„Construiesc centre comerciale mici“, îşi rezumă Alin Mutu activitatea sa din prezent. Are 37 de ani acum şi se simte milionar de la 25 de ani, când a semnat un contract de peste un milion de dolari cu Rompetrol, pentru construcţia unei benzinării pe un teren al tânărului. Antreprenorul povesteşte cât de folositoare i-a fost studenţia pentru a-şi dezvolta afacerile, fără a lucra nicio zi ca angajat.
„Norocul meu a fost că am întâlnit pe cine trebuie“, spune franc antreprenorul piteştean. Şi povesteşte de ce. Pe vremea când era student, a cumpărat un teren lângă gara din Piteşti: „I-am convins pe părinţii mei să facă un credit pe care l-au girat cu locuinţa, dar fără să vadă terenul“, spune acum. După ce l-a cumpărat, tatăl său a apreciat că pe terenul respectiv „nu stă nici ceapa“, dar tânărul Alin Mutu simţea că are potenţial. De aceea, student fiind, şi-a ales ca teme pentru proiectele pe care le avea de făcut „subiectele care să-mi servească interesele“.
O temă a fost legată de benzinării, motiv pentru care a sunat la marile reţele încercând să intre în legătură cu responsabilii de dezvoltare, argumentând că lucrează la un proiect. „De la Lukoil m-au dat afară, dar la Rompetrol am reuşit.“ Aşa a ajuns să-l cunoască pe Şerban Patriciu, fratele lui Dinu Patriciu, şi în cele din urmă Rompetrol a semnat, în 2002, un contract de un milion de euro cu Alin Mutu, prin care acesta închiria terenul de lângă gara piteşteană companiei petroliere. Pentru acest spaţiu de vânzare Rompetrol a investit 1,5 milioane de euro, iar tânărul s-a simţit milionar când a semnat contractul, chiar dacă banii nu i-au intrat în cont toţi odată, ci în tranşe. A închis imediat creditul girat cu locuinţa părinţilor săi, iar contractul pe care îl avea cu compania care este acum al doilea jucător ca mărime din piaţa petrolieră locală i-a dat posibilitatea să se finanţeze, având bonitate în faţa bancherilor.
„Aşa s-au legat toate celelalte proiecte“, spune piteşteanul, care are în proprietate mai multe spaţii comerciale şi câteva terenuri. A investit 700.000 de euro, din care 80% fonduri proprii, pentru construcţia unui centru comercial de 3.000 mp care ar urma să fie inaugurat în septembrie. Complexul va găzdui un supermarket Praxis şi alte şase magazine de dimensiuni mici, în care producători locali îşi vor putea vinde produsele – carne, brânzeturi sau peşte. Tânărul mai are în proprietate o clădire cu şase niveluri, construită în 2007, cu o investiţie de 500.000 de euro, din care jumătate au fost bani proprii, iar diferenţa a fost luată de la bancă. Demersurile sale ca antreprenor au început când avea numai 20 de ani şi a pornit prima afacere, un magazin în care vindea articole de papetărie în complexul comercial John din Piteşti.
„Când m-am dus prima dată să vorbesc cu proprietarul, mi-a spus să mă întorc cu tata. Am reuşit însă să-l conving, în cadrul aceleiaşi discuţii, să-mi dea spaţiul fără să plătesc chirie în primele două luni.“ Cele două luni s-au dovedit importante pentru vânzările de papetărie, pentru că precedau începutul anului şcolar şi putea astfel, cu un risc minim, să se dumirească dacă afacerea avea să meargă. Împrumutase 10 milioane de lei, care în 1997 erau cam echivalentul a 1.000 de dolari, de la bunicul său, de la care moşteneşte simţul comercial. Primul spaţiu de vânzare al antreprenorului avea 10 mp şi ca să nu pară pară gol l-a împărţit în două şi spunea că „în spate“ este depozitul, dar în realitate erau doar cutii goale, pentru că nu avusese suficienţi bani pentru a cumpăra marfă. Ştia cam tot ce era de ştiut despre papetărie, povesteşte Alin Mutu, pentru că îşi petrecuse mare parte a copilăriei în magazinul piteştean Trivale, unde mama sa era gestionar al unui magazin de profil. A ajuns în câţiva ani să aibă o reţea de opt spaţii specializate în papetărie în oraşul argeşean, iar tânărul spune că mereu a încercat să se diferenţieze, să facă altfel decât concurenţa, aşa cum îl învăţase bunicul său.
Acesta vindea, la un moment dat, brânză într-o piaţă, alături de alţi oameni care făceau acelaşi lucru; s-a gândit cum să atragă clienţii la taraba lui şi a început să strige: „Brânză albă de oi negre“. Antreprenorul spune, de pildă, că aducea caiete de la o tipografie de la Dej, într-o vreme când se vindeau caiete la toate chioşcurile, cu adaos mic. „La preţuri mici nu mă puteam capitaliza, aşa că m-am gândit şi am cerut unei tipografii să facă din start caietele cu o linie în plus, cea în funcţie de care se aliniau rândurile. Preţul de producţie era acelaşi, dar eu vindeam caietele cu 20-30% mai scump doar pentru că aveau linie“, povesteşte el.