Cu doua saptamani inainte de data prevazuta pentru intrarea
statului federal in incapacitate de plata (2 august), discutiile
despre ridicarea plafonului de indatorare sunt inca in toi. Ca la
orice congres de pace post-conflict la care victimele beligerante
sunt la mana delegatilor in ce priveste viitorul lor, si acum
discutiile au fost duse de politicieni, interesati mai mult sa-si
maximizeze capitalul electoral decat sa rezolve problemele
structurale ale economiei americane.
Cum propunerea de crestere a plafonului se ia cu majoritate in
ambele camere ale Congresului, controlate de democrati (Senat) si
de republicani (Camera Reprezentantilor), evident ca personajele
implicate in negocieri au fost multe si cu idei care de care mai
nastrusnice. Varianta de compromis cea mai recent vehiculata in
ultimele zile a fost cea a obtinerii de catre administratia
democrata a cartonasului verde pentru cresterea plafonului, ajuns
acum la 14.300 de miliarde de dolari, in schimbul unor reduceri de
cheltuieli de circa 3.000 de miliarde de dolari si cu amanarea pana
anul viitor a oricaror decizii cu privire la introducerea de noi
taxe.
La razboi, ca la razboi, s-ar putea conchide dupa analiza
infruntarii dintre republicani si democrati in numele
responsabilitatii fiscale: nici republicanii nu au obtinut chiar
tot ce si-au dorit – adica legarea prin amendament constitutional a
oricaror cresteri ale plafonului de indatorare de reduceri de
cheltuieli in suma egala – si cu atat mai putin democratii, care
prin vocea presedintelui Obama avertizau ca nu vor accepta reduceri
de cheltuieli fara cresteri de taxe.
Scuza perfecta a administratiei Obama este ca oricum toata
filozofia fiscal-bugetara va fi rediscutata in viitorul apropiat (a
se citi: cat mai aproape de anul electoral 2012) si atunci sa
vedeti revansa si cresteri de taxe, in special pentru cei bogati si
corporatii. Adevarul este ca presedintele Obama chiar nu putea sa
obtina un rezultat mai bun in conditiile date (pericolul real era
sa obtina mult mai putin), cu tot talentul de negociator pe care
democratii incearca sa si-l faca blazon.
De la distanta, sedintele interminabile de negociere dintre cele
doua parti au parut ca fotografia unei infruntari pe tatami intre
doi judoka experimentati, inclestati de brate in pozitii simetrice;
imaginati-va insa ca in fapt, unul dintre acestia, reprezentand
administratia democrata, era cu calcaiul pe marginea prapastiei.
Daca republicanii ar reusi sa respinga propunerea de crestere a
plafonului de indatorare, statul american ar deveni dupa 2 august
un soi de fantoma in picioare, incapabil sa-si mai onoreze
obligatii, de la rambursarea de datorii scadente pana la plata
pensiilor.
Ce-i drept, nici acum Trezoreria americana nu functioneaza cu
motoarele turate la maximum, pentru ca, dupa ce a fost deja atins
pragul de indatorare stabilit de Congres mai devreme in primavara,
s-a ocupat mai mult cu scheme ingenioase de mutare a banilor
dintr-un buzunar in altul si amanarea unor plati, tocmai in
nadejdea ca va putea contracta datorie noua incepand de luna
viitoare pentru a o rascumpara pe cea veche.
Sistemul aparent complicat de organizare a bugetului american
fereste – teoretic – soliditatea financiara a statului de excesele
administratiilor vremelnice, intrucat negocierile care trebuie
purtate cu Congresul tempereaza din elanul cheltuitor firesc al
celor aflati la putere. Insa acum, dupa aproape 100 de ani de
crestere succesiva a plafonului de indatorare, unii analisti spun
ca America a ajuns ca un drumet la ceas de seara inghesuit in
coltul unei strazi de o haita de caini maraind, cu zgarzi
inscriptionate cat mai fioros: “Eliminarea deducerilor de la
impozitul global”, “Restrangerea accesului la servicii medicale
pentru cei cu venituri sub medie” sau, in fine, pentru liderul
haitei, “Austeritate prelungita”.
Intr-adevar, o privire rapida asupra cifrelor pare sa confirme
scenariul de mai sus: de la un prag initial de 43 de miliarde de
dolari fixat de Congres in 1919 s-a ajuns acum la 14.300 de
miliarde, iar cerintele functionarii normale a statului ar urma
sa-l duca in curand peste pragul de 15.000 de miliarde. De
asemenea, desi nu o data administratia aflata la putere, fie ea
democrata sau mai ales republicana, s-a prezentat in fata
parlamentarilor pentru a le cere cresterea plafonului si s-a
angajat sa nu-l mai depaseasca, ci sa-l reduca, rezultatul a fost
doar o tendinta neobosita de crestere exponentiala fata de pragul
anterior.
Trebuie totusi spus ca odata cu cresterea plafonului a crescut si
economia, adica produsul intern brut, deoarece banii au fost in cea
mai mare parte a cazurilor multiplicati in economia reala. Aici
insa, viziunile bugetare se despart: uliii bugetari cer austeritate
pentru temperarea cheltuielilor publice, care aduc doar datorie in
plus, iar neokeynesienii (a caror voce se aude acum parca ceva mai
stins) cer stimularea PIB prin indatorare, pentru a depasi perioada
de recesiune si a nu cadea intr-o evolutie in W a economiei.
Pietele, dupa cum s-a vazut, sunt foarte sensibile in ultima
perioada la orice anunt de afundare in datorii a oricaror state,
fie ca vorbim de Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Statele Unite.
Insa in spatele cifrelor mari cu care opereaza americanii se afla o
corelatie cu mult mai putin infricosatoare: raportata la produsul
intern brut, cresterea datoriei nete s-a mentinut cam la aceleasi
niveluri o buna bucata de vreme si abia in ultimii ani, cei ai
recesiunii, a inceput sa decoleze sensibil peste pragul de 60% din
PIB – spre deosebire de tari europene ca Grecia, care in aceeasi
perioada de aproape doua decenii a dublat ponderea in PIB a
nivelului datoriei, cu urmarile catastrofale cunoscute.
Insa nu toate statisticile sunt chiar atat de roz pentru economia
americana: comparand evolutia PIB per capita si a PIB din care sunt
excluse datoriile contractate de stat, rezulta ca de vreo 15 ani,
economia americana a cam batut pasul pe loc, fiind impulsionata
doar de deficitele acumulate la nivel guvernamental.
