Intr-un oras istoric se pot dezvolta cu usurinta afaceri
prospere – de la banalele suveniruri, pana la hoteluri cu specific,
care atrag pasionatii de istorie.
Sursa: aoltravel.com
“Buna mama, la ce vrei sa te uiti?” Cel care vorbeste nu este un
copil, ci televizorul pe care Toshiba l-a lansat saptamana trecuta
in cadrul unui eveniment organizat la studiorile de film Cinecitta
de la Roma. “De ce ne-am gandit sa lansam asa ceva? Pentru ca avem
concurenti foarte puternici care scot mereu inovatii, iar
consumatorii vor mereu noi caracteristici, dar si calitate”, a spus
Sascha lange, directorul de marketing al Toshiba Europe.

Scos la lumina in locul unde au luat nastere filme celebre
precum Cleopatra, Robin Hood sau Patimile lui Hristos, televizorul
are inglobate ultimele tehnologii aparute pe piata. “Pana acum
vorbeam doar de Smart-TV, 3D TV si calitatea imaginii, care este
cel mai important criteriu de la inventia televizoarelor pana acum
pentru consumatori. 55ZL1 le contine pe acestea si multe altele”,
completeaza Iange. Dispozitivul are o diagonala de 55 de inci (140
cm), un HDD inclus de 500 de GB, o solutie software care
converteste cu usurinta continutul 2D in 3D si functie de
telecomanda pentru iPhone si iPad. “Am avut de ales in a aduce ceva
nou si a integra serviciul de telefonie prin internet Skype in
televizor. Noi am ales inovatia”, precizeaza acesta.
In concurenta cu orele pe care oamenii le petrec la birou, in
masina si dormind, statul in fata televizorului nu este deloc de
neglijat. Spre exemplu, un european se uita in medie in jur de trei
ore zilnic la TV, potrivit unui studiu realizat de Toshiba. “Cred
ca a ajuns sa fie o rusine ca tu sa iti cunosti televizorul, iar el
sa nu te stie pe tine. Acum insa poti sa-l personalizezi”, adauga
Iange. Prin intermediul functiei Personal TV, oamenii pot
interactiona cu aparatul. Tot cu ajutorul ei, pot sa stocheze poze
personale si pot inregistra canalele preferate.
“Asadar, o familie din patru persoane, care este si maximul de
utilizatori pe care ii poate recunoaste 55ZL1, isi poate face o
lista cu posturile preferate. Fiecare isi poate pune o parola
astfel incat ceilalti sa nu-i acceseze grila de programe”, a
explicat directorul de marketing al Toshiba. In plus, televizorul
isi poate aminti volumul pe care l-a avut inainte de a fi inchis
pentru fiecare dintre utilizatori, iar prin intermediul unei camere
HD dispozitivul are optiunea de recunoastere faciala a celor care
stau in fata lui. Daca nimeni nu se uita la vreo emisiune sau la un
film, in cateva minute aparatul intra in modul stand-by, ceea ce,
potrivit celor care l-au creat, este un pas important in a
economisi energie.
Pe langa televizorul care recunoaste fete, oficialii Toshiba au
anuntat mai multe serii de televizoare, fiecare cu dichisul sau,
dar si doua noi game de laptopuri. “Multi analisti de pe piata au
spus ca ne mai trebuie inca cinci sau zece ani ca sa avem
televizoare 3D fara ochelari”, a spus Toshihiro Ikeda, senior
vice-president in cadrul Toshiba Europa, precizand ca ei lucreaza
la crearea acestei tehnologii de mai multi ani. “L-am lansat in
Japonia la inceputul anului si il vom lansa si in India pana la
finalul acestui an. Apoi si in restul lumii”, adauga Ikeda,
precizand ca, desi au fost afectati de criza nucleara, continua
livrarile. “Suntem siguri ca Japonia isi va reveni, insa intr-o
perioada mai indelungata de timp.”
Spre deosebire de spusele lui Ikeda, Eva Hellen, manager media
& analyst relations al grupului, a afirmat la ince-putul
evenimentului ca producatorul de electronice trece prin clipe grele
si ca incearca sa ii ajute pe japonezi cu bani, baterii,
echipamente medicale si televizoare: “Am vrut sa amanam
evenimentul, insa cei din Tokio ne-au indrumat sa nu o facem. Au
spus ca viata merge inainte”.
Copil sarac, Prasart Vongsakul, acum in varsta de 67 de ani, a
ajuns un prosper om de afaceri in domeniul imobiliar, ceea ce i-a
permis sa-si implineasca visul de a crea complexul care-i poarta
numele, Muzeul Prasart, ridicat pe terenul cumparat de el.
Situat in Bangkok, muzeul este ferit de aglomeratia de turisti de
la celelalte obiective din oras si poate fi vizitat doar cu
programare. Pe parcursul a doua decenii de la infiintare, Prasart
Vongsakul si echipa lui au reusit sa adune diverse exponate
valoroase, cum ar fi un templu khmer recuperat din jungla
cambodgiana, diverse statui ale lui Buddha ori un pavilion
sukhothai din lemn de tek cocotat pe piloni in mijlocul unui iaz cu
nuferi, pentru a fi ferit de incendii si daunatori. Printre comori
se numara si diverse portelanuri thailandeze sau chinezesti
rare.
Muzeul este organizat ca o gradina, la intretinerea careia lucreaza
o echipa de treizeci de persoane, in frunte cu investitorul, iar
vizitatorii se pot plimba pe multele sale alei fara teama ca vor fi
deranjati de insecte suparatoare, dat fiind ca aleile sunt
strajuite de vase mari cu apa populate cu pesti asezati acolo anume
ca sa se ocupe cu exterminarea insectelor.
In colectia muzeului se numara si exponate occidentale, cum ar fi
farfurii, vaze si bibelouri de portelan franceze si germane, precum
si opere de arta europeana, care toate au facut parte din
patrimoniul familiei regale. Toate sunt adapostite intr-o cladire
construita in stilul neocolonial popular in Thailanda secolului al
nouasprezecelea.
Avem de-a face cu o carte de istorie scrisa cu uneltele omului
de litere, in care perspectivele, unghiurile de fuga si arhitectura
orasului sunt vazute cu ochiul pictorului. Emanuel Badescu, autorul
ei, este documentarist la Biblioteca Academiei, iar comorile din
arhive, fie ca este vorba despre texte vechi sau despre fotografii
si stampe, i-au devenit, de cateva decenii, sursa de inspiratie si
refrene tematice. Panorama publicata acum reconstituie din cioburi
de manuscrise si imagini rare o istorie sui generis a Bucurestilor,
incepand in larma de timbale si zanganit de spade, cu zavera din
1821 si moartea Domnului Tudor, si sfarsind cu 1989, cand, sub
cupola Ateneului, George Enescu s-a intalnit cu Maruca Cantacuzino,
“la princesee aimée”.
Fiecare din celelalte 17 povestiri care alcatuiesc volumul
fixeaza cate un moment memorabil si reinvie personaje puternice, de
la meseriasi la artisti si de la boieri la domnitori, care au
jalonat viata orasului si i-au conferit blazoanele de noblete. Ca
sa intelegeti tonul cartii si sa gustati fiorul plimbarii in
trecut, iata cum s-a latit parjolul, marele incendiu care a
devastat Bucurestii in ziua de 23 martie 1847. In coasta hanului
Constantin, pe ulita Islicarilor, tocmai se naste pruncul Zincai
Filipescu, clucereasa. Dupa 11 ani, odrasla, Costache Filipescu, “a
ales sa joace, luand o cheie si umpland-o cu praf de pusca”. Numai
ca, de data asta, a iesit afara si a pocnit-o de un butoi de
pacura. “Sprijinit de suflarea furtunoasa a austrului”, focul
rezultat a cuprins proprietatea Druganestilor si curtea bisericii
Sf. Dumitru, dupa care a inceput sa inghita nemilos mai mult de un
sfert din oras.
Mergand pe urma marturiilor de epoca, Badescu reconstituie
minutios, filmic, tragedia, si ne aduce in fata unui bilant
inspaimantator: “De-a lungul a trei kilometri au ars in intregime
sau partial 1.850 de cladiri, 1.142 de pravalii, 10 hanuri si
dousprezece biserici. Au fost inregistrati 1559 de sinistrati,
care, fireste, au fost despagubiti.” Desi nu aveau asigurare. Ce
vremuri!
Emanuel Badescu, “Marele Foc si alte povesti din Bucuresti”,
Editura Cadmos, Bucuresti, 2011
Lucrarile expuse au fost realizate de saptezeci de fotografi si
prezinta evolutia strazilor orasului, de la primele instantanee
alb-negru de dupa 1860 pana la cele color din 2010. Expozitia de la
Museum of London este deschisa pana la 4
septembrie.
Una dintre zonele vizate este Bund, centrul comercial al
vechiului oras colonial, unde s-a redeschis proaspat renovatul
Peace Hotel, inaugurat In 1929 sub numele de Cathay Hotel – cel mai
luxos din toata Asia la vremea sa – de catre un magnat imobiliar
iubitor de distractie, Victor Sassoon. Vechiului hotel i-au trecut
pragul nume mari, cum ar fi Charlie Chaplin, o fotografie realizata
de acesta fiind folosita in procesul de renovare.
Din cladirea initiala nu s-au putut recupera decat o mica parte
din elementele art deco, din cauza transformarii sale in spatii de
birouri si magazine dupa instaurarea comunismului, dar ceva din
atmosfera de altadata s-a pastrat, mai ales ca au fost restaurate
si vechea sala de bal, si restaurantul Dragon Phoenix sau celebrul
Jazz Bar.
Shanghai Club revine si el in atentia publicului ca Waldorf
Astoria Hotel, care se lauda cu pastrarea a optzeci la suta din
elementele originale, printre care marmura siciliana din holul de
la intrare, cu tot cu crapaturi si zone decolorate, vechiul lift
sau cunoscutul The Long Bar, candva cel mai lung din Asia, unde
veneau sa bea si gangsterii vremii.
In fosta Concesiune Franceza s-a deschis Hotel Massenet, un
complex de vile construite In anii ’20 pentru colonialistii bogati
ai timpului. Vilele sunt Inchiriate astazi de oameni de afaceri si
beneficiaza fiecare de gradina proprie si valet.
Rufus, personajul prin ochii caruia este filtrata aceasta lume
haotica, rascolita de pasiuni sangeroase si de porniri
discretionare, este sclav. Gratie lui, Douglas Jackson ne ajuta sa
patrundem in bolgiile curtii imperiale, sa deslusim intrigile din
culise, sa intelegem resorturile intime care il fac pe Caligula sa
se comporte ca un zeu caruia nu ii stau in cale nici morala, nici
legea, nici sentimentele traditionale.
Temandu-se de moarte si de faptul ca isi poate in fiecare clipa
pierde puterea, ratacit intr-o lume marcata violent de abuzuri,
scandaluri sexuale si conspiratii, imparatul desavarseste absurdul
prin propriile actiuni megalomane si proiecte asasine.
Douglas Johnson, “Caligula”, Editura Allfa, Bucuresti,
2010
Nu ne place sa vorbim despre moarte, iar eseul lui Michel
Schneider tocmai de aici porneste, de la raportul intre cuvinte si
disparitia (sau iminenta disparitiei) fizice. Despre ce au spus
niste mari personalitati in momentul trecerii in eternitate. Este,
daca vreti, un compediu sui generis de istorie a literaturii si
care functioneaza ca un excelent revelator al vietii.
Nu degeaba ne recomanda autorul ca, dupa parcurgerea cartii lui,
“sa citim toate cartile pe care acesti scriitori le-au scris: acolo
este povestita moartea lor. Un scriitor e cineva care moare de-a
lungul intregii sale vieti, fraza cu fraza, in cuvinte mici”.
Michel Schneider, “Morti imaginare”, Editura Art, Bucuresti,
2010