BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Ponta, despre supraimpozitarea bugetarilor: Şi oamenii de dreapta pun taxe. Cota unică e fetişizată

     “Ei au preluat aşa, foarte ideologic, că liberalii nu pun taxe. Oamenii de dreapta pun taxe, şi Merkel este de dreapta. Din păcate, la noi e un pic fetişizată povestea asta cu cota unică, eu am întrebat întotodeauna în glumă “Dacă facem cota unică 50%, e bună cota unică ?” De fapt, problema nu este de cotă unică, ci de fiscalitate redusă şi ca, într-adevăr, în anumite momente să nu împovărezi şi mai mult, în special în zona privată, într-o perioadă de criză economică (…) O să discutăm, am rezolvat o sută de lucruri, acum nu am rezolvat unul dintre ele”, a spus Ponta la RTV.

    El a arătat că nu toate politicile fiscale au fost coordonate şi a apreciat că poate partenerii de guvernare “sunt mai sensibili” decât el la atacurile publice pe tema impunerii a uneii noi taxe.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea femeii care deţine cea mai mare agenţie românească de turism: “Când eram copil o vacanţă pe an la mare era un lux”

    În 1993, când a deschis agenţia, clujenii care intrau să cumpere vacanţe întrebau dacă biletul la mare este sigur şi dacă firma va mai funcţiona în acelaşi loc şi în toamnă. Lucia Morariu a început afacerea Eximtur cu 100 de dolari şi, atunci când a deschis, era una dintre foarte puţinele agenţii de turism private din Cluj şi din ţară.

    „Parte din clienţi ne întrebau dacă e sigur biletul la mare cumpărat de la noi, alţii ne întrebau dacă sigur vom mai fi în aceeaşi locaţie şi în toamnă. Am avut noroc că toţi eram cunoscuţi ca persoane onorabile şi prietenii şi cunoştinţele din Cluj ne-au învestit cu încredere. Am avut noroc cu relaţiile cu hotelierii, care ne cunoşteau din activitatea noastră de până atunci – colegele şi asociatele mele au lucrat o viaţă în fostul OJT, iar eu înfiinţasem o agenţie de turism la fostul meu loc de muncă de la UJCOOP”, îşi aminteşte Lucia Morariu. Cu toate acestea, crede că a avut noroc cu soţul surorii ei din Timişoara, care era deja comerciant şi i-a trimis marfă pentru desfacere în Cluj. Astfel, în primul an, Eximtur a vândut şi baterii auto, ulei de motor şi centrale termice, în paralel cu activităţile de turism.

    “AM PRIMIT MARFA PE CREDIT ŞI NE-AM PUTUT CUMPĂRA BIROURI, CASĂ DE BANI DE FIER ŞI AM INVESTIT ÎN PUBLICITATE. Am avut mare noroc cu proprietarul hotelului Central Melody, care ne-a lăsat să funcţionăm în recepţia hotelului său, situat la kilometrul zero în Cluj şi asta ne-a ajutat să ne facem rapid vad şi clientelă”, spune Lucia Morariu. Ea recunoaşte şi că a avut noroc cu faptul că în 1993, la Cluj, era în mare vogă Caritas, iar „oamenii aveau foarte mulţi bani şi veneau buluc„ să cumpere bilete la mare. „Serveam 100 de clienţi pe zi, munceam până noaptea, iar unii râdeau de noi că muncim prea mult în loc să depunem bani la Caritas şi să luăm după trei luni de opt ori mai mult. Am preferat să muncim şi nu să depunem banii la Caritas, am folosit altfel momentul acela, dar, în toamnă, aveam deja resurse să trăim până în sezonul următor din ceea ce acumulaserăm.”

    PRIMII BANI CÂŞTIGAŢI I-A INVESTIT RAPID, chiar în vara anului 1993, într-un program informatic de gestiune a locurilor în hotelurile de pe Litoral. A fost o decizie bună şi inovatoare, crede Lucia Morariu, pentru că nu exista aşa ceva pe piaţă. „Toţi scriau biletele de mână şi ţineau evidenţa pe cearşafuri de hârtie. Noi ne-am crescut rapid productivitatea cu ajutorul programului informatic, iar investiţiile în tehnologie au rămas o prioritate pentru noi în toţi anii care au urmat”, îşi aminteşte şefa agenţiei. Din păcate, colegii din fostul OJT au fost  deranjaţi de prezenţa Eximtur pe piaţă şi, în toamnă, administratorul hotelului Central  Melody, care avea atunci unitatea doar în locaţie de gestiune, a fost ameninţat că dacă nu dă afară din spaţiu agenţia nou înfiinţată, va pierde contractul.

    „Am decis să plecăm de acolo şi am lucrat trei luni de acasă. O prietenă ne-a ajutat să intrăm într-un spaţiu – galerie de artă contra unei chirii modice şi gestionării în paralel a galeriei de artă. Vindeam servicii turistice, dar şi tablouri, vopsele şi diverse obiecte de artă. Până când şi de aici am fost daţi afară, pentru că nu ne mai doreau acolo”, povesteşte Lucia Morariu.

    O perioadă a încercat să găsească un spaţiu central în Cluj, fără de care, la acea vreme, o agenţie de turism nu avea nicio şansă. Până la urmă tot un prieten  a ajutat-o, cu un spaţiu al unei coo-perative meşteşugăreşti, mic, îngust, în care abia încăpeau clienţii, dar foarte central. În doi ani a strâns bani şi a reuşit să cumpere un apartament la un parter de bloc. Au urmat agenţia din Timişoara, deschisă şi condusă de sora Luciei Morariu, Anca Lupu, şi agenţiile din Sibiu şi Baia Mare. După trei ani de la înfiinţare, Eximtur a devenit agenţia cu cele mai mari vânzări de pachete interne, loc pe care îl păstrează şi astăzi.

    A URMAT SPECIALIZAREA ÎN VÂNZAREA DE BILETE DE AVION, apoi alegerea furnizorilor externi de marcă. Aşa a devenit Eximtur unul dintre primii parteneri din România ai World of TUI, după care a semnat parteneriate cu Neckermann/Thomas Cook, Dertour, ITS şi nu numai.

  • Cum a făcut Orlando Szasz primul milion de euro: “Am avut noroc”

    VITEZA DE ROTAŢIE ANUNŢA PROSPERITATEA
    Acum aproape 17 ani, adică în martie 1996, am emis prima factură la Renania, o companie din domeniul importurilor şi distribuţiei de echipamente de protecţie, care de circa 10 ani încoace este lider de piaţă în România în acest domeniu. Descoperisem în vara anului 1995 împreună cu fratele meu potenţialul acestei industrii, pe vremea când amândoi încă eram studenţi şi după ce realizasem cât de interesantă era „viteza de rotaţie“ a produselor de protecţia muncii, care jucau de multe ori rolul de materiale consumabile.

    Atunci am decis că merită să facem un business serios din asta. Când am apărut noi pe piaţă, în ’96, cel mai influent jucător din acest domeniu era un joint-venture româno-francez, care crescuse ca din apă – şi care, la vremea respectivă, rula anual circa zece milioane de mărci germane. Noi am pornit afacerea sub auspicii modeste: aveam un competitor care domina piaţa şi un capital total de 16.000 de mărci, din care 10.000 erau împrumutaţi. În 2002 i-am ajuns din urmă şi ne-am continuat traiectoria ascendentă. Ei sunt astăzi aproape inexistenţi. Privind retrospectiv, te poţi întreba ce a generat succesul unora şi declinul celorlalţi? Mulţi văd în spatele expresiei „primul milion“ un sinonim pentru succes. Cum am ajuns noi la reuşită, pornind de la o postură de tip David versus Goliat? Am avut noroc. Norocul să avem chef de muncă, să fim la locul şi momentul potrivit, într-o conjunctură favorabilă, norocul să avem foamea de a căuta noi oportunităţi, chiar dacă asta înseamnă să mergi în Orientul Îndepărtat sau prin fabricile de la Oneşti sau Copşa Mică, norocul să nu ne relaxăm în momentul în care toate au început să meargă bine, inspiraţia de a fi foarte chibzuiţi şi nu în cele din urmă şansa de a fi ascultat cu multă atenţie, atunci când am fost bine sfătuiţi.

    REINVESTEŞTE ÎN FIRMĂ
    Prima lecţie de business serioasă a venit de la un domn german, în vârstă, care reuşise frumos în afaceri. Când i-am vizitat prima dată firma şi ne-a văzut – pe mine şi pe frate-meu – c-aveam priviri admirative, ne-a spus doar atât: „Vreţi să aveţi şi voi într-o bună zi tot ce vedeţi aici? Atunci, în primii cinci ani, să nu scoateţi niciun ban din firmă. Reinvestiţi tot ce produceţi“. Şi-aşa am şi făcut. Apoi, tot ce-a urmat, a fost un exerciţiu aplicat de proiecţie, de depistare de nişe şi de intuit oportunităţi.şi o neobosită alergătură pe toate drumurile Romaniei, ale Europei şi mai ales ale Asiei.

    CÂND SIMŢI CĂ AI REUŞIT?
    Primul milion nu e o un obiectiv în sine. E mai mult o consecinţă a unei construcţii temeinice, care trage după sine capitolele următoare ale unui business care se mişcă într-un ritm alert. Ştii că eşti acolo atunci când vezi că alaltăieri te-ai bucurat de cumpărarea primului fax, ieri pentru flota de maşini, iar azi eşti încântat să inaugurezi un nou depozit, o clădire de birouri şi-un showroom. Şi chiar şi aşa, ele sunt doar puncte pe o listă de achiziţii sau realizări bifate pe acest parcurs. Pentru că da, atunci când creşti un business, chiar dacă eşti atent la cifre, rar le dai importanţă în termeni absoluţi. De fiecare dată în spatele lor e povestea pasului următor, a preocupării pentru investiţia de acum sau din viitorul imediat. Dar indiciul ultim că ai reuşit e felul în care scepticii de-o viaţă, care-au privit cu reticenţă tot efortul tău, când vin la tine, reuşeşti să înţelegi mai mult din privirea lor, decât din vorbe, următoarele cuvinte – „M-ai convins. Ai dovedit“. Genul acesta de situaţii, aparent banale, cu rezonanţă zero pentru publicul larg, presă ori parteneri influenţi, sunt, în realitate, confirmarea aşezată, fără spectacol sau artificii, că undeva, şi la contabilitate, pe undeva, prin hârtii, se găseşte primul milion.

    Orlando Szasz este fondatorul Renania, companie specialzată în echipamente de protecţie a muncii.

  • A cerşit în Franţa şi acum studiază la Sorbona. Povestea româncei de etnie romă ce vrea să devină magistrat

     Născută la periferia insalubră a Craiovei, tânăra speră că exemplul său va servi la schimbarea modului în care este privită populaţia romă. La vârsta de 22 de ani, ea urmează un master la prestigioasa universitate pariziană Sorbona şi vrea să devină magistrat, pentru “a le da peste nas celor care cred că romii nu sunt decât nişte hoţi de găini”, afirmă ea, relatează site-ul jactiv.ouest-france.fr.

    Anina recunoaşte că datorează mult familiei sale, care şi-a urmat dorinţa de a scăpa de tristul destin al romilor din est, “consideraţi ca sub-oameni”. Bunicul ei avea o băcănie, tatăl ei era contabil, iar mama sa era infirmieră într-un spital, locuri de muncă obţinute pentru că îşi ascunseseră originea şi pierdute în momentul în care au fost descoperiţi, afirmă site-ul. “Sunt romi care reuşesc acolo. Dar nu se ştie de ei pentru că s-au pierdut în marea masă”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea româncei dependente de muncă: cum să munceşti 20 de ani fără concediu

    Extrem de discretă în ce priveşte apariţiile în presă, medicul Mihaela Cristescu este părintele MedLife, cel mai mare lanţ de clinci şi spitale private de pe piaţa locală. De profesie pediatru, Cristescu a părăsit sistemul public de sănătate în 1997, când a demarat, pornind de la un cabinet, proiectul care avea să ajungă după aproape două decenii la venituri de 50 mil. euro anual. „În 18 ani, am avut 21 de zile de concediu”, spune Mihaela Cristescu, în prezent membru în consiliul de administraţie. Ea conduce spitalul de pediatrie din nordul Bucureştiului, „unde sunt prezentă zilnic, de luni până sâmbătă”. De fapt, Cristescu a ales să se implice mai mult de partea medicală încă din 2004, când fiul său, Mihail Marcu, a preluat frâiele MedLife.

    “Cred că lider te naşti cumva. Dintre cei şase fraţi, am fost un copil independent, poate asta a contat pentru drumul meu. Am semnat propria declaraţie de libertate încă de mic copil”, mai spune medicul.

    “Workaholicul român lucrează până la 50 de ore pe săptămână. Aproximativ 92% dintre angajaţii care au participat la cercetare s-au încadrat aici. Mai mult, lucrează şi în weekenduri şi îşi verifică cel puţin o dată emailul de serviciu în afara orelor de program”, explică Mădălina Bălan, managing partener în cadrul HART Consulting. 53,8% dintre managerii aflaţi la început de carieră şi 51,2% dintre cei ajunşi deja pe poziţii de middle management susţin de asemenea că depăşesc programul de lucru de opt ore. Iar o bună parte dintre ei întrec acest nivel cu cel puţin două ore.

  • Povestea Spicul – cum a ajuns unul dintre cele mai vechi şi puternice branduri româneşti aproape de faliment

    TOT CE FACE ACUM ILIE GHEORGHE este să ţină fabrica în regim de avarie şi să spere că la uşă îi va bate un investitor pentru a-l ajuta să revină în liga mare a industriei lângă nume grele precum Dinel Boromiz (Boromir) sau George Frâncu (Vel Pitar) ori să îi dea şansa să îşi măsoare puterile cu lupi tineri precum Cătălin Grigoriu (Pambac).

    Aventura lui Ilie Gheorghe în industria alimentară a început înainte de 1990, atunci când lucra pentru o companie de stat care producea lapte într-o fabrică în Pantelimon, unde acum funcţionează un hipermarket Cora. A simţit destul de devreme că vrea să o ia pe drumul antreprenoriatului, dar neînţelegerile cu cei care conduceau fabrica de lapte l-au făcut să înceapă un business de la zero alături de un partener.

    „Pe mine către industria pâinii m-a deturnat soţia, care era de profesie brutar, a zis că îmi ajunge atâta lapte, să trec şi la pâine. În 1991 am pus pe picioare o făbricuţă de pâine împreună cu un partener, se făceau bani mulţi pe vremea aceea, aveam în plan să facem şi sucuri, pentru că aşa era moda atunci„, îşi începe Ilie Gheorghe povestea. Prima încercare pe cont propriu în afaceri s-a încheiat nefericit, după mai multe neînţelegeri cu partenerul său. Ambiţiile sale pentru a reuşi pe cont propriu cu un business în industria alimentară l-au purtat însă în curtea fabricii Spicul, care la începutul anilor 1990 era deţinută de stat.

    “AM FOST PRIMUL CARE A DEPUS DOSARUL PENTRU PRIVATIZARE ÎN 1993 ŞI DOI ANI MAI TÂRZIU AM REUŞIT SĂ CUMPĂR FABRICA. Îmi amintesc că am dat şase milioane de dolari la acel moment, cu bani de la bancă, erau nişte dobânzi foarte bune oferite pentru privatizări. Am avut şi eu nişte bani, dar grosul sumei a venit de la bancă, am plătit creditul în zece ani.”

    În primii ani în fotoliul de director general şi în poziţia de acţionar majoritar al Spicul, omul de afaceri spune că nu s-a grăbit să devină milionar, ci a investit aproape tot profitul în creşterea capacităţii şi diversificarea producţiei. „Nu am făcut niciodată un milion, tot profitul s-a dus în investiţii, mi-a rămas şi mie de un pachet de biscuiţi, cum se spune. Îmi amintesc că era o perioadă în care montam cuptor după cuptor în fabrică.”

    În urmă cu 10-12 ani tot businessul se făcea pe cash, iar studiile de piaţă erau doar un concept care abia apărea în discursurile oamenilor de afaceri. Ilie Gheorghe are şi acum într-unul din dulapurile din biroul său o agendă în care a ţinut, până în 2007, evidenţa producţiei zilnice din fabrica sa, o adevărată fişă de parcurs cu date care acum au fost înlocuite de rapoartele furnizate de marile case de cercetare de piaţă. „Aici este toată istoria Spicul. Făceam 3.200-3.500 de tone de pâine proaspătă pe lună. Aveam o cotă de piaţă de 20-25% în Bucureşti şi de câteva procente la nivel de ţară, cu toate că erau fabrici mai mari decât a mea în provincie.”

    DEŞI BUSINESSUL SĂU ERA DEJA AŞEZAT ÎN PIAŢĂ, iar afacerea era în plină dezvoltare, la începutul anilor 2000 omul de afaceri subliniază că şi-a dat seama că fabrica nu are niciun viitor, fiind plină ochi de echipamente construite cu mult înainte de 1990, ce erau înghesuite într-o clădire construită în perioada interbelică.

    Brutăria de la subsolul clădirii se inunda la prima ploaie, spaţiul devenea insuficient pentru a găzdui toate utilajele şi angajaţii, iar producţia era oprită periodic pentru lucrări de consolidare a clădirii. „Făceam în moară făină pe stoc, ca să pot opri moara pentru lucrări de consolidare. Mă temeam să nu cadă cu tot cu clădire.”

  • Cel mai puternic CEO român din lume

    COCA-COLA CENTRAL JAPAN, Mikuni Coca-Cola Bottling, Tokyo Coca-Cola Bottling şi Tone Coca-Cola Bottling au aprobat fuziunea propusă încă din luna decembrie a anului trecut, iar noua entitate se va numi Coca-Cola East Japan Co. Călin Drăgan va fi numit preşedintele firmei nou-numite, conform publicaţiei Just Drinks, pentru care el a declarat: „Este un pas important pe calea propusă, de a deveni al cincilea cel mai mare îmbuteliator din sistemul Coca-Cola la nivel mondial”.

    Despre experienţa sa în Japonia, Călin Drăgan a povestit anul trecut pentru Business Magazin într-un interviu amplu.  După zece luni în Japonia nu se simţea complet „de-al casei”, dar a învăţat în mare parte cum funcţionează lucrurile acolo, aşa că se simţea „oarecum în control”. În plus, completa el cu o undă de umor, s-a adaptat selectiv: lua din cultura japoneză lucrurile care îi plac cel mai mult.

    JAPONIA A FOST PENTRU EL, după propriile spuse, o provocare nu doar din punct de vedere al businessului, ci şi al resurselor umane. Dacă până la momentul ajungerii sale în Japonia, în 2011, a reuşit să se bazeze „cu succes pe intuiţie şi puncte comune evidente„, nefiind foarte greu de găsit un numitor comun între italieni, spanioli, greci şi români, „cu japonezii a fost complet diferit”. Mai ales că tot ce ştia despre ei era doar din auzite şi nici nu a avut vreun contact direct cu ţara soarelui răsare. Acolo aproape totul e diferit de Europa, de la filozofia de viaţă până la felul în care sunt abordate problemele din viaţa de zi cu zi, de la religie şi până la arhitectură, spune Drăgan, care mărturiseşte că în fiecare zi este surprins. „Descopăr lucruri noi la tot pasul.”

    Prima mare surpriză pentru român a fost atunci când a înţeles că prea puţini japonezi vorbesc limba engleză. Dar, cu toate barierele lingvistice, japonezii se dovedesc de fiecare dată extrem de politicoşi. „E adevărat că atunci când vine vorba de muncă, politeţea nu poate compensa tot, dar încercăm să ne descurcăm„, spunea managerul. El detalia – şedinţele sunt mult mai lungi pentru că majoritatea sunt în japoneză şi el are nevoie de interpret. „Nu este întotdeauna confortabil să ai nevoie de cineva care să traducă tot ce spui şi ce ţi se spune, dar am început să mă obişnuiesc”. Cu toate acestea, există şi o parte bună, pentru că este obligat să se concentreze de fiecare dată şi are timp să se gândească la ce vrea să spună. Drăgan a avut până acum în carieră o evoluţie accelerată. În urmă cu un an, la 1 aprilie, a fost promovat în funcţia de representative director & executive vice president pentru Coca-Cola West Japan, o companie cu o cifră de afaceri de 4,5 miliarde de dolari. Pentru comparaţie, valoarea pieţei băuturilor fără alcool din Japonia este de aproximativ 65 miliarde de dolari, cam cât jumătate din PIB-ul României. Din această plăcintă, compania pe care o conduce acum managerul român ocupă poziţia de lider de piaţă.

    PROMOVAREA DE ANUL TRECUT A VENIT DUPĂ NUMAI UN SINGUR AN DE MANDAT ÎN FUNCŢIA DE DIRECTOR DE OPERAŢIUNI – corporate officer and executive director of operations & business transformation – în cadrul sistemului Coca-Cola din Japonia. Înainte de a pleca pe meleaguri nipone, el a fost, în perioada 2005-2009, director general al Coca-Cola HBC România, o poziţie ocupată anterior numai de străini. În acel an, vânzările companiei au crescut cu 17% faţă de 2004. În 2009, vânzările crescuseră de două ori faţă de începutul mandatului său, iar profitabilitatea era de trei ori mai mare.

  • Bernie Ecclestone, povestea din spatele unei “mite” de 44 mil. de dolari

    Bancherul Gribkowsky a primit anul trecut o sentinţă de opt ani şi jumătate cu executare într-o închisoare din Munchen pentru că a primit de la Bernie Ecclestone suma de 44 de milioane de dolari, scrie The Telegraph. Instanţa a decis că neamţul a primit banii sub formă de mită pentru a orchestra vânzarea Formula 1 către actualul proprietar, firma de private equity CVC, în 2006. Şeful Formula 1 nu a primit nicio acuzaţie şi a negat cu vehemenţă că fabuloasa sumă a fost în realitate o mită. Ba mai mult, a povestit că a fost ameninţat şi şantajat de bancherul Gerhard Gribkowsky cu divulgarea unor informaţii sensibile cu privire la taxele pe care ar fi trebuit să le plătească celor de la HM Revenue & Customs.

    Până acum, Bernie Ecclestone n-a povestit niciodată despre presupusul şantaj prin care neamţul l-a folosit pentru a obţine cei 44 de milioane de dolari. Omul de afaceri dezvăluie acum că ameninţările au avut în final legătură cu Paul Ricard, circuitul de curse de Formula 1 din apropierea Marsiliei unde a avut loc Grand Prix-ul frances în anii ’70 şi ’80.

    În 1999, circuitul a fost cumpărat de Excelis, o companie din Franţa care avea în acţionariat fondul offshore Bambino al familiei Ecclestone. Atunci a avut loc renovarea circuitului la care au lucrat peste 1.200 de oameni şi care a înghiţit cu siguranţă o investiţie semnificativă. Lucrările au fost coordonate de Philippe Gurdjan, preşedintele Excelis, împreună cu Bernie Ecclestone care povesteşte acum că tocmai de la acest fapt au pornit ameninţările bancherului german.

    “I-am ajutat atunci pe cei care deţineau circuitul Paul Ricard şi le-am spus până şi ce spital ar trebui să construiască acolo sau ce fel de spaţii pentru maşini ar trebui făcute. Gribkowsky m-a acuzat că eu am condus Bambino iar acesta e doar un exemplu”, povesteşte Ecclestone.

    Fondul de investiţii Bambino a fost pornit în decembrie 1997 la Liechtenstein de către Slavica, fosta soţie a lui Bernie Ecclestone şi unul dintre beneficiarii fondului, alături de cele două fiice ale sale – Petra şi Tamara Ecclestone. Investiţiile principale ale fondului erau cele in FOCA Administration, care deţinea drepturile pentru Formula 1 şi care, în trecut, fusese în totalitate în proprietatea lui Ecclestone.

    Omul de afaceri mărturiseşte că a fost sfătuit să transfere partea lui de acţiuni pe numele fostei soţii, Slavica, evitând astfel plata unor taxe suplimentare. Practic, Slavica Ecclestone ar fi plătit în eventualitatea decesului fostului soţ taxe pe moştenirea primită, în ciuda faptului că de obicei soţii sunt scutiţi de asemenea traxe, scrie The Telegraph.

    Această mişcare a venit în contextul în care omul de afaceri acum în vârstă de 82 de ani suferea de probleme cardiace încă de la sfârşitul anilor ’90, ceea ce a dus la o operaţie de triplu bypass în 1999. Aceste circumstanţe au fost tocmai cele care au dus la înfiinţarea Bambino pe care, ca rezident britanic plătitor de taxe, Ecclestone nu avea voie să-l deţină şi controleze, întrucât fondul ar fi devenit astfel o formă de evaziune fiscală. Explicaţia o dă o clauză a legii taxelor pe venit din 1988 şi modificată în 2007, care spune că dacă un rezident britanic transferă bunuri şi bani unui ne-rezident (cum era cazul Slavicăi), rezidentul nu are dreptul să se folosească de obiectul tranzacţiei, altfel acesta ar fi fost considerat proprietatea lui şi taxat în conformitate, scrie The Telegraph.

    Astfel, ajutorul oferit de Ecclestone cu privire la circuitul de curse din Franţa a venit din afară, fără implicarea directă a acestuia. “Cum s-a întâmplat în cazul majorităţii circuitelor din lume, mi-au cerut ajutorul şi pentru acest circuit”, spune omul de afaceri.

    În declaraţiile din timpul porcesului cu bancherul neamţ, Ecclestone a declarat că, deşi acuzaţiile şi ameninţările lui Gribkowsky erau lipsite de substanţă, el s-a temit că HMRC ar putea lua în serios spusele lui, fapt care ar fi dus la taxarea neîndreptâţită cu “sute de milioane, dacă nu chiar miliarde de lire sterline pe care nu le datoram”, susţine Bernie Ecclestone.

    Mai mult, o asemenea situaţie “ar fi adus asupra mea povara de a demonstra autorităţilor că nu datoram acele taxe, motiv pentru care am fost de acord cu pretenţiile lui”. Omul de afaceri spune că Gribkowsky îşi merită sentinţa. Bernie Ecclestone este în continuare cercetat de procurorii din Munchen şi de HMRC, deşi aceştia din urmă nu îl suspectează de evaziune fiscală, ci doar vor să verifice că taxele plătite sunt suficiente.

  • Am descoperit cel mai bătrân gamer din România. Are 87 de ani!

    După ce termină treburile de zi cu zi din casă şi se plictiseşte şi de îndeletniciri precum împletitul ciorapilor, specifice de altfel unei bunici, Maria Băcanu se aşază la calculatorul primit de la nepotul său, un economist în vârstă de 37 de ani, şi se dedică unei alte pasiuni, anume jocurile. Timp de cel puţin patru ore din zi, bunica în vârstă de 87 de ani, pe vremuri secretar de redacţie la Editura Univers, se delectează cu jocuri dintre care nu lipseşte, de pildă, binecunoscutul Solitaire, dar şi Scooby-Doo sau “jocuri cu iepuraşi şi vulpiţe” de tipul Mario. Preferat este însă Mahjong, dar Coca, aşa cum îi spun apropiaţii, a avut de-a lungul timpului multe titluri preferate, dat fiind că pasiunea sa nu este deloc nouă, ci a pornit cândva în anii ’90, când şi-a luat pentru prima dată un calculator. Iar acum, se bucură de orice fel de joc care nu necesită conexiune la internet şi care îşi găseşte loc în calculator cu ajutorul lui Călin, nepotul său.

    Maria “Coca” Băcanu este însă un exemplu rar întâlnit în România. În SUA, în schimb, seniorii pasionaţi de jocuri formează deja comunităţi în toată regula. Thomas Abel, de exemplu, un mecanic de aeronave în vârstă de 43 de ani, se joacă aproape în fiecare seară când ajunge acasă de la serviciu, atât pe calculator, cât şi pe consola sa de jocuri Xbox. Evită însă pe cât posibil să intre în contact cu copiii care se joacă în acelaşi timp pe internet titlurile lui preferate. “Dai peste tot felul de copii de 12 ani care vorbesc urât şi sunt dezagreabili. Te întrebi uneori unde le sunt părinţii”, spune Abel. Pentru a ocoli astfel de situaţii, mecanicul îşi găseşte parteneri de joc pe site-uri şi forumuri dedicate publicului matur amator de jocuri.

    DE ALTFEL, A FOST UNUL DINTRE MEMBRII CARE, ÎN URMĂ CU MAI BINE DE ZECE ANI, puneau bazele comunităţii online GezzerGamers.com adresată celor care “se joacă între momentele de schimbat Pampers” sau, mai precis, “oamenilor de cel puţin 30 de ani care nu iau lucrurile foarte tare în serios”, aşa cum este precizat chiar pe paginile forumului. Acolo, nu e deloc neobişnuit să vezi imagini şi poveşti ale unor bunici trecuţi de o vârstă care sunt însă pasionaţi de jocuri video. Chiar pe prima pagină este prezentată povestea Hildei Knott, o bătrână de 86 de ani pasionată de acest mod de divertisment de aproape patru decenii, care, printre altele, se joacă acum Grand Theft Auto IV pe consola sa PS3.

    Asemenea comunităţi dedicate seniorilor pasionaţi de jocuri au început să apară peste tot în lume pe măsură ce generaţia tânără din vremea Pong şi Pac-Man a ajuns acum la o anumită vârstă, dar continuă să se distreze cu titluri precum Halo sau Call of Duty, scrie Wall Street Journal. Site-uri precum 2old2play sau TheOlderGamers sunt numai câteva exemple. Acesta din urmă numără peste 57.000 de membri din toate colţurile lumii – Ralph Atkinson, de pildă, vine din Melbourne, Australia, iar “atunci când câştig, le spun competitorilor că tocmai au fost învinşi de un pensionar”, spune fostul măcelar în vârstă de 77 de ani.

    SUNT PERSPECTIVE SĂ APARĂ ASTFEL DE COMUNITĂŢI ŞI ÎN ROMÂNIA, AVÂND ÎN VEDERE EXPANSIUNEA CONTINUĂ A ACESTUI DOMENIU”, este de părere Silviu Stroie, directorul executiv al comunităţii ComputerGames.ro. Nu crede însă că prea curând, mai ales că piaţa noastră este în general cu câţiva ani în urmă faţă de cea mondială la acest capitol. Există totuşi un public matur, cu vârsta de peste 40-50 de ani, amator de jocuri, dar este foarte greu de cuantificat, în condiţiile în care nu se poate calcula exact câţi dintre seniori cumpără jocurile pentru ei şi câţi pentru nepoţi. Iar absenţa unei nişe personalizate pe această categorie, aşa cum observă Stroie, nu face decât să îngreuneze calculul.

    IN JUR DE 10% DIN AFACERILE DE 1,8 MILIOANE DE EURO ALE COMPUTERGAMES.RO REVIN PUBLICULUI MATUR, însă la nivelul pieţei de jocuri în ansamblu, estimată la 24 de milioane de euro anul acesta, în creştere cu 20% faţă de 2012, ponderea este probabil uşor mai ridicată. “Bunicii sunt cumpărători importanţi în domeniu”, punctează Doru Răduţă, managing directorul TNT Games, divizia de gaming a distribuitorului RHS. Cumpără pentru a satisface dorinţele şi capriciile nepoţilor care nu au trecut încă de vârsta adolescenţei, motiv pentru care, de obicei, decizia de cumpărare se face strict din perspectiva titlului, preţul fiind mai puţin important. Cheltuiala medie pentru un joc video este însă de aproximativ 120 de lei.

    La o privire de ansamblu, peste trei milioane de români au intrat măcar o dată în contact cu un joc video în ultimul an, estimează Silviu Stroie, iar dintre ei un milion sunt consideraţi specialişti, pentru că se joacă cam două ore în fiecare zi, în timp ce 10.000 pot fi încadraţi la categoria profesioniştilor, alocând chiar şi 6-7 ore zilnic acestei forme de divertisment. Media de vârstă este sub 30 de ani, aşa că seniorii sunt consideraţi păsări rare în domeniu sau cel puţin în statistici, pentru că nu jocurile video pentru care se fac calcule şi estimări îi atrag pe aceştia, ci mai degrabă jocurile aşa-numite casual, de ocazie, care sunt disponibile gratuit pe internet, susţine Doru Răduţă.

    Un lucru este totuşi cert: peste două-trei decenii vom avea şi în România comunităţi de jucători de vârsta a treia. Va fi momentul când generaţia actuală de gameri va intra la categoria seniorilor.

  • Incredibila poveste ilustrată a celor 125 de ani de National Geographic – GALERIE FOTO

    Istoria National Geographic este redată în galeria foto care surprinde cele mai interesante imagini din toate colţurile lumii, grupate într-una dintre cele mai bogate arhive.