BusinessMagazin

Tag: refuz

  • Opinie Alex Vlăduţoiu, managing director Alfred Net: Pinocchio nu vede că-i creşte nasul

    ALEX VLĂDUŢOIU este managing director la Alfred Net

    Integrarea este un termen complex dar utilizat frecvent în mod greşit de către tot mai multe companii, în special de către instalatorii de sisteme.

    Dacă luăm în considerare industria de securitate şi telecomunicaţii din România, termenul integrare este frecvent utilizat ca slogan, cum ar fi: Sisteme Integrate de Securitate/Telecomunicaţii sau ca fiind cel mai important serviciu existent în portofoliu: Systems Integration (Integrare de Sisteme).

    Practic, termenul integrare are un sens complex şi, dacă ne uităm la definiţia lui, acesta presupune totodată capacitatea de a lipi mai multe elemente hardware şi software aparţinând mai multor sisteme şi necesită cunoştinţe profunde de hardware şi dezvoltare de software cât şi priceperea de a le combina astfel încât să rezulte şi să se livreze un sistem complet customizat, complex şi în totalitate funcţional.

    Din păcate, utilizarea improprie a termenului, care, întâmplător, nu este reglementată în niciun fel, are un singur perdant: clientul. Din ce în ce mai des observ aşa-numiţii integratori contractaţi să livreze proiecte care nu vor funcţiona, făcând promisiuni clienţilor pe care nu le vor respecta. Astfel de situaţii nu fac altceva decât să creeze frustrări, iar încrederea clientului în adevăraţii integratori de sisteme va scădea (vor apărea îndoieli că toţi integratorii sunt generic la fel) şi cel mai probabil se va finaliza printr-o experienţă neplacută, cu multe meetinguri inutile, cu implicarea multor părţi în proiect, costuri mari, mărirea perioadei de livrare şi o funcţionalitate nu tocmai perfectă.
    Realitatea de a face decizia greşită în alegerea unui integrator poate avea consecinţe mari pentru client. Acesta trebuie să se asigure nu numai de seriozitatea potenţialului contractor înainte de a îl selecta pentru un proiect de integrare. Experienţa, referinţele şi, cel mai important, abilitatea de a demonstra că pot lucra cu sistemele deja implementate la Client sunt esenţiale cu mult înainte de începerea proiectului.

    Din cauza lăcomiei de a obţine proiecte, adesea instalatorii declară în faţa clientului că sunt capabili să livreze mai mult decât echipamente şi instalarea lor. În realitate, acesta nu este decât un fals PR.

    De-a lungul celor mai bine de 10 ani de experienţă în industrie, am fost implicat în varii proiecte de integrare, ca integrator de sisteme, dar şi în calitate de consultant tehnic, acţionând de partea clientului. Timpul şi experienţa au arătat situaţii când însuşi producătorul nu a fost capabil să realizeze integrarea cerută de către client. În orice caz, asemenea situaţii sunt rare, integrările fiind realizate, de regulă, de către parteneri, integratori de sisteme.

    Puşi în situaţia în care trebuie să integreze un sistem pe care deja l-au instalat cu alte sisteme sau aplicaţii, conform cerinţelor clientului, aşa-self-numiţii integratori încep totuşi să înţeleagă că lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum îşi imaginează şi deodată totul devine complicat.

    Nu încape îndoială că în majoritatea cazurilor instalatorul este implicat în proiectul de integrare ca fiind cel care deţine cheia cunoaşterii sistemului pe care l-a furnizat şi instalat (teoretic).

    Într-unul din proiectele derulate, rolul meu a fost să proiectez o arhitectură de sistem capabilă să susţină tehnic un concept menit să fie implementat la nivel global în compania respectivă. Instalarea echipamentelor a fost, fireşte, câştigată de către un instalator. În a doua fază a proiectului, sistemul a trebuit să fie integrat cu alte aplicaţii software. Chiar dacă de la început am propus metoda de integrare, după foarte multe discuţii şi întâlniri, împreună cu părţile implicate, instalatorul nu a fost totuşi capabil să înţeleagă procesul şi conceptul proiectului. Mergând mai departe, ceea ce s-ar fi numit o simplă integrare care necesită cunoştinţe de dezvoltare software a degenerat în luni de discuţii, chiar şi cu implicarea instalatorului, a producătorului de sistem şi a oricărei persoane terţe care ar fi putut avea habar de ceea ce se întâmplă.

    În cele din urmă am reuşit alinierea cu producătorii şi, în sfârşit, modalitatea de integrare, firească, propusă de mine a fost acceptată. În orice caz, integrarea a fost realizată de către producătorul sistemului, nu de către instalator (şi nu a fost ieftin) durând astfel săptămâni întregi de implementare. De suport nu mai vorbim. Asta se întâmplă atunci când un instalator vrea mai mult decât poate duce, iar integratorii profesionişti sunt văzuţi într-o lumină nefavorabilă de către clienţi, care consideră că dacă instalatorul de renume nu poate, nimeni nu poate; o părere greşită, din păcate. Totuşi, astfel de companii, capabile şi cu experienţă în astfel de proiecte de integrare, există! Chiar dacă aceştia au o experienţă dovedită, nu întotdeauna sunt cunoscuţi pe piaţă sau recunoscuţi ca brand.

    A amesteca lucrurile nu este întotdeauna o soluţie; dacă proiectele necesită cunoştinţe de IT, implicaţi un specialist în IT, cu siguranţă înţelege! Dacă proiectul implică integrare, atunci alegeţi un integrator adevărat, profesionist, chiar dacă pierdeţi puţin timp să-l căutaţi. Fiecare are rolul său şi nimeni nu trebuie să le ştie pe toate; presupunând sau crezând că cineva poate, nu este decât distructiv. Ţineţi minte: piaţa este plină de integratori. Chiar şi o firmă de servicii de curăţenie foloseşte următorul slogan: Servicii integrate de curăţenie. Deci nu tot ce străluceşte este aur!

  • De ce a cumpărat Microsoft cel mai urât joc din istorie

    Suma oferită de Nadella celor de la Mojang, de 2,5 miliarde de dolari, reprezintă una dintre cele mai mari oferite de Microsoft pentru preluarea unei companii. Împreună cu Skype, Nokia şi aQuantive, pentru care Bill Gates a plătit peste 5 miliarde de dolari, cumpărarea Mojang reprezintă una dintre cele mai mari investiţii ale Microsoft.

    Markus Persson, care trăieşte la Stockholm, a câştigat peste un miliard de dolari în urma tranzacţiei. Persson, cunoscut în lumea gamerilor sub pseudonimul Notch, era acţionar majoritar în cadrul Mojang, controlând 71% din acţiunile companiei. El are 1,8 milioane de urmăritori pe Twitter şi spune că a devenit celebru în uma succesului înregistrat de Minecraft. „Nu fac jocuri gândindu-mă că ele vor avea succes. Pentru mine nu este vorba doar despre bani“, a spus Persson.

    Markus Persson a lansat Minecraft în 2009, un joc în care utilizatorii pot construi de la clădiri la lumi întregi, la civilizaţii, folosind materiale de construcţii. La 35 de ani, Persson spune că nu a dorit să poarte responsabilitatea unui asemenea succes: „Nu vreau să devin un simbol, să fiu responsabil de un succes de asemenea proporţii pe care, sincer, nu îl pot înţelege. Eu nu sunt un antreprenor, nu sunt un CEO, sunt un simplu programator căruia îi place să-şi exprime părerile pe Twitter“, a mai spus Persson.

    Provocarea pentru Microsoft este de a creşte veniturile obţinute de Minecraft fără a distruge esenţa jocului, acea esenţă care l-a făcut atât de popular. CEO-ul Nadella încearcă să ducă Microsoft dincolo de Windows sau de programele pentru PC, într-o zonă a gaming-ului cu care compania clădită de Bill Gates nu este asociată în mod uzual. Minecraft ar putea fi, de asemenea, „biletul de intrare“ al Microsoft pe dispozitivele ce rulează Android sau iOS, fiind astfel mai aproape de concurenţii de la Apple şi Google.

    Al Hilwa, analist al IDC, consideră că Minecraft va ajuta Microsoft să se apropie de o parte dintre clienţii săi. „Jocul va crea o legătură puternică între companie şi cei care sunt clienţi prin utilizarea Xbox, dar pe care Microsoft i-a ignorat anterior“, declară Hilwa. „Acest lucru ar aduce o anumită siguranţă cu privire la viitoarele achiziţii din zona de hardware.“

    Minecraft a devenit un fenomen global la scurt timp după lansarea sa, în 2009. Jucătorii trebuie să colecteze resurse – lemn, piatră, cărbune sau oţel – pentru a construi case, castele sau oraşe întregi. Jocul a fost accesat de peste o sută de milioane de oameni, după cum a anunţat compania în luna februarie.

    Lansat iniţial doar pentru PC, Minecraft poate fi acum jucat şi pe consolele Xbox şi Playstation, precum şi pe telefoanele care rulează iOS sau Android. Conform unui studiu dar publicităţii de către Microsoft, doar utilizatorii de Xbox 360 au petrecut, în ultimii doi ani, peste 2 miliarde de ore jucând Minecraft.

    În iunie 2014, Minecraft a devenit cel mai vândut joc pentru calculator din istorie, cu 16 milioane de unităţi, depăşind World of Warcraft şi Diablo 3. Acest lucru poate fi explicat, spun specialiştii, prin faptul că Minecraft se adresează mai multor categorii de vârstă, cu precădere celor mici care nu au acces la alte jocuri. Dr. Andrew Przybylski, psiholog la Universitatea din Oxford, a declarat că jocul poate ajuta la dezvoltarea mai multor abilităţi, atât timp cât cei mici nu sunt lăsaţi să petreacă prea mult timp în faţa monitorului. El a realizat un studiu pe cinci mii de copii din Marea Britanie, cu vârste cuprinse între 10 şi 15 ani, şi a ajuns la concluzia că o oră pe zi în faţa calculatorului, în cadrul unui anumit tip de joc, îi face pe copii mai sociabili; cei care nu se bucură de această „pauză“ pot deveni hiperactivi. „Tinerii care se joacă la calculator o oră pe zi se adaptează mai bine situaţiilor sociale decât cei care nu se joacă sau cei care se joacă mai mult de trei ore pe zi“, notează raportul publicat de Przybylski.

    Pentru a juca Minecraft, utilizatorii plătesc o taxă unică atunci când instalează programul, cuprinsă între 7 şi 27 de dolari, în funcţie de platforma folosită. Interfaţa este gândită să arate retro, precum jocurile de la începutul anilor ’90, şi este realizată integral din cuburi. Din acest motiv, jocul a fost supranumit „LEGO digital“. Algoritmul realizat de cei de la Mojang generează peisaje aleatoriu, astfel încât jocul nu se termină niciodată. De asemenea, interfaţa respectă tranziţia zi-noapte, astfel încât jucătorii trebuie uneori să construiască „pe întuneric“.

    Minecraft are mai multe moduri de joc, însă cel mai popular este cel creativ – în care utilizatorii nu au limite de timp sau adversari pe care să îi înfrunte, şi astfel îşi pot da frâu liber imaginaţiei.

  • Scoţia şi separatismul, ca simptom de epidemie geopolitică

    ANDREAS UTERMANN, DIRECTOR DE INVESTIŢII LA ALLIANZ GLOBAL INVESTORS, consideră că mişcările de independenţă s-ar putea extinde ca focul în Europa, unde vocile care susţin autonomia sau independenţa se fac auzite peste tot, din Spania, Franţa, Belgia sau Italia şi până în Bosnia şi Herţegovina, Cipru, România, Republica Moldova sau Georgia, fără să mai vorbim de estul Ucrainei, actuala zonă fierbinte a continentului.

    Marea Britanie a fost centrul gravitaţional al sistemului internaţional de la sfârşitul războaielor napoleoniene şi până la Al Doilea Război Mondial. Structura imperială construită de britanici a configurat nu doar sistemul internaţional, dar şi ordinea politică a unor state diverse, din Statele Unite şi până în India. Regatul Unit a creat şi a condus revoluţia industrială şi în multe privinţe a reprezentat un pivot al istoriei mondiale. Faptul că această uniune ar putea fi dizolvată este şocant şi dezvăluie informaţii importante despre direcţia către care se îndreaptă lumea, explică analistul politic George Friedman.

    Jeremy Warner, editor la publicaţia The Daily Telegraph, spune că ceea ce se întâmplă în Scoţia aparent este de mică amploare, având în vedere că economia regiunii are o contribuţie de sub 10% la PIB-ul britanic. Istoria este însă plină de evenimente aparent neimportante care au declanşat evenimente de un impact mult mai mare, unele cu consecinţe geopolitice şi economice catastrofale. Un astfel de exemplu este Primul Război Mondial, de la a cărui izbucnire s-au împlinit 100 de ani, declanşat de asasinarea la Sarajevo, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale Sophie.

    Alte evenimente iniţial minore au avut efecte pozitive majore, prin intermediul perestroikăi şi glasnostului, un exemplu fiind greva de la şantierul naval Gdansk din Polonia, care a culminat cu căderea zidului Berlinului şi reconfigurarea geopolitică a celei mai mari părţi a estului Europei.

    Pentru britanici, divizarea naţiunii ar fi în mod evident un eveniment de mare amploare. Indiferent de rezultatul referendumului, acesta pare destinat să modifice pentru totdeauna natura uniunii, iar rămânerea Scoţiei în Marea Britanie va fi aproape la fel de dificilă, din punctul de vedere al implicaţiilor constituţionale, ca şi separarea completă.
    Pentru a convinge scoţienii să rămână în uniune, liderii principalelor partide din Marea Britanie, conservator, laburist şi liber-democrat, David Cameron, Ed Miliband şi Nick Clegg, au promis alocarea mai echitabilă a resurselor şi menţinerea sistemului de finanţare Barnett prin care sunt distribuite fondurile publice la nivelul Regatului Unit. În opinia lor, formula Better Together (Mai Bine Împreună) este o viziune care poate fi îmbrăţişată de Scoţia.

    Pe de altă parte, Lordul Barnett, care a creat sistemul de finanţare în 1978, pe vremea când era şeful trezoreriei britanice, a afirmat într-un interviu pentru BBC Radio că acest sistem este ”incorect„ şi a reiterat apelul să fie eliminat.

    Angajamentul celor trei lideri politici a apărut pe prima pagină a publicaţiei Daily Record. Susţinătorii independenţei, în frunte cu prim-ministrul Scoţiei, Alex Salmond, consideră că planul, anunţat abia sfârşitul campaniei, este o insultă la adresa inteligenţei alegătorilor.

    Planul promite prerogative extinse pentru Parlamentul din Scoţia şi recunoaşte că uniunea există pentru a asigura oportunităţi şi securitate pentru toţi, prin distribuţia echitabilă a resurselor. O altă prevedere este faptul că ultimul cuvânt în finanţarea sistemului naţional de sănătate va reveni guvernului scoţian.

    ERSPECTIVELE ECONOMICE ALE UNEI SCOŢII INDEPENDENTE
    Să ne imaginăm o ţară cu populaţia statului american Colorado, cu suprafaţa Cehiei şi cu o industrie financiară de 10 ori mai mare decât restul economiei, care este dominată de petrol, alcool şi turism, avertizează preşedintele companiei de consultanţă Stratfor, George Friedman. Aşa ar porni Scoţia ca stat independent.

    Discuţiile despre împărţirea activelor şi a datoriilor şi asigurarea stabilităţii sectorului bancar ar putea schimba toate aceste lucruri. În acelaşi timp, companii ca Royal Bank of Scotland au avertizat deja că îşi vor transfera operaţiunile centrale din regiune.

    Analiştii, companiile şi politicienii iau în serios posibilitatea separării Scoţiei şi există dezacorduri privind performanţele economice ale noii naţiuni, unii prezicând austeritate bugetară şi preţuri mai mari, în timp ce alţii consideră că un plan de a reduce taxele pentru companii ar ajuta la atragerea unor noi afaceri.

    ”Pe termen scurt, standardul de viaţă ar scădea, existând un impact economic uriaş din cauza incertitudinilor. Pe termen lung, în lume există numeroase ţări de dimensiunea Scoţiei care sunt bogate şi prospere, dar depinde de cât de buni vor fi oficialii aleşi„, a arătat Rob Wood, economist la Berenberg Bank în Londra şi fost oficial al Băncii Angliei.

    Economia Scoţiei este de circa 130 de miliarde de lire sterline (211 miliarde de dolari), sau de 150 de miliarde de lire dacă este inclusă şi contribuţia activităţilor din Marea Nordului. PIB-ul este echivalent cu cel al Qatarului sau al Greciei.

    Între principalele probleme cu care s-ar confrunta premierul Alex Salmond va fi finanţarea statului şi anume să atragă creditorii fără să beneficieze de reputaţia Marii Britanii, care nu a intrat vreodată în default, de-a lungul secolelor.
    Oficialii de ambele părţi ale graniţei nou formate îşi vor disputa dreptul de proprietate asupra petrolului şi gazelor din Marea Nordului, dar Scoţia mai are şi whisky, cu exporturi anuale de circa 4,3 miliarde de lire, şi turism, vizitatorii cheltuind anul trecut în regiune 4,6 miliarde de lire.

  • Tânărul de 19 ani pe care Apple vrea cu disperare să-l angajeze. I-a refuzat fără să clipească

    John Meyer, un tânăr de 19 ani din Statele Unite, a renunţat recent la studii pentru a se concentra pe startup-ul său, Fresco News. Aplicaţia Fresco News este un agregator de ştiri, iar Meyer speră să îi aibă printre clienţi pe cei de la New York Times sau Wall Street Journal.

    Meyer urma cursurile New York University, acolo unde mama sa era profesoară.

    Părinţii au fost reticenţi la început, dar au înţeles că Meyer este deja un antreprenor de succes: el scrie aplicaţii încă din anul 2008, învăţând de unul singur limbajul de programare C+.

    Meyer câştigat sume considerabile din aplicaţiile pentru iPhone, având astfel posibilitatea să locuiască singur şi să plătească taxele universitare din banii săi. El a dezvoltat până acum peste 40 de aplicaţii, printre care şi prima lanternă pentru iPhone.

    Succesul său a atras atenţia celor de la Apple: compania condusă de Tim Cook i-a propus tânărului John Meyer un internship plătit cu aproape 6.000 de dolari pe lună. Deşi pentru cei mai mulţi tineri de vârsta lui acesta ar fi jobul de vis, Meyer a refuzat. “Primesc emailuri de la agenţii de recrutare tot timpul”, povesteşte tânărrul. “Cu toate acestea, eu mă consider un antreprenor. Nu aş vrea să lucrez pentru altcineva.”

    El nu exclude ideea de a se întoarce cândva la universitate. Pentru moment, însă, este mulţumit de veniturile pe care le obţine.

    Apple ocupă locul al 34-lea în topul angajatorilor la nivel global, realizat din perspectiva angajaţilor, clasament condus de compania Facebook.

  • Wizz Air doboară toate recordurile în aviaţia din România. Supremaţia nu este o veste bună

    John Stephenson, vicepreşedintele companiei aeriene Wizz Air, a prezentat, în premieră, într-o conferinţă de presă desfăşurată la Bucureşti, cota de piaţă din România. 31,5% dintre pasagerii care zboară din Bucureşti şi din ţară cumpără bilete de la Wizz Air, 23,4% de la TAROM şi 10,8% de la Blue Air. Numărul de pasageri transportaţi pe piaţa locală de compania controlată de fondul american de investiţii Indigo Partners va ajunge la 3,8 milioane în acest an, cu o cincime mai mult faţă de nivelul din de 3,1 milioane din 2013. Doar în ultimele două luni oficialii au anunţat 20 de noi rute din România, precum şi demararea operarării zborurilor de pe aeroportul din Iaşi, ceea ce va însemna, potrivit reprezentanţilor Wizz Air, 1,35 milioane de locuri suplimentare în 2015, respectiv un plus de capacitate de 29% .

    „Reţeaua se află în plină expansiune şi frecvenţele crescute pe rutele existente vor atrage cu siguranţă mai mulţi pasageri, fie că vor fi călători în scopuri turistice sau de business. Creşterea va stimula turismul la nivel naţional“, spunea Stephenson. Un calcul simplu arată aşadar că, dacă estimările celor de la Wizz Air se vor adeveri, compania va ajunge să transporte cinci milioane de pasageri la finele anului viitor de pe aeroporturile din Bucureşti, Arad, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu, Târgu-Mureş şi Timişoara.

    Cinci milioane de pasageri transportaţi dintr-o piaţă în care jucători precum TAROM şi Blue Air raportează an de an scăderi sau, în cel mai bun caz, stagnări vor duce Wizz Air în poziţia de a deveni lider detaşat în topul celor mai mari companii aeriene de pe plan local, cu o cotă de piaţă apropiată de 50%. Practic, pasagerii câstigaţi de Wizz Air nu vor fi doar noi, ci cei mai mulţi vor fi luaţi de la concurenţă. În prezent, Wizz Air transportă de aproape două ori mai mulţi pasageri decât TAROM şi de aproape trei ori mai mulţi decât Blue Air. Creşterea accentuată a operaţiunilor Wizz Air din ultimii ani din România a făcut ca numărul de aeronave Airbus A320, cu 180 de locuri, alocate acestei pieţe să ajungă la 17. Prin comparaţie, transportatorul aerian naţional are în flotă 24 de aeronave – ATR, Boeing şi Airbus – cu o capacitate totală mai mică decât cea a rivalilor roz. În prezent, Wizz Air zboară pe 93 de rute, faţă de cele 43 ale TAROM.

    „Este o piaţă în care competiţia este liberă, iar interesul statului român este să le permită cetăţenilor să zboare în Europa. În condiţiile în care concurenţii din piaţă au flota veche şi nu au deloc resurse să se dezvolte, este normal că americanii au ajuns să domine piaţa“, spune Adrian Ionaşcu, director în cadrul companiei Blue Air. El dă exemplul Italiei, unde compania low-cost Ryanair a speculat slăbiciunile Alitalia într-un mod similar şi a ajuns să controleze traficul din Peninsulă. „Diferenţa faţă de alte ţări este modul cum Wizz Air a ajuns astăzi numărul unu. Mă refer la felul în care au intrat pe piaţă şi la ajutoarele de stat primite de la autorităţi pe diverse aeroporturi din ţară, în condiţiile în care ei nu plătesc taxe statului român întrucât nu au nicio sucursală deschisă în România, ci doar câţiva piloţi şi stewardeze“, mai spune managerul.

    Tribunalul Timiş a stabilit în 2012 că Wizz Air a primit „ajutor de stat ilegal“ de la aeroportul Traian Vuia din Timişoara, estimat la 4 milioane de euro. În prezent, compania mai beneficiază de ajutoare de stat pentru deschiderea de noi rute din partea consiliilor judeţene din Dolj, Sibiu, Mureş

    „Conform legislaţiei în domeniul concurenţei, se prezumă, până la proba contrară, că o companie se află în poziţie dominantă în cazul în care cota de piaţa înregistrată în perioada supusă analizei depăşeşte 40%. Trebuie avut în vedere, însă, că legea nu interzice deţinerea unei poziţii dominante, ci abuzul de poziţie dominantă“, spune Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei.

    Astfel, compania care are poziţie dominantă nu are voie, printre altele, să impună partenerilor preţurile de vânzare sau de cumpărare, să aplice, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, să practice preţuri foarte mari (excesive) sau foarte mici (preţuri de ruinare), în scopul eliminării concurenţilor. Preţurile mici sau „de ruinare a concurenţei“, despre care vorbeşte şeful Concurenţei, reprezintă tocmai magnetul care a atras milioane de pasageri către serviciile Wizz Air, companie care a intrat pe piaţă cu tarife de până la patru ori mai mici faţă de companiile tradiţionale de aviaţie, diferenţă care s-a mai atenuat de-a lungul timpului.

    Oficialii companiei Wizz Air au declarat că operatorul aerian „nu are preţuri de dumping, iar competiţia este binevenită, consumatorii fiind cei care aleg“. Compania operează peste 340 de rute, iar preţul mediu pentru un zbor este de 47 de euro – „ne aşteptăm ca tarifele noastre foarte mici să continue să genereze creştere“. Principalul instrument de marketing al companiei va fi aşadar atent supravegheat cât de curând de autorităţile de resort, iar poziţia dominantă ar putea duce la creşterea tarifelor plătite de pasageri.

    Motivele sunt uşor de intuit: scumpirea ar arăta că preţurile nu mai sunt „foarte mici“ şi nu pot aşadar ruina concurenţa, ceea ce ar ilustra că nu se face abuz de putere, într-un context în care Wizz Air ar avea jumătate din piaţă, deci o putere mult mai mare, controlând exclusiv zeci de rute şi transportând de două ori mai mulţi pasageri decât cel mai apropiat concurent.

  • Răspunsul la întrebarea “Pe cine votăm preşedinte”: Să-l alegem pe cel mai funny

    Scriu acest text în ziua în care scoţienii votează în cadrul referndumului pe tema independenţei. Indiferent de rezultat, avem de-a face cu al doilea semnal puternic, în doar câteva luni, după referendumul celor din Veneţia, adresat politicienilor europeni. Fraza definitorie a momentului a fost emisă de doi profesori universitari: „Europa este prinsă într-o capcană catch 22: nu vrea să meargă înainte, nu este interesată să meargă înapoi şi nu-şi poate permite, din punct de vedere economic, să bată pasul pe loc“.

    Am o sugestie pentru apropiatele alegeri prezidenţiale de la noi şi pentru nehotărârea pe care o încearcă, cred, cei mai mulţi români – „eu cu cine votez?“ – şi zic să-l alegem pe cel mai funny. Nu vreau ca preşedintele să vină să-mi invoce calp Constituţia, să se arate învins de securişti sau să-mi invoce modelul social suedez, ca să iau nişte fapte la întâmplare (ultimele două sunt pentru cunoscători), dar, dacă tot îl plătim, măcar să ne distreze.

    Lăsând amuzamentul deoparte, o să mă justific: este extrem de plauzibil ca peste cinci ani rolul preşedinţilor, al politicienilor în general şi al statelor ca entităţi să fie mult mai redus decât în prezent. Poate părea utopie, şi mulţi gândesc asta chiar acum, în timp ce citesc aceste rânduri. Dar mă gândesc că la fel de utopic ar fi fost să-i spui unui est-european, în 1984, că peste numai cinci ani Zidul Berlinului va cădea; 1984 era anul în care Uniunea Sovietică trecea din perioada Andropov în scurta perioadă Cernenko (iar Mihail Gorbaciov era un trepăduş, de rang înalt, dar trepăduş, la Moscova).

    În acelaşi an Ronald Reagan făcea un soi de gafă la radioul american, clamând în faţa tehnicienilor şi a microfonului, dar nu „on air“: „My fellow Americans, I’m pleased to tell you today that I’ve signed legislation that will outlaw Russia forever. We begin bombing in five minutes“. Chiar dacă mesajul nu a fost public, ruşii şi-au alertat armata şi s-au supărat aşa de rău că au boicotat Jocurile Olimpice de la Los Angeles. 1984 a fost şi primul an în care Ceauşescu a interzis circulaţia maşinilor particulare pe timpul iernii. Cine ar fi crezut în căderea comunismului, repet, peste numai cinci ani? Sau peste cinci ani foarte lungi, depinde cum priveşti.

    Revenind în zilele noastre, să spunem că oamenii, europenii în general s-au lehamisit de austeritate, de criză şi de toate cele comise fie de cei din capitale, fie de cei de la Bruxelles. Văd mişcarea separatistă din Scoţia şi referendumul neoficial din martie, când peste 89% dintre veneţieni s-au declarat de acord cu desprinderea de Italia şi revenirea la vechea republică care a durat la vremea ei mai mult de 1.000 de ani, strâns legate de această lehamite. Şi cele peste 30 de mişcări separatiste de pe bătrânul continent vor primi un nou suflu după episodul Scoţia, în ansamblu, şi se vor alimenta din acesta. Din toamna anului 2004 până în toamna anului trecut nivelul încrederii cetăţenilor în instituţiile europene a scăzut de la 50% la 30%, iar în guvernele locale de la 34% la 23%.

    În aceste condiţii, în noua realitate economică (urăsc formularea asta!) şi în noile condiţii de mobilitate, sunt posibile mişcări de separare mai mult sau mai puţin oficiale, enclave de inşi mânaţi de interese comune care să depindă mai puţin de „centru“ şi mai mult de inteligenţa şi puterea lor de a rezista şi clădi o viaţă. Asta dacă nu se vor extinde idei asemeni celor ale premierului ungar Viktor Orban, preluat de Bloomberg, care anunţa în iulie că este atras de ideea unui stat mai puţin liberal, dar clădit pe baze naţionaliste, de genul Rusiei, Turciei sau Chinei. O idee care poate părea la fel de puţin plauzibilă ca ideea destrămării autorităţilor statale de care vorbesc eu, dar care are gradul ei de plauzibil.

    De aceea zic că s-ar putea să ne ostenim degeaba în încercarea de a-l găsi pe cel mai bun, deştept şi diplomat, pe care să-l aşezăm în fruntea ţării. Calculele bugetare le fac cei de la FMI şi din alte instituţii financiare, căpşunarii sunt principalul investitor străin din România, realitatea ne arată că ne putem descurca în orice situaţie, corporaţiile fac treaba, iar poporul este mai preocupat de entertainment decât de antreprenoriat şi bunăstare (cei cu generalizarea să se abţină, vă rog), aşa că zic din nou: măcar votaţi un comedian bun.

    Ilustrez cu „Ministrul patinator“ sau „The Reverend Robert Walker Skating on Duddingston Loch“, cel mai cunoscut tablou scoţian, pictat de Henry Raeburn pe la 1790.

  • Dacă nu investiţi, măcar consumaţi

    Sondajul BNR din august privind creditarea companiilor nefinanciare şi a populaţiei relevă că în perioada aprilie-iunie, cererea de credite din partea companiilor a cunoscut doar “o creştere marginală la nivel agregat”, iar cererea din partea populaţiei a crescut, indiferent de destinaţia creditului (ipotecar sau de consum). Pentru al treilea trimestru, băncile consultate (sondajul este efectuat în rândul primelor 10 bănci după cota de piaţă, care deţin cca 80% din totalul creditării) aşteaptă o reducere a cererii de credite din partea companiilor, determinată în special de scăderea cererii din partea corporaţiilor, şi o creştere a cererii din partea populaţiei.

    Este al doilea sondaj de la începutul lui 2013 încoace, după cel din mai anul acesta, unde se manifestă net această tendinţă divergentă, după ce în sondajul din februarie era aşteptată stagnare în cazul tuturor categoriilor de credite pentru populaţie şi scădere a cererii de credite din partea companiilor (la acest din urmă capitol, situaţia a rămas neschimbată din 2012 până acum). În acelaşi timp, băncile consideră că riscul de credit asociat companiilor este în creştere la nivelul IMM şi constant în cazul corporaţiilor, cele mai riscante sectoare fiind imobiliarele, construcţiile şi intermedierea financiară. Pentru T3, băncile văd o relaxare moderată a termenilor de creditare, atât pentru companii, cât şi pentru populaţie, în special în cazul împrumuturilor pentru cumpărarea de locuinţe şi terenuri, inclusiv în contextul în care preţurile locuinţelor sunt aşteptate să scadă în continuare.

    Aceste evoluţii au două explicaţii. Pe de o parte, încurajarea consumului intern ca nouă pârghie de susţinere a economiei, începând de anul trecut, când salariul mediu brut a avut cea mai mare creştere de la începutul crizei încoace (de la 463 la 490 de euro). Tendinţa n-a fost specifică doar României, ci şi altor ţări din Est care au depăşit grosul efortului de ajustare fiscală din primii ani de criză; ea a fost încurajată de guverne ca soluţie de rezervă pentru cazul unei recăderi în recesiune a zonei euro, principala destinaţie de export a esticilor, şi pornind de la exemplul Poloniei, unde menţinerea cererii interne la un nivel rezonabil a ferit ţara de recesiune. Pe de altă parte, e vorba de rezultatul de până acum al restructurării în sistemul bancar şi al eforturilor de remediere a dezechilibrelor atât între credite şi depozite, cât şi între creditele în lei şi cele în valută, cu dobânzile aferente, influenţate în grade variabile de politica BNR de relaxare treptată a politicii monetare. În iulie, împrumuturile imobiliare în lei au ajuns mai ieftine chiar decât cele în euro, cu o dobândă efectivă medie de 5,2% pe an, la jumătate faţă de nivelul din urmă cu trei ani.

    Conform viceguvernatorului BNR Florin Georgescu, rata creditelor neperformante a scăzut în iulie la 17,7%, de la un maxim de 22,3% în primăvara acestui an, iar indicatorul de solvabilitate în sistemul bancar (limita minimă cerută de BNR: 8%) a crescut de anul trecut până acum de la sub 15% la 17%. Dezintermedierea bancară, un proces inevitabil şi temut de toată lumea după 2008, a fost însoţită şi de aspecte pozitive: dacă băncile străine au retras în cinci ani şi jumătate 9 mld. euro din liniile de finanţare acordate subsidiarelor locale, care au ajuns la un nivel de 13 mld. euro la sfârşitul lunii iunie, în schimb a crescut tendinţa de economisire (depozitele atrase de bănci de la populaţie şi companii au crescut în acelaşi interval cu aproape 11 mld. euro, la 49 mld. euro), iar dezechilibrul dintre creditele în valută şi cele în lei s-a redus. Potrivit analiştilor Raiffeisen, ponderea creditului neguvernamental în valută, considerată pe parcursul ultimilor zece ani, a coborât de la un maxim de 63,4% atins în 2011 până la 61,2% anul trecut, deşi valoarea este departe încă de minimul de 47,3% atins în 2006. Restrângerea creditării în valută explică şi faptul că, dacă ponderea maximă în PIB atinsă după 2004 de creditul neguvernamental a fost de 40% (2010 şi 2011), ulterior aceasta s-a micşorat progresiv până la 34,8% anul trecut. Comparaţia istorică din datele Raiffeisen relevă însă şi un lucru alarmant.

  • Dacă nu investiţi, măcar consumaţi

    Sondajul BNR din august privind creditarea companiilor nefinanciare şi a populaţiei relevă că în perioada aprilie-iunie, cererea de credite din partea companiilor a cunoscut doar “o creştere marginală la nivel agregat”, iar cererea din partea populaţiei a crescut, indiferent de destinaţia creditului (ipotecar sau de consum). Pentru al treilea trimestru, băncile consultate (sondajul este efectuat în rândul primelor 10 bănci după cota de piaţă, care deţin cca 80% din totalul creditării) aşteaptă o reducere a cererii de credite din partea companiilor, determinată în special de scăderea cererii din partea corporaţiilor, şi o creştere a cererii din partea populaţiei.

    Este al doilea sondaj de la începutul lui 2013 încoace, după cel din mai anul acesta, unde se manifestă net această tendinţă divergentă, după ce în sondajul din februarie era aşteptată stagnare în cazul tuturor categoriilor de credite pentru populaţie şi scădere a cererii de credite din partea companiilor (la acest din urmă capitol, situaţia a rămas neschimbată din 2012 până acum). În acelaşi timp, băncile consideră că riscul de credit asociat companiilor este în creştere la nivelul IMM şi constant în cazul corporaţiilor, cele mai riscante sectoare fiind imobiliarele, construcţiile şi intermedierea financiară. Pentru T3, băncile văd o relaxare moderată a termenilor de creditare, atât pentru companii, cât şi pentru populaţie, în special în cazul împrumuturilor pentru cumpărarea de locuinţe şi terenuri, inclusiv în contextul în care preţurile locuinţelor sunt aşteptate să scadă în continuare.

    Aceste evoluţii au două explicaţii. Pe de o parte, încurajarea consumului intern ca nouă pârghie de susţinere a economiei, începând de anul trecut, când salariul mediu brut a avut cea mai mare creştere de la începutul crizei încoace (de la 463 la 490 de euro). Tendinţa n-a fost specifică doar României, ci şi altor ţări din Est care au depăşit grosul efortului de ajustare fiscală din primii ani de criză; ea a fost încurajată de guverne ca soluţie de rezervă pentru cazul unei recăderi în recesiune a zonei euro, principala destinaţie de export a esticilor, şi pornind de la exemplul Poloniei, unde menţinerea cererii interne la un nivel rezonabil a ferit ţara de recesiune. Pe de altă parte, e vorba de rezultatul de până acum al restructurării în sistemul bancar şi al eforturilor de remediere a dezechilibrelor atât între credite şi depozite, cât şi între creditele în lei şi cele în valută, cu dobânzile aferente, influenţate în grade variabile de politica BNR de relaxare treptată a politicii monetare. În iulie, împrumuturile imobiliare în lei au ajuns mai ieftine chiar decât cele în euro, cu o dobândă efectivă medie de 5,2% pe an, la jumătate faţă de nivelul din urmă cu trei ani.

    Conform viceguvernatorului BNR Florin Georgescu, rata creditelor neperformante a scăzut în iulie la 17,7%, de la un maxim de 22,3% în primăvara acestui an, iar indicatorul de solvabilitate în sistemul bancar (limita minimă cerută de BNR: 8%) a crescut de anul trecut până acum de la sub 15% la 17%. Dezintermedierea bancară, un proces inevitabil şi temut de toată lumea după 2008, a fost însoţită şi de aspecte pozitive: dacă băncile străine au retras în cinci ani şi jumătate 9 mld. euro din liniile de finanţare acordate subsidiarelor locale, care au ajuns la un nivel de 13 mld. euro la sfârşitul lunii iunie, în schimb a crescut tendinţa de economisire (depozitele atrase de bănci de la populaţie şi companii au crescut în acelaşi interval cu aproape 11 mld. euro, la 49 mld. euro), iar dezechilibrul dintre creditele în valută şi cele în lei s-a redus. Potrivit analiştilor Raiffeisen, ponderea creditului neguvernamental în valută, considerată pe parcursul ultimilor zece ani, a coborât de la un maxim de 63,4% atins în 2011 până la 61,2% anul trecut, deşi valoarea este departe încă de minimul de 47,3% atins în 2006. Restrângerea creditării în valută explică şi faptul că, dacă ponderea maximă în PIB atinsă după 2004 de creditul neguvernamental a fost de 40% (2010 şi 2011), ulterior aceasta s-a micşorat progresiv până la 34,8% anul trecut. Comparaţia istorică din datele Raiffeisen relevă însă şi un lucru alarmant.

  • Jocul de jumătate de miliard de dolari va produce de trei ori mai mulţi bani decât investiţia

    „Destiny este jocul pe care ne-am dorit întotdeauna să îl facem“, a declarat Harold Ryan, preşedintele Bungie. „Am visat la acest univers ani de zile, aşa că suntem entuziasmaţi să deschidem porţile şi să lăsăm jucătorii să intre în contact cu ceea ce am creat.“

    Destiny este un joc de tip First Person Shooter realizat de compania Bungie şi distribuit de Activision, în baza unui contract ce a inclus de asemenea şi publicarea jocului de mare succes Halo. În joc, evenimentele se petrec în timp real, astfel că nu există un scenariu ce se respectă de fiecare dată când un jucător parcurge o misiune. Sistemul nu este unul nou, fiind folosit şi de compania Electronic Arts în Need for Speed World.  Franciza Halo, primul proiect de succes al celor de la Bungie, a adus încasări de peste 3,4 miliarde de dolari, iar jocurile s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare.

    „Suntem foarte mândri de ceea ce am realizat cu Halo, atrăgând milioane de jucători, dar prin Destiny ne dorim crearea unui univers din care jucătorul să simtă că face parte“, a spus Pete Parsons, COO al Bungie. „Ca să reuşim asta, am adăugat cel mai important element: conectivitatea. Jucătorii se pot întâlni în cadrul jocului, pot parcurge misiuni împreună.“

    Destiny nu este doar cel mai scump joc produs vreodată; el a costat mai mult chiar decât cel mai costisitor film din istorie. Bugetul de 500 de milioane nu înseamnă, însă, doar salariile programatorilor şi echipamentul de lucru; o mare parte a banilor a mers către marketing. Costul uriaş reprezintă primul pas în lansarea unei francize, nu doar a unui joc. Judecând după succesul seriei Halo, suma de 500 de milioane de dolari va fi recuperată destul de repede. În prima zi după lansare, vânzările au atins 500 de milioane de dolari. Cei de la Bungie se aşteaptă ca veniturile să ajungă la peste 1,5 miliarde de dolari în primul an şi se pare că vor atinge această ţintă.

    Primele detalii referitoare la Destiny au apărut în 2009, însă primele informaţii oficiale au fost făcute publice de către cei de la Bungie la sfârşitul anului 2012. Programatorul-şef al companiei spunea la acea vreme că intenţia este de a crea un univers „care să aibă o viaţă proprie“.  Povestea este plasată într-un viitor apocaliptic, ce vine după o perioadă de expansiune şi pace, o „epocă de aur“. Într-o perioadă în care oamenii au colonizat majoritatea planetelor din sistemul solar, un eveniment numit „Colapsul“ a dus omenirea în pragul dispariţiei. Singurii supravieţuitori locuiesc pe Pământ, transportaţi aici pe o navă spaţială. Unii dintre cei rămaşi au devenit Gardienii, cei care apără ultimul oraş de pe Pământ. Jocul se concentrează pe Gardieni şi lupta lor împotriva celor care vor să extermine oamenii.

    Destiny a fost lansat în versiuni pentru PC şi pentru consolele PlayStation 4 şi Xbox One. Cei de la Bungie au anunţat însă că vor lansa în curând o versiune grafică compatibilă cu PlayStation 3 şi Xbox 360. Primul addon va fi lansat, cel mai probabil, în luna decembrie, şi va conţine mai multe misiuni şi hărţi. Jocul poate fi achiziţionat la un preţ de bază de 60 de dolari, însă Activision a lansat şi versiuni speciale cu un preţ mai ridicat.

    Pentru a putea rula Destiny este nevoie de un sistem performant, însă, la fel ca în cazul consolelor, compania va lansa şi o versiune pentru calculatoarele de generaţie mai veche.

  • A trimis o scrisoare unei companii în care îi critica produsele. Răspunsul primit i-a schimbat complet viaţa

    Lee a devenit repede “dependentă” de colaje, însă se simţea frustrată de numărul limitat de opţiuni disponibile. Astfel, tânăra a decis să trimită o scrisoare celor trei fondatori ai site-ului în care să îşi exprime toate nemulţumirile, relatează Business Insider. Gestul ei i-a schimbat complet cariera.

    Răspunsul fondatorilor companiei a lăsat-o pe Lee fără cuvinte: “De ce nu vii chiar tu să rezolvi aceste probleme? De ce nu vii să lucrezi la noi?”, i-au scris cei la Polyvore.

    Tânăra a acceptat, iar astăzi, şapte ani mai târziu, ea a devenit directorul general al companiei Polyvore. Începând cu 2011, site-ul a raportat profit, având peste 20 de milioane de vizitatori unici lunar şi generând venituri mai mari decât Pinteres şi Twitter la un loc.

    “Este un sentiment incredibil să pot lucra într-un loc unde cunosc atât de mulţi artişti, oameni pasionaţi de ceea ce fac”, a declarat Jess Lee.