unui expert în neuroştiinţe de la Cambridge, fost trader pe instrumente derivate la un moment dat, care evalua rolul hormonilor asociaţi cu stresul şi cu competiţia (cortizolul şi testosteronul) în deciziile investitoriilor şi ale bancherilor, tentaţi astfel să subestimeze riscurile pe care şi le asumă.

    Mai în glumă, mai în serios, The Economist sugera că o modalitate de a reduce turbulenţele de pe pieţele financiare ar fi poate creşterea numărului de traderi femei; dacă e să desăvârşim gluma şi să ne întoarcem la tema noastră, n-avem decât să cităm o ştire Reuters care spunea că reacţia calmă şi tăcută a Angelei Merkel faţă de agitaţia din august pieţelor are legătură, în opinia consilierilor ei, cu faptul că e femeie.

    Dar avea dreptate Angela Merkel să rămână în vacanţă, lăsând în urmă doar imaginea ei zâmbitoare de la Bayreuth? Da, dacă ne raportăm la funcţia ei de cancelar al Germaniei care dorea să arate pieţelor că ţara ei nu are de ce să se teamă şi că îşi continuă ostentativ viaţa normală, întemeiată pe aceleaşi valori ca întotdeauna. Raportat însă la rolul ei de lider european, de la care atâtea state aşteaptă o soluţie la criză şi la tendinţele centrifuge din UE, nu numai absenţa ei de atunci, dar şi tăcerea şi ezitările din ultimii doi ani au fost nepotrivite.

    Fără a cădea în lamentările premierului grec despre conspiraţii ale speculatorilor care vor să dărâme Grecia, cancelarul german se adresase generic, în primăvară, pieţelor financiare, cerându-le să aibă răbdare cu Grecia, să-şi poată pune în practică programul de reformă înainte de a o penaliza cu CDS-uri până la cer. Felul cum s-a descurcat Grecia cu “ajustarea fiscală” din 2010 până acum dovedeşte că Merkel s-a înşelat însă şi că dreptatea era de partea pieţelor, care au evaluat corect slabele şanse de progres ale Atenei.

    Ca lider european, Merkel a reuşit, în schimb, tocmai atunci când a acţionat: şi în 2010, când a impus restricţii la “naked short selling” pe titlurile băncilor germane, şi acum, când a reuşit să protejeze independenţa Băncii Centrale Europene, ameninţată să devină un fel de coş de gunoi pentru activele toxice ale zonei euro, şi a evitat soluţia uşoară, dar neetică a emiterii unor obligaţiuni comune ale zonei euro înainte de orice efort de unificare fiscală din partea statelor.

    Cu alte cuvinte, de fiecare dată când a fixat o limită până la care pot merge pretenţiile unor pieţe care vor întotdeauna să fie lăsate să rişte, dar nu vor niciodată să fie lăsate să piardă. Aceeaşi e şi filozofia din apeluri precum cel de săptămâna trecută al lui Daniel Dăianu, care propune “îmblânzirea pieţelor” (am citat intenţionat termenul din aceeaşi sferă de sens a naturii dezlănţuite) prin mai multă reglementare acolo unde e cazul. Desigur, Angela Merkel nu spune explicit aşa ceva: o metaforă şi mai ieftină decât cele de mai sus ar deplânge faptul că ea pleacă la festival să-l asculte pe Wagner tocmai când barbarii urlă şi bat la porţi. Dar nu metafora contează.

  • Indira Crasnea, Mediafax: Minutele unui rege şi meschinăria celor care nu au fost

    Discurs care a fost ascultat cu atenţie, de referinţă prin miezul, simplitatea şi tăria pe care le-a transmis. Aproape nimic nu a fost uitat în cele 835 de cuvinte bine cumpănite. Au fost redate răul şi binele din mersul lucrurilor: dualitatea politicii, nesocotirea valorilor, descurajările instituţionale, durerile celor fără de putere şi speranţă, dar şi credinţa în etică, morală, memorie, continuitate. Regele a “operat” starea naţiunii cu alb şi negru, măsurat şi robust. Tăria vorbelor sale a venit din faptul că au fost necomplicate, dar profunde. Şi că au fost un îndemn pentru întoarcerea spre loialitate, seriozitate, modestie (toate asociate simbolic coroanei).

    A mai vorbit regele despre nevoia de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi. Cârmuitorii erau însă un pic plecaţi, fofilaţi şi peste măsură de ocupaţi. Cârmuitorul numărul unu, preşedintele B., s-a ascuns cu noaptea-n cap după mantalele Armatei după care şi-a luat fuguţa picioarele la spinare spre Bruxelles. Cârmuitorul cel mic, premierul B. s-a tupilat mimetic după aceleaşi mantale şi după onoarea Armatei, taman unde se agaţă harta-n cui, la Carei. Cârmuitoarea numărul unu, suava Roberta, este hăt departe, în Georgia, unde s-a întâlnit cu Mihail Saakaşvili (preşedintele care îşi roade cravata la nervi), exprimându-şi “satisfacţia pentru dinamica excelentă a relaţiilor româno-georgiene”.

    Toţi au avut nişte programe atât de straşnic puse la punct, încât le-a fost imposibil să se abată de la ele. Dintr-o dată, pe notabilităţile noastre le-a lovit rigoarea nemţească. Dar şi-au făcut un calcul greşit de eficienţă: minutele cât ar fi evadat din “turma” coaliţiei pentru a fi prezenţi la momentul regal şi istoric ar fi fost pentru ei o mare oportunitate de imagine. Irosită din laşitate. Sau din ipocrizie. I-ar fi salvat cumva, preşedintele Senatului. Dar Mircea Geoană s-a pierdut în discurs, uitând de abilitatea diplomatică a gazdei elegante, care sigur trebuie să vorbească mai puţin decât invitatul.

    Ipocrizia sau pusul poalelor în cap n-au lipsit, post-factum, nici la cei prezenţi. Mircea Toader, şeful deputaţilor PDL a fost o mostră de gândire unilaterală. Lui i-a căşunat, cum altfel, pe PSD: “Cei care l-au huidut 15 ani pe rege acum îl adulează”. Da, cei care l-au huiduit îşi mai pot schimba părerile. Nu neapărat din prefăcătorie. De partea cealaltă, Ponta şi Nicolăescu s-a urzicat prompt. Şi bălăcăreala a fost gata. Este afurisit de greu să iei o pauză mai lungă de la zoaie.

    Cât îl priveşte pe marele absent, preşedintele Băsescu, era să dea în clocot ante-eveniment. Ce să-i spună el regelui?

    Acum aproape doi ani, în decembrie 2009, la ceremonia de validare ca preşedinte, desfăşurată la Curtea Constituţională, Traian Băsescu spunea cu emoţie (reală): “Românii mi-au dat (…) unii susţinere, alţii o lecţie. Indiferent care a fost poziţia românilor (…) voi fi preşedintele tuturor”. După doi ani, în noiembrie 2011, s-a arătat că Traian Băsescu, cruciatul Constituţiei, n-a ştiut să fie şi preşedintele cetăţeanului român Mihai I. Care i-a dat o lecţie.

    Sursa: Mediafax.ro

  • Între scriitori şi cititori

    În vara lui 2004 am publicat o serie de şase articole despre viitorul cărţilor în epoca internetului. Totul pornea de la ideea unui student pe nume Michael Hart de a digitiza şi a distribui prin reţelele de calculatoare marile cărţi ale omenirii. Era în 1971, ceea ce urma să devină “internet” era doar o reţea cu 15 noduri, accesul public la computerele vremii era de neimaginat, dar ideea lui Hart a traversat epoca şi a devenit Proiectul Gutenberg, prima mare aventură a cărţii digitale. Luna trecută Michael Hart a murit, iar eu mi-am amintit de acele articole. Ultimul dintre ele se numea “Cartea digitală: încă departe”.

    Cred că am fost prea pesimist. În 2004 cele câteva aparate de vizualizare a cărţilor digitale (ebook readers) erau considerate de avangardă, dar n-au avut succes şi au fost abandonate şi uitate. Erau scumpe, erau grele şi incomode, iar marea problemă era afişajul şi faptul că oferta de conţinut era foarte limitată. Nici publicul nu părea să fie pregătit pentru o nouă viziune asupra cărţilor. Era greu de anticipat că în doar trei ani tehnologiile vor evolua suficient pentru a face uitate toate inconvenientele. Amazon a lansat Kindle în 2007 şi cărţile digitale au intrat în mainstream. În câţiva ani Amazon a ajuns să vândă mai multe cărţi în format digital decât pe hârtie, iar în joc au încercat să intre alte mari companii, în frunte cu Apple (deşi cu câţiva ani înainte Steve Jobs nu dădea şanse lui Kindle, pe motivul că lumea nu mai citeşte cărţi). Însă Amazon a avut mereu o poziţie privilegiată în acest domeniu, fiind unul dintre cei mai mari retaileri de cărţi din lume, ceea ce i-a permis un joc în care aparatul a devenit tot mai ieftin (acum modelul de intrare este 79 de dolari), pentru că veniturile veneau din vânzarea de conţinut.

    S-ar putea crede că de fapt nu s-a schimbat mare lucru. Sigur că e excelent că ne putem duce în vacanţă cu o întreagă bibliotecă în buzunar, dar aceasta este doar o chestiune de comoditate. Schimbările sunt însă mult mai profunde şi nu se rezumă la capătul dinspre consumator al lanţului economic, ci încep să influenţeze toate aspectele care în ansamblu definesc industria cărţii. Faptul că Amazon a intrat în zona care se cheamă publishing a fost privit la început cu amuzament de edituri. Imediat după ce a scos primul Kindle, Amazon a lansat şi o platformă de autoeditare prin care oricine avea posibilitatea să-şi editeze în format digital propria carte şi s-o ofere spre vânzare prin Kindle Store la orice preţ mai mic de 200 de dolari. Nu ştiu de vreun bestseller apărut în aceste condiţii şi nici cât a colectat Amazon din cota de 65% pe care şi-o reţinea din vânzările acestor cărţi, dar este cert că peste 10.000 de titluri au apărut pe piaţă în acest fel şi curând a devenit evident că mega-librăria lui Jeff Bezos nu avea de gând să se oprească aici.
    În 2009 a fost lansat un program mult mai ambiţios numit AmazonEncore, care nu mai era o platformă de autopublicare, ci o tentativă de a republica în diverse formate cărţi care au apărut deja dar care au trecut neobservate în ciuda valorii literare sau a potenţialului comercial. Desigur, toate editurile din lume sunt într-un fel sau altul implicate într-un astfel de demers, însă Amazon are un aliat pe care ceilalţi nu-l au: publicul. Fluviul de recenzii sau simple păreri publicate de cititori pe situl web al imensei librării se constituie într-un aparat de investigare în zona cărţilor obscure pe care nicio casă de editură tradiţională nu şi-l poate permite. Primul succes al noului program a fost romanul “Legacy”, scris de o autoare în vârstă de doar 16 ani (Cayla Kluver) şi publicat pe speze proprii împreună cu mama ei. Amazon a republicat cartea atât în ediţie digitală, cât şi în print şi audiobook. La fel s-a întâmplat şi cu alţi autori precum Zetta Elliott sau Daniel Annechino.

    În această toamnă Amazon va publica 122 de cărţi din mai multe domenii, atât în ediţii electronice, cât şi tipărite, iar lucrurile devin serioase. Recent l-a angajat pe Laurence Kirshbaum (fost preşedinte la Time Warner Book Group) şi a deschis un birou în New York, intrând astfel în competiţie directă cu marile edituri americane. În plus, practicile de atragere a unor autori deja consacraţi au devenit mai agresive, cazul scriitoarei Kiana Davenport fiind deja de notorietate. Editorii au intrat în panică, dar Russ Grandinetti (şeful zonei de conţinut) i-a “liniştit”: singurele personaje cu adevărat necesare în publishing sunt scriitorul şi cititorul. Toţi cei plasaţi între aceştia au parte de riscuri, dar şi de oportunităţi.

  • Marele boss vs. micul antreprenor

    Citatul de mai sus îi aparţine unui mare cineast independent, Jim Jarmusch. Este important pentru că stabileşte, subtil, nişte reguli importante în materie de inspiraţie; cineva grăbit ar putea crede că regizorul este de acord cu plagiatul, furtul de idei, contururi arhitecturale sau fraze muzicale. Nu este aşa, omul spune de fapt că trebuie, pentru a fi creativ, să îţi umpli mintea şi inima cu idei, contururi arhitecturale sau fraze muzicale, cu intrigi de roman sau cu versuri – şi firesc, din acest amalgam, se va naşte inspiraţia.

    Unde vreau să ajung? România vrea creştere economică şi locuri de muncă. În actualul climat aşa ceva nu este posibil – două treimi din întreprinzătorii din România reclamă scăderea cererii interne, iar jumătate sunt nemulţumiţi de fiscalitatea excesivă, de inflaţie, de birocraţie şi de corupţie. Singurele căi de a alimenta creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă sunt atragerea de investiţii străine, fondurile europene şi…. creativitatea.

    Pentru investiţii străine nu cred că ne calificăm, Europa în sine, Estul cu atât mai mult şi România cu mult mai mult, în starea actuală, devorată de corupţie, hoţie şi politicianism ieftin, şi-au pierdut din atractivitate; în fondurile europene pur şi simplu nu am încredere, s-au transformat fie într-un soi de şmecherii politicianiste, fie în maşinării năclăite în birocraţie şi nepăsare – este vorba de modul în care îşi achită statul obligaţiile financiare, de exemplu.

    Creativitatea însă o avem cu toţii – şi o companie bazată pe creativitate va învinge mereu. Cel mai bun exemplu este regretatul Steve Jobs şi Apple – vă puteţi închipui că tableta iPad a apărut cu numai 18 luni în urmă? Numai un an şi jumătate şi dispozitivul a indicat, practic, atât direcţiile de dezvoltare în IT, cât şi un viitor cât se poate de sumbru pentru desktop, laptop şi netbook. Cei mai mulţi vor spune că nu putem spera noi, ca naţie şi nivel de dezvoltare să lansăm produse care să facă istorie. Păi tocmai aici e problema, că ne închipuim fie că suntem buricele pământului, fie cei mai netoţi din lume, ambele chestiuni false.
    Să mai identificăm două tendinţe. Prima, au apărut deja şi sunt din ce în ce mai multe companii care au început să îşi mute acasă unităţile de producţie din China; Boston Consulting Group crede că undeva prin 2015 diferenţele dintre “a produce în Statele Unite” şi “a produce în China” vor dispărea pentru multe din bunurile produse acum în Asia. Salariile cresc în China cu 15 – 20% pe an, astfel încât avantajul forţei de muncă ieftine va fi anihilat de productivitatea mai mare a muncitorilor occidentali. O serie de cheltuieli, cum sunt cele de transport, impozitele sau chiriile, vor începe să se apropie ca valoare. Consumul în creştere din zona emergentă a Asiei va determina marile corporaţii să se orienteze spre piaţa locală şi să redeschidă capacităţile de producţie din Occident. În joc vor intra alte state emergente, cum sunt Vietnam, Indonezia sau Mexic, dar acestea au serioase probleme de infrastructură şi capabilităţi umane, alături de slaba productivitate sau corupţia. Şi asta ar fi o şansă pentru România.

    A doua tendinţă, ieşirea din stagnare. Mulţi antreprenori europeni prinşi acum într-un soi de cerc vicios vor ieşi din această zonă; este vorba de multele clone ale Facebook, Groupon sau Twitter. Întreprinzătorii se mulţumesc să cloneze ideile, iar investitorii se mulţumesc să le finanţeze, pentru că se fac astfel o mulţime de bani – povestea fraţilor Marc, Oliver şi Alexander Samwer, care au dat lovitura adaptând la piaţa europeană proiecte precum eBay, Facebook si Groupon, este emblematică. Ulterior cei trei au vândut afacerile tot americanilor şi au câştigat sute de milioane de dolari. Un grup de companii berlineze, grupate în jurul unui start-up pe nume 6Wunderkinder (Google!), îşi propune să determine Berlinul să iasă din stagnarea în care se află şi să aducă inovaţia şi creativitatea în locul copiilor la indigo. Dacă demersul lor va reuşi, sunt sigur că şi alţii îi vor imita şi vor marşa pe creativitate şi inovaţie.

    Găsesc şi la noi idei din aceeaşi zonă: Ştefan Iordache, COO la Leo Burnett România, spune că, privind în retrospectivă, de-a lungul timpului ar fi trebuit să perceapă tarife mai mari clienţilor şi să educe, astfel, piaţa. El crede că putea face mai mult în privinţa remunerării ideilor creative şi că, din punctul său de vedere, atât publicitarii, cât şi clienţii trebuie să se întoarcă la îndrăzneala de acum 10 ani, când companiile nu erau reticente la experimente.

    Primul experiment valabil, în cazul românilor, ar fi să realizeze că la baza capitalismului nu se află marele boss din spatele biroului, ci micul antreprenor.

  • Dragoş Damian: De zece ori “Nu” pentru claw-back

    Iată că, producătorii de medicamente din România, după ce au investit peste două miliarde de euro, menţin peste 10.000 de joburi calificate, contribuie la PIB şi la alţi macroparametri, plătesc taxe şi impozite în ţară şi pun România pe harta mondială a industriei ştiinţelor vieţii prin exporturi anuale de peste 100 de milioane de euro, află cu interes că mai trebuie să plătească o contribuţie pentru medicamentele pe care le comercializează.

    Fără a comenta normele sau instrucţiunile de aplicare, care prin ambiguitatea lor au umplut buzunarele consultanţilor care sfătuiau industria asupra a ceea ce trebuie să facă (neinterpretându-le nici ei bine), este important să se înţeleaga de ce, în primul şi în primul rând, conceptual o măsură “claw-back” este inadecvată.

    1.- este o măsură discriminatorie pentru producătorii de medicamente în general; de ce n-ar plăti o astfel de contribuţie şi ceilalţi prestatori care furnizează servicii şi bunuri decontate de fondurile CNAS şi MS;

    2. – este o măsură discriminatorie pentru agenţii economici români în particular; aceştia sunt suprafiscalizaţi, ei deja plătind taxe şi impozite către statul român;

    3. – este o măsură care loveşte nedrept în producătorii de medicamente generice; este dovedit faptul că utilizarea medicamentelor generice scade costurile în sistemul sanitar;

    4. – este o măsură care creşte costurile de exploatare şi agravează riscul operaţional: 10% costurile de creditare ale sistemului sanitar Ă 15% costurile de operare Ă 10% contribuţie pe venituri ă 35% este mult prea mult faţă de practicile industriale din prezent;

    5. – este o măsură care demonetizează operatorii locali care nu au companii “mamă” care să-i finanţeze: contribuţia trebuie plătită trimestrial, încasările contravalorii medicamentelor se fac la 360 de zile;

    6. – este o măsură care decapitalizează producătorii autohtoni: normele capitalului de lucru au ieşit din parametri practicilor industriei şi riscul blocajului capitalui furnizor este imens;

    7. – este o măsură care accentuează dezechilibrul fluxului de numerar: încasările la 360 de zile, creşterea TVA-ului, impredictibilitatea încasărilor au agravat pe tot parcursul anului cash-flow-ul producătorilor;

    8. – este o măsură care va arunca în aer costurile în sănătate: operatorii vor vrea să comercializeze volume mici de medicamente scumpe pentru a compensa contribuţia pe venituri prin reducerea cheltuielilor operaţionale;

    9. – este o măsură care reduce şansele sistematizării exporturilor: contribuţia cerută la plată se va regăsi şi în costurile produselor exportate scăzându-le astfel competitivitatea;

    10. – este o măsură care descurajează investiţiile în sector: schimbarea regulilor în timpul jocului creează confuzie în rândul jucătorilor care au investit deja două miliarde de euro şi neîncredere în rândul investitorilor potenţiali.

    Medicamentele sunt plătite din rectificare în rectificare, vorbim de arierate de miliarde ca de marunţiş, banii sunt cheltuiţi pe medicamente tot mai scumpe fără efecte vizibile asupra stării de sănătate, creşte ritmul insolvenţei diverşilor operatori şi riscul din exploatare, autorităţile nu au un plan concertat de sustenabilizare a sistemului sanitar şi nu dialoghează deloc cu investitorii industriali români din industria farmaceutică.

    Expresia momentului este “relansare economică”, o folosesc deopotrivă guvernul, oamenii de afaceri, consultanţi, băncile, politicienii. Reformarea sistemului de sănătate şi stoparea arieratelor, inclusiv prin încurajarea consumului de medicamente generice, o vor autorităţile şi o spune FMI-ul. Dacă vrem relansare economică şi în industria farmaceutică în paralel cu încurajarea utilizării genericelor, atunci măsură “ordonanţei claw-back” nu este o măsură care să fie aplicată investitorilor industriali din România.

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

  • Marele plan

    M-a lăsat pe gânduri o întrebare pe care Bob Cringely a lansat-o într-un articol recent. A existat un “mare plan” pentru Apple? Au stabilit oare Steve Jobs şi ofiţerii săi că în 1997 vor face iMac, apoi vor face un iPod cu iTunes, apoi iPhone şi iPad, iar apoi vor lega totul în iCloud? Privind retrospectiv, pare simplu. Dar din perspectiva anului 1997, când Jobs a revenit la Apple, se vedeau oare lucrurile la fel de clar? Dacă ar fi fost aşa, ar fi existat o mulţime de companii mult mai bine plasate decât Apple (falimentar la acea vreme) care să parcurgă acelaşi traseu. Dar nu au făcut-o.

    Eu cred mai degrabă că nu a existat un plan propriu-zis (un “roadmap” adică), ci doar o vedere de ansamblu, iar întâmplarea şi valorificarea unor oportunităţi neprevăzute au jucat un rol important. Toată lumea vede Apple doar în perioada ascendentă şi îi leagă succesul de conducerea lui Steve Jobs, uitând cu totul faptul că Jobs a avut câteva eşecuri majore. Poate tocmai din aceste eşecuri s-a născut “noul Jobs”. El însuşi mărturisea că faptul că a fost concediat de la Apple a fost, până la urmă, un mare pas înainte pentru el, fiindcă a avut şansa s-o ia de la început, să reconsidere totul. Aşa că merită poate să vedem ce s-a întâmplat înainte de succes.

    Cum a ajuns Jobs să fie dat afară din compania pe care chiar el a fondat-o e o poveste lungă, dar rezumatul este că planurile lui Jobs pentru un BigMac şi un Macintosh Office (de fapt un server de reţea) au mers prost şi au fost costisitoare. În plus, stilul său arogant şi lipsa de tact i-au erodat prestigiul, aşa că în cele din urmă a fost marginalizat (chiar şi la modul propriu) şi a fost nevoit să plece în septembrie 1985. Însă nu a renunţat la ideea de a face un computer foarte puternic, iar piaţa pe care a mizat a fost cea a universităţilor. A adus cu el câţiva oameni de la Apple şi a fondat o companie care s-a numit NeXT. Deşi s-a pus problema ca Apple să investească în noua companie (pentru a atenua impactul negativ pe care plecarea lui Jobs ar fi provocat-o), conducerea Apple a ales soluţia cea mai proastă: a intentat un proces. Rezultatul a fost că NeXT a devenit peste noapte foarte cunoscută, deşi nu avea nici un produs şi nici măcar ceva în dezvoltare. Primul computer NeXT avea să ajungă pe piaţă abia în 1989 şi a avut parte de multe prezentări în presă, care însă s-au concentrat pe hardware. Preţul era însă prea mare şi, deşi farmecul lui Jobs a adus multe investiţii (Ross Perot şi Canon sunt cei mai importanţi), vânzările au fost mult sub aşteptări.

    Computerul era impresionant şi rivaliza cu staţiile produse de Sun, însă adevărata sa calitate era în software: un sistem de operare obiectual (NextStep), bazat pe un microkernel şi cu fundamente Unix, oferind o interfaţă grafică elegantă şi unelte de dezvoltare extrem de productive. Câteva unităţi au ajuns la CERN, iar Tim Berners-Lee a beneficiat din plin de staţia sa NeXT, dezvoltând World Wide Web în mai puţin de un an. Însă Jobs a sesizat târziu (sau a refuzat să creadă) că afacerea în ansamblu e un eşec şi că doar partea de software poate fi profitabilă, aşa că abia în 1993 NeXT renunţă la producţia de hardware şi se concentrează pe sistemul NextStep, pe care îl portează pe diverse platforme. Apoi decuplează partea de bază de mediul de dezvoltare şi interfaţa grafică, aceasta din urmă putând să ruleze peste alte sisteme de operare. Vânzările merg bine, iar următoarea mişcare a fost o versiune care să ruleze în web, sub numele de WebObjects. Acesta a fost un alt succes şi de aici începe ascensiunea.

    La Apple lucrurile mergeau din rău în mai rău. Mac-urile au pierdut competiţiile cu PC-urile bazate pe procesoare Intel şi rulând Windows, iar compania avea nevoie disperată de un nou sistem de operare. Când proiectul intern (Copland) a eşuat, Apple a ales varianta să cumpere sau să licenţieze unul, opţiunea principală fiind BeOS. Aici intervine Jobs, care nu a renunţat niciodată la Apple. Reuşeşte să-l farmece pe şeful de atunci, Gil Amelio, convingându-l că Apple poate deveni cea mai puternică companie din lume şi totul este să adopte NextStep. Apple face mişcarea câştigătoare: la sfârşitul lui 1996 cumpără NeXT şi îl aduce înapoi pe Jobs. În 1997, pentru un salariu de un dolar pe an, Jobs acceptă funcţia de CEO şi începe restructurarea. Ajutorul primit de la Bill Gates salvează compania, iar noul sistem de operare MacOS X este lansat în 2001 şi va sta la baza uluitoarei ascensiuni a Apple.

    Şi totuşi, a existat marele plan? Peste câteva zile va apărea biografia şi poate vom afla.

  • De ce îşi vinde Roubini afacerea?

    Dacă România ar avea consultanţi financiari, probabil că m-aş fi referit la aceştia. Dar nu-i avem – mă rog, există, dar nici nivelul la care lucrează şi nici rezultatele nu mă îndreptăţesc să socot că s-a atins o masă critică de profesionişti şi profesionalism – aşa că o să încep cu un experiment al unui expert în economie comportamentală, care a ajuns la concluzia că întrebările pe care le pun experţii de acest tip sunt nefolositoare; ba mai mult, induc în eroare.

    Este vorba de o chestiune comună din lista consultanţilor – “De cât din actualul salariu aveţi nevoie la pensionare?”.

    În general la prima întrebare oamenii răspund 75%. Dar dacă sunt întrebaţi cum au ajuns la această valoare, ridică din umeri şi spun că aşa credeau ei că trebuie să răspundă. Săpând, s-a dovedit că tocmai industria financiară le-a indus oamenilor răspunsul, chiar consultanţii financiari au tot repetat-o şi repetat-o în articole şi emisiuni televizate.

    În studiul efectuat, economistul i-a întrebat pe oameni “Cum vrei să trăieşti la pensie? Unde vrei să locuieşti? În ce fel de activităţi te vei angaja?”, întrebări mult mai logice şi mai apropiate de aspiraţiile umane. Oamenii au spus ce au avut de spus, pe urmă economistul a cuantificat nevoile lor şi a reieşit că viitorii pensionari aveau nevoie de 135% din actualele venituri pentru a trăi aşa cum visau.

    Interesantă dualitate, nu? Consilierii au indus în mulţime un răspuns comod, dar, cum sunt plătiţi cu procente din câştigurile realizate, le aduce venituri mai mici; dacă ar întreba oamenii în mod corect, ar trebui să muncească mai mult, dar ar câştiga mult mai mulţi bani.

    Thomas Sargent şi Christopher Sims au câştigat prestigiosul premiu pentru economie pentru că s-au ocupat de relaţiile cauză – efect în politicile economice: cum influenţează PIB o creştere a dobânzilor sau o reducere de taxe, ce se întâmplă când banca centrală îşi modifică ţinta de inflaţie sau executivul îşi schimbă obiectivele bugetare.

    Întrebarea corectă pentru cei doi câştigători ai premiului Nobel pentru economie din acest an este “ce se întâmplă când guvernele încearcă să repare economia?”. În România întrebarea nu se aplică, nimeni nu încearcă să repare nimic.

    Europa în schimb are o mare problemă de genul acesta şi ceasul bate nu numai pentru Grecia, ci pentru Uniune în ansamblu. Cât de puternice sunt guvernele în încercarea lor de a preveni recesiunea şi unde se va opri răbdarea contribuabililor din Germania sau Franţa? Ce se va întâmpla după ce inevitabilul se va produce şi oficialii europeni vor fi pus în aplicare planul de recapitalizare a băncilor de care vorbeşte acum toată lumea? Or să fie suficient de mulţi bani pentru a mulţumi jucătorii din piaţă?

    Nu cumva guvernele şi-au epuizat opţiunile pentru susţinerea economiei?

    Cum va arăta lumea când toate acestea se vor fi liniştit?

    Cel mai bună abordare pe care am văzut-o în ultima vreme îi aparţine scriitorului şi jurnalistului Michael Lewis, care în volumul său “Boomerang”, apărut în acest an, analizează modul în care criza mondială a creat o nouă “lume a treia”. Lewis constată că planurile anti-criză ale guvernelor au eşuat şi că tot ceea ce au obţinut a fost o amânare a deznodământului. “Te uiţi la criza din Europa şi vezi amprentele bancherilor de investiţii americani peste tot. Colapsul financiar a încurajat comportamentele cele mai josnice. În vremurile normale principala problemă a finanţiştilor a fost să evidenţieze riscurile şi să se asigure că acestea au fost corect evaluate. Mai nou, finanţiştii s-au schimbat şi acum maschează riscul.”

    După ce am citit şi am scris toate cele de mai sus, singura întrebare corectă care îmi vine în minte este “de ce vinde Nouriel Roubini firma Roubini Global Economics, pe care a fondat-o şi unde este preşedinte?”. Informaţia era proaspătă în seara în care încheiam acest text, chiar dacă Dr. Doom nu o confirmase.