BusinessMagazin

Tag: refuz

  • Opinie Dragoş Damian: Nimeni nu se bucură de creşterea pieţei farma şi nici nu crede în aceasta

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

    Excepţia care arată o creştere a pieţei de medicamente cu 5,7% în trimestrul 2 din 2014 – conform analizelor companiei Cegedim – este în totalitate urmarea aşa-zisului efect de bază, în condiţiile în care trimestrul corespunzător din 2013 a fost foarte contractat, datorită îngrijorării jucătorilor din piaţă ca urmare a aplicării reformelor anunţate de instituţiile statului.

    Tendinţa de scădere a vânzărilor de medicamente se menţine, prognozele rămânând de -1% în valoare şi -2% în volume şi zile de tratament – aceştia din urmă fiind indicatorii corecţi ai accesului populaţiei la medicamente.

    Mai mult, în condiţiile în care exportul paralel se menţine la cote înalte iar mecanismele de fraudă nu au fost nu au fost cu totul annihilate, experţii consideră că cifrele date publicităţii nu reflectă consumul real, ci unul cu cel puţin 10% mai mare decât în fapt.

    În condiţiile în care piaţa a crescut cu numai 2% în semestrul 1 faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, taxa clawback aplicată producătorilor de medicamente a crescut cu peste 40% (în valoare absolută a coeficientului de deficit, de la 14,5% în S1 2013 la 20% în S1 2014). Această evoluţie este dovada izbitoare că întregul consum de medicamente peste o finanţare echivalentă anului 2010 este imputat producătorilor. Asta se întâmplă în condiţiile în care încasarea banilor pe medicamente, la nivel de producător, se menţine la peste 200 de zile, în contradictţie cu afirmaţiile autorităţilor care arată că plăţile se fac în 90 de zile.

    Producătorii de medicamente generice sunt obligaţi să finanţeze includerea de medicamente noi pe listă, să plătească taxa clawback pentru canalele de distribuţie şi, în din ce în ce mai multe cazuri, să plătească o “taxă de raft” pentru a avea acces pe anumite canale comerciale.

    Acestea sunt motivele pentru care în ultimii ani au dispărut peste 1.300 de medicamente ieftine din piaţă iar pacienţii şi statul sunt obligeţi să plătească pentru medicamente mai scumpe în lipsa unor variante ieftine.

    Astfel, în absenţa voinţei politice de aplicare a unor măsuri discutate atât cu instituţiile statului cât şi cu organismele internaţionale care să corecteze reglementarile toxice din sistem, prognozele pentru S2 din 2014 şi pentru 2015 rămân rezervate şi indică o descreştere cu 1% până la 3%.

    În plus, prognoza pentru taxa clawback, în lipsa introducerii unei formule diferenţiate şi odată cu includerea de medicamente noi pe listă fără o suplimentare a bugetelor, este de creştere până la 24% în trimestrul 4 – efectul fiind resimţit în cele din urmă de milioanele de pacienţi cronici prin dispariţia în continuare a medicamentelor ieftine, ei trebuind să plătească o contribuţie personală mai mare pentru a cumpăra medicamente mai scumpe.

    Pentru producătorii de medicamente lipsa acestor măsuri de corecţie înseamnă amânarea investiţiilor, scoaterea din portofoliu a produselor nerentabile şi scăderea competitivităţii în ansamblu.

    România îşi agreavează riscul de a rămâne doar un importator şi nu un producător de medicamente. Şi să continue să rămână pe o balanţă comercial negativă în condiţiile în care medicamentele crează circa 15% din deficitul comercial.

  • De ce mi-a plăcut Dinu Patriciu, deşi am spus că nu mi-a plăcut

    O să reformulez astăzi titlul, pentru că multe din ideile de atunci au rămas valabile, şi o să încerc să spun de ce mi-a plăcut Dinu Patriciu, cu toate că că nu mi-a plăcut. Scriam în 2009 că nu l-am plăcut, dar nu în sensul comun al frazei, ci pentru că, de-a lungul anilor, nu am putut depăşi un anumit nivel al relaţiei.

    De multe ori, ca jurnalist, conversaţia şi balansul dintre oficial şi intim te fac să “cojeşti” un om de straturile impuse de convenienţe şi convenţii; personal, am fost destul de bun la treaba asta, până să-l cunosc pe Dinu Patriciu. Nu fac parte din jurnaliştii care se tutuiesc cu interlocutorii şi nici din categoria celor ce ajung la confidenţe, istorioare galante şi bârfe, chiar şi cu cei pe care începi să-i consideri, în timp, apropiaţi.

    Nu cred că se cuvine aşa ceva, din respect pentru amândoi, dar şi pentru cititor, şi nu acesta este nivelul de intimitate la care mă refer; dar aş fi vrut să pot afla mai multe despre ceea ce a însemnat afacerea Rompetrol, în special în plan uman. Sunt ferm convins că oamenii care au succes gândesc altfel decât muritorii de rând şi aici este nivelul la care aş fi vrut să ajung – care a fost modelul, cum a gândit, ce l-a îngrijorat şi ce l-a bucurat, cum a ales să facă şi cum şi-a ales oamenii. Cred că acestea sunt secrete mult mai importante decât simpla poveste a Rompetrol, astăzi parte a istoriei capitalismului românesc postrevoluţionar.

    Din păcate nici Dinu Patriciu însuşi nu a trecut de nivelul titlului, iar la o întâlnire din perioada “mic.ro” a fost destul de formal, dar politicos. Astăzi îmi pare rău că nu l-am bătut la cap suficient ca să înţeleagă ce am vrut să spun şi trăiesc un vag sentiment de nemulţumie din cauza asta. Dar cred că raiul petroliştilor arhitecţi este conectat la internet şi va citi aceste rânduri, acolo unde este, şi se va dumiri.

    Cred cu toată convingerea că Dinu Patriciu din perioada Rompetrol ar trebui să fie şi este un model. Nu vă grăbiţi să căutaţi contraargumente, discuţia este lungă şi inutilă; Patriciu nu putea fi altfel decât parte a mediului capitalist de după 1989, cu bunele şi relele lui. Dar să iei  o companie şi două rafinării, să le repui pe picioare, să restructurezi un monstru precum Petromida, care pierdea un milion de dolari pe zi, acestea sunt reuşite incontestabile.

    Modul în care a reuşit să adune şi să pună în mişcare una dintre cele mai bune echipe de management ale acelui moment, oameni care au făcut bani serioşi, care au făcut business, este, iarăşi, un motiv de admiraţie. Orice lătrău nătâng poate crede şi poate spune că putea face şi el asta, intoxicat de istoriile realităţii alternative a societăţii româneşti. Îi sfătuiesc pe toţi aceştia să încerce măcar cu o tarabă în piaţă şi să vorbească după un an de zile.

    Noi l-am perceput altfel şi de aceea Dinu Patriciu a fost un favorit al revistei Business Magazin, unde a ţinut cel puţin patru coperţi. Cred că am citit sau am auzit undeva o vorbă care mi-a plăcut, că fiecare om este ca Luna, are o faţă vizibilă şi una ascunsă; sigur că Dinu Patriciu le-a avut pe amândouă şi, în ţara unde totul, viaţa şi moartea, bucuria şi tristeţea, reuşita şi eşecul, justiţia şi arestul au devenit spectacol, ambele sale feţe au fost cât se poate de vizibile.

    Alegănd ce spunem astăzi despre Dinu Patriciu ne dăm măsura propriei maturităţi, ca oameni şi societate. Cred că este important să nu uităm nicicând ceea ce a făcut bine – clădiri, companii, vorbe, idei – şi să învăţăm din ce nu a reuşit să facă.

    Cel mai potrivit mod de a-mi aduce aminte de Dinu Patriciu este chiar povestea capitalului de lucru pentru Petromidia, pe care mi-a istorisit-o prin 2007: “În momentul în care am pornit Petromidia, am plătit primul avans, am pus toate garanţiile la FPS şi când m-am uitat în spate, nu mai era nimic. Şi umblam la bănci să finanţez capitalul de lucru. Ce am gasit în companie era total diferit de ce era în documentele FPS şi aveam de ales să cer banii înapoi sau să îmi asum această chestie şi să merg înainte.

    Capital de lucru nu era. Rafinaria era goală, conservată bine, dar fără picătură de ţiţei. Pe 26 ianuarie 2001, ziua în care a murit Horia Rusu (fruntaş liberal, deputat PNL din 1990, n. red.), a trebuit să plec la Viena să mă înţeleg cu o bancă sau să iau bani pentru primul vas cu ţiţei. Mi-au pus condiţia ca acest vapor să vina din Irak, pentru că banca avea controlul direct asupra acestui transport.

    Am negociat pentru primele 150.000 de tone, am terminat la opt seara şi m-am suit în tren să plec la înmormantarea lui Horia la Timişoara. M-am trezit când trenul pleca din gara Arad, şi am tras semnalul de alarmă. Trenul făcuse deja vreo 20 de kilometri, era viscol şi eu în pantofi de afaceri. Am mers peste un camp, vedeam lumini la vreo doi kilometri de mine şi am luat-o în direcţia aceea. La lumina lunii am vazut o mulţime de câini venind spre mine şi am urcat pe terasamentul căii ferate.

    Am mers trei ore, am căzut, mi-am rupt pantalonii şi aveam în cap că aseară am luat 30 de milioane de dolari de la ăia, şi acum…
    Dimineaţă m-am urcat într-un camion, m-am dus la gară, între timp mi se descărcase şi telefonul, şi de la mărire şi decădere am ajuns la înmormântare. La o săptamână a venit vaporul; ţin minte că a venit la mine un tânar într-o pufoaică şi m-a întrebat: «Da’ bani aveţi?». Asa a pornit rafinaria”.

    Vedeţi, pe acest Dinu Patriciu mi-ar fi plăcut să îl cunosc mai bine…..http://www.businessmagazin.ro/opinii/opinie-dom-ne-mie-nu-mi-a-placut-patriciu-4608009

  • Omul cu cele mai multe coperţi

    Uitându-ne acum la dinamica ultimilor ani, apariţiile lui Dinu Patriciu pe copertă pot fi puse sub semnul întrebării. Însă fiecare copertă cu el, ca şi fiecare copertă în general, a fost rezultatul a multe ore de discuţii şi a fost de fiecare dată bine justificată. Au fost patru momente importante în ultimii zece ani când Dinu Patriciu trebuia să ţină coperta, de fiecare dată acesta fiind vestea momentului sau tranzacţia anului.

    Arestarea lui Dinu Patriciu, achiziţia Dyneff în Franţa, vânzarea pachetului majoritar de acţiuni către KazMunayGaz şi apoi vânzarea pachetului minoritar de acţiuni şi desprinderea completă de grupul Rompetrol au fost cele patru subiecte care l-au făcut pe Dinu Patriciu omul cu cele mai multe apariţii pe coperta celei mai longevive reviste săptămânale de business din România.

    Apariţiile indirecte pe copertă au fost şi mai numeroase. Şefii din Rompetrol, considerată în vremea lui Dinu Patriciu una dintre cele mai bune şcoli de antreprenoriat din România, au ţinut şi ei mai multe coperţi. Articolele de copertă despre cei mai bogaţi oameni din România, despre pragul bogăţiei, despre câştigurile şi pierderile crizei sau despre valori şi despre elite sunt doar câteva în care l-am citat. Dincolo de disputele de business şi nu numai în care a fost implicat de-a lungul timpului, cred că Dinu Patriciu a lăsat nişte lecţii oamenilor pe care i-a format şi că şi-a pus amprenta pe comunitatea de business din România. Nu contează neapărat dacă au fost lecţiile pozitive sau negative.

    L-am intervievat pe Dinu Patriciu de cel puţin 10 ori. De fiecare dată plin de sine şi de planuri mari, cu multe idei şi mereu în vervă. O singură dată l-am văzut jos, obosit şi trist, după vânzarea pachetului majoritar din Rompetrol. Era în Kazahstan, într-o zi ploioasă de toamnă, când a zis resemnat: ”asta nu mai e afacerea mea”.

  • Dinu Patriciu a murit. Poveşti despre viaţa şi afacerile unuia dintre cei mai bogaţi români

  • Dependenţa de investiţii străine. Cât de bun va fi anul 2014 pentru contul curent

    AU URCAT SPECTACULOS PÂNĂ LA UN MAXIM DE 9,5 MILIARDE DE EURO ÎN 2008. ŞI, LA FEL DE SPECTACULOS,  S-AU PRĂBUşIT ÎN ANII DE CRIZĂ LA VALORI DE PÂNĂ LA CINCI ORI MAI MICI. Iar revenirea fluxurilor de bani care ar trebui să stimuleze creşterea economică este destul de lentă. Pentru perioada următoare, analiştii anticipează un val ascendent de investiţii, dar susţin că nu vom vedea prea curând intrări foarte consistente de capitaluri străine, ca înainte de izbucnirea crizei economice mondiale.

    Sumele aduse de investitorii străini în România au fluctuat de-a lungul timpului, de cele mai multe ori fiind în pas cu trendul economiei. Până la izbucnirea crizei financiare şi economice mondiale, investiţiile străine directe (ISD) au crescut în salturi, cele mai consistente fluxuri fiind înregistrate în perioada 2004-2008, când economia era în ascensiune puternică.

    Apoi, în 2009-2010, în timp ce economia se afunda în recesiune, au urmat căderi ale ISD-urilor, nivelul oscilând în jurul a 2 mld. euro, aproape de valoarea din 1998. Economia a revenit pe creştere în 2011, însă investitorii străini nu s-au grăbit să vină în România. 2012 a fost anul în care investiţiile străine directe nete au revenit pe creştere, urcând, surprinzător, pentru prima dată de la debutul crizei. Saltul a fost de 18,7%, la 2,14 mld. Iar anul trecut ISD-urile au ajuns la 2,7 mld. de euro, depăşind cu aproape 27% nivelul din 2012.

    IN PRIMUL SEMESTRU DIN 2014 INVESTIţIILE STRĂINE AU FOST DE DOAR 1,2 MLD. DE EURO, în scădere cu 10,3% faţă de nivelul din aceeaşi perioadă de anul trecut. Investiţiile străine au reuşit totuşi să finanţeze integral deficitul de cont curent, care a ajuns la sfârşitul lunii iunie la 878 mil. euro. Volumul ISD-urilor reflectă atractivitatea mediului de afaceri autohton, dar şi percepţia investitorilor străini, care analizează toţi indicatorii, dar se uită în mod special la evoluţia economiei. Industria a fost campioana atragerii de investiţii străine, dacă analizăm structura acestora în ultimii ani din punctul de vedere al orientării pe ramuri economice.

    Dacă în schimb ne uităm la naţionalitatea investitorilor, olandezii, austriecii şi germanii au adus în perioada 2008-2012 în România aproximativ jumătate din investiţiile străine directe, menţinându-se în fiecare an pe podium, potrivit datelor BNR. Franţa s-a poziţionat pe locul al patrulea după procentul deţinut în soldul investiţiilor străine, ierarhia primelor patru clasate fiind neschimbată din anul 2009. Olanda avea în 2012 o pondere de 22,4% din soldul ISD, Austria 18,5%, Germania 11% şi Franţa 8,9%. Germania şi Franţa sunt pe podium şi în topul principalelor ţări partenere la export. Cumulat, ţările din top 10 au avut în perioada 2008-2012 o pondere de peste 80% în soldul total al investiţiilor străine. Creşterea soldului investiţiilor din cele 10 ţări în ultimii cinci ani a fost de 7 mld. euro. La finele anului 2012 soldul investiţiilor străine directe a ajuns la 59,1 mld. euro (cu 10 mld. euro peste 2008), din care 39,3 mld. euro au fost participaţii la capital, inclusiv profitul reinvestit, şi 19,9 mld. euro au fost credit net primit de la investitorii străini.

    În anii de criză scăderea investiţiilor străine a avut loc în contextul în care corporaţiile au adoptat o atitudine mult mai conservatoare în ceea ce priveşte creşterea prin achiziţii, focalizându-se într-o măsură mai mare pe prezervarea sau reducerea activităţilor pe care le au deja la nivel internaţional şi utilizarea excesului de lichidităţi în scopul scăderii gradului de îndatorare. În acest context, fluxurile limitate de capital au devenit extrem de selective în ce priveşte destinaţiile lor, situaţie care nu a avantajat România, mai ales din cauza unei infrastructuri subdezvoltate şi a unei forţe de muncă cu o calificare adecvată în scădere, spune Radu Crăciun, economistul-şef al BCR.

    Investiţiile productive din vestul ţării se lovesc deja de lipsa personalului disponibil, în timp ce investiţiile în estul ţării nu se fac din lipsă de variante de a traversa munţii, ceea ce ne face să asistăm mai degrabă la investiţii în zona serviciilor de IT şi telecomunicaţii, care nu au nevoie de foarte mult capital şi care nu sunt influenţate de lipsa infrastructurii rutiere. ”Din păcate, continuarea situaţiei actuale va duce la creşterea disparităţilor de dezvoltare între regiunile României în condiţiile în care ISD nu vor înregistra creşteri spectaculoase în anii următori. Merită subliniat faptul că, pe lângă lipsa de infrastructură, lipsa unei forţe de muncă cu o calificare adecvată superioară, dar şi medie, reprezintă un impediment în creştere în calea ISD„, susţine economistul-şef al BCR.

    Şi până acum distribuţia investiţiilor străine directe a fost inegală din punct de vedere geografic. În anul 2012, cea mai mare parte a banilor străinilor, adică 61%, a fost direcţionată către Bucureşti/Ilfov, valoarea ISD-urilor ajungând la aproape 36 mld. euro. Pe poziţia secundă s-a plasat zona Centru a ţării, cu 7,8% din totalul ISD (4,6 mld. euro), urmată îndeaproape de regiunea Vest.

    Cert este că nivelul ridicat la care au ajuns investiţiile în 2008 a fost ”excepţional„, după cum spune analistul economic Aurelian Dochia. El nu crede, însă, că se va repeta această situaţie. ”Încet-încet cred că investiţiile vor reuşi să revină la un nivel care pe termen mediu şi lung este de echilibru, de 3-4 mld. de euro anual. România este atractivă din punctul de vedere al costurilor cu forţa de muncă, dar infrastructura ridică probleme mari. Dacă nu există autostrăzi şi dacă obţinerea unor autorizaţii durează foarte mult, investitorii se gândesc de două ori şi pot să se şi răzgândească„, susţine Dochia.

    Scăderea investiţiilor străine directe în perioada de criză a fost generată atât de factori interni, de deteriorarea perspectivelor economice, cât şi de factori externi precum criza din zona euro. Structural, s-a observat o mutare a investiţiilor străine din domenii precum construcţiile şi tranzacţiile imobiliare în sectorul industrial şi cel energetic, spune Mihai Pătrulescu, senior economist la UniCredit Ţiriac Bank.

  • Referendum pentru destrămarea unui regat. Scoţia va decide dacă se desparte de administraţia de la Londra

    Principalele subiecte de dezbatere sunt legate de viitorul lirei sterline şi de modul cum independenţa Scoţiei ar putea afecta Regatul Unit, Uniunea Europeană sau zona euro.

    Deşi sondajele indică un vot împotriva independenţei, există întotdeauna marja de eroare. Chiar mai mult de atât, în cazul în care votul se dovedeşte a fi negativ, dar rezultatul unul extrem de strâns, parlamentul va trebui să reacţioneze la dorinţa de separare a unui număr semnificativ de scoţieni. Ultimele sondaje arată că peste 40% din scoţieni sunt proindependenţă, iar acest lucru înseamnă că dezbaterea privind separarea de regat nu se va încheia odată cu referendumul din septembrie, indiferent de rezultat.

    Importanţi oficiali britanici, printre care şi prim-ministrul David Cameron, au insistat că statele ce fac parte din Regatul Unit trebuie să transmită un mesaj de solidaritate şi apartenenţă către scoţieni. El a avertizat că dacă nu pot fi convinşi să rămână în regat, cei din Scoţia „se vor trezi într-o ţară diferită”.

    Reacţia oficialilor din statele membre ale Regatului Unit al Marii Britanii sugerează grija acestora faţă de modul în care presa şi societatea civilă tratează subiectul referendumului. Numărul relativ mic de ştiri şi dezbateri din Anglia, Ţara Galilor sau Irlanda de Nord arată o lipsă de interes care ar putea împinge un segment al alegătorilor spre un vot proindependenţă, astfel încât mai mulţi lideri de opinie încearcă, în mod constant, să aducă subiectul în discuţie şi în celelalte state ce pot fi afectate direct de alegerea scoţienilor.

    Într-o serie de interviuri acordate BBC, Cameron a punctat un lucru extrem de important: doar 4 milioane pot vota, însa rezultatul îi va afecta pe toţi cei 63 de milioane ce fac parte din Regatul Unit.

    Scoţia vs. Europa
    Relaţia Scoţiei cu Uniunea Europeană, în cazul unui vot proindependenţă, este încă neclară. Nu există date oficiale care să confirme că Scoţia va moşteni cetăţenia europeană obţinută sub umbrela Regatului Unit în anul 1973, fiind extrem de plauzibil ca noul statut să însemne urmarea procedurii normale de accedere în UE, respectiv prin depunerea candidaturii. Alex Salmond, primul-ministru al Scoţiei, a lăsat de înţeles că apartenenţa la Regatul Unit nu are legătură cu statutul Scoţiei de stat membru, însă oficiali ai Uniunii Europene precum José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, tind să îl contrazică. Poziţia Scoţiei va fi cel mai probabil determinată în urma unor negocieri de natură politică, ce vor aduce în prim-plan interesele celorlalte state membre.

    Consecinţele votului de pe 18 septembrie vor fi numeroase, indiferent de rezultatul acestuia. Dacă Scoţia votează în favoarea separării, atunci va urma probabil o serie de schimbări majore precum adoptarea unei noi monede, ieşirea din Uniunea Europeană odată cu proclamarea independenţei, precum şi modificări în ceea ce priveşte problema istorică a rabatului britanic. Un nou stat înseamnă, automat, o nouă configuraţie geopolitică, iar interesele comerciale din zonă par a pune presiune pentru un vot împotriva independenţei.

    Din punct de vedere politic, în cazul separării urmările sunt evidente: guvernul scoţian condus de Alex Salmond va prelua şi atribuţiile încă ţinute pe Downing Street, numărul parlamentarilor din Westminster se va reduce, iar graniţele vor fi întărite. În cazul în care populaţia decide să rămână alături de ceilalţi membri ai regatului, votul strâns care se conturează va deschide totuşi drumul către discuţii referitoare la modul cum guvernul de la Londra se ocupă de problemele Scoţiei.

    Dintre cei 650 de parlamentari care îşi desfăşoară mandatul la Westminster, 59 sunt trimişi de Scoţia. Dacă votul din septembrie va aduce ieşirea din Regatul Unit, atunci aceste locuri vor deveni disponibile începând cu martie 2016, data la care s-a stabilit declararea autonomiei. Problema este că această dată va veni la zece luni după alegerile generale din regat, fapt care a provocat întrebări legate de durata mandatului pentru parlamentarii scoţieni. Soluţia propusă, şi anume a unui mandat de zece luni, nu a fost primită foarte bine de restul britanicilor, care au propus ca aceste locuri să fie ori eliminate, ori redistribuite către Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord.

     

  • Banii publici, ultima speranţă

    Pe vremea guvernărilor Boc, în 2010 şi 2011, România se lăuda cu cea mai mare pondere a investiţiilor publice în PIB din UE; anul acesta, guvernul Ponta vrea să relanseze economia prin creşterea investiţiilor publice, iar partidele de opoziţie au programe economice cu o componentă solidă de investiţii publice şi majorări salariale.

    În toate cazurile, susţinătorii puterii lăudau/laudă statul că ia măsuri de redresare a economiei şi finanţează crearea de locuri de muncă, iar criticii acuzau/acuză statul că nu susţine suficient economia, că nu dă şi mai mulţi bani. Numai căutătorii de nod în papură îşi mai aduc/eau aminte că biblia ideologiei cere ca un guvern de dreapta să ajute economia strict prin reducerea fiscalităţii şi a birocraţiei, iar un guvern de stânga să crească implicarea statului, cu programe de investiţii publice şi subvenţii.

    Acum, aceşti căutători de nod în papură sunt mult mai puţini, nu doar din cauza anului electoral cu confuziile sale de criterii, ci mai ales pentru că distincţiile ideologice nu mai sunt niciunde în Europa la mare preţ. Pe piaţa ideilor s-a întors roata, aproape pe nesimţite, de la speranţa clar afirmată într-o creştere sănătoasă a economiilor, cu companii private şi bănci private care renasc după ce au fost salvate de state şi s-au restructurat, spre speranţa doar pe jumătate recunoscută că poate dacă statele renunţă la ortodoxia pieţei libere şi se implică voiniceşte în economie, ieşirea din criză ar veni mai repede – sau ar veni pur şi simplu.

    Punerea în discuţie a ortodoxiei economice a apărut încă din 2010, de când Banca Centrală Europeană începea să sară peste propriile ei reguli şi să inaugureze şirul de decizii “neortodoxe” care ameninţă acum să culmineze cu lansarea unui program de relaxare monetară cantitativă identic cu cele promovate de Rezerva Federală a SUA. Anul acesta, preşedintele francez Hollande a propus un “plan Marshall” sau “New Deal” pentru economia UE, respectiv alocarea a 2% din PIB european pentru programe de infrastructură energetică, de transporturi şi comunicaţii, cercetare-dezvoltare, educaţie şi sănătate, cu cofinanţare de la BEI. Noul şef al CE, Jean-Claude Juncker, a anunţat şi el un plan de investiţii de 300 mld. euro în aceleaşi sectoare, cofinanţat de BEI şi, în măsura posibilităţilor, de sectorul privat.

    Institutul German pentru Cercetare Economică propune un fond european de investiţii care să facă direct plasamente în sectoarele şi firmele care au nevoie de bani, ocolind băncile. Fondul ar urma să fie finanţat din contribuţiile statelor membre şi din obligaţiuni garantate de ele, funcţionând ca un fel de fond de salvare pentru economia reală, după exemplul celui înfiinţat pentru salvarea băncilor. Însuşi FMI, ştiut la noi ca promotorul reducerii ponderii statului în economie, a cerut în mod repetat Germaniei să-şi majoreze investiţiile publice cu câte 0,5% pe an.

    Numai că reintrarea statului în economie se petrece şi pe alte căi şi cu alte motivaţii decât unificarea economică a Europei. Guvernul polonez a anunţat recent că vrea să păstreze controlul asupra marilor companii rămase în portofoliul său şi că nu va mai derula nicio vânzare importantă de active. Alegerile anticipate din Slovenia, ţară grav afectată de criza bancară, au fost câştigate în iulie de un partid nou-nouţ al cărui şef a anunţat că se opune vânzării activelor importante ale statului şi că opreşte procesele de privatizare începute de guvernul trecut. Atât Ungaria, cât şi Polonia au naţionalizat parţial fondurile de pensii private, spre a-şi reduce datoria publică, iar guvernul Viktor Orban a început să-şi aplice programul de readucere în proprietatea statului ungar a companiilor din energie, utilităţi publice şi a băncilor, majoritatea privatizate cu investitori străini.

    Naţionalismul economic, protecţionismul şi pragmatismul fiscal primează în aceste cazuri, iar dacă ele şi încep să dea roade (economia ungară a avut în T2 cel mai bun trimestru în opt ani), etatismul asumat are toate şansele să nu mai fie condamnat sau să fie doar dojenit de formă de către CE sau FMI, atâta vreme cât cel mai urgent pariu pentru Europa este obţinerea pe orice cale a creşterii PIB, într-un moment când conflictul din Ucraina şi sancţiunile contra Rusiei au început deja să ameninţe UE cu o nouă recesiune. În analizele folosite de pieţele financiare, nu numai democraţia şi statul de drept, dar nici măcar reformele structurale nu mai par să conteze aşa de tare.

    Indiferent că e vorba de Turcia autocratului Erdogan, de Grecia, campioana şomajului european, sau de Bulgaria cu criza ei bancară, evaluările din ultimele luni ale agenţiilor de rating s-au uitat strict la stabilitatea sau la instabilitatea politică, adică la capacitatea guvernelor de a ţine în frâu economia şi de a-şi aplica politicile dorite. N-am enumerat toate acestea în chip de lecţie de urmat pentru România, unde oricum toate partidele abia aşteaptă ocazia să scuture chingile FMI, ci spre a clarifica momentul economic şi politic unde se află Europa. Încolo, fiecare trage concluziile pe care le doreşte.

  • Ţara europeană care nu ştie ce să mai facă cu banii: încasează un miliard de dolari pe săptămână şi nu-i poate cheltui

    Departe de criza datoriilor de stat şi declinul economic care macină Europa, Norvegia nu mai ştie ce să facă cu banii. Cel mai mare fond suveran din lume, care administrează petrodolarii strânşi de statul nordic, a devenit obiect de dezbatere publică în contextul alegerilor recente, în urma cărora Partidul Laburist (centru-stânga) a cedat puterea unei alianţe de dreapta conduse de Partidul Conservator.

    Transferul de putere va aduce schimbări la Government Pension Fund Global (GPFG). Noii guvernanţi, care au promis reduceri de taxe, s-au angajat din start să limiteze cheltuielile fondului pentru a evita supraîncălzirea economiei. Totodată, conservatorii iau în calcul divizarea fondului, pentru reducerea riscului ca o greşeală să provoace efecte catastrofale, dar şi din convingerea că apariţia concurenţei ar putea da rezultate mai bune.

    FONDUL ARE ACTIVE EVALUATE LA 760 MILIARDE DE DOLARI ŞI A AVUT PERFORMANŢE MODESTE ÎN ACEST AN, cu un randament de numai 0,1% în trimestrul al doilea, după ce a crescut puternic anul trecut, cu 13,4%. Valoarea activelor fondului depăşeşte cu 40% produsul intern brut al Norvegiei. GPFG joacă pe termen lung, având mandatul de a asigura viitorul economic al ţării după ce resursele vaste de petrol şi gaze vor fi fost epuizate. Fondul norvegian a fost unul dintre puţinii investitori internaţionali care şi-au permis calmul în timpul crizei financiare globale: nu numai că nu a vândut active în perioada de panică de după falimentul Lehman Brothers, ci chiar a cumpărat.

    „Avem posibilitatea ca în vremuri tulburi să aşteptăm cu răbdare ieşirea din turbulenţe„, spune CEO-ul GPFG, Yngve Slyngstad, citat de BBC.Fondul este administrat de un departament care funcţionează în sediul băncii centrale a Norvegiei de la Oslo. Agenţia are peste 200 de angajaţi la Oslo şi alţi 100 în birouri regionale la New York, Londra, Shanghai şi Singapore.
    Traderii lucrează într-o atmosferă calmă, acţionează în mod răbdător, chibzuit, chirurgical. Nici vorbă de zgomotul şi nervii de pe Wall Street, de vânzările panicate la primul semn de prăbuşire a pieţei.

    MISIUNEA FONDULUI ESTE DE A STRÂNGE BANI PE TERMEN LUNG. „În timpul crizei din 2008-2009, mulţi investitori au fost forţaţi de circumstanţe să vândă. Noi ne-am bucurat de privilegiul de a ne păstra activele şi chiar de a acumula mai mult„, spune Slyngstad.Taxele şi redevenţele încasate de Norvegia din industria petrolului şi gazelor naturale pun la dispoziţia fondului lichidităţi de aproximativ un miliard de dolari pe săptămână. Astfel, GPFG a ajuns să deţină în medie 1% din acţiunile listate la nivel global. În Europa, fondul norvegian deţine peste 2% din companiile listate.

    Succesul GPFG este datorat atât exploatării zăcămintelor petrolifere şi gazeifere, cât şi respectării consensului politic de către toate forţele care s-au succedat la guvernare: profiturile obţinute de stat din hidrocarburi trebuie investite în fond. Fondul are întotdeauna o atitudine de investitor pe termen lung, iar mandatul instituţiei impune transparenţă. GPFG încearcă să impună propriile principii de guvernanţă corporativă asupra companiilor unde investeşte şi să se asigure că acestea sunt profitabile pe termen lung.


    CA ACŢIONARI PE TERMEN LUNG, TREBUIE SĂ NE ASIGURĂM CĂ ACESTE COMPANII SUNT PROFITABILE PE TERMEN LUNG, şi de asemenea că nu fac bine doar investitorilor şi acţionarilor, ci şi societăţii în general. Lucrăm cu raţiune, şi nu cu forţă„, explică Slyngstad pentru BBC.În pofida succesului de până acum al GPFG, politicienii de dreapta şi voci din mediul academic vor o schimbare.

  • Cum vrea Daimler să îşi relaxeze angajaţii

    Plecatul în concediu înseamnă pentru mulţi dintre noi întoarcerea la o cantitatea uriaşă de e-mailuri necitite. Producătorul german de maşini Daimler a venit cu o strategie prin care să îşi ajute angajaţii să nu rămână în urmă. Potrivit Financial Timesc, compania a anunţat că cei 100.000 de angajaţi au acum opţiunea de a-şi şterge toate e-mailurile primite în perioada în care sunt plecaţi în concediu. Astfel, persoanele care încearcă să îi contacteze vor primi un „Mail de concediu” care să îi anunţe că mesajul lor va fi şters, dar şi datele de contact ale unui superior, în cazul în care problema este urgentă.

    “Angajaţii noştri ar trebui să se relaxeze în concediu, nu să citească e-mailuri legate de muncă” a declarat Wilfired Porth, membru al consiliului director Daimler, pentru Financial Times. „Cu <Mail de concediu>, vor începe să lucreze imediat după concediu fără a fi nevoiţi să răspundă la mailuri anterioare. Este o eliberare emoţională.” Compania a lansat o variantă trail a versiunii „Mail on Holiday” în urmă cu un an şi au descoperit astfel că angajaţii care se întorc din concedii sunt mai fericiţi şi mai productivi pe termen lung.

    Majoritatea angajaţilor nu permit ştergerea mesajelor primite, dar există strategii prin care să vă eliberaţi inboxul în vacanţă. Spre exemplu, puteţi să setaţi mesajul „out of office” cu o zi în plus după întoarcerea din concediu, astfel încât să petreceţi ziua respectivă pentru a recupera mesajele primite anterior şi fără să vă simţiţi obligaţi să răspundeţi imediat la cele primite în ziua întoarcerii la birou.


     

  • Celebrităţi care nu se pricep să facă afaceri. Au avut milioane de dolari şi acum sunt datori la stat

    1. Wayne Newton: după o serie de investiţii prost alese, a acumulat datorii de 20 de milioane de dolari şi a aplicat, în 1992, pentru obţinerea de protecţie împotriva falimentului. 

    2. Christina Ricci: nu şi-a plătit taxele la stat din 2007 şi  a acumulat datorii în valoare de 180.000 de dolari.

    3. Toni Braxton: a declarat falimentul în 2010 şi 2013, după ce a acumulat datorii de 50 de milioane de dolari. La scurt timp după ce a declarat falimentul, şi-a cumpărat o casă cu trei milioane de dolari.

    4. Nicholas Cage: a pierdut 150 de milioane de dolari din cauza cheltuilelilor sale extravagante, iar în 2007 datora Fiscului 6,2 milioane de dolari.

    5. Larry King: a acumulat datorii de peste 352.000 de dolari după ce a fost acuzat de furt. A declarat falimentul în 1978

    6. Kim Basinger: când s-a retras din filmul “Boxing Helena”, studioul a dat-o în judecată pentru şapte milioane de dolari. A fost forţată astfel să declare falimentul în 1886.

    7. Pamela Anderson: în 2010, datora Fiscului taxe în valoare de aproape jumătate de milion de euro.

    8. Lindsay Lohan: datora fiscului taxe în valoare de 93.000 de dolari. După multiple avertismente ignorate, instituţia americană a a pus sechestrul pe conturile sale bancare şi bunuri.

    9. Mike Tyson: banii nu ar fi trebuit să fie o problemă pentru el ţinând cont că, potrivit publicaţiei New York Times, câştigase mai mult de 400 de milioane de dolari în cariera sa de sportiv. A cheltuit aproape toţi banii pe maşini, vile luxoase şi tigri folosiţi drept animale de casă. În urma înţelegerilor de divorţ, a acumulat datorii de 9 milioane de dolari şi datora încă 13 milioane Fiscului. Când a declarat falimentul în 2003, avea datorii în valoare de 27 de milioane de dolari.

    10. MC Hammer: la începutul carierei, avea o avere estimată la 33 milioane de dolari. Până în 2006, a acumulat datorii de 13 milioane de dolari, fiind nevoit să declare falimentul.

    Sursa: Therichest.com