BusinessMagazin

Tag: refuz

  • Opinie Alex Vlăduţoiu, managing director Alfred Net: Securitate: pentru alţii un trend, pentru noi un moft?

    ALEX VLĂDUŢOIU este managing director la Alfred Net

    Indiferent de domeniu sau de industrie, tendinţa pe care o avem este de a ne compara cu cineva sau cu ceva. Uităm însă adesea un aspect foarte important: să ne uităm în propria ogradă, să ne recunoaştem propriile greşeli şi apoi să le eliminăm, în aşa fel încât să putem face performanţă. Dacă încercăm să restrângem domeniile şi discutăm despre securitate, în speţă spectrul sistemelor de securitate, pot spune că nivelul de dezvoltare al pieţei de profil în România diferă în funcţie de cum îl priveşti.

    Dacă ne uităm la cifre, piaţa sistemelor de securitate din România s-a dublat în ultimii şapte ani şi a ajuns la puţin peste 1 miliard euro. Se poate spune că stăm bine, dar aceste investiţii sunt oare direct proporţionale cu gradul de protecţie pe care ar trebui să îl ofere?

    Cu părere de rău constat că piaţa sistemelor de securitate în România, din punctul de vedere al tehnologiei, este încă departe de restul Europei. Din păcate, în România, cu unele excepţii, investiţiile în tehnologiile de securitate se fac pentru că „dă bine“. Puţini sunt conştienţi că o astfel de investiţie se face în urma unui proces complex de factori, începând de la analiza de risc, definirea cerinţelor şi a procedurilor operaţionale, urmând apoi proiectarea sistemelor de securitate ce vor fi puse în aplicare cu ajutorul tehnologiilor. Trebuie să se înţeleagă faptul că sistemele de securitate sunt doar o unealtă menită să pună la dispoziţia utilizatorului funcţionalităţile necesare şi să îi uşureze şi eficientizeze acestuia procedura de lucru. Sistemele de securitate nu dau oamenii afară, ci sunt complementare.

    Putem identifica mai mulţi factori ce conduc către un grad scăzut de securitate, mai ales în urma unor investiţii făcute în acest sens. Un factor major îl reprezintă lipsa poziţiei de manager de securitate în instituţii, fie acestea publice sau private. Prin prisma rolului său bine conştientizat de către conducerea instituţiei respective, managerul de securitate va fi capabil să efectueze analize de risc, să definească necesităţile din punct de vedere al securităţii şi siguranţei, să definească procedurile operaţionale şi, în baza acestora, să determine nevoile tehnologiilor în care ar trebui să se investească.

    În lipsa unei astfel de persoane şi implicit a unui departament de securitate, este aproape imposibil ca o entitate să fie capabilă să îşi identifice riscurile şi să îşi definească cu exactitate necesităţile. Însă dacă nevoia de protecţie, securitate şi siguranţă este conştientizată, una din soluţii ar fi contractarea serviciilor de consultanţă în domeniu. Rolul consultantului nu îl va suplini pe cel al managerului de securitate, însă ar trebui să ajute la identificarea riscurilor prin efectuarea analizei de risc.

    Din păcate, de cele mai multe ori, nivelul de înţelegere şi cerere al clientului este dat de nivelul de cunoştinţe şi experienţă al ofertantului. Adesea clientului i se oferă o soluţie, nu neaparat în concordanţă cu necesităţile acestuia şi, mai mult chiar, bazată pe o tehnologie nu tocmai nouă, dar în perimetrul de confort al instalatorului.

    Dacă facem o paralelă cu pieţele externe, în România încă se promovează tehnologii vechi. De ani buni, pe pieţele din Europa, inclusiv sistemele de securitate au urmat trendul IP, adică implică din ce în ce mai mult IT-ul şi, fireşte, ţinând pasul cu domeniul IT, evoluează. Deşi în Europa de Vest trecerea către sisteme bazate pe IP a început de aproape zece ani, în România debutul acestui trend este destul de timid. Un exemplu, trist pentru mine, este că în urma unui proces de achiziţie publică pentru un proiect destul de important din Bucureşti s-au cerut tehnologii vechi de mai bine de zece ani. Păcat! Pe bani europeni, încă cerem tehnologii vechi, al căror preţ este mai mare comparativ cu o arhitectură bazată pe tehnologii prezente şi a căror mentenanţă necesită costuri adiţionale.

    De regulă, cu toţii fugim de investiţii. Cui îi place să dea bani? Dar întrebarea corectă ar fi: „Cui îi place să piardă bani? Câţi dintre managerii companiilor s-au întrebat cum pot să reducă pierderile provocate de infracţionalitate?“. O medie anuală a pierderilor cauzate de furturi la o companie publică de infrastructură din România depăşeşte zece milioane de euro – conform directorulului general al instituţiei publice. Tot dumnealui a cerut ajutorul americanilor şi israelienilor în această problemă, iar aceştia au intenţii serioase să „ajute“ România cu serviciile celor mai bune firme de securitate. Cu alte cuvinte, din prisma dumnealui, România nu are experţi în domeniu şi nici că nu are nevoie de ei, dacă îi are cumva.

    Ar trebui pus accent pe implementarea poziţiei de manager de securitate şi implicit pe înfiinţarea unui departament de profil în cadrul instituţiilor. Ar trebui să ne intereseze mai mult analiza de risc, pentru că doar în urma ei se pot identifica necesităţile şi se pot defini soluţiile, implicit se pot implementa sisteme inteligente de securitate şi telecomunicaţii. Trebuie să se înţeleagă faptul că aceste tehnologii sunt IT-based şi evoluează constant. De aceea sunt de părere că securitatea şi IT-ul trebuie să facă o echipă bună. Faceţi apel la un consultant sau expert, pentru că fiecare are rolul său, nimeni nu trebuie să le ştie pe toate, dar munca în echipă va duce la rezultate pozitive! Învăţaţi să evaluaţi potenţialul contractorului, pentru că nu tot ce străluceşte este aur.

  • Cum se vede România de pe bicicletă

    DE ORIGINE BELGIANĂ, JAN GLAS A VENIT ÎN ROMÂNIA PENTRU PRIMA DATĂ ÎN 1997. PLANUL ERA SĂ STEA DOAR DOI-TREI ANI, NU 17, „CA NEBUNUL“, ÎNSĂ A AJUNS SĂ CONDUCĂ TPA HORWATH, O COMPANIE CU O CIFRĂ DE AFACERI DE 3,5 MIL. EURO, PE CARE A RIDICAT-O DE LA ZERO, IAR ROMÂNIA S-A DOVEDIT A FI ţARA CARE I-A OFERIT MULT MAI MULTE POSIBILITĂţI DECÂT AR FI AVUT ÎN VEST. Vine la birou în fiecare dimineaţă pe bicicletă şi tot de pe bicicletă a văzut aproape toată România, preferata sa fiind zona Transilvaniei, pe care o aseamănă cu Toscana şi despre care spune că are un potenţial fantastic, care se va păstra dacă românii nu vor mai pune peste tot termopane.

    Prin ochii belgianului, România a făcut progrese enorme în ultimii 17 ani, deşi crede că românii au uitat lucrurile acestea şi văd doar părţile negative. Sugestia lui este să dezvoltăm o app pe iPhone care să ne ducă în urmă cu 17 ani, iar cine a uitat cum era atunci să se poate întoarce în timp, să vadă cum era viaţa, cum se trăia de fapt. Regretă că nu a făcut poze şi nu şi-a notat mai multe despre cum a găsit România în 1997, când a venit pentru prima dată aici, la un an după alegerile câştigate de Emil Constantinescu, într-o perioadă de euforie, când se credea despre România că va fi noul ”tigru din est„.

    Se afla în Polonia în 1989 şi era obişnuit să vadă o ţară ieşind din comunism, astfel că nu a fost un şoc total când a văzut căruţele şi drumurile proaste. La acea vreme lucra pentru Deloitte în Belgia şi a avut posibilitatea să vină în România pentru a realiza auditul unui program derulat de guvernul flamand. Până la acea dată călătorise în Europa de Est, iar România era de fapt singura ţară din această zonă pe care nu o vizitase. Proiectul a durat câteva luni, pentru ca apoi să aibă o nouă oportunitate, aceea de a veni aici pentru o mică firmă de consultanţă cu capital belgian, Claves, pentru care a lucrat aproximativ un an. La finalul anului 1999 a pus bazele propriei firme de consultanţă în contabilitate, Quintus, o afacere mică, în care de la femeia de serviciu până la şeful cel mare ”nu erau prea mulţi paşi„.

    „Aveam trei posibilităţi deoarece Claves nu era de viitor pentru mine: mă puteam întoarce în Belgia, dar asta era exclus pentru că odată ce am trăit şi am lucrat în străinătate ar fi fost greu să mă mai întorc în ţară. Aveam 29 de ani atunci. Am spus că ar fi frumos să rămân în străinătate şi să mai lucrez pentru câţiva ani. Acesta era planul iniţial, nu să stau aici ca nebunul 17 ani. O variantă era să rămân în România şi să lucrez pentru o firmă mai mare, pentru o multinaţională, şi altă variantă era să încep propria afacere. Am ales propria afacere pentru că se potrivea mai bine cu caracterul meu.„

    Cu avantajele unei experienţe de şase ani în cadrul Deloitte şi a faptului că deja învăţase limba română, nu i-a fost greu să-şi găsească primii clienţi, firme belgiene, care erau în căutarea unor parteneri. În primele şase luni a lucrat singur, iar pentru diferite proiecte subcontracta firme de contabilitate. După şase luni a venit ideea de a se extinde, prima mişcare fiind aceea de a atrage un partener român, un expert contabil. ”Acesta a fost primul mare pas pentru mine. E mult mai bine să ai o parte mai mică din ceva mai mare, decât să rămâi cu 100% din ceva mai mic. În plus şi viitorul este asigurat.„ Al doilea mare pas a fost reprezentat de extinderea portofoliului de servicii, astfel că după contabilitate au apărut auditul, serviciile de legal şi taxele. A treia mişcare a fost mutarea în sediul pe care compania îl foloseşte şi acum, într-o vilă veche.

    Anul 2007 avea să aducă marea schimbare pentru Jan Glas, când Quintus a fost integrată în grupul austriac TPA Horwath, integrare care a venit cu un flux de clienţi austrieci şi germani, aceştia fiind şi astăzi cei mai mari clienţi ai companiei.

    Consideră că România mai are multe de oferit în ceea ce priveşte businessul. ”Sunt un optimist înnăscut şi văd evoluţia României pozitivă, dar nu de pe azi pe mâine, ci pe termen mai lung, de zece ani. Macroeconomic, cifrele sunt tot mai bune. România este în top creşteri în comparaţie cu celalte ţări din UE. Creşterile de 3-4% vor apărea însă după zece ani. România are un avantaj permanent care niciodată nu va fi distrus dacă ne comportăm normal: încă 20 de ani de acum încolo va fi cea mai potrivită locaţie pentru producţie pentru firmele care vor să-şi pună eticheta made in UE pe produsele lor.„

    Costurile de producţie reduse şi numărul mare de locuitori sunt principalele atuuri ale României, după părerea lui Jan Glas, care ar putea fi folosite mai bine dacă ar creşte numărul celor care muncesc cu acte, iar salariaţii ar ajunge mai mult de 3,2 milioane, cât sunt acum în prezent (fără bugetari), la o populaţie totală de aproximativ 20 de milioane. Ar mai fi nevoie de creşterea numărului de IMM-uri, de fabrici de talie mică, care, odată dezvoltate, ar putea pune în mişcare întregul angrenaj economic.

    ”Ne aducem prea mult aminte de Nokia, producător care a venit, a luat peste 1.500 de oameni, iar când a închis şi a plecat, a izbucnit un scandal mare şi totul s-a transformat într-un dezastru. Economia nu este făcută doar din Nokia. Sunt foarte multe firme care au 10, 20 sau 40 de angajaţi şi România are posibilităţi mari de creştere aici. Avem încă lipsă de forţă de muncă. Punctele negative ale României sunt birocraţia este prea mare, numărul exagerat de bugetari din total angajaţi şi numărul în scădere al copiilor.„ În opinia lui Jan Glas, cel mai îngrijorător aspect pentru România este faptul că populaţia este în diminuare, numărul bătrânilor fiind în creştere, pe fondul unei natalităţi tot mai reduse. În 2013 România a avut pentru prima dată după al doilea război mondial sub 180.000 de nou-născuţi, un record negativ, care a apărut la 25 de ani de la revoluţie şi într-o perioadă de creştere economică.

    Pentru managerul pasionat de ciclism, contabilitatea nu a fost singurul proiect antreprenorial, belgianul cochetând o vreme cu un business legat de timpul liber al bucureştenilor. ”Împreună cu patru alţi prieteni eram cei mai mari vizionari„, glumeşte acum, amintindu-şi cum au investit împreună în Amsterdam Café, pionierul barurilor şi cafenelelor care au inundat centrul vechi al Capitalei zece ani mai târziu. ”La acel moment credeam că zona Lipscani va fi plină de baruri. Din păcate noi am deschis acest proiect în 2000-2001, adică zece ani mai devreme. Era unicul bar pe Covaci, o imensitate de proiect. Din punct de vedere financiar a fost cea mai proastă investiţie din viaţa mea, dar din punct de vedere emoţional a fost cel mai haios şi cel mai interesant.„ Acum un astfel de proiect nu îl mai tentează şi preferă ca în timpul liber să meargă prin ţară cu una din cele cinci biciclete pe care le are sau să ajungă la evenimente precum Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia.

  • Drumul care dă coşmaruri şoferilor din România. Asfaltul a rezistat doar două săptămâni

    Drumul Naţional 76, cel care leagă Oradea de Deva, a devenit un calvar pentru şoferi, ale căror nemulţumiri au ajuns şi pe paginile de socializare, ei urmând ca pe 29 august să participe la un protest, notează Vocea Transilvaniei.

    Nici nu e de mirare că au ales această cale, după ce asfaltul turnat în urmă cu o lună, la ieşire din Oradea spre Sânmartin, a fost de aşa proastă calitate încât, în numai două săptămâni, au apărut gropile.

    Astfel, în momentul de faţă se decopertează stratul de asfalt turnat la începutul lunii iulie. În acest ritm, lucrările nu se vor finaliza nici peste 2 ani, chiar dacă termenul de finalizare este 2015, lucru care nu are cum să se întâmple decât printr-o minune, gradul de finalizare, în acest moment, fiind de doar 6%. Chiar şi cu un grad atât de scăzut greşelile de execuţie ale proiectanţilor nu par să se mai oprească.

    Şi autorităţile par să fie legate de mâini şi de picioare, motivând că nu au cum să grăbească lucrările sau cum să-i sancţioneze pe constructori decât după expirarea termenului de finalizare.

    “Nu putem aplica niciun fel de sancţiunea constructorilor până când nu expiră contractul, şi nici penalităţi nu le putem percepe” a afirmat Eugen Cecan, şeful Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Cluj.

    Cel mai mare contract atribuit în prima parte a anului 2012 de către CNADNR a fost cel de reabilitare a DN 76 Deva-Oradea şi Beiuş-Oradea, pentru suma de 161 milioane de lei (36,6 milioane de euro), potrivit informaţiilor transmise de CNADNR. Contractul i-a fost atribuit unui consorţiu condus de CCCF Dru­muri şi Poduri Timişoara la finalul lunii ia­nuarie, când la şefia Transporturilor se afla Anca Boagiu şi la conducerea CNADNR – Daniela Drăghia. Pe locul doi se află tot un contract de reabilitare de drum, de această dată pe DN 66 Bumbeşti Jiu-Petroşani, cu o valoare de 149,7 milioane de lei (34 milioane de euro). Proiectul a fost atribuit unui consorţiu condus de Copisa Constructora Piraneica în mandatul actualului ministru al transporturilor Ovidiu Silaghi.

  • Opinie Dragoş Damian: Nimeni nu se bucură de creşterea pieţei farma şi nici nu crede în aceasta

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

    Excepţia care arată o creştere a pieţei de medicamente cu 5,7% în trimestrul 2 din 2014 – conform analizelor companiei Cegedim – este în totalitate urmarea aşa-zisului efect de bază, în condiţiile în care trimestrul corespunzător din 2013 a fost foarte contractat, datorită îngrijorării jucătorilor din piaţă ca urmare a aplicării reformelor anunţate de instituţiile statului.

    Tendinţa de scădere a vânzărilor de medicamente se menţine, prognozele rămânând de -1% în valoare şi -2% în volume şi zile de tratament – aceştia din urmă fiind indicatorii corecţi ai accesului populaţiei la medicamente.

    Mai mult, în condiţiile în care exportul paralel se menţine la cote înalte iar mecanismele de fraudă nu au fost nu au fost cu totul annihilate, experţii consideră că cifrele date publicităţii nu reflectă consumul real, ci unul cu cel puţin 10% mai mare decât în fapt.

    În condiţiile în care piaţa a crescut cu numai 2% în semestrul 1 faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, taxa clawback aplicată producătorilor de medicamente a crescut cu peste 40% (în valoare absolută a coeficientului de deficit, de la 14,5% în S1 2013 la 20% în S1 2014). Această evoluţie este dovada izbitoare că întregul consum de medicamente peste o finanţare echivalentă anului 2010 este imputat producătorilor. Asta se întâmplă în condiţiile în care încasarea banilor pe medicamente, la nivel de producător, se menţine la peste 200 de zile, în contradictţie cu afirmaţiile autorităţilor care arată că plăţile se fac în 90 de zile.

    Producătorii de medicamente generice sunt obligaţi să finanţeze includerea de medicamente noi pe listă, să plătească taxa clawback pentru canalele de distribuţie şi, în din ce în ce mai multe cazuri, să plătească o “taxă de raft” pentru a avea acces pe anumite canale comerciale.

    Acestea sunt motivele pentru care în ultimii ani au dispărut peste 1.300 de medicamente ieftine din piaţă iar pacienţii şi statul sunt obligeţi să plătească pentru medicamente mai scumpe în lipsa unor variante ieftine.

    Astfel, în absenţa voinţei politice de aplicare a unor măsuri discutate atât cu instituţiile statului cât şi cu organismele internaţionale care să corecteze reglementarile toxice din sistem, prognozele pentru S2 din 2014 şi pentru 2015 rămân rezervate şi indică o descreştere cu 1% până la 3%.

    În plus, prognoza pentru taxa clawback, în lipsa introducerii unei formule diferenţiate şi odată cu includerea de medicamente noi pe listă fără o suplimentare a bugetelor, este de creştere până la 24% în trimestrul 4 – efectul fiind resimţit în cele din urmă de milioanele de pacienţi cronici prin dispariţia în continuare a medicamentelor ieftine, ei trebuind să plătească o contribuţie personală mai mare pentru a cumpăra medicamente mai scumpe.

    Pentru producătorii de medicamente lipsa acestor măsuri de corecţie înseamnă amânarea investiţiilor, scoaterea din portofoliu a produselor nerentabile şi scăderea competitivităţii în ansamblu.

    România îşi agreavează riscul de a rămâne doar un importator şi nu un producător de medicamente. Şi să continue să rămână pe o balanţă comercial negativă în condiţiile în care medicamentele crează circa 15% din deficitul comercial.

  • De ce mi-a plăcut Dinu Patriciu, deşi am spus că nu mi-a plăcut

    O să reformulez astăzi titlul, pentru că multe din ideile de atunci au rămas valabile, şi o să încerc să spun de ce mi-a plăcut Dinu Patriciu, cu toate că că nu mi-a plăcut. Scriam în 2009 că nu l-am plăcut, dar nu în sensul comun al frazei, ci pentru că, de-a lungul anilor, nu am putut depăşi un anumit nivel al relaţiei.

    De multe ori, ca jurnalist, conversaţia şi balansul dintre oficial şi intim te fac să “cojeşti” un om de straturile impuse de convenienţe şi convenţii; personal, am fost destul de bun la treaba asta, până să-l cunosc pe Dinu Patriciu. Nu fac parte din jurnaliştii care se tutuiesc cu interlocutorii şi nici din categoria celor ce ajung la confidenţe, istorioare galante şi bârfe, chiar şi cu cei pe care începi să-i consideri, în timp, apropiaţi.

    Nu cred că se cuvine aşa ceva, din respect pentru amândoi, dar şi pentru cititor, şi nu acesta este nivelul de intimitate la care mă refer; dar aş fi vrut să pot afla mai multe despre ceea ce a însemnat afacerea Rompetrol, în special în plan uman. Sunt ferm convins că oamenii care au succes gândesc altfel decât muritorii de rând şi aici este nivelul la care aş fi vrut să ajung – care a fost modelul, cum a gândit, ce l-a îngrijorat şi ce l-a bucurat, cum a ales să facă şi cum şi-a ales oamenii. Cred că acestea sunt secrete mult mai importante decât simpla poveste a Rompetrol, astăzi parte a istoriei capitalismului românesc postrevoluţionar.

    Din păcate nici Dinu Patriciu însuşi nu a trecut de nivelul titlului, iar la o întâlnire din perioada “mic.ro” a fost destul de formal, dar politicos. Astăzi îmi pare rău că nu l-am bătut la cap suficient ca să înţeleagă ce am vrut să spun şi trăiesc un vag sentiment de nemulţumie din cauza asta. Dar cred că raiul petroliştilor arhitecţi este conectat la internet şi va citi aceste rânduri, acolo unde este, şi se va dumiri.

    Cred cu toată convingerea că Dinu Patriciu din perioada Rompetrol ar trebui să fie şi este un model. Nu vă grăbiţi să căutaţi contraargumente, discuţia este lungă şi inutilă; Patriciu nu putea fi altfel decât parte a mediului capitalist de după 1989, cu bunele şi relele lui. Dar să iei  o companie şi două rafinării, să le repui pe picioare, să restructurezi un monstru precum Petromida, care pierdea un milion de dolari pe zi, acestea sunt reuşite incontestabile.

    Modul în care a reuşit să adune şi să pună în mişcare una dintre cele mai bune echipe de management ale acelui moment, oameni care au făcut bani serioşi, care au făcut business, este, iarăşi, un motiv de admiraţie. Orice lătrău nătâng poate crede şi poate spune că putea face şi el asta, intoxicat de istoriile realităţii alternative a societăţii româneşti. Îi sfătuiesc pe toţi aceştia să încerce măcar cu o tarabă în piaţă şi să vorbească după un an de zile.

    Noi l-am perceput altfel şi de aceea Dinu Patriciu a fost un favorit al revistei Business Magazin, unde a ţinut cel puţin patru coperţi. Cred că am citit sau am auzit undeva o vorbă care mi-a plăcut, că fiecare om este ca Luna, are o faţă vizibilă şi una ascunsă; sigur că Dinu Patriciu le-a avut pe amândouă şi, în ţara unde totul, viaţa şi moartea, bucuria şi tristeţea, reuşita şi eşecul, justiţia şi arestul au devenit spectacol, ambele sale feţe au fost cât se poate de vizibile.

    Alegănd ce spunem astăzi despre Dinu Patriciu ne dăm măsura propriei maturităţi, ca oameni şi societate. Cred că este important să nu uităm nicicând ceea ce a făcut bine – clădiri, companii, vorbe, idei – şi să învăţăm din ce nu a reuşit să facă.

    Cel mai potrivit mod de a-mi aduce aminte de Dinu Patriciu este chiar povestea capitalului de lucru pentru Petromidia, pe care mi-a istorisit-o prin 2007: “În momentul în care am pornit Petromidia, am plătit primul avans, am pus toate garanţiile la FPS şi când m-am uitat în spate, nu mai era nimic. Şi umblam la bănci să finanţez capitalul de lucru. Ce am gasit în companie era total diferit de ce era în documentele FPS şi aveam de ales să cer banii înapoi sau să îmi asum această chestie şi să merg înainte.

    Capital de lucru nu era. Rafinaria era goală, conservată bine, dar fără picătură de ţiţei. Pe 26 ianuarie 2001, ziua în care a murit Horia Rusu (fruntaş liberal, deputat PNL din 1990, n. red.), a trebuit să plec la Viena să mă înţeleg cu o bancă sau să iau bani pentru primul vas cu ţiţei. Mi-au pus condiţia ca acest vapor să vina din Irak, pentru că banca avea controlul direct asupra acestui transport.

    Am negociat pentru primele 150.000 de tone, am terminat la opt seara şi m-am suit în tren să plec la înmormantarea lui Horia la Timişoara. M-am trezit când trenul pleca din gara Arad, şi am tras semnalul de alarmă. Trenul făcuse deja vreo 20 de kilometri, era viscol şi eu în pantofi de afaceri. Am mers peste un camp, vedeam lumini la vreo doi kilometri de mine şi am luat-o în direcţia aceea. La lumina lunii am vazut o mulţime de câini venind spre mine şi am urcat pe terasamentul căii ferate.

    Am mers trei ore, am căzut, mi-am rupt pantalonii şi aveam în cap că aseară am luat 30 de milioane de dolari de la ăia, şi acum…
    Dimineaţă m-am urcat într-un camion, m-am dus la gară, între timp mi se descărcase şi telefonul, şi de la mărire şi decădere am ajuns la înmormântare. La o săptamână a venit vaporul; ţin minte că a venit la mine un tânar într-o pufoaică şi m-a întrebat: «Da’ bani aveţi?». Asa a pornit rafinaria”.

    Vedeţi, pe acest Dinu Patriciu mi-ar fi plăcut să îl cunosc mai bine…..http://www.businessmagazin.ro/opinii/opinie-dom-ne-mie-nu-mi-a-placut-patriciu-4608009

  • Omul cu cele mai multe coperţi

    Uitându-ne acum la dinamica ultimilor ani, apariţiile lui Dinu Patriciu pe copertă pot fi puse sub semnul întrebării. Însă fiecare copertă cu el, ca şi fiecare copertă în general, a fost rezultatul a multe ore de discuţii şi a fost de fiecare dată bine justificată. Au fost patru momente importante în ultimii zece ani când Dinu Patriciu trebuia să ţină coperta, de fiecare dată acesta fiind vestea momentului sau tranzacţia anului.

    Arestarea lui Dinu Patriciu, achiziţia Dyneff în Franţa, vânzarea pachetului majoritar de acţiuni către KazMunayGaz şi apoi vânzarea pachetului minoritar de acţiuni şi desprinderea completă de grupul Rompetrol au fost cele patru subiecte care l-au făcut pe Dinu Patriciu omul cu cele mai multe apariţii pe coperta celei mai longevive reviste săptămânale de business din România.

    Apariţiile indirecte pe copertă au fost şi mai numeroase. Şefii din Rompetrol, considerată în vremea lui Dinu Patriciu una dintre cele mai bune şcoli de antreprenoriat din România, au ţinut şi ei mai multe coperţi. Articolele de copertă despre cei mai bogaţi oameni din România, despre pragul bogăţiei, despre câştigurile şi pierderile crizei sau despre valori şi despre elite sunt doar câteva în care l-am citat. Dincolo de disputele de business şi nu numai în care a fost implicat de-a lungul timpului, cred că Dinu Patriciu a lăsat nişte lecţii oamenilor pe care i-a format şi că şi-a pus amprenta pe comunitatea de business din România. Nu contează neapărat dacă au fost lecţiile pozitive sau negative.

    L-am intervievat pe Dinu Patriciu de cel puţin 10 ori. De fiecare dată plin de sine şi de planuri mari, cu multe idei şi mereu în vervă. O singură dată l-am văzut jos, obosit şi trist, după vânzarea pachetului majoritar din Rompetrol. Era în Kazahstan, într-o zi ploioasă de toamnă, când a zis resemnat: ”asta nu mai e afacerea mea”.

  • Dinu Patriciu a murit. Poveşti despre viaţa şi afacerile unuia dintre cei mai bogaţi români

  • Dependenţa de investiţii străine. Cât de bun va fi anul 2014 pentru contul curent

    AU URCAT SPECTACULOS PÂNĂ LA UN MAXIM DE 9,5 MILIARDE DE EURO ÎN 2008. ŞI, LA FEL DE SPECTACULOS,  S-AU PRĂBUşIT ÎN ANII DE CRIZĂ LA VALORI DE PÂNĂ LA CINCI ORI MAI MICI. Iar revenirea fluxurilor de bani care ar trebui să stimuleze creşterea economică este destul de lentă. Pentru perioada următoare, analiştii anticipează un val ascendent de investiţii, dar susţin că nu vom vedea prea curând intrări foarte consistente de capitaluri străine, ca înainte de izbucnirea crizei economice mondiale.

    Sumele aduse de investitorii străini în România au fluctuat de-a lungul timpului, de cele mai multe ori fiind în pas cu trendul economiei. Până la izbucnirea crizei financiare şi economice mondiale, investiţiile străine directe (ISD) au crescut în salturi, cele mai consistente fluxuri fiind înregistrate în perioada 2004-2008, când economia era în ascensiune puternică.

    Apoi, în 2009-2010, în timp ce economia se afunda în recesiune, au urmat căderi ale ISD-urilor, nivelul oscilând în jurul a 2 mld. euro, aproape de valoarea din 1998. Economia a revenit pe creştere în 2011, însă investitorii străini nu s-au grăbit să vină în România. 2012 a fost anul în care investiţiile străine directe nete au revenit pe creştere, urcând, surprinzător, pentru prima dată de la debutul crizei. Saltul a fost de 18,7%, la 2,14 mld. Iar anul trecut ISD-urile au ajuns la 2,7 mld. de euro, depăşind cu aproape 27% nivelul din 2012.

    IN PRIMUL SEMESTRU DIN 2014 INVESTIţIILE STRĂINE AU FOST DE DOAR 1,2 MLD. DE EURO, în scădere cu 10,3% faţă de nivelul din aceeaşi perioadă de anul trecut. Investiţiile străine au reuşit totuşi să finanţeze integral deficitul de cont curent, care a ajuns la sfârşitul lunii iunie la 878 mil. euro. Volumul ISD-urilor reflectă atractivitatea mediului de afaceri autohton, dar şi percepţia investitorilor străini, care analizează toţi indicatorii, dar se uită în mod special la evoluţia economiei. Industria a fost campioana atragerii de investiţii străine, dacă analizăm structura acestora în ultimii ani din punctul de vedere al orientării pe ramuri economice.

    Dacă în schimb ne uităm la naţionalitatea investitorilor, olandezii, austriecii şi germanii au adus în perioada 2008-2012 în România aproximativ jumătate din investiţiile străine directe, menţinându-se în fiecare an pe podium, potrivit datelor BNR. Franţa s-a poziţionat pe locul al patrulea după procentul deţinut în soldul investiţiilor străine, ierarhia primelor patru clasate fiind neschimbată din anul 2009. Olanda avea în 2012 o pondere de 22,4% din soldul ISD, Austria 18,5%, Germania 11% şi Franţa 8,9%. Germania şi Franţa sunt pe podium şi în topul principalelor ţări partenere la export. Cumulat, ţările din top 10 au avut în perioada 2008-2012 o pondere de peste 80% în soldul total al investiţiilor străine. Creşterea soldului investiţiilor din cele 10 ţări în ultimii cinci ani a fost de 7 mld. euro. La finele anului 2012 soldul investiţiilor străine directe a ajuns la 59,1 mld. euro (cu 10 mld. euro peste 2008), din care 39,3 mld. euro au fost participaţii la capital, inclusiv profitul reinvestit, şi 19,9 mld. euro au fost credit net primit de la investitorii străini.

    În anii de criză scăderea investiţiilor străine a avut loc în contextul în care corporaţiile au adoptat o atitudine mult mai conservatoare în ceea ce priveşte creşterea prin achiziţii, focalizându-se într-o măsură mai mare pe prezervarea sau reducerea activităţilor pe care le au deja la nivel internaţional şi utilizarea excesului de lichidităţi în scopul scăderii gradului de îndatorare. În acest context, fluxurile limitate de capital au devenit extrem de selective în ce priveşte destinaţiile lor, situaţie care nu a avantajat România, mai ales din cauza unei infrastructuri subdezvoltate şi a unei forţe de muncă cu o calificare adecvată în scădere, spune Radu Crăciun, economistul-şef al BCR.

    Investiţiile productive din vestul ţării se lovesc deja de lipsa personalului disponibil, în timp ce investiţiile în estul ţării nu se fac din lipsă de variante de a traversa munţii, ceea ce ne face să asistăm mai degrabă la investiţii în zona serviciilor de IT şi telecomunicaţii, care nu au nevoie de foarte mult capital şi care nu sunt influenţate de lipsa infrastructurii rutiere. ”Din păcate, continuarea situaţiei actuale va duce la creşterea disparităţilor de dezvoltare între regiunile României în condiţiile în care ISD nu vor înregistra creşteri spectaculoase în anii următori. Merită subliniat faptul că, pe lângă lipsa de infrastructură, lipsa unei forţe de muncă cu o calificare adecvată superioară, dar şi medie, reprezintă un impediment în creştere în calea ISD„, susţine economistul-şef al BCR.

    Şi până acum distribuţia investiţiilor străine directe a fost inegală din punct de vedere geografic. În anul 2012, cea mai mare parte a banilor străinilor, adică 61%, a fost direcţionată către Bucureşti/Ilfov, valoarea ISD-urilor ajungând la aproape 36 mld. euro. Pe poziţia secundă s-a plasat zona Centru a ţării, cu 7,8% din totalul ISD (4,6 mld. euro), urmată îndeaproape de regiunea Vest.

    Cert este că nivelul ridicat la care au ajuns investiţiile în 2008 a fost ”excepţional„, după cum spune analistul economic Aurelian Dochia. El nu crede, însă, că se va repeta această situaţie. ”Încet-încet cred că investiţiile vor reuşi să revină la un nivel care pe termen mediu şi lung este de echilibru, de 3-4 mld. de euro anual. România este atractivă din punctul de vedere al costurilor cu forţa de muncă, dar infrastructura ridică probleme mari. Dacă nu există autostrăzi şi dacă obţinerea unor autorizaţii durează foarte mult, investitorii se gândesc de două ori şi pot să se şi răzgândească„, susţine Dochia.

    Scăderea investiţiilor străine directe în perioada de criză a fost generată atât de factori interni, de deteriorarea perspectivelor economice, cât şi de factori externi precum criza din zona euro. Structural, s-a observat o mutare a investiţiilor străine din domenii precum construcţiile şi tranzacţiile imobiliare în sectorul industrial şi cel energetic, spune Mihai Pătrulescu, senior economist la UniCredit Ţiriac Bank.

  • Referendum pentru destrămarea unui regat. Scoţia va decide dacă se desparte de administraţia de la Londra

    Principalele subiecte de dezbatere sunt legate de viitorul lirei sterline şi de modul cum independenţa Scoţiei ar putea afecta Regatul Unit, Uniunea Europeană sau zona euro.

    Deşi sondajele indică un vot împotriva independenţei, există întotdeauna marja de eroare. Chiar mai mult de atât, în cazul în care votul se dovedeşte a fi negativ, dar rezultatul unul extrem de strâns, parlamentul va trebui să reacţioneze la dorinţa de separare a unui număr semnificativ de scoţieni. Ultimele sondaje arată că peste 40% din scoţieni sunt proindependenţă, iar acest lucru înseamnă că dezbaterea privind separarea de regat nu se va încheia odată cu referendumul din septembrie, indiferent de rezultat.

    Importanţi oficiali britanici, printre care şi prim-ministrul David Cameron, au insistat că statele ce fac parte din Regatul Unit trebuie să transmită un mesaj de solidaritate şi apartenenţă către scoţieni. El a avertizat că dacă nu pot fi convinşi să rămână în regat, cei din Scoţia „se vor trezi într-o ţară diferită”.

    Reacţia oficialilor din statele membre ale Regatului Unit al Marii Britanii sugerează grija acestora faţă de modul în care presa şi societatea civilă tratează subiectul referendumului. Numărul relativ mic de ştiri şi dezbateri din Anglia, Ţara Galilor sau Irlanda de Nord arată o lipsă de interes care ar putea împinge un segment al alegătorilor spre un vot proindependenţă, astfel încât mai mulţi lideri de opinie încearcă, în mod constant, să aducă subiectul în discuţie şi în celelalte state ce pot fi afectate direct de alegerea scoţienilor.

    Într-o serie de interviuri acordate BBC, Cameron a punctat un lucru extrem de important: doar 4 milioane pot vota, însa rezultatul îi va afecta pe toţi cei 63 de milioane ce fac parte din Regatul Unit.

    Scoţia vs. Europa
    Relaţia Scoţiei cu Uniunea Europeană, în cazul unui vot proindependenţă, este încă neclară. Nu există date oficiale care să confirme că Scoţia va moşteni cetăţenia europeană obţinută sub umbrela Regatului Unit în anul 1973, fiind extrem de plauzibil ca noul statut să însemne urmarea procedurii normale de accedere în UE, respectiv prin depunerea candidaturii. Alex Salmond, primul-ministru al Scoţiei, a lăsat de înţeles că apartenenţa la Regatul Unit nu are legătură cu statutul Scoţiei de stat membru, însă oficiali ai Uniunii Europene precum José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, tind să îl contrazică. Poziţia Scoţiei va fi cel mai probabil determinată în urma unor negocieri de natură politică, ce vor aduce în prim-plan interesele celorlalte state membre.

    Consecinţele votului de pe 18 septembrie vor fi numeroase, indiferent de rezultatul acestuia. Dacă Scoţia votează în favoarea separării, atunci va urma probabil o serie de schimbări majore precum adoptarea unei noi monede, ieşirea din Uniunea Europeană odată cu proclamarea independenţei, precum şi modificări în ceea ce priveşte problema istorică a rabatului britanic. Un nou stat înseamnă, automat, o nouă configuraţie geopolitică, iar interesele comerciale din zonă par a pune presiune pentru un vot împotriva independenţei.

    Din punct de vedere politic, în cazul separării urmările sunt evidente: guvernul scoţian condus de Alex Salmond va prelua şi atribuţiile încă ţinute pe Downing Street, numărul parlamentarilor din Westminster se va reduce, iar graniţele vor fi întărite. În cazul în care populaţia decide să rămână alături de ceilalţi membri ai regatului, votul strâns care se conturează va deschide totuşi drumul către discuţii referitoare la modul cum guvernul de la Londra se ocupă de problemele Scoţiei.

    Dintre cei 650 de parlamentari care îşi desfăşoară mandatul la Westminster, 59 sunt trimişi de Scoţia. Dacă votul din septembrie va aduce ieşirea din Regatul Unit, atunci aceste locuri vor deveni disponibile începând cu martie 2016, data la care s-a stabilit declararea autonomiei. Problema este că această dată va veni la zece luni după alegerile generale din regat, fapt care a provocat întrebări legate de durata mandatului pentru parlamentarii scoţieni. Soluţia propusă, şi anume a unui mandat de zece luni, nu a fost primită foarte bine de restul britanicilor, care au propus ca aceste locuri să fie ori eliminate, ori redistribuite către Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord.

     

  • Banii publici, ultima speranţă

    Pe vremea guvernărilor Boc, în 2010 şi 2011, România se lăuda cu cea mai mare pondere a investiţiilor publice în PIB din UE; anul acesta, guvernul Ponta vrea să relanseze economia prin creşterea investiţiilor publice, iar partidele de opoziţie au programe economice cu o componentă solidă de investiţii publice şi majorări salariale.

    În toate cazurile, susţinătorii puterii lăudau/laudă statul că ia măsuri de redresare a economiei şi finanţează crearea de locuri de muncă, iar criticii acuzau/acuză statul că nu susţine suficient economia, că nu dă şi mai mulţi bani. Numai căutătorii de nod în papură îşi mai aduc/eau aminte că biblia ideologiei cere ca un guvern de dreapta să ajute economia strict prin reducerea fiscalităţii şi a birocraţiei, iar un guvern de stânga să crească implicarea statului, cu programe de investiţii publice şi subvenţii.

    Acum, aceşti căutători de nod în papură sunt mult mai puţini, nu doar din cauza anului electoral cu confuziile sale de criterii, ci mai ales pentru că distincţiile ideologice nu mai sunt niciunde în Europa la mare preţ. Pe piaţa ideilor s-a întors roata, aproape pe nesimţite, de la speranţa clar afirmată într-o creştere sănătoasă a economiilor, cu companii private şi bănci private care renasc după ce au fost salvate de state şi s-au restructurat, spre speranţa doar pe jumătate recunoscută că poate dacă statele renunţă la ortodoxia pieţei libere şi se implică voiniceşte în economie, ieşirea din criză ar veni mai repede – sau ar veni pur şi simplu.

    Punerea în discuţie a ortodoxiei economice a apărut încă din 2010, de când Banca Centrală Europeană începea să sară peste propriile ei reguli şi să inaugureze şirul de decizii “neortodoxe” care ameninţă acum să culmineze cu lansarea unui program de relaxare monetară cantitativă identic cu cele promovate de Rezerva Federală a SUA. Anul acesta, preşedintele francez Hollande a propus un “plan Marshall” sau “New Deal” pentru economia UE, respectiv alocarea a 2% din PIB european pentru programe de infrastructură energetică, de transporturi şi comunicaţii, cercetare-dezvoltare, educaţie şi sănătate, cu cofinanţare de la BEI. Noul şef al CE, Jean-Claude Juncker, a anunţat şi el un plan de investiţii de 300 mld. euro în aceleaşi sectoare, cofinanţat de BEI şi, în măsura posibilităţilor, de sectorul privat.

    Institutul German pentru Cercetare Economică propune un fond european de investiţii care să facă direct plasamente în sectoarele şi firmele care au nevoie de bani, ocolind băncile. Fondul ar urma să fie finanţat din contribuţiile statelor membre şi din obligaţiuni garantate de ele, funcţionând ca un fel de fond de salvare pentru economia reală, după exemplul celui înfiinţat pentru salvarea băncilor. Însuşi FMI, ştiut la noi ca promotorul reducerii ponderii statului în economie, a cerut în mod repetat Germaniei să-şi majoreze investiţiile publice cu câte 0,5% pe an.

    Numai că reintrarea statului în economie se petrece şi pe alte căi şi cu alte motivaţii decât unificarea economică a Europei. Guvernul polonez a anunţat recent că vrea să păstreze controlul asupra marilor companii rămase în portofoliul său şi că nu va mai derula nicio vânzare importantă de active. Alegerile anticipate din Slovenia, ţară grav afectată de criza bancară, au fost câştigate în iulie de un partid nou-nouţ al cărui şef a anunţat că se opune vânzării activelor importante ale statului şi că opreşte procesele de privatizare începute de guvernul trecut. Atât Ungaria, cât şi Polonia au naţionalizat parţial fondurile de pensii private, spre a-şi reduce datoria publică, iar guvernul Viktor Orban a început să-şi aplice programul de readucere în proprietatea statului ungar a companiilor din energie, utilităţi publice şi a băncilor, majoritatea privatizate cu investitori străini.

    Naţionalismul economic, protecţionismul şi pragmatismul fiscal primează în aceste cazuri, iar dacă ele şi încep să dea roade (economia ungară a avut în T2 cel mai bun trimestru în opt ani), etatismul asumat are toate şansele să nu mai fie condamnat sau să fie doar dojenit de formă de către CE sau FMI, atâta vreme cât cel mai urgent pariu pentru Europa este obţinerea pe orice cale a creşterii PIB, într-un moment când conflictul din Ucraina şi sancţiunile contra Rusiei au început deja să ameninţe UE cu o nouă recesiune. În analizele folosite de pieţele financiare, nu numai democraţia şi statul de drept, dar nici măcar reformele structurale nu mai par să conteze aşa de tare.

    Indiferent că e vorba de Turcia autocratului Erdogan, de Grecia, campioana şomajului european, sau de Bulgaria cu criza ei bancară, evaluările din ultimele luni ale agenţiilor de rating s-au uitat strict la stabilitatea sau la instabilitatea politică, adică la capacitatea guvernelor de a ţine în frâu economia şi de a-şi aplica politicile dorite. N-am enumerat toate acestea în chip de lecţie de urmat pentru România, unde oricum toate partidele abia aşteaptă ocazia să scuture chingile FMI, ci spre a clarifica momentul economic şi politic unde se află Europa. Încolo, fiecare trage concluziile pe care le doreşte.