BusinessMagazin

Tag: refuz

  • Companiile le dau angajaţilor funcţii cu denumiri complicate în lipsa măririlor de salarii şi a promovărilor

    Director Greater Balkans Beverages & South Eastern Europe Franchise, Application Security Analyst & Penetration Tester, Linux SysAdmin Guru, General Manager Greater Balkans & SEE Franchise, .NET Ninja sau SSU & Regulatory Specialist sunt doar câteva exemple de titulaturi neobişnuite atribuite angajaţilor din România sau publicate pe site-urile online de recrutare.

    Pentru specialiştii din domeniu nici complexitatea funcţiei, nici denumirea în sine nu ridică semne de întrebare, însă pentru cineva din afară acestea nu creează decât confuzie, mai ales atunci când denumirea funcţiei ajunge să fie un „mini-CV“ al unor responsabilităţi care fie se bat cap în cap, fie nu au corespondent în limba română, fie se folosesc doar în anumite industrii şi companii.

    De ce au simţit companiile nevoia de a le atribui angajaţilor titulaturi interminabile sau chiar amuzante? Cât din această politică este, în fapt, nevoie şi cât este un instrument de motivare sau de creare a unei aure profesionale? Nici angajaţii şi nici oamenii de HR nu par să aibă un răspuns clar.

    Trendul vine din IT şi din outsourcing şi managerii din marile corporaţii nu mai sunt doar directori generali, astfel că titulaturile lor încep să capete noi „add in“-uri geografice sau chiar financiare, iar cele mai exotice elimină din start aplicaţiile unor nonspecialişti.

    „Companiile au devenit din ce în ce mai complexe, sunt matriceale, au mai multe dimensiuni. Prin urmare, există riscul ca angajaţii să-şi piardă identitatea. Sunt multe cazuri în care angajaţi din aceeaşi corporaţie nu se cunosc şi nici nu se recunosc prin funcţia din cartea de vizită. Astfel, titulaturile îi plasează undeva, clarifică rolul persoanei într-o companie, pentru cine lucrează sau în ce departament“, explică Roxana Teşiu, directorul de resurse umane pe Europa al Wipro Technologies, furnizor de servicii BPO.

    Pe de altă parte, titulaturile au început să funcţioneze, în special în sfera corporatistă, pe modelul omului „bun la toate“. Cum organizaţiile sunt tot mai complexe, iar procesele, produsele şi organigramele în sine se tot multiplică, apar responsabilităţi noi în fişele de post ale unor joburi care abia se inventează. În condiţiile în care o corporaţie, un call-center sau o companie din telecom are şi câteva mii de angajaţi doar pe o singură piaţă, este greu de crezut că pentru fiecare serviciu sau produs nou care apare angajatorul va recruta câte un om sau va crea departamente dedicate. Prin urmare, responsabilităţile se grupează şi se transferă. Ce rezultă din asta? Angajaţi cu funcţii înghesuite cu greu pe cărţile de vizită şi care ajung să ocupe şi un întreg rând sau mai mult din CV.

    „Organizaţiile cresc şi tot cresc, iar titulaturile acestea complexe nu fac altceva decât să reflecte structura din prezent a mediului de business. Directorul general nu mai este acum doar director general, ci preia şi responsabilităţi de finanţe, de strategie, de decizie şi, în multe cazuri, titulatura sa mai capătă şi o dimensiune geografică“, mai spune Teşiu.

    Dar nu doar angajatorii devin „inventatori“ de meserii, ci şi salariaţii, care, în unele cazuri, îşi aleg singuri titulaturile. Pentru unii, o funcţie cât mai complexă denotă putere, rolul lor în companie şi importanţa acestora sau chiar devine un „mini-CV“, iar pentru alţii este doar o strategie de marketing sau un instrument de creştere a gradului de încredere în propriile forţe.

    „O titulatură «pompoasă» poate fi şi o sursă de motivare pentru angajaţi. Când lucram în industria bancară am avut ocazia, la un moment dat, să lucrez într-un departament care se ocupa atât cu vânzarea de credite, cât şi de colectarea lor. Erau două activităţi care, teoretic, se băteau cap în cap, însă a fost o urmare a crizei. Şi a venit momentul când a trebuit să îmi aleg titulatura funcţiei, pentru un job abia inventat. Am ales să fiu sales collection projects manager“, precizează Cosmin Cosma, absolvent al şcolii de afaceri ASEBUSS şi proprietar al unei firme de publicitate înfiinţate în urmă cu un an. De-a lungul carierei, el a mai fost deţinătorul mai multor titulaturi exotice, precum field collection force manager, mortgage collection & R.E.M. manager sau filed collection & retail restructuring manager, iar în prezent se recomandă ca chief evangelist al firmei pe care a creat-o.

    „Chief evangelist este o titulatură care a pornit din America de la ideea promovării produselor clienţilor tăi până la stadiul în care devine un fel de religie. Pe de altă parte, funcţiile foarte complexe sau neobişnuite ca denumire cred că sunt rezultatul unui mediu corporatist foarte complex care a dus la crearea unor joburi superspecializate. Iar asta se vede foarte bine în IT, unde funcţiile angajaţilor sunt compuse din tipul de produs pe care sunt specializaţi. Nu m-ar mira ca un angajat care scrie toată ziua cu pixuri X să devină expert/specialist X writer“, susţine Cosma.

    Funcţia formată din multe cuvinte atent aşezate mai poate însemna şi mascarea unor activităţi mai mult decât obişnuite într-o denumire care să îi crească angajatului stima de sine, arată un studiu publicat de MyJobMatcher.com. Conform angajatorilor, important e să fie treaba bine făcută, iar angajaţii mulţumiţi. Dacă totul se poate obţine prin combinarea unor cuvinte frumoase, de ce nu?

  • 2015, anul în care câştigătorul marelui premiu în cadrul BAFTA ar putea rata Oscarul pentru cel mai bun film

    Noaptea decernării premiilor BAFTA adună celebrităţi din lumea întreagă, fiind cel mai important eveniment de profil din Europa. Anul acesta, marele câştigător al premiilor acordate de societatea britanică pentru film a fost „Boyhood“, o producţie în regia lui Richard Linklater, filmată pe parcursul a 12 ani. „Boyhood“ este povestea trecerii spre maturitate a unui copil şi problemele cu care se confruntă familia sa. Apreciat de critici, „Boyhood“ a obţinut şi mai multe Globuri de Aur, precum cel pentru cel mai bun film dramatic, cel pentru regie şi cel pentru cea mai bună actriţă în rol secundar. „The Grand Budapest Hotel“, filmul regizat de Wes Anderson şi care îl are în rolul principal pe Ralph Fiennes, a obţinut premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat, în vreme ce „The Theory of Everything“ a primit trofeul pentru cel mai bun scenariu adaptat şi cel acordat celui mai bun actor în rol principal (Eddie Redmayne, pentru interpretarea de excepţie).

    Marele perdant a fost, fără îndoială, „The Imitation Game“. Deşi a intrat în competiţie cu 9 nominalizări, biografia lui Alan Turing nu a reuşit să obţină niciun trofeu. Considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului, dacă nu chiar cel mai bun, „The Imitation Game“ pare să se afle într-o situaţie în care s-au aflat, de-a lungul timpului, filme precum „Închisoarea îngerilor“, „Taxi Driver“, „Portocala mecanică“ sau „Psycho“: sunt considerate adevărate opere de artă şi, în ciuda faptului că au fost nominalizate la premiile Oscar, nu au reuşit să câştige vreun trofeu.

    Cinefilii îşi îndreaptă acum privirea către Statele Unite, unde la sfârşitul acestei săptămâni se vor decerna cele mai importante premii ale industriei. Elementul-surpriză al premiilor Oscar pare să fie „American Sniper“, filmul care doboară record după record în Statele Unite, dar este complet ignorat în restul lumii. Motivul este destul de clar, respectiv natura delicată a subiectului: povestea lunetistului care nu a ratat niciodată. Filmul, regizat de Clint Eastwood şi avându-l în rolul principal pe Bradley Cooper, este nominalizat la şase categorii, inclusiv cel mai bun film şi cel mai bun actor în rol principal.

    Din punct de vedere financiar, premiile Oscar reprezintă o investiţie anuală de aproape 50 de milioane de dolari, conform celor de la The Hollywood Reporter. Academia de Film din Statele Unite a încheiat un contract profitabil în anul 2012 cu The Dolby Theater, profitând de insolvenţa Kodak, fostul finanţator al locaţiei. Se estimează că expunerea pozitivă a adus celor de la Kodak echivalentul a 500 de milioane de dolari. Un alt beneficiar este chiar oraşul Los Angeles, încasările anuale generate de eveniment ridicându-se la aproximativ 130 de milioane de dolari.

    Anul trecut, Academia Americană de Film a încasat aproape 100 de milioane de dolari de pe urma evenimentului, mare parte provenind de la compania Disney, care a semnat contractul de difuzare în exclusivitate al evenimentului până în 2020.

    Favorite la premiile Oscar, care vor fi decernate pe 22 februarie, sunt „Birdman“ (9 nominalizări), „The Grand Budapest Hotel“ (9 nominalizări), „The Imitation Game“ (8 nominalizări), „Boyhood“ (6 nominalizări) şi „The Theory of Everything“ (5 nominalizări).

  • Softurile ERP trec 
din zona „aşa spune 
manualul“ în „aşa spune 
clientul“

    “1.0 este managementul anilor ’60, 1.1 este managementul anilor ’90, iar 2.0 este managementul apărut în jurul anului 2000. În anii ’60, fără computere, dacă făceai o greşeală dădeai totul peste cap, iar la contabilitate se lucra cu mânecuţe, cu rigla de calcul şi cu abacul. 1.1 înseamnă apariţia calculatoarelor de birou, cu taste mari şi bandă de hârtie, management 2.0 înseamnă manager, calculator şi consultant, iar 2.1 înseamnă ce facem noi acum“, îmi explică Alin Ivan, consultant la Integrated Consulting Group, companie austriaco-finlandeză, teoria sa despre evoluţia managementului.

    Născut la Câmpina şi absolvent de ASE, Alin Ivan s-a mutat de trei sau patru ani la Cluj, timp destul pentru a împrumuta ticuri verbale ardeleneşti; aşa că strecoară la sfârşitul frazelor, nu prea des totuşi, câte un „no“, menit să-i întărească afirmaţiile. Spune despre sine că este consultant de management şi că face chestii care ţin de matematica economică. „De multe ori celui ce are în mână un ciocan i se pare că tot ce are în jur sunt cuie. Mie mi se pare că soluţia stă în matematică: vinzi prea ieftin, produci prea scump, produci prea puţin la preţul acesta şi nu-ţi acoperi costurile… Evident că pot fi soluţii şi din alte parţi, din inovare, de exemplu. Îi  spun că vinde prea puţin şi costă mult ceea ce produce, dar vin colegii mei care spun că ar putea face o schimbare undeva, ar putea vinde mai mult; vezi explozia vânzărilor unei companii de lactate care a schimbat forma ambalajului.“

    Pentru a-şi ajuta clienţii, Alin Ivan a conceput, împreună cu unul dintre clienţii săi, manager la o firmă de lactate, o afacere de familie începută de tată şi continuată acum de fiu, o aplicaţie menită să ofere imaginea companiei în orice moment. Aplicaţia se muneşte „Management 2.1“ şi oferă, faţă de aplicaţiile ERP uzuale, o serie de indicatori specifici, precum şi funcţii de predicţie.

    Alin Ivan şi Marius Bîcu, managerul companiei Unilact, au lucrat împreună din 2006 până în 2014, când clientul a recunoscut că nu se mai descurcă cu multele Exceluri pe care le primea. „Clientul a cerut «o curăţenie generală», un plan pe cinci ani şi încă «ceva», fără a defini acel ceva.“ Alin Ivan a făcut acel plan pe cinci ani, a făcut calcule despre ce va putea face compania şi ce nu va putea face, ba şi-a dat chiar seama că va avea nevoie de o investiţie în 2016. „Am gândit pentru el un sistem şi l-am pus într-un software, integrat cu o companie de specialitate, care îi arată starea companiei în aproape orice moment. Poate vedea starea, sănătatea companiei, dar şi stadii, anumite elemente din sănătatea companiei“, explică Alin Ivan. De exemplu, un indicator introdus în „Management 2.1“, indicator conceptual, se numeşte „contribuţia de acoperire“; îi permite managerului să  afle cât câştigă dacă îşi vinde marfa prin intermediul unei companii de retail sau al alteia, în condiţiile în care preţurile diferă de la un comerciant la altul sau de la o zonă la alta. Managerul mai poate afla ce cheltuieli are de făcut, dacă are bani, ce încasări are într-o săptămână, ce s-a produs săptămâna trecută şi ce se va produce în săptămâna în curs, ce s-a vândut, ce nu s-a vândut, care sunt abaterile faţă de planul pe cinci ani conceput; „plastic vorbind, managerul se aşază cu faţa la volan şi ştie tot traseul pe care îl va urma, cu ce viteză va merge, dacă îi ajunge benzina sau la ce oră va ajunge“.

    Interesant este că Management 2.1 nu este produsul unei companii de software, ci al unei companii de consultanţă care a colaborat cu o companie software, iar faptul că respectiva companie a răspuns cu „se poate“ la orice solicitare a consultantului sau a managerului a stârnit ceva mirare. În toată istoria s-a implicat şi BERD, care a oferit o finanţare nerambursabilă de 75% din valoarea proiectului.

  • Planurile Skoda pentru întinerirea clienţilor: noua Fabia se pliază perfect pe profilul clientului de Prima Maşină

    Clientul Skoda din prezent este familist, are de cele mai multe ori între 35 şi 45 de ani şi un venit mediu sau de cele mai multe ori peste media naţională, dar acest lucru se va schimba în următorii ani, este de părere Vlad Rusu, brand managerul mărcii în cadrul Porsche România: „Odată cu lansarea noilor modele, reducem media de vârstă şi atragem clientela tânără. Din acest motiv, Fabia vine cu o întreagă paletă de culori şi un nou sistem multimedia. După Fabia deja lansată pe piaţă venim luna aceasta cu noua Fabia Combi; noua generaţie a Superb va fi prezentată în martie, în cadrul Salonului Auto de la Geneva, iar în România o vom lansa în iulie“.

    În acest context, pentru Fabia se doreşte ca noua generaţie a modelului de clasă mică să reprezinte 11% din vânzările mărcii în acest an, faţă de 9% cât a reprezentat generaţia anterioară anul trecut. Cele mai mari procente se vor întâlni la modelele Octavia şi Rapid, cu 45% respectiv 32-33%.

    „Am pornit vânzările Fabia încă de la finalul anului trecut, din decembrie, însă am realizat acum lansarea. Decembrie este de obicei o perioadă încărcată marcată de închiderea de an, aşa încât am realizat evenimentul de lansare în ianuarie“, a spus Rusu.

    Anul trecut Skoda a vândut pe piaţa locală aproape 7.800 de maşini noi, în creştere cu 41% faţă de anul anterior, avansul fiind de două ori mai accelerat decât cel al pieţei totale.

    „Creşterea a venit în contextul unor oferte bune în segmentul compact, cu Rapid şi cu Octavia. Rapid a mers bine atât pe varianta limuzină, cât şi Spaceback, iar Octavia a fost pentru cel de-al patrulea an consecutiv cel mai bine vândut model de import. Aceasta este o maşină spaţioasă, cu tehnologie de ultimă generaţie, care a venit cu oferte pe pachete de dotări, astfel încât nu am redus preţul maşinilor, dar am oferit o echipare cât mai bună“, a spus Vlad Rusu.

    În 2014 segmentul compact a reprezentat 45,5% din piaţă şi a crescut cu aproape 20% faţă de anul anterior, conform datelor Asociaţiei Producătorilor şi Importatorilor de Automobile (APIA).

    „În 2014 vânzările Skoda au crescut cu peste 40% datorită unui cumul de factori. Pe lângă modelele compacte, am vândut puternic prin programul Remat la care s-au adăugat atât flote mici, cât şi flote mari livrate companiilor. Am avut inclusiv o flotă de peste 100 de maşini livrate“, a subliniat directorul de marcă.

    În cadrul programului Rabla, Skoda a vândut 1.800 de maşini, faţă de 992 în 2013, fiind numărul doi după Dacia în cadrul programului cu o cotă de 9% din totalul livrărilor prin Remat. „Ne-am propus ca obiectiv în Remat să atingem 10% din totalul vânzărilor, pentru a menţine aceeaşi cotă de piaţă“, a spus Vlad Rusu. În total, Skoda a vândut în ianuarie 520 de maşini, în creştere cu 22% faţă de perioada similară a anului trecut, în condiţiile în care prima lună din an este de obicei cea mai slabă.

    „Anul acesta nu ne-am propus o creştere absolută faţă de 2014, ci ne-am propus ca ţintă o cotă de piaţă de 10% din piaţa autoturismelor. În funcţie de cum va evolua piaţa, vom avea sau nu o creştere de două cifre“, a subliniat Rusu.

    În ceea ce priveşte piaţa totală, directorul mărcii Skoda se aşteaptă la o creştere de 5% în 2015, faţă de aproximativ 81.000 anul trecut. „Nu vedem o creştere spectaculoasă a vânzărilor. Desigur, se estimează creştere economică, însă noi am calculat o creştere ponderată a pieţei.“

    Totodată, anul trecut preţul mediu al maşinilor vândute de Skoda pe piaţa locală a crescut uşor faţă de 2013, în cea mai mare parte datorită pachetelor de opţionale.

    În total, persoanele fizice au reprezentat anul trecut circa 25% din vânzări, iar restul au venit dinspre companii, firme de taxi, rent-a-car sau alte vânzări speciale.

  • Sfaturi pentru mine tânăr. Cei mai admiraţi antreprenori şi executivi din România răspund

    “Dacă aş fi fost vreodată jurnalist, aş fi încercat mereu să prezint omul, dincolo de eticheta de CEO sau de proprietar al unei firme. Omul este foarte important. Aş încerca să scriu şi să-l încurajez să vorbească nu doar despre afacere, ci şi despre momentele lui de îndoială, despre eşecuri, despre cum a învăţat din eşecuri, despre cum ar face lucrurile diferit dacă ar fi avut mai multă informaţie într-un anumit moment, aş încerca să adâncesc foarte mult dialogul şi înţelegerea.“

    Mesajul lui Vasile Iuga, şeful PricewaterhouseCoopers România şi managing partner al PricewaterhouseCoopers pentru regiunea Europa de Sud-Est, transmis celor mai puternici executivi şi antreprenori în cadrul unei gale CEO Awards din octombrie 2013, venea în contextul unei discuţii despre eşecuri şi lucruri care ar fi putut fi făcute diferit. Iuga, premiat de Business Magazin în cadrul evenimentului, îşi reproşa că în tinereţe a iubit prea mult aviaţia – “unde am investit tot ce am avut mai bun în prima parte a vieţii“ -, deşi, spune el, ar fi trebuit să studieze dreptul, domeniu care i-ar fi asigurat cunoştinţe extrem de utile pentru cariera sa ulterioară. Iuga s-a alăturat PwC în 1991 şi în cei peste 20 de ani de carieră în domeniu a devenit unul dintre veteranii industriei de pe piaţa locală. Iniţial specializat în ingineria de aeronave, el a studiat, abia după venirea la PwC, ştiinţe economice, devenind pe rând auditor financiar, expert contabil şi evaluator. Discuţia despre lecţiile trecutului, învăţături şi lucruri care puteau fi făcute altfel este încă un subiect delicat şi puţin discutat de către reprezentanţii mediului de afaceri din România.

    Cei mai importanţi oameni din business au dat de-a lungul timpului sfaturi din experienţa lor care arată că cel mai important lucru în perioada de creştere şi dezvoltare este să faci alegerile corecte. Liliana Solomon, fost CEO al Vodafone România, spunea la prima ediţie a Meet the CEO (cea mai importantă sursă de poveşti de business) că cel mai important lucru este contextul în care se dezvoltă un tânăr: „La 18 ani ai anumite interese – la 18 mă interesa tenisul, la 25 fizica, la 30 economia. De aceea nu poate să conteze atât de mult ce ai studiat. Contează aplicabilitatea a ceea ce ştii şi ce înţelegi. Am un prieten care spune: dacă te-ai născut prost, poţi să mori prost; dacă te-ai născut deştept, poţi să mori prost. Depinde mult ce faci de-a lungul vieţii – partea intelectuală contează foarte mult: cum eşti educat, la ce şcoli mergi, în ce companii lucrezi“.

    La acelaşi eveniment, Mariana Gheorghe, CEO al OMV Petrom, completa în acelaşi context că o mare influenţă în viitorul unui tânăr o are familia: „Mi se pare foarte important să încep cu educaţia pe care am primit-o, în cei 7 ani de acasă. Eu am crescut într-o famile de clujeni, care ne-a crescut cu nişte principii destul de rigide: responsabilitate, disciplină, să duci bine lucrurile până la capăt. Educaţia este cel mai important lucru pe care ţi-l poate da familia – sunt elemente care reprezintă datele fundamentale ale formării noastre ca personalitate şi caracter. Asta mi-a determinat cariera: ulterior am învăţat economia în România, la facultatea de profil, iar apoi am încercat să înţeleg teoria economică prin studii de drept. Dreptul m-a ajutat foarte mult să înţeleg esenţa economiei, iar apoi mi-am completat educaţia în străinătate, la London Business School, cu un curs de Corporate Finance. Din acel moment s-a conturat cariera mea“.

    Perioada 1990-2000, în care cea mai mare parte a comunităţii de business active astăzi a învăţat pe propria piele primele lecţii ale capitalismului, a fost una de studiat business de la zero, operând cu concepte abstracte precum strategii şi planuri pe termen lung sau reguli şi proceduri interne. Dintre oamenii care au învăţat printre primii business în România au fost aleşi Cei mai admiraţi CEO din România, un demers iniţiat în 2010, care a adus în faţa publicului, de-a lungul celor cinci ediţii, numele recunoscute şi confirmate chiar de către mediul de afaceri. Cei mai admiraţi sunt şi cei pe care mediul de business îi consideră demni de urmat, modele pentru domeniile lor de activitate şi lideri de la care tinerii pot învăţa. „Sfaturi pentru mine tânăr“ urmăreşte să fie o interfaţă de dialog între numele marcante din businessul românesc şi tinerii aflaţi în căutare de valori şi de repere.

    La întrebarea „Ce sfaturi mi-aş da mie însumi/însămi la vârsta de 20 de ani, având cunoştinţele şi experienţa de astăzi?“ au răspuns Florin Talpeş, proprietar al Bitdefender, Raul Ciurtin, proprietar al Albalact, Rucsandra Hurezeanu, fondatoarea Ivatherm, Dan Şucu, proprietar al Mobexpert, Mihai Marcu, acţionar majoritar al MedLife, Dragoş Petrescu, CEO al Trotter Prim, Wargha Enayati, fondator al Regina Maria, Elena Cremenescu, fondatoarea mărcii de cosmetice Elmiplant, Radu Florescu, CEO Centrade Saatchi & Saatchi România, Marcel Bărbuţ, CEO AdePlast, şi Mircea Turdean, director general al Farmec.

  • Reportaj: Vacanţa pe insula Maldive. De ce merită fiecare euro cheltuit pentru un sejur exotic

    Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro)

    Spre dimineaţă, când soarele abia ieşise somnoros din scutecele mării, am debarcat. Malul era înalt, iar plante înalte cu frunze puţine şi mari ascundeau privirii tot ce era în spate. 

    Atmosfera era calmă, nici somnoroasă, nici apatică, ci toropită, în ciuda zgomotelor de ici-colo – fremătat timid de apă, o pasăre sau două?; lilieci mari smolesc cerul când şi când; apă caldă, liniştită şi populată de micuţi peşti coloraţi ce ţi se-ncurcă printre picioare. Cerul este simplu, linear, albastru infinit; când apare un nor din el se scutură ploi calde, repezi şi tăcute.

    Plaja este albă, un cimitir fin de corali măcinaţi de apă şi soare sub picioare străine insulei. Relativ îngustă, ea nu se opreşte în faţa arbuştilor şi a copacilor, ci îşi continuă desfăşurarea până hăt spre mijlocul insulei, printre căsuţe şi palmieri în coadă de păun.

    Mai târziu, după ce am bătut insula cu piciorul în lung şi-n lat, fapt ce îţi ia cam zece minute la pas domol, am văzut umbrele de stuf şi mici căsuţe pe plajă iţindu-se printre copaci pitici şi contorsionaţi.

    Insula era locuită. Un om micuţ cu pielea ciocolatiu-negricioasă specific populaţiilor insular-indiene ne-a servit cu o băutură făcută din struguri storşi. L-am numit Sâmbată, căci a doua zi era duminică. L-am revăzut ulterior în multe ipostaze şi avataruri; mai mic, mai slab, mai gras-spre-normal, aducându-ne fructe sau prosoape, măturând potecile. Părea să îi facă plăcere să fie în preajma noastră, pentru că zâmbea mult, dezvelind dinţi albi ce articulau binişor în engleză.

    Ne-am grăbit să găsim adăpost, deşi noaptea venea acolo mai târziu cu trei ore ca acasă. Condiţiile erau mulţumitoare, culcuşul moale, aveam răcoare când voiam şi apă caldă la orice oră. Nu era bună de băut, dar Sâmbătă avea grijă să ne lase nevăzut apă îmbuteliată lângă pat. Tot Sâmbătă se ocupa şi de mâncare, deşi s-a aflat repede că nu se prea pricepe şi nici nu prea avea din ce, pentru că nu creştea nimic pe insulă. Acest lucru a întristat pe mulţi; era totuşi o naufragiere benevolă şi costisitoare. Noroc cu tonul cu aripioara galbenă, pescuit mai peste tot şi delicios la grătar.

    Nu prea era nimic de făcut, dar acest lucru este relativ. Era cald şi femeile s-au aşezat pe plajă, la umbra palmierilor. Copiii au rămas pe lângă adăposturi, să se bălăcească în golful cuminte cu peşti albi; nu a trecut mult şi au domesticit pisici de mare. Crabii au fost îndărătnici, aşa că au sfârşit rău, înecaţi în sos de piper negru.

    O parte din bărbaţi au plecat pe mare să pescuiască. Au venit cu mâna goală şi tolba plină de poveşti despre monştri din adâncuri ce se lasă văzuţi o clipă şi luptă aprig pentru viaţă. Prin urmare, orgoliul masculin a plecat a doua zi capul şi s-a mulţumit să vadă peştii la mică sau mare adâncime prin ochi mari, de împrumut. Alţii au mers pe apă cu vântul în spate, pe bărci sau plute, cu zmee sau plăci.

    Apa era albastru-alb-lăptoasă şi calmă, fără valuri, ceea ce face ca oamenii să arate a cireadă de hipopotami scufundaţi la adăpost de soare. Erau cam singurele lucruri de făcut în afară de stat cu burta la soare şi urmărit linia orizontului. Stăteam cu ochii în soare aşteptând barca salvatoare. Cineva a citit în stele că va veni după prima zi a anului nou. Altcineva a împrăştiat corali morţi pe nisipul fierbinte şi a proorocit că salvarea ne va duce înapoi la loc cu frig şi zăpadă murdară. Era un vis de care ne deziceam şi ne agăţam, pe rând.

    Astfel ar putea suna o descriere cvasi-atemporală a unui timp petrecut pe o insulă în Maldive. Izolarea unei insule mici poate da această impresie de naufragiu a la Robinson Crusoe unui călător activ, avid de experienţe.

    Mica insula Furanafushi din atolul North Male, în Maldive (Oceanul Indian / Marea Arabiei), oferă plajă, somn, diving şi scuba diving în recife cu viaţă subacvatică intensă şi colorată, windsurf, pescuit şi cam atât. Posibilităţile de explorare a spiritului uman în exprimarea lui arhitectural-culinar-culturală sunt nule pe insulă, căci arhitectura hotelului este cea clasică pentru cinci stele de lanţ, incursiunile gastronomice se înfundă în abordări etnice cuminţite, iar urmele materiale de cultură locală de la boutique se vând la preţuri exorbitante pentru nişte obiecte standard din oferta de suveniruri a hotelurilor din toată lumea.

    Că eşti în Maldive o ştii după repetarea cuvântului în literatura din cameră, altfel insula cu tot ce este pe ea ar putea fi mutată pe oricare mare sau ocean al lumii fără confuzii geografic-identitare. În ciuda eforturilor, resorturile de lanţ hotelier de pe insule sunt toate la fel: neutre, speriate să nu îşi scufunde oaspeţii într-o experienţă locală autentică. They play it safe. În definitiv, destinaţiile precum Maldive sunt, în primul rând, locul unde se duc să ierneze poşetele Vuitton.

    Pe insulă nu există decât un hotel/resort, care constă în water bungalow-uri pe o parte şi island cottages şi vile scunde pe cealaltă, ascunse de-a lungul plajei printre copaci. Dacă nu ar fi şezlonguri pe plajă, venind de pe mare în sud, insula ar părea nelocuită. Sentimentul este de singurătate, de linişte şi izolare.

  • Ţara în care angajaţii muncesc atât de mult încât este ilegal să nu îţi iei concediu

    La Tokyo se discută o lege care să-i oblige pe angajaţi să stea departe de muncă măcar cinci zile pe an. Nu e doar o încercare de a creşte productivitatea lucrătorilor, e o problemă naţională: oamenii nu mai au timp pentru viaţa personală, se nasc tot mai puţini copii şi se înregistrează tot mai multe cazuri de suicid şi morţi prin epuizare, relatează Digi24.ro, citând publicaţia Russia Today.

    Legislaţia japoneză e penultima în lume la capitolul zile legale de concediu. Un debutant are dreptul la doar 10 zile pe an, iar după fiecare an în plus de experienţă se mai adaugă încă o zi de concediu.Deşi numărul e foarte scăzut, japonezii nu iau nici jumătate din numărul de zile la care au dreptul, astfel încât în Japonia ar putea deveni ilegal să nu îţi iei concediu.

    Refuzul concediului e doar o parte a problemei, cealaltă fiind orele suplimentare realizate în exces. Studiile arată că japonezii lucrează chiar şi 14 ore pe zi. Motivul principal pentru acest stil de viaţă este teama japonezilor că şi-ar putea pierde locul de muncă, mai scrie Digi24.ro.

    Piaţa muncii a apucat-o în direcţia orelor lungi şi a anilor fără concediu în anii ’70, în plin boom economic, când a explodat numărul celor care lucrau peste 60 de ore pe săptămână. Tot atunci în limba japoneză a apărut cuvântul „karoshi” – moarte prin epuizare. Presiunea psihologică lasă şi altfel de urme asupra societăţii. Japonia cunoaşte de ani buni o epidemie a sinuciderilor. 30.000 de cazuri au fost înregistrate doar în 2011, iar anchetatorii susţin că o treime se datorează stresului la muncă. Cultura muncii însă dă o lovitură societăţii în ansamblu. Oamenii nu mai vor familii, nu mai vor copii fiindcă oricum nu au timp. Natalitatea scade rapid, an de an, iar în 2014 a atins un nou record, asta în vreme ce rata deceselor urcă rapid.

    Se estimează că, până în 2050, populaţia Japoniei va fi mai mică cu 30 de milioane de oameni. Deja un sfert din populaţie are peste 65 de ani, iar proporţia ar putea urca la 40% în 2060 – ritmul de îmbătrânire îl depăşeşte cu mult pe cel al economiilor dezvoltate din occident, mai scrie sursa citată.

  • Un turist plecat în vacanţă a decis să nu se mai întoarcă acasă niciodată. Şi-a deschis o afacere şi e cel mai fericit

    Cu siguranţă mulţi dintre noi au avut experienţa unei vacanţe într-un loc din care şi-au dorit să nu mai plece niciodată. Dacă pentru noi pare imposibil să ne împachetăm viaţa cu totul şi să ne mutăm într-o destinaţie de vis, pentru un tânăr american în vârstă de 26 de ani,  acesta este un vis devenit realitate.

    Până în urmă cu doi ani, Jonathann Keim lucra în Santa Barbara, California, în cadrul unei şcoli online de life coaching. A realizat însă că îşi petrecea majoritatea timpului încurajându-i pe alţii să-şi urmeze visul şi şi-a dat demisia, potrivit BBC. După ce a renunţat la jobul său, a zburat în Asia pentru a-şi extinde orizonturile. A fost atât de încântat de ce a găsit în insula indoneziană Bali, încât nu s-a mai întors acasă.  

    “Familia mi-a recomandat să vizitez oraşul indonezian Ubud pentru că în cadrul acestuia exista o comunitate recunoscută de artişti.(…) Când am ajuns acolo, ceva magic s-a întâmplat. Nu am mai întâlnit niciodată un grup de oameni ca cei care trăiesc acolo şi am ştiu din prima clipă că vreau să rămân”, spunea Keim într-un interviu acordat BBC.

    Un argument în plus pentru a rămâne a fost că a găsit în scurt timp şi o idee de afacere. Reţeta sa de îngheţată cu aromă de nucă de cocos i-a impresionat pe cei care trăiau în comunitatea locală de expaţi atât de mult încât mulţi au investit în produs imediat, determinându-l pe Keim să obţină o viză de business şi să înceapă compania producătoare de îngheţată Kokolato, care vinde în prezent 20 de sortimente de îngheţată pe întreaga insulă.

  • H&M răspunde acuzaţiilor bloggerilor de modă care au vizitat o fabrică şi s-au întors plângând – VIDEO

    “În cadrul unui program web-TV, trei adolescenţi au experimentat timp de o lună lucrul într-o fabrică de textile din Cambodgia. Asocierea imaginii H&M cu cele prezentate în acest program este eronată, deoarece niciuna dintre fabricile vizitate nu produce haine pentru magazinele noastre. Mai mult, niciunul dintre producătorii programului şi nici cei trei adolescenti protagonisti nu s-au adresat H&M cu scopul de a obtine informaţii pentru documentare, fapt care induce, din start, un caracter părtinitor acestui demers. Pentru noi este foarte important ca atât clienţii, cât şi partenerii noştri să aiba acces la o imagine corectă şi echilibrată asupra activităţii H&M şi responsabilităţilor pe care ni le asumăm. De ani de zile depunem eforturi considerabile în ţările în care avem parteneriate cu producătorii de textile, pentru a îmbunătăţi condiţiile de muncă şi milităm pentru respectarea drepturilor angajaţilor. H&M a dezvoltat unele dintre cele mai exigente standarde de sustenabilitate din industria textilă, la nivel mondial, standarde pe care le impunem, fără exceptie, tuturor furnizorilor noştri.Totodată, H&M a susţinut întotdeauna faptul că salariile din industria textilă trebuie să fie la un nivel suficient pentru a asigura traiul angajaţilor. Acest fapt este specificat, de altfel, şi în Codul nostru de Etică”, se arată în poziţia oficială a H&M primită pe adresa redacţiei.

    Trei bloggeri de modă din Norvegia au fost trimişi de către angajator, publicaţia Aftenposten, să lucreze timp de o lună la o fabrică de haine din Phnom Penh, capitala Cambodgiei. Experienţa pare că le-a schimbat complet percepţia despre industria vestimentară şi a declanşat numeroase dezbateri în spaţiul public din statul nordic, relatează Quartz, citând presa locală.

    H&M lansează în 2015 magazin online în România

    Anniken Jorgensen, o bloggeriţă de 17 ani, a criticat aspru compania H&M pentru că nu plăteşte salarii mai mari, atacând în aceeaşi măsură publicaţia a cărei angajată este pentru că nu prezintă mai multe imagini cu muncitorii şi condiţiile în care aceştia lucrează.

    Documentarul realizat în timpul perioadei în care cei trei au lucrat este un reality show numit “Sweatshop deadly fashion”, şi arată condiţiile extrem de proaste din Cambodgia. Iniţial, cele trei protagoniste erau dornice să cunoască sistemul social şi cultura din Phnom Penh, însă pe măsură ce discutau cu muncitorii au realizat cât de grea este viaţa acestora. Spre finalul serialului, tinerele începuseră să plângă în timpul interviurilor şi să critice vehement companiile ce deţineau fabrici în Cambodgia. “Adevărul este că suntem bogaţi pentru că ei sunt săraci”, spune Ludvig Hambro, unul dintre producători, la finalul serialului, citat de Quartz. “Suntem bogaţi pentru că ne costă doar 10 dolari să cumpărăm un tricou de la H&M.”
     

    Cambodgia era cândva considerată un model pentru alte state producătoare de textile, dar standardele scăzute de siguranţă în muncă şi stagnarea salariilor au dus la numeroase proteste în ultimii ani. În urma unui incident soldat cu uciderea a cinci muncitori, guvernul a crescut în cele din urmă salariul minim de la 80 de dolari pe lună la 128 de dolari, deşi muncitorii ceruseră 160 de dolari.

    Ca răspuns la cele prezentate în reality show, H&M a emis un comunicat care menţiona că “acest program nu este reprezentativ pentru programul companiei de responsabilitate socială şi prezintă o imagine greşită a modului în care ne tratăm angajaţii.”

    H&M, unul dintre cele mai populare şi mai cunoscute grupuri la nivel mondial, are în total în portofoliu şapte branduri, iar al şaptelea, „&Other Stories“, a fost anunţat în 2013. H&M este cunoscut pentru brandul cu acelaşi nume, lansat şi pe piaţa locală în urmă cu mai bine de trei ani, după cinci ani de tatonări. Sub umbrela Hennes&Mauritz se găsesc însă şi Cos, Monki, Weekday, Cheap Monday şi H&M Home. De altfel, puţini sunt cei care ştiu că H&M are şi alte „branduri-surori“ mai puţin cunoscute.

     Cei mai importanţi jucători din retailul de îmbrăcăminte, în frunte cu Zara şi H&M, lucrează în România cu fabrici care îşi plătesc angajaţii cu salarii sub minimul pe economie, sume care le sunt insuficiente pentru a-şi acoperi cheltuielile lunare, potrivit unui raport al organizaţiei Clean Clothes Campaign publicat anul trecut.
     
    Raportul organizaţiei arată că angajaţii din industria textilă din mai multe state din Europa de Est, precum România, Bulgaria, Macedonia sau Georgia, trăiesc sub limita sărăciei, ei fiind plătiţi cu salarii care reprezintă mai puţin de o cincime din necesarul lunar. Organizaţia Clean Clothes Campaign, care încearcă îmbunătăţirea condiţiilor de lucru în industria textilă, afirmă că începând cu 2013 atât România, cât şi Bulgaria şi Macedonia au salariul minim net mai mic decât cel plătit în China.
     
    De altfel, salariile de nici 200 de euro pe lună sunt principalul punct de atracţie al ma­rilor retaileri care vin să îşi croiască şi să îşi coasă haine în România. Alte avantaje sunt re­pre­zentante de forţa de muncă bine pregătită şi de apropierea de statele vestice unde au piaţă de desfacere marii retaileri.

  • H&M răspunde acuzaţiilor bloggerilor de modă care au vizitat o fabrică şi s-au întors plângând – VIDEO

    “În cadrul unui program web-TV, trei adolescenţi au experimentat timp de o lună lucrul într-o fabrică de textile din Cambodgia. Asocierea imaginii H&M cu cele prezentate în acest program este eronată, deoarece niciuna dintre fabricile vizitate nu produce haine pentru magazinele noastre. Mai mult, niciunul dintre producătorii programului şi nici cei trei adolescenti protagonisti nu s-au adresat H&M cu scopul de a obtine informaţii pentru documentare, fapt care induce, din start, un caracter părtinitor acestui demers. Pentru noi este foarte important ca atât clienţii, cât şi partenerii noştri să aiba acces la o imagine corectă şi echilibrată asupra activităţii H&M şi responsabilităţilor pe care ni le asumăm. De ani de zile depunem eforturi considerabile în ţările în care avem parteneriate cu producătorii de textile, pentru a îmbunătăţi condiţiile de muncă şi milităm pentru respectarea drepturilor angajaţilor. H&M a dezvoltat unele dintre cele mai exigente standarde de sustenabilitate din industria textilă, la nivel mondial, standarde pe care le impunem, fără exceptie, tuturor furnizorilor noştri.Totodată, H&M a susţinut întotdeauna faptul că salariile din industria textilă trebuie să fie la un nivel suficient pentru a asigura traiul angajaţilor. Acest fapt este specificat, de altfel, şi în Codul nostru de Etică”, se arată în poziţia oficială a H&M primită pe adresa redacţiei.

    Trei bloggeri de modă din Norvegia au fost trimişi de către angajator, publicaţia Aftenposten, să lucreze timp de o lună la o fabrică de haine din Phnom Penh, capitala Cambodgiei. Experienţa pare că le-a schimbat complet percepţia despre industria vestimentară şi a declanşat numeroase dezbateri în spaţiul public din statul nordic, relatează Quartz, citând presa locală.

    H&M lansează în 2015 magazin online în România

    Anniken Jorgensen, o bloggeriţă de 17 ani, a criticat aspru compania H&M pentru că nu plăteşte salarii mai mari, atacând în aceeaşi măsură publicaţia a cărei angajată este pentru că nu prezintă mai multe imagini cu muncitorii şi condiţiile în care aceştia lucrează.

    Documentarul realizat în timpul perioadei în care cei trei au lucrat este un reality show numit “Sweatshop deadly fashion”, şi arată condiţiile extrem de proaste din Cambodgia. Iniţial, cele trei protagoniste erau dornice să cunoască sistemul social şi cultura din Phnom Penh, însă pe măsură ce discutau cu muncitorii au realizat cât de grea este viaţa acestora. Spre finalul serialului, tinerele începuseră să plângă în timpul interviurilor şi să critice vehement companiile ce deţineau fabrici în Cambodgia. “Adevărul este că suntem bogaţi pentru că ei sunt săraci”, spune Ludvig Hambro, unul dintre producători, la finalul serialului, citat de Quartz. “Suntem bogaţi pentru că ne costă doar 10 dolari să cumpărăm un tricou de la H&M.”
     

    Cambodgia era cândva considerată un model pentru alte state producătoare de textile, dar standardele scăzute de siguranţă în muncă şi stagnarea salariilor au dus la numeroase proteste în ultimii ani. În urma unui incident soldat cu uciderea a cinci muncitori, guvernul a crescut în cele din urmă salariul minim de la 80 de dolari pe lună la 128 de dolari, deşi muncitorii ceruseră 160 de dolari.

    Ca răspuns la cele prezentate în reality show, H&M a emis un comunicat care menţiona că “acest program nu este reprezentativ pentru programul companiei de responsabilitate socială şi prezintă o imagine greşită a modului în care ne tratăm angajaţii.”

    H&M, unul dintre cele mai populare şi mai cunoscute grupuri la nivel mondial, are în total în portofoliu şapte branduri, iar al şaptelea, „&Other Stories“, a fost anunţat în 2013. H&M este cunoscut pentru brandul cu acelaşi nume, lansat şi pe piaţa locală în urmă cu mai bine de trei ani, după cinci ani de tatonări. Sub umbrela Hennes&Mauritz se găsesc însă şi Cos, Monki, Weekday, Cheap Monday şi H&M Home. De altfel, puţini sunt cei care ştiu că H&M are şi alte „branduri-surori“ mai puţin cunoscute.

     Cei mai importanţi jucători din retailul de îmbrăcăminte, în frunte cu Zara şi H&M, lucrează în România cu fabrici care îşi plătesc angajaţii cu salarii sub minimul pe economie, sume care le sunt insuficiente pentru a-şi acoperi cheltuielile lunare, potrivit unui raport al organizaţiei Clean Clothes Campaign publicat anul trecut.
     
    Raportul organizaţiei arată că angajaţii din industria textilă din mai multe state din Europa de Est, precum România, Bulgaria, Macedonia sau Georgia, trăiesc sub limita sărăciei, ei fiind plătiţi cu salarii care reprezintă mai puţin de o cincime din necesarul lunar. Organizaţia Clean Clothes Campaign, care încearcă îmbunătăţirea condiţiilor de lucru în industria textilă, afirmă că începând cu 2013 atât România, cât şi Bulgaria şi Macedonia au salariul minim net mai mic decât cel plătit în China.
     
    De altfel, salariile de nici 200 de euro pe lună sunt principalul punct de atracţie al ma­rilor retaileri care vin să îşi croiască şi să îşi coasă haine în România. Alte avantaje sunt re­pre­zentante de forţa de muncă bine pregătită şi de apropierea de statele vestice unde au piaţă de desfacere marii retaileri.