BusinessMagazin

Tag: casa

  • Un dreptunghi din chiştoace

    Cel mai urât lucru legat de atentatele din Franţa şi de şirul de evenimente care a urmat a fost modul în care politicienii au încercat să speculeze emoţiile declanşate în mulţime. Sarkozy înghesuindu-se în primul rând la marea manifestaţie, Hollande cu capul de umărului cancelarului Merkel, toţi cei care au defilat deşi, moral, n-ar fi trebuit nici măcar să se apropie de Paris în acel moment, urmaţi de cohortele de îngrijoraţi din serviciile secrete, gata să se sacrifice în lupta antiteroristă; şi, în context, reluarea pe plan local a disputelor legate de legile de tip Big Brother.

    Mă întorc acum în capitala de judeţ în care m-a găsit revoluţia din decembrie; era şi locul în care fusese „exilat“ un disident de origine comunistă, care se bucura, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, de domiciliu forţat şi supraveghere specială. Cum eram relativ vecini, treceam zilnic pe lângă o Dacie albă, veche, care nici măcar număr din trei cifre nu avea (cunoscătorii vor fi ştiind ce spun) şi în care fie tremurau, fie năduşeau, în funcţie de anotimp, patru inşi. Şi fumau, aşa că în urma maşinii rămânea, seara, un dreptunghi gol perfect conturat de sutele de chiştoace azvârlite în orele de pândă. Nu aveam, la acea vreme, prea mari simpatii legate de regim, dar nici vreun răzvrătit nu eram.

    Treceam pe lângă maşină şi, într-un fel, îi compătimeam, pentru că fumau atât de mult şi pentru că erau obligaţi să zacă în fiecare zi în maşină, dar mă şi enervau cumplit, pur şi simplu pentru că erau acolo, zilnic, nefăcând nimic din ceea ce mi s-ar fi părut util la acea vreme şi pentru că îmi aduceau aminte cine eram şi în ce fel de ţară trăiam. În plus îmi induceau un sentiment de nelinişte lipicioasă, mă mâncau plămânii pe dinăuntru pentru că, trecând pe lângă maşină, respiram acelaşi aer care fusese şi în plămânii lor. Erau reprezentanţii unei instituţii care se ocupa cu securitatea naţiei, aşa cum o înţelegeau ei la vremea aceea. Şi, repet, deşi n-ar fi trebuit să simt vreo ameninţare, oamenii aceia şi dreptunghiul de chiştoace care rămânea în urma loc îmi aduceau mereu aminte că mă născusem, din păcate, pe partea greşită a lumii.

    Am regăsit o idee din gândurile vechi de decenii la emisiunea televizată de care am pomenit mai sus: o doamnă atotştiutoare zicea că de ce să se teamă ea de legile Big Brother, pentru că nu complotează, nici ea şi nici partenerul de emisiune (unul mai nevinovat, nici nu avea figură de complotist), şi nici nu folosesc cartele preplătite care în general sunt folosite de săraci care n-au ce pierde şi nici n-au de ce a se revolta în cauzul în care Big Brother o să îi ia la ochi. Şi iar au început să mă mănânce plămânii.

    Cartelele acelea preplătite au tocmai forma unui dreptunghi din chiştoace. Iar simpla existenţă a unor legi din ce în ce mai sugrumătoare – cartelele, convorbirile, datele, mailurile, operatorii, totul în numele unei securităţi iluzorii, că ai a te teme sau că nu ai a te teme – poate fi începutul a ceva ce am renegat în decembrie 1989. În numele siguranţei cetăţeanului se pot comite orice fapte şi poate exista justificare pentru orice măsură, iar dacă acestea îşi mai găsesc şi apărători, care nu complotează şi nu au de ce să se teamă, cu atât mai bine şi mai uşor. Iar masă de manevră există, slavă Domnului, pentru că, sincer să fiu, mi se pare că există din ce în ce mai puţini oameni dispuşi să gândească cu capul lor şi care preferă să li se spună ce şi cum trebuie să simtă.

    Ilustrez cu „Crocifissione di San Pietro“ al lui Caravaggio, pe care l-am găsit, recent, într-o biserică din Piazza del Popolo a Romei. Tot acolo am găsit o mostră de ingeniozitate italiană – iluminatul cu bănuţ: băgai bănuţul într-o cutie, se aprindea lumina şi te bucurai, scurt timp, de tablou; nu băgai bănuţ, stăteai pe întuneric. Chestia era că turiştii, şmecheri, tot aşteptau ca un alt fraier, şi nu ei, să bage bănuţul, un studiu bun pentru actuala psihologie, din ce în ce mai complicată, a mulţimilor.

  • Versiunea timpurie a “Mona Lisei”, descoperită în 1911, a aparţinut unui nobil englez

    Informaţiile au fost făcute publice în contextul în care lucrarea a fost expusă pentru prima dată în cadrul unei expoziţii din Singapore dedicată lucrării şi autorului său, Leonardo da Vinci. Expoziţia este organizată de o fundaţie elveţiană care susţine că “Mona Lisa timpurie” a fost pictată înainte de versiunea celebră a acestui portret feminin, care se află la muzeul Luvru din Paris, scrie Mediafax.

    “Credem că aceste noi descoperiri şi noile analize ştiinţifice care tocmai au fost efectuate lasă spaţiu pentru foarte puţină îndoială asupra faptului că tabloul este opera lui Leonardo”, a declarat David Feldman, vicepreşedinte al Mona Lisa Foundation din Zurich.

    “Vasta majoritate a experţilor fie sunt de acord cu noi, fie acceptă că teoria noastră are şanse foarte mari să fie adevărată”, a spus Feldman.

    Pictura prezintă o Lisa del Giacondo mai tânără, soţia unui negustor din Florenţa care este subiectul capodoperei expuse la Luvru şi care a ajuns în colecţia de artă a familie regale franceze în 1519, când Leonardo da Vinci a murit, în Franţa, conform Mediafax.

    Versiunea “timpurie” a picturii, despre a cărei existenţă apar menţiuni în mai multe relatări din secolul al XVI-lea, a ieşit la lumină la începutul secolului al XX-lea, când negustorul şi colecţionarul de artă britanic Hugh Blaker a descoperit-o în 1911 într-o casă din regiunea rurală a Angliei de sud-vest.

    Blaker, care a deţinut tabloul pentru mai mulţi ani şi a efectuat mai multe încercări nereuşite de a-l autentifica, nu a identificat niciodată casa sau proprietarii din 1911 ai operei.

    Într-un comunicat remis Reuters, o echipă de cercetători spune că au dat de urma unei lucrări intitulate “La Joconde”, împrumutată unei expoziţii de artă din oraşul Yeovil, din Anglia, în 1856, şi vândute unui negustor de argint doi ani mai târziu.

    Mergând înapoi în timp, cercetătorii spun că au găsit un document potrivit căruia un tânăr nobil din Somerset, James Marwood, a fost proprietarul unui tablou realizat de Leonardo intitulat “La Joconde” care a fost cumpărat probabil în timpul unei călătorii în Italia în jurul anilor 1780.

    Echipa a stabilit şi existenţa unei legături implicite cu o altă familie nobilă din Somerset care avea un interes profund în ce priveşte arta renascentistă şi care a locuit în casa Montacute, clădire care în prezent este o atracţie turistică majoră.

  • Cum se poate încălzi iarna o casă de 150 mp doar cu un calorifer

    Producătorul de izolaţie din vată minerală URSA România îşi propune ca anul următor să continue comunicarea în privinţa folosirii unor produse adecvate pentru izolarea caselor. Practic, se doreşte o creştere a vânzărilor venită din modificarea obiceiurilor de cumpărare a beneficiarilor finali. Orientarea lor către produse adecvate, mai bune calitativ, ar asigura o izolare optimă a locuinţei şi economii reale în bugetul familiei.

    ”De multă vreme se discută pe piaţa construcţiilor despre conceptul de casă pasivă. Casa pasivă este o casă bine izolată cu produse adecvate, în care s-a montat si un sistem eficient de recuperare a căldurii. Calităţile şi beneficiile acestui tip de casă sunt supraestimate în condiţiile de dezvoltare şi de construcţie din România. În străinătate este altceva, deoarece costurile pentru sistemele de recuperare a energiei sunt acceptabile şi sustenabile în cazul unei familii cu venituri medii. În România costurile aferente acestor sisteme sunt foarte mari şi nu există în acest moment un program national de susţinere a costurilor şi din partea statului”, arată reprezentantul companiei.

    “În schimb, aceste costuri pot fi ocolite dacă beneficiarul îşi izolează pur şi simplu casa bine, folosind izolaţie adecvată. Pentru acoperiş stratul de material izolant trebuie să măsoare 30 de cm, iar pentru pereţi  40 de cm de material izolant cu conductivitate optimă,” declară Sorin Pană.

    Există case în România, izolate cu produsele URSA care ating conceptul specialiştilor referitor la case bine izolate. “Practic, dacă se doreşte şi un sistem de recuperare a căldurii costurile lui se ridică la peste 10-12.000 euro, o sumă foarte mare dacă ne gândim că toată valoarea casei ar fi de aproximativ 60.000 euro. Iar recuperarea acestor bani se va face intr-o perioada extrem de lungă. În schimb, există varianta de izolare a casei cu produse premium, fără sisteme suplimentare de recuperare a căldurii. Există o astfel de locuinţă în Bucureşti care nu are sistem de încălzire. Pe timpul iernii se foloseşte doar un calorifer cu ulei care încălzeşte toată casa. Costurile lunare de intretinere se ridică la maxim 250 lei, incluzând energia pentru încălzire, apa caldă menajeră şi cea folosită la gătit. Costurile pentru izolarea a 150 mp de acoperiş cu vată de sticlă de calitate premium cu grosimea de 30 cm sunt de aproximativ 4000 lei”, spune Sorin Pană.

    Tot el spune că la izolarea pereţilor exteriori s-a folosit aceeaşi vată minerală ca la acoperiş, doar că grosimea a fost de 40 cm. Costul de izolare pentru pereţii exteriori cu izolaţie premium a fost de aproximativ 5500 lei. La aceste costuri se adaugă izolarea pardoselii. În total costurile pentru izolare sunt de 12.000 lei, dar economiile la energie sunt considerabile, iar casa nu are sisteme de recuperare de căldură”,  explică Sorin Pană.

    În opinia lui, “2014 a fost un an imposibil din punctul de vedere al business-ului în domeniul construcţiilor în România. Au fost mişcările din piaţa de bricolaj, au fost insolvenţe care au afectat pe unii din cei mai mari sau vechi constructori şi pe unii vânzători de materiale de construcţii. Şi mai rău este că în piaţă sunt promovate produsele ieftine, de volum, de multe ori neadecvate scopului lucrării. Toată această practică este în detrimentul cumpărătorului şi favorizează creşterea consumurilor de energie, în sensul în care acesta foloseşte la izolarea casei produse ieftine care nu reuşesc să scadă costurile de încălzire sau răcire” spune Sorin Pană.

    Pentru sfârşitul acestui an şi începutul lui 2015 URSA România aşteaptă o evoluţie constantă a vânzărilor. “Avantajul produselor de tipul celor comercializate de URSA România este că, montându-se la interior, se poate lucra cu ele şi în luna decembrie, ianuarie sau februarie. În felul acesta stocurile de produse se vând şi pot fi refăcute în luna ianuarie, ceea ce pentru noi înseamnă vânzări semnificative şi în ianuarie”, mai adaugă Sorin Pană.

    URSA România este subsidiara companiei internaţionale cu acelaşi nume, unul dintre cei mai mari producători de materiale izolatoare din Europa, parte a grupului internaţional URALITA. În România URSA este prezentă cu produsele sale de 20 de ani, comercializând două branduri de vată minerală URSA Glasswool şi URSA Terra, fabricate în Slovenia.

     

  • REPORTAJ: Tânăra din Buzău care a returnat un portofel cu 1.000 lei va avea o casă nouă până la Crăciun. Membrii trupei Voltaj ajută la construirea locuinţei – FOTO

    Tânăra de etnie romă, din localitatea buzoiană Berca, mamă a doi copii – o fetiţă în vârstă de un an şi un băiat de patru ani – a găsit pe stradă, în luna aprilie, un portofel cu aproape 1.000 de lei şi cu acte, pe care l-a predat Poliţiei. Ea spunea atunci că niciodată în viaţa ei nu a văzut atât de mulţi bani şi că niciun moment nu s-a gândit că şi i-ar putea însuşi.

    În urma gestului său, sute de persoane sau organizaţii i-au sărit în ajutor, oferindu-i bani, materiale de construcţii pentru a-şi ridica o casă sau haine pentru cei doi copii.

    În luna noiembrie, Asociaţia ”Habitat for Humanity” România a început lucrările pentru construcţia unei case pentru Loredana.

    Zeci de voluntari din întreaga ţară, dar şi din străinătate au pus umărul la ridicarea locuinţei, printre aceştia aflându-se şi membrii trupei Voltaj, care au mers marţi la Berca.

    ”Ne-am hotărât să punem umărul pentru că ştim gestul pe care l-a făcut Loredana. Ne gândim că lumea ar trebui să ştie că ajutorul poate fi oferit în foarte multe feluri. Nu poţi ajuta cu bani sau obiecte, există şi acest fel de ajutor şi oricine îl poate da. Este pentru prima dată când participă toată formaţia la o astfel de acţiune, până acum a mai participat doar Călin. Decizia de a ne implica a venit şi în ton cu noul nostru single «De la capăt» iar astăzi Voltaj a luat-o de la capăt cu această activitate”, a spus Gabriel Constantin, unul dintre membrii trupei Voltaj, care marţi a zugrăvit pereţii unui dormitoar al casei în care va locui Loredana.

    Valeriu Ionescu, un alt membru al trupei Voltaj, a explicat că se ocupă de finisaje, după ce colegii săi au zugrăvit.

    ”Eu sunt la finisaje, dau cu o pensulică pe unde n-au dat ei bine cu trafaletul. Nu e greu. Pentru colegii mei care pun parchetul este mai greu. Tatăl meu e constructor, şef de santier, îi calc pe urme se pare, eu sunt acum diriginte de şantier, mai mult cu indicaţiile”, a spus Valeriu Ionescu.

    Solistul trupei Voltaj, Călin Goia, a pus parchetul în casa Loredanei.

    ”De mai bine de cinci ani lucrez cu această asociaţie, îi sprijin cum pot, cu mediatizarea, cu ce putem, ducem vestea pentru ca lumea să afle că se poate face ceva. E o luare de poziţie, un exemplu. Am văruit, am dat cu glet, pun parchetul, nu e aşa greu. La final vom avea satisfacţia că dormitorul este pus de noi”, a afirmat Călin Goia.

    Toate lucrările făcute marţi au avut loc în prezenţa Loredanei.

    Tânăra locuieşte în continuare în casa ei dărăpănată, cu două camere, la marginea localităţii Berca, alături de cei doi copii ai săi, de părinţi, de cei cinci fraţi şi de nepoţi, în total 14 oameni. Într-o cameră sunt trei paturi, în timp ce mama Loredanei îşi aşterne o plapumă pe jos pentru a se putea odihni noaptea.

    Loredana spune însă că viaţa i s-a schimbat radical după ce oameni din întreaga ţară au reacţionat la povestea ei şi speră că de Crăciun se va putea muta în noua casă şi le va putea împodobi copiilor un brăduţ, de care până acum nu s-au putut bucura.

    ”Le mulţumesc tuturor, nu mă aşteptam ca gestul meu din primăvară să aibă aşa urmări. Eu spun că trebuie să faci un bine din suflet, nu să aştepţi o recompensă. Fiecare ajutor pentru mine a contat, indiferent cât si cum a fost Sper să fie gata căsuţa mea pana la Crăciun. E greu acolo unde trăim, într-o cameră mi-a plouat acum. Copiii abia aşteaptă să se mute în casa lor nouă. Pe băiat l-am adus aici şi i-am spus că va avea dormitorul lui. Era în al nouălea cer, s-a bucurat enorm”, a afirmat Loredana Neagu.

    Casa în care va locui tânăra costă 20.000 de euro, are 60 de metri pătraţi şi este compusă din două camere, un living, baie şi bucătărie, fiind construită pe o structură de lemn şi un teren oferit cu titlu de cesiune pe durata de viaţă a clădirii de către Primăria Berca.

    ”Ne-am apucat de casă la sfârşitul lunii noiembrie, acum suntem la finisaje, sperăm ca până la Crăciun să fie gata, iar Loredana să se poată bucura de tot confortul acestei locuinţe. Loredana a fost zi de zi pe şantier şi a muncit cu voluntarii. E un suflet minunat, are o educaţie aparte şi valorile ei sunt cele care ne-au făcut pe noi să facem acest pas, să o ajutăm să aibă o casă nouă. Ea ne-a arătat demnitate, cinste şi dorinţa de a munci, valori pe care şi noi le promvăm!”, a spus, la rândul său, Loredana Modoran, reprezentant al Asociaţiei ”Habitat for Humanity” România.

    Aceasta a explicat că materialele de construcţie şi toţi banii folosiţi pentru construirea casei au venii din donaţii – au fost companii care au donat materiale, iar mâna de lucru a fost asigurată de voluntari din companii.

    După ce va fi terminată, casa va trebui mobilată şi există promisiuni de la oameni care ştiu povestea Loredanei şi care o vor ajuta cu mobilă.

    (Serviciul FOTO al MEDIAFAX vă pune la dispoziţie imagini)

  • Adrian Ghenie, pe primul loc într-un top al celor mai tranzacţionaţi artişti din lume în 2014

    Astfel, potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX, pentru prima dată un artist român se clasează pe primul loc într-un astfel de top. Adrian Ghenie a reuşit să atingă această performanţă prin punerea în vânzare de către colecţionari şi galerii a 10 lucrări ce poartă semnătura sa.

    Citiţi editorialul semnat de redactorul-şef Dorin Oancea, ilustrat cu o lucrare a lui Adrian Ghenie

    În luna iunie, casa de licitaţii Sotheby’s a vândut lucrarea lui Ghenie “The Fake Rotko” cu suma de 1,778 milioane de euro. Lucrarea a fost pusă în vânzare de un colecţionar american şi adjudecată de un investitor asiatic. În luna octombrie, Christie’s şi Sotheby’s au pus în vânzare şase lucrări, acoperind astfel toată perioada de creaţie a artistului român.

    De data aceasta vedetele celor două seri au fost “Blue Rain”, la licitaţia de la Christie’s, adjudecată pentru suma de 650.000 de euro, iar la Sotheby’s “Duchamp’s Funeral” a reconfirmat valoarea artistului român, adjudecându-se pentru suma de 1.285.300 de euro.

    De asemenea, potrivit sursei citate, instalaţia denumită “Communism Never Happened”, de Şerban Savu şi Ciprian Mureşan, colegi de şcoală şi de generaţie cu Adrian Ghenie, va fi prezentată la târgul de artă contemporană Art Basel Miami, de una dintre cele mai mari galerii din lume, David Nollan Gallery.

    “În ultimii ani, marile galerii internaţionale au un ochi aţintit asupra artiştilor români. Faptul că Mureşan, Savu şi Ghenie se află în top 10 al unor clasamente atât de importante nu este o întâmplare. MoMA – NY, MoCA – LA, Pompidou – Paris, Tate – Londra sunt doar câteva din muzeele ce îi expun de ani buni. Din Asia şi până în America, marii colecţionari deţin lucrări ale celor trei artişti şi nu numai. Alte nume aflate în colecţiile lor sunt: Geta Brătescu, Ion Grigorescu, Răzvan Boar, Teodora Axente, Victor Man, Mircea Suciu etc. Succesul artiştilor români tranzacţionaţi internaţional va schimba dinamica pieţei interne a artei contemporane”, a declarat Roxana Vâlcu, Owner Art Advisers, firmă de consultanţă în artă.

    Cei trei artişti sunt reprezentaţi de Galeriile Plan B (Cluj şi Berlin) şi Nicodim Gallery (Los Angeles şi Bucureşti).

    Născut în 1977, în Baia Mare, Adrian Ghenie a absolvit Universitatea de Arte şi Design din Cluj şi s-a tot împărţit între acest oraş şi Berlin până în 2013, când a ales în cele din urmă capitala germană.

    Artistul român Adrian Ghenie a avut un parcurs ascendent constant pe piaţa internaţională de artă în ultimii ani, fiind reprezentant al noului val al artei vizuale româneşti. Tabloul său “Regele” a fost vândut la o licitaţie din iunie 2013, de la Londra, cu 212.238 de euro. Totodată tabloul “Dr. Mengele 2” a fost vândut pentru 140.747 de euro la Licitaţia de artă contemporană organizată în februarie, la Londra, de Sotheby’s, după cum informa la momentul respectiv casa de licitaţii Artmark.

    Adrian Ghenie a absolvit Universitatea de Arte din Cluj, unde l-a avut profesor pe reputatul pedagog Ioan Sbârciu, şi a fondat în 2005, împreună cu Mihai Pop, galeria Plan B, extinsă ulterior şi în Berlin. Plan B a organizat pavilionul românesc la Bienala de la Veneţia din 2007, iar în 2008 a deschis un spaţiu expoziţional permanent la Berlin, o premieră pentru o galerie românească în străinătate.

    Conform news.artnet.com, Adrian Ghenie este deja cunoscut la nivel internaţional, lucrările sale aflându-se în colecţiile unor importante galerii şi muzee din lume, între care şi Centrul “Georges Pompidou”. Printre fanii artistului s-ar număra, conform sursei citate, şi magnatul francez François Pinault, CEO-ul grupului de lux Kering, care are mai multe subsidiare, între care Alexander McQueen, Balenciaga şi Gucci.

    În luna iunie, The Independent, una dintre cele mai prestigioase publicaţii britanice, l-a elogiat pe artistul român Adrian Ghenie, considerat un reprezentant al noului val al artei vizuale româneşti.

    Potrivit The Independent, picturile lui Adrian Ghenie sunt expresive în modul de realizare. Acesta alege să nu utilizeze instrumente tradiţionale, optând în realizarea lucrărilor sale pentru un cuţit de paletă şi pentru stencil. Nu se vede pe nicăieri în studioul său vreo pensulă.

    “Nu poţi picta asta (lucrările lui, n.r.) cu o pensulă. Este doar rezultatul unui accident. Totul este un accident. Foarte puţine lucruri sunt de fapt pictate”, spunea pentru The Independent Adrian Ghenie.

    Potrivit The Independent, picturile lui au un aspect îngrijit, însă, când te apropii de ele, poţi observa elementele neaşteptate şi spontaneitatea pe care le implică acestea. “Ceva este aplicat pe o suprafaţă, care poate distruge respectiva suprafaţă, însă, dacă nu o distruge, se poate transforma totul în ceva bun. Jumate-jumate. Este un moment ca o ruletă rusească”, afirma artistul român.

    Pe de altă parte, cotidianul britanic remarca că, pentru Ghenie, nimic nu este garantat. Modul în care acesta a fost crescut l-a pregătit pentru ce este mai rău. “Am crescut cu mentalitatea că regula este să pierzi şi câştigul este strania excepţie”, spunea Adrian Ghenie.

    Publicaţia britanică The Independent l-a portretizat pe Adrian Ghenie în contextul în care o expoziţie a acestuia, intitulată “Golems”, a fost vernisată pe 12 iunie la galeria Pace din Londra, unde a putut fi vizitată până pe 26 iulie.

  • Povestea Henriettei Hetty, “vrăjitoarea de pe Wall Street”

    Cunoscută atât pentru averea impresionantă, cât şi pentru zgârcenie, a fost singura femeie-investitor într-o perioadă când cei mai importanţi oameni de afaceri erau exclusiv bărbaţi.

    Henrietta Howland Robinson s-a născut în 1834 în New Bedford, Massachusetts, în familia lui Edward Mott Robinson şi Abby Robinson, cea mai bogată familie de vânători de balene din oraş. Mama sa era deseori bolnavă, astfel că s-a apropiat de tatăl său şi a ajuns să citească împreună cu el presa economică încă de la vârsta de şase ani. La 13 ani, Hetty a devenit contabilul familiei. La 16 ani s-a înscris la şcoala Eliza Wing, unde a studiat până la 19 ani.

    Mama sa a murit în 1860 şi i-a lăsat o avere de 8.000 de dolari (echivalentul a 210.000 dolari în prezent), căreia i s-au adăugat încă 20.000 de dolari (echivalentul a 525.000 de dolari) primiţi de Hetty de la o mătuşă. Cinci ani mai târziu, a murit şi tatăl ei, lăsându-i o avere de 5 milioane de dolari (aproximativ 77 de milioane de dolari în 2014). Mătuşa sa, Sylvia Ann Howland, a murit şi ea în 1865. Ea ar fi dorit să îşi doneze averea de 2 milioane de dolari (circa 30 de milioane de dolari în 2014), însă Hetty a contestat validitatea actului de donaţie în instanţă şi a reuşit astfel să beneficeze de 600.000 de dolari după cinci ani de procese într-un caz rămas celebru în istoria proceselor americane, Robinson vs. Mandell.

    În 1867, Hetty s-a căsătorit cu Edward Henry Green, membru al unei familii bogate din Vermont pe care reuşise să îl determine să renunţe la toate drepturile asupra averii ei înainte de nuntă. Cuplul s-a mutat într-o casă nouă din Manhattan, dar, când verii lui Hetty au contestat decizia în cazul Robinson vs. Mandell, s-au mutat peste ocean, în Londra, unde au trăit într-un hotel. Ambii lor copii, Edward Howland Robinson ”Ned„ Green şi Harriet Sylvia Ann Howland Green Wilks, s-au născut în Londra.

    În timp ce soţul său era un investitor timid, ea a început să îşi folosească moştenirile în scopul câştigării unei averi spectaculoase. S-a bazat pe investiţii conservatoare, pe rezerve substanţiale de bani lichizi şi pe o intuiţie extraordinară.

    La întoarcerea în SUA, familia s-a stabilit în casa natală a soţului său din Bellows Falls, Vermont, unde nu au locuit însă împreună pentru mult timp. După prăbuşirea casei financiare John J. Cisco & Son din 1885, în care Hetty Green investise masiv, investigaţiile au dezvăluit că Edward, soţul său, era cel mai mare datornic al instituţiei. Astfel, managementul firmei a folosit în mod repetat averea ei pentru împrumuturile acordate soţului său. Prin urmare, Green şi-a retras titlurile de valoare şi le-a depus la o altă bancă, iar Edward s-a mutat.

    Hetty a continuat să investească în imobiliare, drumuri şi mine, dar şi-a crescut averea şi pe baza împrumuturilor bazate pe numeroase ipoteci. Împrumuta chiar şi oraşul New York în situaţii de criză, cum a fost, spre exemplu, Panica Bancherilor din 1907, când a oferit un împrumut de 1,1 milioane de dolari şi şi-a primit datoria în obligaţiuni pe termen scurt. Pentru a-şi recupera datoriile, călătorea mii de mile singură, într-o eră în care puţine femei îndrăzneau să călătorească neescortate.

    Zgârcenia lui Hetty a fost de asemenea legendară: purta o rochie neagră veche şi îşi schimba hainele doar după ce deveneau foarte uzate, nu se spăla pe mâini, călătorea într-o trăsură veche şi mânca mai ales plăcinte ce costau 15 cenţi. Green şi-a condus majoritatea afacerilor din birourile din Seabord National Bank din New York, înconjurată de valize pline de hârtii deoarce nu voia să investească într-un nou birou. După ce copiii săi au părăsit casa, Green s-a mutat în apartamente mici din Brooklyn Heights şi Hoboken, New Jersey, pentru a evita astfel să îşi stabilească o reşedinţă permanentă care să atragă atenţia colectorilor de taxe.

    Hetty Green a murit la 81 de ani în casa fiului ei din New York, în 1916. Averea sa a fost estimată la valori cuprinse între 100 de milioane de dolari şi 200 de milioane de dolari (între 2,17 miliarde de dolari şi 4,33 miliarde de dolari în prezent).

  • Ce poate face o idee ingenioasă pentru un hobby rafinat

    Tendinţa, pornită de şapte familii obişnuite de la Londra, care au întemeiat ceea ce se numeşte The Collective, câştigă teren în Marea Britanie, scrie The Guardian.

    Ea presupune asocierea unui grup de iubitori de artă care contribuie cu o sumă de bani pentru achiziţionarea de lucrări de artă contemporană care apoi sunt expuse o perioadă de timp în casa fiecărui membru al “colectivei”. Lucrările nu pot fi achiziţionate în scopul obţinerii de profit şi nici nu pot fi vândute fără acordul tuturor celor care s-au asociat la cumpărarea lor.

  • Escape the room – noul fenomen pe care pariază cei care vor să deschidă o afacere în Bucureşti

    Dacă întrebaţi pe cineva care este principala atracţie din Bucureşti, aţi primi probabil răspunsuri precum Palatul Parlamentului, Ateneul Român sau Muzeul Satului. Cei de la TripAdvisor cunosc însă altă poveste: dintre cele 141 de atracţii din capitală, cea mai apreciată este „Escape the room“.

    Ideea din spatele Escape este una destul de simplă: eşti într-o cameră încuiată, înconjurat de indicii, şi ai la dispoziţie 60 de minute pentru a găsi cheia. Pare simplu? În realitate, nu e chiar aşa.

    Primul joc de acest tip datează încă din 1988, atunci când John Wilson a lansat „Behind Closed Doors“, o aplicaţie de tip text adventure, prin comenzi scrise, în care jucătorul trebuia să evadeze dintr-o cameră folosind diverse obiecte. Termenul „Escape the Room“ a fost lansat în 2001, odată cu jocul „Mystery of Time and Space“ (MOTAS). Succesul a fost atât de mare, încât în următorii ani s-au dezvoltat sute de mii de programe similare.

    Primul Escape the Room „în mărime naturală“ a fost deschis la Budapesta, în cadrul Parapark. Reacţia publicului a fost neaşteptat de bună, determinând apariţia a zeci de alte locaţii. Cea mai cunoscută este cea din Silicon Valley, amenajată de un grup de studenţi, celebră pentru faptul că, de-a lungul celor opt ani de existenţă, doar 23 de oameni au reuşit să elucideze misterele camerei în cele 60 de minute.

    România a apărut pe harta mondială a jocurilor de tip Escape the Room în 2013, atunci când mai mulţi antreprenori din Cluj şi Timişoara au decis să-şi încerce norocul, amenajând locaţii. A urmat Bucureşti, unde, fără bugete de promovare, Escape the Room a început să atragă tot mai mulţi clienţi.

    Escape Rooms este una dintra primele locaţii deschise în Bucureşti, în prima parte a acestui an. Cele două camere, aflate în cadrul unui hostel din centrul capitalei, te invită la poveşti diferite. În prima cameră, care aminteşte de o baracă militară, scenariul spune că ai 60 de minute pentru a dezamorsa o bombă. Cea de-a doua cameră seamănă cu o tablă de şah, având ca unică misiune evadarea. Uşor de zis, mai greu de făcut.

    Flavia Mândruţ (25 de ani), managerul Escape Rooms, spune că ideea a venit în cadrul unui team building la Budapesta. „Am fost cu mai mulţi colegi acolo şi am jucat Escape, pentru că în Budapesta jocul era deja cunoscut, era un trend stabilit. Atunci erau mai puţine, dar acum în Budapesta sunt câteva zeci de Escape-uri, pentru că e un business excelent. Daniele Colombo, acţionarul majoritar în companie, a decis că vrea să îl aducă şi aici, aşa că a intrat în parteneriat cu persoanele care deţineau acolo locaţiile şi aceştia au acceptat să ne organizeze două camere. A trebuit să mergem pe această variantă pentru că noi nu aveam experienţa necesară pentru a construi de la zero două Escape-uri. Asta se întâmpla prin luna aprilie, când i-am dat drumul.“

    Investiţia, povesteşte Mândruţ, a costat mai puţin decât în alte ţări. „Aveam deja spaţiul, iar investiţia a fost în jur de 10.000 de euro; camerele noi vor costa mai puţin pentru că avem deja experienţă. Depinde foarte mult ce tip de cameră vrei să amenajezi; la Amsterdam, spre exemplu, am înţeles că există o cameră foarte hi-tech care a costat câteva zeci de mii de euro.“

    Fără a avea vreun buget impresionant de promovare, Escape Rooms a ajuns să fie cea mai recomandată atracţie din Bucureşti pe site-ul de turism TripAdvisor. Explicaţia, spune Flavia Mândruţ, este modul cum relaţionezi cu clienţii. „Am rugat toţi clienţii să scrie review-uri despre noi şi astfel a ajuns atracţia numărul unu din Bucureşti. Cu românii a fost ceva mai greu, pentru că lumea nu ştia despre ce e vorba, era un joc nou, iar noi le ceream zece euro ca să iasă dintr-o cameră încuiată“, continuă managerul.

    „Iniţial ne-am bazat foarte mult pe clienţii hostelului, însă acum aceştia nu mai reprezintă o parte semnificativă a clienţilor. Hostelurile sunt destinate, în general, unor persoane cu venituri mai mici, cum ar fi backpackerii, iar aceştia nu au foarte mulţi bani pentru activităţi de genul ăsta. În acest moment cei mai mulţi clienţi ne vin de pe TripAdvisor, sunt străini care citesc despre noi şi vor să joace camerele. Mare parte dintre cei care au venit să joace şi-au adus ulterior şi prietenii, nu am văzut pe nimeni să plece dezamăgit până acum.“

  • Cum e să trăieşti cu un buldozer în casă (GALERIE FOTO)

    Cei care le calcă pragul soţilor Arnold şi Marie Ford in Laguna Beach, California sunt întâmpinaţi de un buldozer – de fapt o lucrare de artă conceptuală în greutate de circa 2.500 de kilograme semnată de artistul Chris Burden. O altă operă a aceluiaşi artist, ce arată ca o maşină Lotus Europa din 1973, se află parcată în sufragerie lângă canapele.

    Înainte de a-şi primi cele două piese, colecţionarii a trebuit să-şi supună casa unei expertize pentru a se asigura că podeaua poate susţine greutatea lor. Nici grădina casei nu arată ca una obişnuită: proprietarii au construit aici o balustradă din aluminiu vopsită în vermillion ce luminează noaptea cu leduri şi trece pe sub coroana unui pin bătrân.

  • Acţiunile GoPro au crescut cu 172% de la listarea pe bursă din luna iunie

    După listarea pe bursă de pe 26 iunie, acţiunile companiei au crescu cu 172%, notează Business Insider.

    În oferta publică iniţială acţiunile erau cotate la 28,65 dolari, pentru ca la jumătatea lunii septembrie să se tranzacţioneze cu peste 75 de dolari. În acest moment, compania este evaluată la 10 miliarde de dolari.

    Compania are peste 500 de angajaţi şi a generat vânzări de 986 milioane de dolari în 2013. Fondatorul GoPro Nicholas Woodman a crescut în Silicon Valley, tatăl său fiind un bancher de investiţii care a lucrat la achiziţia Taco Bell de către Pepsi. În liceu, el a vândut tricou pentru a câştiga bani, iar apoi a urmat cursurile Universităţii San Diego. Acolo, Nicholas Woodman a devenit membrul unei frăţii ce avea casa pe plajă. “Ne trezeam în fiecare dimineaţă şi mergeam la surf”, povesteşte bărbatul. “Apoi mergeam la cursuri, ne întorceam la casă şi mergeam iar la plajă.”

    În 2004, el a fondat o companie web pentru care a strâns finanţări de patru milioane de dolari, însă afacerea a murit odată cu criza dotcom. Woodman avea 26 de ani la acea vreme. Căutând inspiraţie pentru un nou business, el a plecat într-o călătorie de patru luni în Australia şi Indonezia. Pentru a documenta experienţa, Woodman avea nevoie de o cameră. El şi-a legat un aparat de mână cu nişte sfoară şi aşa a apărut GoPro.