Tag: implicare

  • Modul în care o companie românească a decis să se lupte cu riscurile şi pericolele online la care se supun copii

    Motivaţie
    Riscurile şi pericolele online nu pot fi prevenite mereu folosind doar software de securitate. Una dintre problemele identificate recent este hărţuirea online a copiilor, fenomen care nu putea fi contracarat de soluţiile de securitate de pe piaţă. Un studiu realizat de Bitdefender şi agenţia Tribal Worldwide într-o comunitate online de adolescenţi din România a relevat că 80% dintre ei au fost victimele hărţuirii online cel puţin o dată, două treimi nu au povestit nimănui despre incidentul respectiv, 84% au asistat la agresiuni asupra altor colegi şi doar 36% au reacţionat în vreun fel când au văzut alte persoane luate la ţintă, în mare parte din cauza fricii de a nu deveni o ţintă la rândul lor. Platformele pe care au loc cel mai adesea linşaje publice sunt Facebook, Instagram şi Messenger.

    Descrierea proiectului
    Campania #NuTastaUră a plecat de la o realitate în care internetul este un mediu dificil de reglementat, interesul pentru fenomenul hărţuirii online era redus, iar studiile care să documenteze impactul acestui fenomen lipseau cu desăvârşire. Bitdefender şi-a asumat misiunea de a descoperi cât de mult afectează hărţuirea online tinerii şi de a readuce subiectul pe agenda publică, de a concepe programe relevante care să educe, să schimbe mentalităţi şi să stârnească discuţii cu adolescenţi, părinţi şi organizaţii.
    După obţinerea rezultatelor studiului, Bitdefender a demarat campania #NuTastaUră, în parteneriat cu agenţia Tribal Worldwide, cu obiectivul de a găsi cât mai multe cazuri reale despre efectele fenomenului şi de a documenta şi semna o petiţie ce urma să fie trimisă către Facebook pentru lansarea unui buton de reacţie, similar celor de Like, Comment şi Share: butonul antihărţuire.
    Obiectivul Bitdefender a fost să ridice problema direct în atenţia companiei Facebook, locul unde se petrece cel mai adesea fenomenul de cyberbullying. Cum studiul preliminar a relevat că mulţi dintre martori se tem să se implice în conflicte online, lăsând victimele fără orice apărare, un buton de reacţie ar fi fost instrumentul potrivit care să dea voce acestei comunităţi aparent pasive, dar în realitate dornice să se implice.
    Campania desfăşurată pe durata a şase luni a implicat, în afară de studiul realizat în premieră în comuntităţile online de adolescenţi, un portal interactiv în care utilizatorii puteau trăi efectele hărţuirii, semna petiţia şi susţine iniţiativa, dar şi un one-stop-shop format din specialişti în securitate informatică, experţi în reţele de socializare, psihologi şi analişti comportamentali, capabili să traseze recomandări pentru diminuarea efectelor negative ale fenomenului. Peste 25 de persoane au fost implicate în campanie.
    Principalul grup-ţintă vizat de campanie a fost cel al comunităţii adolescenţilor, tineri care petrec foarte mult timp pe reţelele de socializare, agresori, victime şi martori. Grupul secundar a fost format din părinţi, care de multe ori nu sunt conştienţi de existenţa fenomenului sau nu sunt la curent cu activitatea online a tinerilor.


    Rezultate
    Campania a generat o dezbatere amplă în societate, petiţia fiind semnată de peste 11.000 de persoane. Pagina a fost vizitată de peste 70.000 de tineri, care au putut vedea în format 3D dramatizări ale efectelor fenomenului asupra unei persoane. #NuTastaUră a ajuns la o audienţă formată din peste 7 milioane de persoane prin intermediul mass-media şi de aproape 5 milioane prin intermediul influencerilor implicaţi pro-bono.
    Odată strânse cele 10.000 de semnături ale campaniei, Bitdefender a semnalat nevoia implementării butonului la Facebook şi a oferit toate detaliile reprezentanţilor reţelei de socializare. În acelaşi timp compania continuă demersurile dezvoltând un produs inovator de detectare a situaţiilor de cyberbullying şi a prădătorilor, o inovaţie în industrie: modulul antihărţuire din soluţia de control parental, lansat în Statele Unite ale Americii şi Canada în iarna acestui an.
    Campania #NuTastaUră a reuşit, prin componentele sale, să promoveze pe agenda publică un subiect care nu părea important în trecut, iar acest lucru i-a şi îndemnat pe oameni să se alăture campaniei prin semnătură sau distribuirea mesajului campaniei în orice mediu. Indiferent de răspunsul de la Facebook, adolescenţii ţintiţi de mesaje au devenit conştienţi de existenţa acestui fenomen şi ştiu cum să îl identifice atunci când se întâmplă, cu sau fără un buton de reacţie. Deşi problema este departe de a fi rezolvată, hărţuirea online a fost pusă pentru prima dată în dezbatere publică, cu toate consecinţele devastatoare pe care le aduce victimelor: depresie, umilinţă, izolare socială, discriminare, petrecute la o vârstă la care tinerii sunt fragili şi lipsiţi de orice apărare.


    Cifră de afaceri netă în anul 2017
    591,8 mil. lei

    Număr de angajaţi
    1.650

    valoarea investiţiei
    > 50.000 euro

  • Zeci de vehicule, implicate într-un accident pe o autostradă din Marea Britanie

    Douăzeci şi patru de maşini au intrat în coliziune pe Autostrada M55, în regiunea britanică Lancashire, afirmă surse citate de publicaţiile The Sun şi Daily Mirror.

    Nicio persoană nu a fost rănită grav în accident, au comunicat autorităţile britanice.

    Circulaţia rutieră este perturbată şi numeroase şcoli au fost închise în zone din Marea Britanie din cauza ninsorilor.

  • Cele mai responsabile companii din România: Sodexo Pass România – Empowering Women 2017 – 2019

    Motivaţie

    Empowering Women este un proiect care adresează probleme de natură socială, iar scopul său este de a susţine misiunea Stop Hunger asumată la nivel global: de a lupta împotriva foametei şi de a susţine femeile din comunităţi rurale slab dezvoltate. Empowering Women a fost lansat în februarie 2017, în parteneriat cu World Vision România, iar scopul proiectului este de a crea un mecanism de susţinere a femeilor din grupuri vulnerabile (mame singure, fără un loc de muncă, cu mai mulţi copii) din comunităţile Mihăeşti (jud. Vâlcea) şi Predeşti (jud. Dolj).

    Descrierea proiectului

    Sodexo Pass România face parte din grupul Sodexo. La nivel global, Sodexo susţine diverse ONG-uri şi iniţiative sub umbrela Stop Hunger, o organizaţie fondată în urmă cu 20 de ani de către angajaţii Sodexo din SUA, care îşi asumă misiunea de a lupta împotriva malnutriţiei şi a foametei. Această misiune este asumată şi susţinută şi de către Sodexo România încă din 2008, când au fost iniţiate diverse proiecte cu acest scop, au fost susţinute ONG-uri cu misiuni similare, proiectul Empowering Women fiind doar un exemplu.

    Soluţia propusă de acest proiect a fost de a investi în educaţia femeilor din comunitate şi de a dezvolta două cooperative agricole, care să asigure locuri de muncă şi un venit stabil pentru persoanele implicate în proiect.

    Proiectul este structurat în trei părţi: predarea unor cursuri cu noţiuni de bază de antreprenoriat; dezvoltarea a două cooperative agricole (şi crearea unor locuri de muncă pentru femeile implicate în cadrul cooperativelor); coordonarea activităţii de marketing şi susţinerea dezvoltării cooperativelor pe termen lung, dar şi dezvoltarea strategiei de vânzare şi a organizării activităţilor curente.

    În acest context, agricultura devine, dincolo de o ocupaţie specifică locuitorilor din mediul rural, o sursă de venit şi un pretext de colaborare. Beneficiul pe care îl au femeile incluse în proiect este că pot realiza un venit propriu, contribuind la ameliorarea situaţiei financiare a familiei. În cadrul cooperativelor, femeile cultivă legume şi fructe, care după recoltare sunt conservate şi procesate sub formă de zacuscă, gemuri sau sosuri. Acestea sunt vândute sub brandul „Dar de gospodar“  prin intermediul unor parteneri şi la diverse târguri de profil. În plus, în anul 2019 va fi lansată o platformă online dedicată, ce urmează să fie folosită pentru a vinde produsele. 

    Valoarea totală a proiectului este de peste 300.000 de euro, pentru cei trei ani de implementare a celor două cooperative agricole din Mihăeşti şi Predeşti. Proiectul va fi susţinut încă un an cu finanţare, în 2019, urmând ca din 2020 cele două cooperative să îşi continue misiunea pe cont propriu.

    Rezultate

    La cursurile cu noţiuni de bază de educaţie financiară şi antreprenoriat au participat 30 de persoane din grupul ţintă. Femeile implicate au urmat, de asemenea, cursuri de specialitate (bucătar, lucrător bucătărie etc.) şi au fost demarate demersurile pentru obţinerea avizelor necesare. La finalul lui 2018, după primii doi ani de proiect, cele două cooperative agricole – AgroAlim Mihăeşti şi AgroAlim Predeşti – funcţionau şi aveau 12 angajate. La Mihăeşti există un spaţiu renovat, o minifabrică, unde au început să fie produse borcane cu zacuscă şi sosuri de ardei; ulterior, acestea au fost vândute prin intermediul unor parteneri ai Sodexo şi World Vision.

    La Predeşti, în solariul construit, au fost cultivate sute de kilograme de roşii, care au fost vândute în pieţe dar şi către cooperativa din Mihăeşti, pentru a fi folosite la procesare. World Vision şi-a propus ca în anul 2019 să implementeze un sistem sustenabil de vânzare şi de lucru, care să producă venituri şi să implice 16 femei din cele două comunităţi, care să beneficieze de locuri stabile de muncă.


    Cifră de afaceri netă în anul 2017
    104,3 mil. lei

    Număr de angajaţi
    250

    Valoarea investiţiei
    300.000 euro

    Intervalul de implementare a proiectului
    2017-2019

  • Cine este femeia care pleacă la cumparaturi cu patru slujitori şi două microbuze pentru a căra cumpărăturile apoi se întoarce la casa ei cu 57 de dormitoare

    Chiar şi Tamarei Ecclestone, fiica fostului proprietar al Formulei 1, îi plac reducerile.
     
    Deşi locuieşte într-o casă în Londra cu 57 de dormitoare, estimată la 70 de milioane de lire sterline, Tamara Ecclestone a petrecut o zi întreagă la Costco, magazin cunoscut pentru preţurile mici.
     
    Plecarea din magazin pare însă să-i fi pus cele mai mari probleme: tânăra de 33 de ani a avut nevoie de patru servitori şi două microbuze pentru a duce acasă lucrurile cumpărate.
     
     
    Tamara este una dintre fiicele lui Bernie Ecclestone, iar averea ei este estimată la 300 de milioane de euro. Bernard Charles ”Bernie“ Ecclestone este un om de afaceri britanic, cunoscut mai ales datorită implicării în Formula 1.
     
    Descris de presa din străinătate ca ”The F1 Supremo“, Ecclestone a fost CEO şi preşedinte al Formula One Management şi Formula One Administration până la începutul anului 2014.
     
    Imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, Ecclestone a intrat în comerţul cu piese de schimb pentru motociclete prin compania Comptone & Ecclestone Motorcycle Dealership, fondată alături de Fred Compton. În 1949 a participat pentru prima dată la o cursă de Formula 3. A urmat o perioadă în care a concurat mai ales pe traseul de la Brands Hatch, Marea Britanie, obţinând o serie de victorii şi rezultate pozitive. În urma unor accidentări, a decis să se retragă şi să se concentreze pe afaceri.
     
    A investit în imobiliare timp de şapte ani înainte de a reveni la curse din poziţia de manager al pilotului de Formula 1 Stuart Lewis-Evans. A încercat chiar să piloteze o maşină pe circuitele de la Monaco şi Silverstone, însă nu a reuşit să se califice pe grila de start.
     
    La începutul anului 1972, Bernie Ecclestone a cumpărat echipa de Formula 1 Brabham de la Ron Tauranac, făcându-şi astfel intrarea într-un sport pe care avea să îl schimbe definitiv. Nelson Piquet, pilotul echipei, a ratat cu puţin titlul mondial în 1980, însă şi-a luat revanşa în 1981 şi 1983. Echipa a evoluat până la sfârşitul sezonului 1987, în care Brabham a reuşit să obţină doar opt puncte. Ecclestone a vândut echipa pe care o cumpărase cu doar 120.000 de dolari la un preţ de peste 5 milioane de dolari.
     
    În paralel cu conducerea echipei de Formula 1, Ecclestone a fondat Formula One Constructors Association în 1974 şi a devenit preşedinte al organizaţiei în 1978. Bernie Ecclestone s-a implicat activ în vânzarea drepturilor de televizare, punând bazele unei alte organizaţii, Formula One Promotions and Administration (F.O.P.A.). El a reuşit să negocieze un contract prin care 47% din banii plătiţi de televiziuni ajungeau la echipe, 30% la Federaţia Internaţională de Automobilism iar 23% la F.O.P.A. Administrând ambele organizaţii, Ecclestone a avut controlul absolut asupra Formulei 1, iar averea sa a crescut considerabil.
     
    În anul 2013, omul de afaceri a fost implicat într-o serie de acuzaţii privind darea de mită şi a fost obligat, în februarie 2014, să cedeze funcţiile de conducere pe care le deţinea. ”Nu vă faceţi griji, vom fi aici mereu“, a declarat Bernie Ecclestone atunci când a fost întrebat cum vede viitorul Formulei 1, după ce va părăsi conducerea ”marelui circ“.

     

  • Mesajul Boeing transmis liniilor aeriene în legătură cu nou software al avionului 737 MAX, implicat în tragedia din Etiopia

    Actualizarea sofware va limita funcţionarea sistemului controversat MCAS, sistem folosit de aeronava companiei Lion Air 737 MAX care s-a prăbuşit anul trecut.

    „În curând vom lansa software actualizat şi detaliile necesare pentru piloţi pentru 737 MAX, care va aborda problemele descoperite în urma accidentului Lion Air Flight 610.”, a declarat Dennis Muillenburg, preşedintele şi directorul executiv al companiei Boeing.
     
    În plus, Muillenburg a mai adăugat că firma a lucrat „în deplină cooperare” cu autorităţile de reglementare.
     
  • Şeful din spatele gigantului Orange este implicat într-un proces de fraudă şi delapidare de 400 de milioane de euro cu un fost şef Adidas

    Stephane Richard, CEO-ul şi preşedintele gigantului francez Orange, este implicat într-un proces a cărui principală ţintă este Bernard Tapie, fostul şef al companiei Adidas, potrivit Bloomberg.

    Francezul nu este actorul principal din procesul care a început săptămâna aceasta în tribunalul din Paris, însă rolul său în fruntea uneia dintre cele mai mari companii de telefonie mobilă din lume atârnă în balanţă.

    Omul de afaceri Bernard Tapie, fost ministru francez şi cunoscut pentru abilitatea de a salva businessuri din faliment – cel mai cunoscut exemplu fiind Adidas, pe care l-a deţinut între 1990 şi 1993 – este acuzat de fraudă şi delapidare.

    CEO-ul Orange alături de alţi patru oameni sunt implicaţi în presupusa schemă condusă de Tapie.

    Richard este acuzat că ar fi ajutat schema de fraudă prin care Tapie a înşelat statul francez cu 403 milioane de euro într-un caz de arbitraj de acum un deceniu.

    Mai mult, Bloomberg scrie că Stephane Richard ar putea demisiona de la Orange dacă este găsit vinovat.

     

     

     

  • Un scandal rusesc de spălare de bani se extinde şi loveşte băncile europene. Dezvăluiri aproape zilnice expun o multitudine de activităţi suspecte în care sunt implicate

    În fruntea grupului de acţiuni în scădere s-a aflat ieri banca austriacă Raiffeisen Bank International. Cotaţiile s-au dus în jos cu până la 12% după ce Hermitage Fund a arătat că banca a ignorat semnele de avertizare care ar fi ajutat la stoparea spălării de fonduri provenind din activităţi criminale ruseşti.
     
    Au scăzut şi acţiunile băncilor olandeze după publicarea unui articol în care se arată că cele mai mari trei dintre ele au fost folosite de un grup numit „Troika Laundromat“ pentru a transfera bani din Rusia.
     
    Dezvăluiri aproape zilnice expun o multitudine de activităţi suspecte în care sunt implicate bănci europene. În statele baltice acum membre ale UE, iar în trecut republici sovietice, au fost lansate anchete, la fel şi în ţările nordice, în SUA şi Marea Britanie. Aceasta înseamnă că va dura luni de zile până când va fi cunoscută amploarea cazului. Însă începe să se contureze rolul avut de băncie nordice care, adesea prin subsidiarele baltice, au devenit ajutoarele infractorilor ruşi care transferau bani în Vest.
     
  • Noi dezvăluiri din presa internaţională: ING ar fi implicată în scandalul rusesc de spălare de bani. Sute de milioane de euro ar fi trecut prin filiala din Moscova a băncii olandeze

    Noile dezvăluiri arată că sute de milioane de euro ar fi trecut prin filiala din Moscova a grupului, ca parte a schemei de spălare de ani dezvoltată de Troika Dialog, potrivit ziarului Trouw. 
     
    De asemenea, şi filiala belgiană a băncii a fost numită de revista Knack drept un creditor care avea un rol în circuitul banilor către conturile de legătură de la Ukio Bankas, banca lituaniană care s-a aflat în centrul scandalului. 
     
    Acţiunile ING au scăzut cu până la 5% după publicarea celor mai noi dezvăluiri, pe lângă scăderea de 3,3% de marţi. ING a convenit să plătească 775 de milioane de euro pentru a pune capăt unei investigaţii a procurorilor olandezi, legată de spălare de bani şi corupţie. 
     
  • Progenitura visului american ajută la construirea visului chinezesc

    McKinsey este preţuită în cele mai înalte foruri de conducere ale Rusiei pentru că experţii ei au ajutat la extinderea influenţei ruseşti departe peste graniţe. Un nume poate spune tot despre cercurile la care firma americană de consultanţă şi-a creat acces şi de unde-şi primeşte banii – Gazprom, puternicul exportator de gaze al Rusiei. Rusia este un concurent al Statelor Unite pe plan energetic, dar mai ales militar. McKinsey, născută din visul american, ajută la construirea visului chinezesc. Despre acest lucru scrie The New York Times. Unele afaceri chinezeşti în care firma de consultanţă s-a implicat au adus prejudicii de natură să stârnească revoluţii.

    În jungla malaysiană, un şantier întins stă abandonat, iar ploaia adusă de musoni macină neîncetat câmpurile de grinzi de oţel, transformând locul într-o mare de rugină. Ar fi trebuit să ia naştere acolo o cale ferată, parte a proiectului chinezesc Belt and Road Initiative, un efort de amploare globală de 1.000 de miliarde de dolari finanţat prin împrumuturi chinezeşti mari la care participă de obicei companii chinezeşti.
    Cea mai puternică dintre acestea este China Communications Construction Company, un gigant de stat ale cărui iniţiale sunt imprimate cu negru pe pereţii fabricii de ciment de pe şantierul abandonat.

    China Communications, căreia i-a fost interzis timp de opt ani să participe la unele proiecte ale Băncii Mondiale din cauza unui scandal de corupţie, a jucat un rol principal în construirea insulelor artificiale din Marea Chinei de Sud, care au produs tensiuni militare cu Statele Unite.
    De asemenea, o subsidiară a companiei a construit un port pentru Sri Lanka. Însă datoria acumulată pentru acest proiect s-a dovedit a fi o povară atât de mare pentru guvernul din Sri Lanka încât acesta a trebuit să renunţe la port şi să-l concesioneze timp de 99 de ani Chinei.
    Ce s-a întâmplat în Sri Lanka a fost atât de alarmant încât noului premier din Malaysia, Mahathir Mohamad, îi este teamă că ţării sale i s-ar putea întâmpla acelaşi lucru. El a suspendat proiectul feroviar în iulie anul trecut.

    „Nu este bine pentru noi“, a spus Mahathir în septembrie. „Muncitorii malaysieni stau pe tuşă. Toată forţa de muncă este angajată din China. Puteţi vedea cât de unilateral este proiectul.“
    Însă pentru McKinsey, numai unilateral nu este proiectul. Compania a reprezentat ambele părţi implicate în tranzacţie.
    În 2015, când China Communications construia insulele artificiale militare şi încă era sub sancţiunile Băncii Mondiale, McKinsey a luat-o de client, oferind servicii de consiliere în ceea ce priveşte strategia.

    După câteva luni, McKinsey a câştigat un alt contract: de data aceasta cu guvernul malaysian, pentru a evalua fezabilitatea liniei de cale ferată.Un raport confidenţial în PowerPoint arată că McKinsey le-a spus oficialilor malaysieni că linia de cale ferată ar putea accelera creşterea economică în anumite părţi ale ţării cu până la 1,5%. Era o cifră pe care premierului de la acea vreme, Najib Razak, acuzat acum de corupţie, îi plăcea s-o citeze.

    În acelaşi document, McKinsey arăta că proiectul va contribui la îmbunătăţirea relaţiilor cu China – „construirea unei relaţii inter-naţiuni“ – datorită importanţei sale în Belt and Road Initiative.
    Iar McKinsey a susţinut ideea acceptării de împrumuturi uriaşe din China, descriindu-le ca elementele care „schimbă jocul“ în regiune.
    Nu este greu de observat de unde a venit entuziasmul firmei McKinsey pentru iniţiativa Belt and Road: firma a promovat politica chinezească de la cele mai înalte niveluri ale companiei.
    Dominic Barton, la acea vreme managing partner la McKinsey, a făcut din Belt and Road tema unui discurs ţinut la Beijing în 2015 în care a prezentat istoria comerţului pe Drumul Mătăsii începând cu secolul II î.Hr.
    Grupul propriu de cercetare al McKinsey, McKinsey Global Institute, a intrat în acţiune, producând rapoarte – citate pe larg în mass-media de stat din China – care prezintă beneficiile iniţiativei Belt and Road.
    Barton, care a servit în consiliul consultativ al China Development Bank, unul dintre cei mai mari doi creditori chinezi ai iniţiativei Belt and Road, a minimalizat într-un interviu din 2015 în mass-media chineză îngrijorările că iniţiativa ar putea fi folosită ca instrument pentru extinderea influenţei globale a Chinei.
    „Lumea aşteaptă ca marele proiect One Belt, One Road să devină din vis realitate“, au scris Barton şi colegii săi într-un raport publicat pe site-ul chinezesc al companiei în mai 2015, arătând totodată entuziasmul McKinsey pentru participarea la o astfel de întreprindere.
    Sentimentul era reciproc. Nouă dintre cei mai buni 20 de contractori din cadrul Belt and Road sunt sau au fost clienţi ai McKinsey, potrivit unui studiu al The Times şi RWR Advisory Group care urmăreşte astfel de proiecte.
    În 2016, China Communications, clientul McKinsey, a câştigat contractul de 13 miliarde de dolari pentru construirea căii ferate malaysiene. McKinsey justifica proiectul în timp ce premierul Najib era acuzat de corupţie, era criticat de oamenii ieşiţi în stradă să protesteze din cauza dispariţiei a sute de milioane de dolari de la un fond de investiţii de stat şi avea nevoie urgentă de bani de la un creditor extern ca Beijingul.
    Scandalul creat în jurul înţelegerii i-a implicat pe ambii clienţi ai McKinsey. Mahathir a declarat presei locale că China Communications, care a câştigat un contract fără licitaţie pentru calea ferată, ar fi putut supraevalua în mod deliberat costurile pentru a-i ajuta pe Najib şi pe aliaţii acestuia să aducă bani suplimentari în fondul de investiţii pentru a înlocui sumele lipsă.
    Tony Pua, parlamentar malaysian şi adjunct al ministrului de finanţe, a declarat că afacerea a fost intermediată de un om de afaceri malaysian numit Jho Low, care este acuzat de sifonarea a sute de milioane de dolari din fond şi despre care se crede că este în China, evitând astfel un mandat de arestare din Malaysia.


    McKinsey a explicat că nu are cunoştinţă de nicio înţelegere secretă între China şi Najib. A asigurat că, desigur, va discuta despre uriaşul proiect Belt and Road al Chinei, dar a respins ideea că, reprezentând ambele părţi implicate în proiect, compania s-a aflat în vreun fel în conflict de interese. Până când China Communications a câştigat oferta, lucrările sale pentru Malaysia erau deja finalizate, se arată în justificările companiei.
    „Politicile şi procedurile interne riguroase ale firmei noastre asigură că noi venim cu o perspectivă independentă pentru a ajuta fiecare client să îşi urmărească propriile obiective strategice“, au spus reprezentanţii McKinsey.
    Însă contextul politic – un guvern care se confruntă cu acuzaţii de corupţie şi perspectiva ca Najib să apeleze la China pentru fondurile de care are nevoie pentru a-şi acoperi urmele – ar fi trebuit să fie evident pentru McKinsey în acel moment, apreciază Bridget Welsh, profesoară la Universitatea John Cabot din Roma specializată în politica din Malaysia.
    „Au ales să facă afaceri cu actori corupţi în profuzime“, crede Welsh despre McKinsey.
    Aceasta nu a fost prima dată când McKinsey a fost atrasă în aranjamente dubioase prin activitatea sa din China.
    Compania a deschis primul său birou acolo în 1995, folosind consultanţi din Statele Unite şi Marea Britanie. Până la sfârşitul deceniului, McKinsey era pregătită pentru a ajuta Beijingul să-şi forţeze companiile de stat muribunde să adopte un management în stil occidental, o specialitate a McKinsey.
    Firma a prins câţiva clienţi mari. Elevul său eminent a fost Ping An, o companie de asigurări înfiinţată ca parte a unui grup de transport maritim de stat. În 1997, McKinsey a început o relaţie de două decenii cu compania, timp în care aceasta s-a transformat dintr-o notă de subsol într-unul dintre cei mai mari asigurători din lume.
    Povestea succesului McKinsey a ajuns curând la vârful politicii chineze, târând firma – fără ca aceasta să-şi dea seama, după cum afirmă directorii ei – într-un posibil conflict de interese în cazul celui mai evident exemplu de îmbogăţire a unui oficial din istoria Republicii Populare Chineze.
    Întotdeauna în căutarea talentelor de top, McKinsey l-a adus pe Liu Chunhang, în vârstă de 27 de ani, ca asociat cu normă întreagă în 2002. Acesta tocmai absolvise Harvard Business School, cu merite deosebite, conform înregistrărilor şcolare, şi a stat la McKinsey pentru mai puţin de un an. Însă ceea ce rudele sale au făcut în acest timp avea să le transforme în miliardari.
    Liu era ginerele lui Wen Jiabao, vicepremierul ţării responsabil cu finanţele. Câteva luni mai târziu, Wen a devenit premierul Chinei, ajungând în poziţia de a conduce un guvern.
    În acea vreme, un client al McKinsey, firma Ping An, se pregătea pentru o ofertă publică iniţială de vânzare de acţiuni la Hong Kong. Familia Wen şi asociaţii lor de afaceri au devenit acţionari secreţi ai Ping An, achiziţionându-şi participaţiile la un cost redus la sfârşitul anului 2002. În calitate de premier, Wen a condus cabinetul chinez, care supraveghea industria asigurărilor şi îşi dădea acordul în marile IPO-uri.
    Varianta McKinsey este că Liu a părăsit compania în iulie 2003. Nu este clar dacă a jucat vreun rol în activităţile de afaceri ale familiei sale extinse. Însă când Ping An s-a listat în anul următor, familia Wen acumulase deja o avere uluitoare, în mare parte reprezentând acţiuni. Până în 2007, familia a acumulat o avere de cel puţin 2,7 miliarde de dolari.
    Liu, care este acum un oficial de rang înalt al autorităţii bancare din China, a declarat printr-un purtător de cuvânt că el „nu a lucrat niciodată pe proiecte pentru clienţii chinezi ai firmei“ şi că ar fi „înşelător” să fie asociat cu munca McKinsey pentru Ping An.
    McKinsey a explicat că Liu a fost angajat pentru că avea pregătirea profesională potrivită, nu datorită conexiunilor familiale.
    „Orice sugestie că domnul Liu a fost angajat sau adus pentru scopuri necorespunzătoare este falsă şi extrem de înşelătoare“, se arată într-un comunicat al companiei.
    Astăzi, în China este o laudă să spui că ai colaborat cu McKinsey. Trebuie să fii bun ca să ajungi acolo. Partenerii companiei au participat la întâlnirile din cadrul companiilor partidului comunist. Mai mult de 90% din cei 350 de consultanţi ai companiei din China sunt de origine chineză, potrivit site-ului oficial.
    Şi importanţa Chinei pentru McKinsey este evidentă: ultimii doi parteneri, Barton şi Kevin Sneader, au fost promovaţi din regiune. Sneader conduce acum întreaga divizie din Hong Kong.
    Numele McKinsey a devenit atât de prestigios în ţară încât a apărut şi o clonă chinezească, care a adoptat numele chinezesc al companiei. Compania-clonă – Chengdu McKinsey Management Consulting Company – a câştigat chiar şi un contract de consiliere a provinciei Sichuan cu privire la planificarea economică. Şarlatania sa a fost atât de reuşită încât Săptămânalul Economic Chinez, o revistă a portavocii Partidului Comunist, Ziarul Poporului, a scris un articol despre răspândirea influenţei adevăratei McKinsey, pe care a comparat-o cu o caracatiţă, şi despre cât de uimitor este succesul firmei false.

    McKinsey a spus că nu a lucrat la planificarea economică a provinciei Sichuan. Totuşi, compania nu s-a dat în lături de la programe controversate precum cel privind oraşele inteligente, spre îngrijorarea oamenilor de ştiinţă şi a avocaţilor drepturilor omului care spun că această abordare va duce la întărirea statutului Chinei de stat care vede şi ascultă orice şi pe oricine.
    Ideea cu oraşele inteligente este de a le face mai uşor de gestionat prin colectarea de date din surse precum camerele de luat vederi. Într-un stat autoritar precum China, acest lucru creează îngrijorări mari.
    „Patrulele de poliţie nu pot fi peste tot, dar analizele predictive le pot duce la locul potrivit în momentul potrivit“, a scris McKinsey într-o analiză din iunie. „Este vorba despre controlul politic“, a explicat Samantha Hoffman, un asociat al Institutului de Politici Strategice din Australia.
    McKinsey lucrează acum cu Ping An pentru a pune în practică teoria oraşelor inteligente în oraşul chinezesc Nanning pentru a monitoriza frauda financiară.
    Compania a susţinut – poate chiar până la exasperare, spun criticii – iniţiativa guvernului chinez Made in China 2025 de a deveni lider mondial în domenii sensibile, cum ar fi inteligenţa artificială şi aerospaţială, o politică ce-i nelinişteşte pe liderii europeni şi americani, care se tem că planurile Beijingului le vor submina economiile şi deschid calea dominaţiei Chinei.
    În octombrie, vicepreşedintele american, Mike Pence, a avertizat că „prin planul Made in China 2025, Partidul Comunist şi-a propus controlarea a 90% dintre cele mai avansate industrii din lume“.
    McKinsey a produs cel puţin 10 rapoarte în chineză concentrate pe Made in China 2025. Însă la începutul acestui an guvernul chinez a ordonat presei să nu mai scrie despre aceasta, având în vedere criticile intense din partea Statelor Unite şi ale Europei. Şi rapoartele McKinsey au încetat să mai menţioneze aceste planuri.
    „Firma pare uneori a fi
    aproape ca un braţ al Ziarului Poporului“, spune George Magnus, fost economist – şef al UBS, despre McKinsey. „Evident, o fac într-un mod uşor mai subtil – însă uneori
    nu foarte subtil.“
     

  • Piaţa de artă din România – microscopică, dar în creştere

    Anca Poteraşu şi-a început activitatea în domeniu ca dealer de artă în 2009, iar în mai 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, în cadrul căruia expune şi vinde lucrările mai multor artişti consacraţi. Din 2012 participă la târguri internaţionale de artă din nişă, iar în septembrie 2018 galeria a fost invitată să deschidă un spaţiu de proiecte la muzeul Spinnerei din oraşul german Leipzig.

    „M-am gândit atunci că ei (artiştii – n.red.) merită şi au nevoie de cineva care să îi promoveze, să îi susţină astfel încât să poată trăi din artă. Cineva trebuia să facă asta – iar pe atunci eram doar câţiva «nebuni» galerişti. Mulţi mi-au spus ca sunt nebună”, povesteşte Anca Poteraşu.

    Curatorul nu a activat însă dintotdeauna în domeniul artei. Originară din Maramureş, Anca Poteraşu a ajuns să studieze sociologie şi asistenţă socială în Bucureşti, cu un master în politici sociale europene. În Capitală a intrat în contact cu artişti, mergea la vernisaje şi la petreceri împreună cu ei, iar cercul de prieteni îi era format tot din artişti, cu care a păstrat o legătură strânsă.

    „Sigur că a fost vorba şi de o nevoie personală, de a face ceva mai mult, de a construi în jurul meu un fel de responsabilitate socială, o conştientizare a nevoii de a ne implica – am acest lucru în comun cu artiştii cu care lucrez”, îşi explică Anca motivaţia care îi propulsează businessul.

    La început, a făcut o selecţie de lucrări care îi plăceau şi a vândut mai întâi chiar din atelierele artiştilor, din propria sufragerie, atunci când lucrările au început să se adune. După ce a testat mai multe opţiuni de promovare a artiştilor, a ajuns la concluzia că printr-o galerie poate să construiască mai mult – o comunitate în jurul artiştilor, o reţea pe termen lung. Astfel, în 2009 a deschis un spaţiu alternativ în care organiza evenimente şi petreceri în jurul artei, iar apoi acesta s-a transformat într-o galerie. „Am vrut să existe o identitate şi un program artistic clar definite, să am un demers profesionist – pe care mereu îl perfecţionez”, explică Poteraşu.

    Artist: Róbert Köteles.
    Clipalma nr 2, ulei pe pânză, 80 x 140 cm, 2002

    În 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, cu o comunitate puternică în jurul ei, cu artişti în portofoliu precum Decebal Scriba, Irina Botea Bucan, Matei Bejenaru, Aurora Kiraly, Belu-Simion Făinaru, artişti din generaţiile mai tinere – Olivia Mihălţianu, Iulian Bisericaru, Daniel Djamo, Dragoş Bădiţă, pictori recunoscuţi – Zoltan Béla, Robert Koteles, artişti emergenţi precum Adelina Ivan, Larisa Crunţeanu. Lucrările artiştilor sunt din diferite medii de exprimare: pictură, sculptură, dar şi fotografie, video, new media, instalaţii artistice. Galeria se implică în producţia lucrărilor noi de artă, caută parteneriate cu alte spaţii de expoziţii şi, desigur, organizează propriile evenimente.

    „Am o echipă frumoasă la galerie, artişti, curatori cu care lucrez, studenţi de la diferite facultăţi care îşi mai fac practica la noi – am organizat peste 50 de expoziţii în aceşti ani, cu un program curatorial coerent. Din 2012 am început să particip la târguri internaţionale de artă, printre cele mai bune din nişă, cum ar fi ARCO Madrid, Artissima Torino, Loop Barcelona, Nada Miami, toate foarte importante pentru strategia noastră de a promova artiştii români în străinătate, de a ajunge la colecţionari şi curatori din instituţii diverse ca mijloace de abordare şi de valorificare a artei contemporane”, descrie Anca Poteraşu etapele parcurse.

    Ea spune că în România tendinţa generală, chiar şi în rândul artiştilor, este să se emigreze, dar este de părere că în continuare la noi „sunt multe lucruri de văzut, explorat, construit”.

    Din 2015 a iniţiat un proiect de rezidenţă artistică internaţională, una dintre primele din Bucureşti – Plantelor 58. Platforma reuneşte curatori şi artişti din alte ţări, prin intermediul acesteia sunt organizate open call-uri şi se construiesc parteneriate pe termen mediu şi lung.

    „În 2018 am fost invitaţi să deschidem un spaţiu de proiecte la Spinnerei, în Leipzig, o comunitate artistică importantă la nivel internaţional, cu ateliere de artişti, galerii, spaţii artistice de expunere. Organizăm o serie de expoziţii în acest spaţiu central, timp de un an de zile – am început în septembrie 2018 şi continuăm cu proiecte expoziţionale până în august 2019”, încheie Anca Poteraşu povestea evoluţiei pasiunii transformate în business de până acum.

    Artist: Matei Bejenaru.
    Laboratorul Tehnic din Iaşi, seria Între două lumi, print digigrafie cu cerneală de arhivare, 120 x 150 cm, Ediţie 5 + 2AP, 2011

    Plan de afaceri pentru antreprenoriatul cultural

    Dar care sunt cifrele pe care le implică debutul, dar şi dezvoltarea unei astfel de afaceri? Investiţia iniţială a fost de 300 de lei (pentru un catalog printat) şi înfiinţarea firmei. În perioada următoare, şi-a bugetat însă o investiţie de 30.000 de euro, ce va fi direcţionată în amenajarea unui nou spaţiu.

    Cheltuielile lunare sunt reprezentate de chiria lunară, un angajat full-time şi o contabilă, dar şi banii pe care îi investesc în promovare. Anca Poteraşu spune că  bugetul de investiţii în social media este zero – mizează mai degrabă pe o creştere organică. Investiţiile sunt direcţionate mai cu seamă înspre participarea la expoziţii şi târguri şi în cataloage, aceasta fiind tot o formă de promovare, dar mai nişată.

    Ca exemplu, Târgul Artissima, care a reunit anul trecut cinci artişti – Adelina Ivan, Daniel Djamo, Decebal Scriba, Matei Bejenaru şi Olivia Mihălţianu – a costat 16.000 de euro. Din aceşti bani, taxa de participare a fost de 14.000 de euro. Restul au fost cheltuieli de transport, cazare, transport lucrări ş.a. Pentru acest eveniment, galeria şi-a acoperit costurile investite.

    Alte târguri la care a participat galeria anul trecut au fost Volta Basele (cu susţinere parţială din partea Institutului Cultural Român – cost total de 15.000 de euro), Loop Barcelona (specializat doar în arta video – 6.500 de euro) sau Nada Miami (8.000 de euro).

    În ceea ce priveşte colecţionarii, aceştia sunt atât colecţionari privaţi locali, majoritatea fiind însă internaţionali. „Mă bucur mult că de câţiva ani muzeele şi centrele artistice din străinătate fac de asemenea parte din portofoliul galeriei de colecţionari”, explică curatorul.

    Preţurile operelor sunt variate – de la 500 de euro (mai ales pentru desene, de exemplu) până la instalaţii artistice de 60.000 de euro. Ca în orice domeniu, antreprenorii care vor să îşi deschidă o galerie de artă întâmpină dificultăţi, conform Ancăi Poteraşu, care spune că o bună bucată de vreme s-a lovit de faptul că artiştii şi colecţionarii priveau cu suspiciune rolul unei galerii, „ca pe un intermediar inutil”, însă pe măsură ce au trecut anii, „cu toţii au înţeles rolul pe care îl are, de a promova un artist şi arta sa, de a-l susţine pe termen mediu şi lung, de a creşte valoarea lucrărilor de artă prin expoziţii, evenimente, publicaţii, activităţi consecvente care au loc indiferent de aşa-zisele tendinţe din piaţă”. „Este important ca un galerist să fie pregătit ca lucrurile să se dezvolte în timp. Este un business care se construieşte cu răbdare şi perseverenţă şi ceva curaj”, spune Anca Poteraşu.

    Galerista mărturiseşte că nu vede o diferenţă de fond între colecţionarii din România si cei din alte locuri, singura distincţie fiind numărul lor – caracteristica prezentă încă este expunerea redusă la artă.

    Artist: Dragoş Bădiţă.
    Winter Sleep, ulei pe lemn,  40 x 50 cm, 2016

    „Despre colecţionari, numai de bine. De la începuturile istoriei, marile creaţii artistice au avut nevoie de susţinere financiară. Colecţionarii, fie ei persoane fizice sau colecţionari instituţionali, sunt o formă de organizare actuală de susţinere a artei. Există o mare varietate, începând de la colecţionarii ocazionali, care se îndrăgostesc de o lucrare sau care vor sa fie înconjuraţi de frumos, până la colecţionarii care au o temă a colecţiei, cumpără regulat, urmăresc artiştii, galeriile”, spune aceasta.

    Deşi a observat o tendinţă în creştere în rândul achiziţiilor de pictură, Anca Poteraşu spune: „colecţionarul român a început să colecţioneze video, fotografie şi instalaţii.

    „Îmi aduc aminte de anul 2015, când o lucrare de Matei Bejenaru, o instalaţie de diapozitive, a ajuns într-o colecţie foarte frumoasă şi importantă în Bucureşti, şi cât de mult ne-am bucurat. Apoi au urmat lucrările video, fotografia, instalaţia. Asta da bucurie şi realizare”, povesteşte galerista. În România, până de curând nu a existat un colecţionar instituţional. Muzeele, instituţiile, marile companii sunt absente de pe piaţa de artă autohtonă. Există câteva excepţii – o fundaţie la Timişoara, un muzeu privat în Bucureşti – care confirmă însă regula.

    „Artiştii sunt lăsaţi practic în grija colecţionarilor privaţi, însă şi numărul acestora este încă foarte mic, deşi mi se pare că se observă o schimbare în bine în ultimii ani.”

    „În alte ţări vedem colecţionari care vin din familii care colecţionează de generaţii, mulţi dintre ei îşi construiesc o colecţie pe care apoi o donează muzeelor sau construiesc ei un muzeu. Este un comportament generalizat pe câteva generaţii. Noi (re)învăţăm propriile reflexe culturale acum”, declară Anca Poteraşu. „Eu sunt foarte fericită să văd că de când am deschis galeria, avem din ce în ce mai mulţi colecţionari, din generaţii şi backgrounduri diferite.”

    În ceea ce priveşte consumatorul de artă contemporană, progresul este poate mai vizibil, spune ea. „Acum şapte ani abia dacă ne intra o persoană nouă pe uşă în afara evenimentelor de deschidere a expoziţiilor. În ultimii doi ani, aproape zilnic avem vizitatori, doresc să vorbească cu noi, să cunoască şi să înţeleagă ceea ce văd – din perspectiva unei galerii, consumatorii de azi sunt colecţionarii de mâine şi investim mult în acest dialog”, spune cu încântare Anca Poteraşu.

    Nu suficienţi oameni au obiceiul şi cultura de a intra în muzee, galerii, expoziţii. Asta se reflectă in dimensiunea microscopică a pieţei româneşti de artă, caracterizează Anca Poteraşu mentalitatea românului în ceea ce priveşte arta.

    Artist: Zoltán Béla.
    Urban detail, acrylic pe hârtie, 264 x 170 cm, 2017


    „De aceea organizăm expoziţii, rezidenţe, artist talk-uri, publicăm cataloage – noi şi alte galerii şi spaţii artistice din România. Construim canale de comunicare. O caracteristică care îmi displace, dar care nu este unică pentru România, este supralicitarea dimensiunii de investiţie în artă. La un moment dat chiar a existat un index care urmărea creşterea preţurilor pentru lucrările clasice. Bineînţeles, există multe colecţii private, alcătuite de-a lungul anilor, a căror valoare a crescut spectaculos de-a lungul anilor. Însă convingerea mea este că o investiţie în artă trebuie făcută pe cu totul alte considerente. Arta de care te înconjori este o investiţie în sufletul propriu şi în promovarea valorilor culturale pe care le susţii”, consideră aceasta.

    Galerista română vede piaţa de artă din România ca fiind microscopică, dar în creştere: „Primii colecţionari, cei care au contribuit şi contribuie la pornirea ei, sunt oameni care au călătorit foarte mult, astfel încât, atunci când ea se va consolida, piaţa de artă din România va fi probabil bine integrată în structuri internaţionale – iar aici nu mă refer numai la cele occidentale. Există încă de pe acum o deschidere mare spre pieţe din America de Sud, cu care avem mai multe în comun decât am crede la prima privire, China, Japonia şi încă mai sunt alternative de explorat”.

    În România, absenţa flagrantă este marcată de colecţionarii instituţionali. În toate ţările dezvoltate muzeele colecţionează artiştii ţărilor lor – „altfel ce ar lăsa în urmă, pentru generaţiile următoare?”. În ţări precum Polonia, statul şi instituţiile locale au avut un rol foarte important în sprijinirea creaţiei contemporane de artă şi a actorilor de pe piaţă: curatori, galerii, spaţii culturale. Rezultatul: o pătură importantă de colecţionari privaţi şi instituţionali, galerii şi spaţii culturale dinamice care promovează artiştii polonezi pe plan internaţional şi o serie de artişti foarte bine cunoscuţi şi apreciaţi atât la nivel local, cât şi internaţional. „Bugetul pentru cultură în România este încă insuficient, instituţiile culturale care mai distribuie fonduri resimt aceste efecte, nu există o strategie culturală clară – acestea se resimt atât la nivel privat, cât şi public”, deplânge Anca Poteraşu lipsa investiţiilor în cultură.

    Cu toate acestea, cea mai mare mândrie a ei ca artist este că o parte din artiştii cu care lucrează trăiesc din artă. „După ani în care am investit în galerie, mă bucur că şi eu am reuşit să trăiesc din ceea ce fac. Asta numesc eu cu adevărat o victorie – sau, cum o numeşti tu, un business”, mai spune ea.

    Galerista crede că a ajuns în acest punct pentru că a fost optimistă şi că per total ne îndreptăm într-o direcţie bună, cu mai multe galerii, cu mai mulţi colecţionari, consumatori de artă şi centre de artă. Artiştii români au început să capete recunoaştere internaţională, să ajungă în colecţii muzeale şi private importante. „Putem doar spera să avem mai multă susţinere de la instituţii, muzee locale, să contribuim la o creştere economică în ţară, cu din ce în ce mai mulţi consumatori de artă contemporană”, conchide Anca Poteraşu.