BusinessMagazin

Tag: costuri

  • O tânără de 26 de ani conduce cea mai recomandată atracţie turistică din Bucureşti

    Escape Rooms este una dintra primele locaţii deschise în Bucureşti, în prima parte a acestui an. Cele două camere, aflate în cadrul unui hostel din centrul capitalei, te invită la poveşti diferite. În prima cameră, care aminteşte de o baracă militară, scenariul spune că ai 60 de minute pentru a dezamorsa o bombă. Cea de-a doua cameră seamănă cu o tablă de şah, având ca unică misiune evadarea. Uşor de zis, mai greu de făcut.

    Flavia Mândruţ (25 de ani), managerul Escape Rooms, spune că ideea a venit în cadrul unui team building la Budapesta.

    „Am fost cu mai mulţi colegi acolo şi am jucat Escape, pentru că în Budapesta jocul era deja cunoscut, era un trend stabilit. Atunci erau mai puţine, dar acum în Budapesta sunt câteva zeci de Escape-uri, pentru că e un business excelent. Daniele Colombo, acţionarul majoritar în companie, a decis că vrea să îl aducă şi aici, aşa că a intrat în parteneriat cu persoanele care deţineau acolo locaţiile şi aceştia au acceptat să ne organizeze două camere. A trebuit să mergem pe această variantă pentru că noi nu aveam experienţa necesară pentru a construi de la zero două Escape-uri. Asta se întâmpla prin luna aprilie, când i-am dat drumul.“

    Investiţia, povesteşte Mândruţ, a costat mai puţin decât în alte ţări. „Aveam deja spaţiul, iar investiţia a fost în jur de 10.000 de euro; camerele noi vor costa mai puţin pentru că avem deja experienţă. Depinde foarte mult ce tip de cameră vrei să amenajezi; la Amsterdam, spre exemplu, am înţeles că există o cameră foarte hi-tech care a costat câteva zeci de mii de euro.“

    Fără a avea vreun buget impresionant de promovare, Escape Rooms a ajuns să fie cea mai recomandată atracţie din Bucureşti pe site-ul de turism TripAdvisor. Explicaţia, spune Flavia Mândruţ, este modul cum relaţionezi cu clienţii. „Am rugat toţi clienţii să scrie review-uri despre noi şi astfel a ajuns atracţia numărul unu din Bucureşti. Cu românii a fost ceva mai greu, pentru că lumea nu ştia despre ce e vorba, era un joc nou, iar noi le ceream zece euro ca să iasă dintr-o cameră încuiată“, continuă managerul.

    „Iniţial ne-am bazat foarte mult pe clienţii hostelului, însă acum aceştia nu mai reprezintă o parte semnificativă a clienţilor. Hostelurile sunt destinate, în general, unor persoane cu venituri mai mici, cum ar fi backpackerii, iar aceştia nu au foarte mulţi bani pentru activităţi de genul ăsta. În acest moment cei mai mulţi clienţi ne vin de pe TripAdvisor, sunt străini care citesc despre noi şi vor să joace camerele. Mare parte dintre cei care au venit să joace şi-au adus ulterior şi prietenii, nu am văzut pe nimeni să plece dezamăgit până acum.“

    Managerul Escape Rooms spune că businessul este profitabil şi creşte lună de lună. „În medie, avem cel puţin două echipe pe zi. Am avut zile şi cu 15 echipe, care jucau la cele două camere în paralel“, povesteşte Mândruţ. „Este o afacere profitabilă, comparativ cu investiţia iniţială. Mai sunt costuri legate de mentenanţă, trebuie să îi urmărească cineva permanent pe cei care sunt închişi, însă banii pe care poate să îi aducă o transformă într-o afacere profitabilă. Cea mai bună lună a adus în jur de 7-8.000 de euro.“

    Escape the room este un joc în care într-o perioadă limitată de timp căutând indicii ascunse, descoperind camera şi secretele din ea, folosind inteligenţa, ingeniozitatea şi imaginaţia trebuie să scapi din cameră.

  • Un fost corporatist şi un publicitar au creat de la zero propria marcă de bere 100% românească

    Tulceana, Parâng sau Arădeana sunt doar câteva dintre mărcile care au rămas doar cu numele în istoria berii româneşti. Un fost angajat de corporaţie şi un publicitar speră să revitalizeze tradiţia producţiei de bere în micile fabrici locale şi să îşi facă loc printre giganţii care domină piaţa.

    „Ne-am identificat cu zăganul, o pasăre vânată până la dispariţie, atât datorită proximităţii de vârful Zăganu, unde se află microberăria, cât şi printr-o paralelă cu faptul că fabricile mici de bere din România au dispărut asemenea zăganului“, descriu Laurenţiu Bănescu şi Alexandru Geamănu alegerea numelui produsului creat prin start-up-ul lor, Fabrica de Bere Bună. Cei doi au investit 250.000 de euro în aceasta şi au ajuns la break-even după un an, ajungând să îşi aducă berea nepasteurizată, îmbuteliată şi etichetată manual în 120 de spaţii.

    Microberăria aflată la poalele munţilor din Măneciu-Ungureni, cu o capacitate anuală de producţie de 4.000 de hectolitri, este „o picătură în oceanul berii de pe piaţa locală de 16 milioane de hectolitri“, după cum observă cei doi antreprenori.  Ideea „năstruşnică“, după cum le place să spună, de a începe o astfel de afacere le-a venit din dorinţa de a se lansa în antreprenoriat, cu un produs pe gustul lor, fără să aibă până în acel moment tangenţe cu producţia berii. Laurenţiu Bănescu a absolvit Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune în cadrul Academiei de Studii Economice în 2001 şi, după absolvire, a lucrat vreme de zece ani pentru mai multe companii multinaţionale printre care Coca-Cola, Red Bull, Henkel şi Tuborg.

    Alexandru Geamănu a studiat în cadrul Facultăţii de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti. Nu a profesat niciodată însă în domeniu şi şi-a construit cariera în publicitate, în BTL, în agenţii precum D’Arcy, Saatchi & Saatchi, Mercury şi Odyssey. „Cred că a fost o combinaţie de timing foarte bun cu noroc şi perseverenţă“, descriu ei momentul când s-au hotărât să înceapă antreprenoriatul. De la prima discuţie, din decembrie 2012, a durat aproape un an până să vândă prima bere produsă în Fabrica de Bere Bună. Au căutat iniţial fabrici de bere din străinătate pe care să le aducă în România, dar costurile prea mari i-au îndemnat să îşi îndrepte atenţia spre piaţa locală.

    Au găsit astfel fabrica de bere închisă, după ce îşi încetase producţia în urma unui faliment, şi aflată în conservare la poalele vârfului Zăganu (Carpaţii Orientali), aproape de staţiunea Cheia. Au descoperit pe parcurs că nu era foarte bine conservată, dar au reuşit să depăşească problemele echipamentelor, iar achiziţia şi modernizarea fabricii i-au costat aproximativ 250.000 de euro, parte fonduri proprii, iar restul, finanţare de la bănci. Primul pas în dezvoltarea afacerii a fost găsirea unui nume reprezentativ pentru berea lor, autentic şi românesc. „A fost un brainstorming intens, în care am trecut prin cel puţin 50 de nume, care mai de care mai neaoşe, iar în cele din urmă am ales să ne întoarcem la origini, la masivul Zăganu“, spun cei doi antreprenori. Au început producţia în extrasezon, în luna octombrie 2013, cu volume mici, din cauza autorizaţiei de a vinde berea primite după sezonul de vară, şi au reuşit să se apropie, în lunile de vară, de aproximativ 50% din capacitatea de producţie. În restul anului, produc la aproximativ 20% din capacitatea fabricii, îmbuteliind doar la cerere.

    Conceptul de „microberărie“ abia începe să fie folosit în România, dar este foarte dezvoltat în Statele Unite ale Americii, unde cele peste 3.500 de microberării deţin o cotă de piaţă de circa 22%, potrivit lui Geamănu. Mai aproape, la nivel european, celebrele abaţii belgiene sau berării germane ţin capul de afiş în acest tip de industrie, chiar dacă, la scurt timp după Revoluţie, piaţa avea potenţial şi în România. „Dacă la începutul anilor ’90 în România erau active 125 de fabrici de bere, astăzi mai sunt sub 20. Mai mult decât atât, în urmă cu câteva zeci de ani, fiecare zonă a României avea berea ei şi un motiv de mândrie locală – Tulceana, Parâng, Arădeana, Caraş, Orădeana sau Sarmis. Credem că numele este reprezentativ pentru ceea ce vrem noi să facem: să ajutăm la revitalizarea unei industrii cândva înfloritoare în România – producţia de bere locală, independentă“, spun cei doi. Potrivit lor, existau cam trei astfel de berării în fiecare judeţ, iar oamenii ţineau la un „patriotism local“, de a bea tipul de bere specific zonei în care se aflau.

  • Maşina care merge cu lemne. Poate atinge o viteză de 60km/h – FOTO

    Deşi preţul barilului de petrol este foarte mic, benzina este încă foarte scumpă. Aşa că este normal ca oamenii să se îndrepte spre alte metode, mai ieftine, pentru a-şi alimenta automobilele.

    Astfel, un număr tot mai mare de ucrainieni, pentru a economisi bani, îşi alimentează maşinile cu lemne, potrivit Odditycentral.com
    Conceptul nu este unul nou, oameni s-au folosit de lemne pentru a porni automobilele de multă vreme. Acestă metodă era foarte populară în timpul Primului Război Mondial şi celui De-al Doilea Război Mondial ( când sute de mii de maşini fuseseră transformate în acest fel pentru a se putea deplasa chiar şi în lipsa surselor de petrol şi gaz). Însă s-a renunţat la această practică între timp.

    În Ucraina revine acest trend şi tot mai mulţi ucrainieni îşi montează boilere şi cazane. Mecanismul este simplu. Lemnul este pus pe foc, într-un cazan ataşat maşinii, iar arderea produce nitrogen, hidrogen şi monoxid de carbon.

    Eugen Chernigov (36 de ani), profesor de fizică şi matematică, a fost nemulţumit de faptul că benzina este prea scumpă şi a decis să-şi modifice vechiul Opel astfel încât să meargă cu lemne. Pentru a realiza mecanismul, Chernigov a căutat informaţii pe internet şi a studiat cărţi timp de două luni. Chernygov a ataşat un fel de sobă pentru lemne şi o canistră în partea din spate a maşinii sale. Gazul emis prin arderea lemnului este stocat în recipientul metalic, apoi acesta este filtrat şi răcit şi alimentat în motor.

    Astfel maşina consumă în jur de 18 kg de lemne la suta de kilometri, iar totul costă doar 10 hryvna (un litru de benzină costă,  în medie, 20 de hryvna). Potrivit lui Chernigov, automobilul poate atinge viteze de 60 de km/h. 

  • În aşteptarea noului Centru Vechi

    Cât ne costă închiderile din Centrul Vechi?

    Există alte zone de interes pentru proprietarii care şi-au crescut afaceri în centrul istoric al capitalei?

    Ce afaceri generează Centrul Vechi şi cu cât vor fi reduse acestea, odată cu aplicarea legii promulgate de preşedintele României?

    Ce investitori şi antreprenori sunt interesaţi în continuare de Centrul Istoric?

    La ce costuri se ridică valoarea consolidărilor pentru clădirile vizate de legea recent promulgată?

    Ajung la Lupoaică, locul de întâlnire pentru majoritatea celor care ies în Centrul Vechi. Un domn în jur de 50 de ani, cu fular cu model Burberry, mă întreabă: „Is this the Old City“?, indicând Piaţa Unirii, cu luminile de sărbători proaspăt aprinse, direcţie spre care mergea majoritatea mulţimii. „No, actually this is it“ – îi arăt eu strada Lipscani, mai degrabă întunecată, încă nedecorată cu lumini de sărbătoare şi pe care se plimbă doar câţiva oameni. „Are you sure?“ întreabă domnul cu fular şi înaintează totuşi uşor ezitant, după ce îi confirm. Mă adâncesc şi eu în Centrul Istoric şi constat că ghirlandele luminoase ce legau în vara aceasta clubul La Muse, ce funcţiona în foaierul teatrului de pe Lipscani, de partea cealalată, unde se află magazinul H&M, nu sunt aprinse.

    Vizavi de H&M, se află şi un cordon galben al Poliţiei Locale care interzice intrarea pe coridorul unei clădiri părăsite, ce adăposteşte în faţă o veche cabină de telefon şi numeroase desene graffiti. Pe Smârdan nu mai există nicio urmă care să indice că aici a funcţionat restaurantul Taverna Racilor, care fusese inaugurat în urmă cu doar trei luni, la fel şi firma luminoasă care îşi atrăgea vizitatorii în clubul de noapte de alături. Barul La Comedie, aflat lângă teatrul omonim, funcţionează în schimb în continuare. Sucursala BCR care funcţiona vizavi de Banca Naţională a României îşi anunţa mutarea încă de la data de 14 octombrie, clădirea fiind acum goală. Divan Express, aflat de mai mulţi ani într-o clădire de pe Strada Franceză şi de care îmi amintesc că era atent decorată în interior în stil turcesc, îşi trimite clienţii în fast-food-ul din Piaţa Romană: „Pentru că o parte din clădirea în care activăm noi în Centrul Vechi nu corespunde din punct de vedere al siguranţei la incendiu, ne mutăm“.

    Gabroveni pare cea mai afectată: Biutiful, restaurantul de lux din grupul Fratelli, anunţă că „Pentru moment este închis“, iar Mojo, pubul despre care ştiam că a fost deschis de un britanic şi care funcţiona încă din 2009 pe trei niveluri, are de asemenea lacăte pe uşă. Mesaje cu „de închiriat“ ori „în curs de relocare“ sau  „ne-am relocat“ sunt răspândite pe toate străzile Centrului Vechi, iar din unele se distinge chiar revolta celor ce le-au deschis: „Nomad Skybar funcţionează într-o clădire consolidată, pe baza Autorizaţiei de funcţionare emisă de Primăria Sectorului 3, Autorizaţiei de Construcţie emisă de PMB, Autorizaţiei de Construcţie pentru firme luminoase emise de PMB, Autorizaţiei de Mediu emisă de ANPM, Autorizaţiei Sanitar -Veterinară emisă de DSPMB şi a Avizului de Securitate la Incendiu emisă de ISU. Conform modificării legislaţiei de la 5 noiembrie, peste noapte şi fără termen de implementare, suntem nevoiţi să închidem locaţia până la alinierea totală la normele actuale de funcţionare şi de transformare a avizului ISU în autorizaţie ISU. Majoritatea covârşitoare a locaţiilor de orice fel din România, inclusiv instituţii publice foarte importante, se află în aceeaşi situaţie Menţionăm că securitatea a fost şi rămâne obiectivul principal. Orice măsură suplimentară propusă, inclusiv colaborarea cu o firmă privată de pompieri cu maşina închiriată în faţa locaţiei pentru prevenirea 100% a riscului de incendiu, ne-a fost refuzată.  Locaţii ca ale noastre funcţionează peste tot în lume în condiţii identice cu ale noastre. Mulţumim pentru înţelegere. Ne vedem în decembrie!“. Mesajele din Centrul Istoric sunt relevante pentru atitudinea antreprenorilor ce şi-au întemeiat afaceri aici. Dintre antreprenorii contactaţi de Business Magazin, unii au declarat că nu vor să discute subiectul legii privind interzicerea funcţionării în spaţii cu risc seismic clasa I. „Nu încă, poate peste o săptămână, nu vreau să atrag mai mult rău“, îmi spunea la telefon, pe un ton realmente trist, un om de afaceri britanic ce miza pe dezvoltarea centrului istoric pentru afacerea sa; un altul vorbea despre o relocare, tot în Centrul Istoric, iar un al treilea, despre încercarea de a obţine o expertiză, ţinând cont de faptul că cea mai recentă data tocmai din anul 1993. 


    CÂT PIERDE CENTRUL VECHI DE FAPT?

    O statistică mai exactă a situaţiei o oferă însă Octav Dura, preşedintele Asociaţiei Comercianţilor din Centrul Istoric (ACCI), care reprezintă 60% din cele peste 200 de locaţii din Centrul Vechi. ACCI este formată din peste 50 de membri, iar fiecare dintre ei deţine între una şi trei locaţii (grupul City Grill are trei locaţii, Saint Patrick’s – două, Freddo – trei, Vintage – patru). „Astăzi în Centrul Istoric sunt încadrate în clasa I de risc seismic 14 clădiri, din peste 200 ale comercianţilor ce funcţionează aici, astfel că sunt afectate în jur de 5% din afacerile din Centrul Istoric; sunt într-adevăr afaceri în care oamenii au investit, dar nu trebuie să gândim că se va închide Centrul Istoric din cauză că 5% au fost nevoiţi să închidă“, descrie Dura situaţia. Pe site-ul Primăriei Bucureşti se află o listă de 176 de clădiri încadrate la clasa I de risc seismic – pericol public, iar alte 182 de clădiri sunt clasate la clasa I de risc seismic, majoritatea fiind aflate în centrul oraşului. Cele mai multe dintre acestea se află însă în centru, iar Dura explică mai exact cum este delimitat spaţiul comercial al centrului istoric: „Centrul Istoric este delimitat de zona Bulevard – de la statuia lui Mihai Viteazu până-n Cheiul Dâmboviţei – şi între Calea Victoriei şi bulevardul I. C. Brătianu“. Potrivit lui, parte din oamenii de afaceri ce îşi aveau activitatea între aceste limite încearcă să se relocheze în spaţiile reabilitate disponibile, aflate tot în zona Centrului Vechi.

  • Vrei să-ţi prelungeşti viaţa? Cât te costă un an în plus

    Dominic Wilkinson, doctor în cadrul Centrului Uehiro de la Oxford, a publicat recent un articol în care pune următoarea întrebare: cât am fi dispuşi să plătim pentru o viaţă mai lungă? Cei de la BBC au luat legătura cu el pentru a încerca să afle cum se poate calcula costul unei vieţi.

    La momentul actual, medicamentele pentru boli în stadiu terminal sunt analizate în funcţie de două elemente: cât de mult pot prelungi viaţa pacientului şi care este calitatea vieţii respectivului pacient, folosind un indice numit QALY (numărul de ani de viaţă salvaţi, ajustat la gradul de calitate a vieţii). Spre exemplu, un medicament care te ajută să trăieşti încă un an, la o calitate neschimbată a vieţii, va avea un scor de 0.5. Similar, un medicament care doar creşte calitatea vieţii timp de un an, fără a prelungi durata, va avea tot un scor de 0.5.

    De aici trebuie pornit calculul despre care vorbea Dominic Wilkinson; în Marea Britanie, spre exemplu, costurile recomandate pentru fiecare an de viaţă în plus variază între 20.000 şi 30.000 de lire sterline. Acest lucru a determinat Serviciul Naţional de Sănătate din Marea Britanie să respingă anumite medicamente, pe motiv că ar fi prea costisitoare. Kadycla, de pildă, este un medicament folosit în tratamentul contra cancerului de sân care poate extinde viaţa pacientului cu aproximativ şase luni; costul este însă unul exorbitant: 95.000 de lire sterline.

    Mai multe asociaţii cer autorităţilor să intervină pentru a convinge companiile farmaceutice să reducă preţul acestor medicamente, însă reacţia nu a fost una importantă.

    Interesantă a fost concluzia unui studiu derulat în Singapore, la care au participat atât oameni sănătoşi cât şi pacienţi bolnavi de cancer. Subiecţii au declarat că ar cheltui mai mulţi bani pe îngrijire acasă decât pe medicamente care le-ar putea prelungi viaţa; de asemenea, ei au arătat că ar plăti, în medie, 5.000 de lire sterline pentru un tratament ce le-ar putea prelungi viaţa cu un an.

  • Cum se poziţionează România pe harta globală a economiei. Suntem pe locul 86 din 158 în topul celor mai fericite ţări din lume

    România ocupă primul loc la capi­to­lul costuri pentru construirea unei autostrăzi, la nivelul de aglomerare a locuinţelor şi la evoluţia vân­ză­rilor din retail. Aceşti indicatori sunt printre cei foarte puţini cu care economia locală se poa­te „lăuda“ pe scena euro­peană sau globală, pen­tru că la majoritatea reperelor care dau valoa­re unei ţări din punctul de vedere al competitivi­tăţii România încă este codaşă.

    Doar retailul mai oferă puţină speranţă pieţei locale, semn că puterea de cumpărare a românilor a crescut sau că au căpătat siguranţă în mersul so­cietăţii. De altfel, economia locală a avut a şasea cea mai bună evoluţie economică din UE în tri­mes­trul al doilea al acestui an (faţă de 2014), respectiv de 3,4%, devansând ţări precum Slovacia şi Spania.

    Totuşi, România încă se află pe poziţia pen­ulti­mă a topului ţărilor UE în funcţie de salariul mi­nim brut pe care angajaţii îl primesc (de peste 230 de euro/lună), în timp ce, în medie, un luxem­bur­ghez câştigă aproa­pe 2.000 de euro brut pe lu­nă. Aceeaşi poziţie o ocu­păm şi în funcţie de PIB-ul pe cap de locuitor (de 7.500 de euro în 2014) şi nici măcar pe agri­cul­tură nu ne mai putem baza, cel puţin nu în prezent. În ur­mă cu doi ani România era cel mai mare producător de floa­rea-soa­relui din Uniunea Europeană, iar acum volu­mul de floarea-soarelui produs ne duce pe locul trei, în mare parte şi din cauza vremii nefavorabile.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Epson a lansat noua serie de imprimante pentru segmentul business

     „Noile echipamente business au fost gândite pentru a veni în sprijinul companiilor care vor să beneficieze de avantajele unei flote de imprimante aflată la sediul acestora, dar cu atuuri care ţin de predictibilitatea costurilor, specifice unui model centralizat de soluţie de printing. Acestea au fost create astfel încât să fie folosite fără întrerupere cât mai mult timp, cu intervenţii minime, atât când vine vorba de înlocuirea consumabilelor, cât şi de procesul de întreţinere. Imprimantele WorkForce PRO RIPS înglobează următoarea generaţie de tehnologie inkjet de la Epson şi oferă mai multă flexibilitate şi potenţial decât imprimantele laser, lucru care le permite clienţilor să evolueze în pas cu schimbările care au loc la nivelul pieţei”, spune Simona Decuseară, Sales & Marketing Manager Epson România şi Bulgaria.

    În prezent, 7 miliarde de euro din valoarea productivităţii companiilor din Europa reprezintă bani pierduţi din cauza modului de folosire al imprimantelor şi al problemelor cauzate de acestea, potrivit unui studiu efectuat de Coleman Parkes, la solicitarea Epson. Mai mult, companiile europene ar putea economisi peste 55 de milioane de euro pe an din costurile alocate forţei de muncă dacă vor folosi imprimante inkjet în loc de imprimante laser, potrivit unui studiu făcut de Buyers Laboratory LLC (BLI). În plus, acest lucru va genera reducerea costurilor cu energia electrică, diminuarea deşeurilor rezultate din schimbarea consumabilelor şi reducerea costurilor cu asistenţa IT.

     Concluziile celor două studii sunt cu atât mai importante cu cât cererea de imprimate inkjet la nivel european este estimată să crească cu 13% pe an, iar această categorie de produse să ajungă la o pondere de 34% din piaţa totală de imprimante business până în 2019.

     Această tendinţă se manifestă şi în România, pe măsură ce companiile conştientizează avantajele pe care le oferă imprimantele business inkjet şi cu atât mai mult cu cât răspund nevoilor acestora de predictibilitate, de creştere a productivităţii şi de diminuare a costurilor.

    Un alt argument pentru adoptarea acestor tipuri de echipamente este extinderea unui nou model de business în rândul companiilor din România şi care presupune accesul la astfel de echipamente, la pachet cu servicii de închiriere, asistenţă tehnică şi mentenanţă.

    “Vorbim de un nou model de business la care vor adera tot mai multe companii care urmăresc uniformizarea costurilor de printare şi diminuarea acestora”, mai spune Simona Decuseară, menţionând că reducerea costurilor de imprimare poate ajunge şi la 25% pe an.

     „Cele mai multe cereri în acest sens vin de la companii din domenii precum producţie, financiar sau consultanţă juridică, cu un necesar de printare de peste 15.000 de pagini pe lună. De cele mai multe ori vorbim de IMM-uri care trec la un nou nivel al business-ului lor, conduse de manageri tineri, care conştientizează avantajele acestor tipuri de servicii”, spune Eduard Galan, CEO la Ask4IT, reseller de echipamente Epson.

     Noua gamă se echipamente RIPS dedicate segmentului business include două modele A3 – WorkForce Pro WF-R8590DTWF şi WorkForce Pro WF-R8590D3TWFC şi două modele A4 – WorkForce Pro WF-R5190DTW (imprimantă) şi WorkForce Pro WF-R5690DTWF (multifuncţional). Întreaga serie este rezultatul unei investiţii de 125 de milioane de euro în unităţi de producţie din Japonia, care au permis Epson să înglobeze tehnologie de printare de ultimă generaţie în echipamente destinate unui volum mare de lucru.

     Noile echipamente din seria WorkForce PRO RIPS consumă cu până la 95% mai puţină energie electrică, reduc deşeurile rezultate din schimbarea consumabilelor cu până la 99% şi presupun cu 98% mai puţine intervenţii în comparaţie cu echipamentele laser concurente. Cât priveşte performanţele de imprimare, noile produse sunt capabile să printeze până la 75.000 de pagini monocrom sau color, fără să fie necesară schimbarea consumabilelor.

  • Cele mai scumpe motociclete din lume – FOTO

    Motocicletele sunt un simbol al libertăţii, un mijloc de transport, dar şi obiecte de prestigiu. Mai jos vă prezentăm colecţia celor mai scumpe motociclete din lume.

    16. Replica motocicletei din filmul Tron. Motocicleta a fost creată de o companie din California, Andrews Collection. Tron Light Cycle costă 77.000 de dolari şi are un motor electric, frâne hidraulice şi un computer de bord. Spre deosebire de cea din film, această motocicletă nu lasă în urma sa o undă de lumină.

    15. Deşi are doar un motor cu doi cilindri care are o putere de 125 de cai, Confederate B120 Wraith se vinde cu 92.500 de dolari. Desig-nul futuristic al motocicletei impresionează vizual, fiind o combinaţie retro-future. Dacă preferi stilul în dauna performanţei, asta e vehiculul pentru tine.

    14. Vyrus 987 C3 4V are un motor Ducati 1200 cc cu 211 cai putere şi cântăreşte doar 159 de kilograme. Motocicleta se vinde cu 103.800 de dolari şi a fost proiectată de firma italiană Vyrus.

    13. MV Agusta F4CC. Această super motocicletă are 200 de cai putere şi doar 100 au fost create are un preţ de 120.000 de dolari. Motorul a fost creat în colaborare cu Ferrari  şi se recomandă ca fiind o motocicletă cu 90% din componente unicat.

    12. NCR MH TT (Mike Hailwood)-130.000 de dolari este o alt vehicul exclusivist, doar 12 fiind realizate. Motocicletele au fost construite pentru a sărbătorii 30 de ani de la Victoria lui Mike Hailwood din cadrul cursei “Isle of Man”. Are doar 120 de cai putere şi cântăreşte 136 de kg.

    11. NCR Leggera 1200 Titanium Special este prima motocicletă dezvoltată de NCR pentru stradă, anterior ei se ocupau doar cu construcţia motocicletelor de curse. Vehiculul este bazat pe modelul Hypermotard al Ducati şi se laudă cu componente de calitate precum suspensiile dezvoltate de Ohlins, frânele create de Brembo sau roţile marca BST.Cântăreşte 150 de kg, iar preţul este asemănător, 145.000 de dolari.

    10. Icon Sheene a fost construită în onoarea lui Barry Sheene, campion mondial la motociclsim. Şi aceasta a fost ediţie limitată, doar 52 de astfel de motociclete există în lume. Motorul produce 250 de cai putere cu ajutorul unui turbocharger Garret şi a fost promovată ca fiind cea mai puternică din lume. Preţul-172.000 de dolari.

    9. MTT Turbine Streetfighter este un nume agresiv pentru o motocicletă, însă şi puterea ei este pe măsură. Cu ajutorul celor de la Roll-Royce, Streetfigher are 320 de cai putere, un preţ de 175 de mii de dolari.

    8. NCR Macchia Nera, o altă piesă de colecţie, cu un preţ mare (225.000 de dolari) cu o putere medie, dar care impresionează prin design şi faptul că are doar 137 de kg.

    7. Dodge Tomahawk, nume mai american de atât nici că se putea, are un preţ de 550.000 de dolari şi arată, mai degrabă, cu maşinărie de război decât cu o motocicletă. Motocicleta concept cântăreşte 680 de kg şi atinge 100 de km/h în doar 2.5 secunde. Are o viteză maximă de 480 de km/h.

    6. Creaţia Harley Davidson, Cosmic Starship, ţinteşte către stele cu un preţ de 1.5 milioane de dolari. Modelul a fost pictat de mână de către Jack Armstrong, ale cărui tablouri se vând cu preţuri cuprinse între 300 de mii de dolari şi 3 milioane.

    5. Ruptă din viitor, Yamaha BMS, are un motor V-twin de 1700 cc şi un preţ de 3 milioane de dolari. Pe lângă desing-ul unic, motocicleta este placată cu aur de 24K şi o metodă perfectă de a demonstra exact câţi bani ai.

    4. Hildebrand & Wolfmuller a fost produsă doar trei ani de zile, între 1894 şi 1897, fiind prima motocicletă produs, astfel este de înţeles preţul de 3.5 milioane de dolari. Majoritatea copiilor rămase sunt în muzee.

    3. Pentru a conduce această motocicletă ai nevoie de o sesiune de antrenamente de două săptămâni. Ca mult altele, şi Ecosse Spirit este ediţie limitată, doar 10 fiind produse, iar la ea au lucrat un ingineri americani şi britanici, bazându-se pe modelul maşinilor de Formula 1. Se vinde cu 3.6 milioane de dolari şi atinge o viteză de 370 km/h.

    2. E90 AJS Porcupine din 1949, un vehicul vintage, cu care Les Graham a câştigat Campionatul Mondial de motociclism în 1949. Mulţi susţin că Porcupine este una dintre cele mai inovatoare şi frumoase motociclete construite vreodată. La preţul de 7 milioane de dolari ar cam trebui.

    1. Neiman Marcus Limited Edition Fighter.Are un design incredibil, doar 45 fiind produse la vremea respectivă şi au fost vândute cu 110.000 de dolari, însă recent motocicleta a fost cumpărată la licitaţie cu 11 milioane de dolari. Atinge 305 km/h şi se poate utiliza legal pe străzile oraşului.

  • Nu o să crezi cât au costat atacurile de la Paris. Unii oameni dau atâţia bani pe o sticlă de şampanie

    Mult mai puţin decât v-aţi imagina: întreaga operaţiune, însemnând arme, explozibili, chiria pentru locuinţe şi cheltuielile de transport înseamnă în jur de 10.000 de euro, conform calculelor NBC News. Specialiştii în antiterorism spun că metodele folosite nu au fost prea sofisticate, iar cea mai mare cheltuială au fost armele AK 47, procurate pe piaţa neagră.

    De altfel, terorismul nu este, în ansamblu, prea scump: cele mai costisitoare au fost atacurile din 11 septembrie, cu costuri între 500.000 şi 700.000 de dolari.

    Operaţiunea care a vizat atacarea ambasadelor SUA din Kenya şi Tanzania, în 1998, cu ajutorul a două camioane încărcate cu explozibil a costat tot cam 10.000 de dolari, dar preţul în vieţi omeneşti a fost mare, peste 200 de persoane fiind ucise.

    Bombardarea navei USS Cole în Yemen, care a dus la pierderea a 17 vieţi, a costat între 5000 şi 10.000 de dolari. Dar un atac sinucigaş în Bali, care a ucis peste 200 de oameni în 2002, a costat 74.000 de dolari, asta pentru că Bali este un resort exclusivist.
    Atacul din 1993 asupra World Trade Center a costat 18.000 de dolari, reprezentând echipamente, maşina, biletele de avion şi costurile de chirie.

    Teroriştii au lăsat, totuşi, facturi neplătite la telefon de 6.000 de dolari.Întorcându-ne la 11 septembrie, trebuie spus că bugetul Al Qaeda era în acel moment de 35 de milioane de dolari, dar teroriştii au fost chibzuiţi, pentru că au dat înapoi organizaţiei, cu o zi înainte de atacuri, 26.000 de dolari.

  • Mineritul în spaţiu, mai ieftin decât o centrală de gaze?

    O misiune pe Ceres, o planetă pitică situată la o distanţă de 411 de milioane de kilometri faţă de Soare şi de dimensiunea Texasului, ar putea costa circa 27 de miliarde de dolari. Cheltuielile includ 10 lansări de rachetă pentru transportul echipamentelor, extragerea metalelor şi a apei, precum şi construcţia unei facilităţi pe orbita Pământului pentru procesarea materiilor prime.

    Costurile au fost estimate de absolvenţi ai facultăţii de business ai University of New South Wales din Australia, care colaborează cu National Aeronautics and Space Administration în domeniul economiei mineritului în spaţiu. Prin comparaţie, cel mai mare proiect unic în domeniul resurselor, centrala de gaze lichefiate Gorgon a grupului Chevron în Australia, are un cost estimat la circa 54 de miliarde de dolari. Cu toate acestea, să convingi investitorii să creadă că omenirea are un viitor în stele este departe de a fi uşor. „Investitorii există, dar trebuie să cunoască riscurile şi avantajele“, a spus Rene Fradet, director adjunct pentru ştiinţă şi inginerie la Jet Propulsion Laboratory al NASA din Pasadena, California, vorbitor la Forumul pentru Minerit în Spaţiu organizat la Sydney.

    POSIBILĂ COLONIZARE.

    Un fapt crucial este că promotorii proiectului nu mai intenţionează să trimită metalele extrase pe Pământ pentru înlocuirea resurselor epuizate. Costurile unei călătorii dus-întors sunt considerate neeconomice, iar atenţia se va concentra în schimb pe asigurarea de materiale pentru operaţiunile din spaţiu, pentru alimentarea cu energie a activităţilor de explorare şi pe eventuala colonizare a planetei Marte sau dincolo de aceasta. Exploatarea minieră a Lunii ar fi un relativ chilipir, cu cheltuieli de capital de aproximativ 9 miliarde de dolari, potrivit cercetării. Captarea unora dintre asteroizii din apropierea Pământului, ţinta companiilor care dezvoltă deja programe pentru începerea mineritului în spaţiu, ar costa numai 492 de milioane de dolari.

    Susţinătorii insistă că mineritul în spaţiu se va dezvolta într-o industrie de 1.000 de miliarde de dolari care va furniza metale şi apă pentru habitate şi carburanţi pentru rachete, pe o piaţă condusă iniţial de programe de explorare a spaţiului şi de operatorii de sateliţi.
    CONOMIA SPAŢIALĂ. „Chiar dacă s-ar descoperi aur, l-aş lăsa acolo“, a spus Julian Malnic, membru în board‑ul Deep Space Industries, din Moffett Field, California, care intenţionează să exploateze resursele asteroizilor şi să desfăşoare activităţi de procesare şi producţie în spaţiu. El a arătat că poate fi construită o adevărată economie în spaţiu, unde există resursele necesare.

    Dovezile că tehnologia pentru activităţile miniere în spaţiu este fezabilă sunt aduse de programe precum Asteroid Redirect Mission al NASA, a arătat Fradet. Pasul esenţial este construirea unui caz de business credibil, care să convingă scepticii din industria minieră. „Nu este încă o investiţie care să aducă profit“, a arătat Jeff Coulton, lector senior la Şcoala de Contabilitate a UNSW, ai cărui studenţi au efectuat calculul costurilor mineritului în spaţiu şi care a vorbit la rândul său la forumul găzduit de universitate. În opinia sa, aceste activităţi ar putea deveni profitabile peste 20-50 de ani. Fiecare misiune de exploatare minieră  pe un asteroid ar putea costa numai 50-100 milioane de dolari, estimează Planetary Resources, companie finanţată de miliardarii fondatori ai Google Larry Page şi Eric Schmidt. Planetary Resources a discutat planurile de investiţii în mineritul spaţial cu şefi de companii miniere, a spus preşedintele acesteia, Chris Lewicki.

    Directorii companiilor miniere nu resping ideea. Directorul general al gigantului Rio Tinto Group, Sam Walsh, a spus în februarie că mineritul spaţial ridică întrebări interesante şi, dacă poate fi dezvoltat, compania pe care o conduce se va implica.

    MINERITUL PE ASTEROIZI POATE DEVENI REALITATE ÎN 2025

    Planetary Resources a lansat în octombrie un prim satelit de pe Staţia Spaţială Internaţională, iar compania cu sediul în Washington, specializată în mineritul pe asteroizi, vrea să lanseze o serie de teste ambiţioase în anii următori. Obiectivul este să înceapă să transforme apa de pe asteroizi în carburant pentru rachete, în decurs de un deceniu, şi eventual să extragă metale din grupa platinei, din roci spaţiale. „Ne aşteptăm ca obţinerea apei de pe asteroizi şi crearea unei economii de realimentare cu carburant în spaţiu să devină realitate în următorii 10 ani, chiar în prima jumătate a anilor 2020. Ulterior, va fi vorba despre cum se va dezvolta piaţa“, a spus preşedintele Planetary Resources, Chris Lewicki, pentru Space.com. El a arătat că de-a lungul istoriei a existat tendinţa de a face estimări exagerate pentru următorul an şi de a ignora ce se întâmplă în următorii 10 ani. „Progresăm foarte rapid, lumea se schimbă foarte rapid în jurul nostru, aşa că am putea progresa mai repede decât ne putem imagina“, a mai spus Lewicki.

    Companiile Planetary Resources şi Deep Space Industries vor să ajute omenirea ca prin intermediul exploatării resurselor asteroizilor să îşi extindă prezenţa în sistemul solar şi, desigur, să obţină şi profit din aceste activităţi. Acest plan ambiţios începe cu apa, care este prezentă din belşug într-un tip de rocă cunoscut sub numele de „carbonaceous chondrite“. Apa de pe asteroizi poate face mai mult decât să potolească setea astronauţilor, să ajute la protejarea lor de radiaţiile periculoase şi, când este descompusă în hidrogen şi oxigen, să permită alimentarea din mers cu carburant a navelor spaţiale. Tehnologia de detectare şi extragere a apei pe asteroizi nu este foarte dificilă sau costisitoare, a explicat Lewicki. Vehiculele spaţiale de cercetare identifică în mod curent substanţe pe corpurile cereşti, iar extragerea apei pe un asteroid ar putea implica extragerea unei roci şi expunerea acesteia la căldura soarelui.

    Rocile de tipul carbonaceous chondrite conţin în mod obişnuit metale precum fierul, nichelul şi cobaltul, iar exploatarea lor ar permite minerilor să înceapă să construiască lucruri în afara Pământului. Este următorul pas logic după exploatarea apei, a explicat Lewicki. „Aurul de la capătul curcubeului“ este extracţia şi exploatarea metalelor din grupa platinei, care sunt rare pe Pământ dar extrem de importante în fabricarea electronicelor şi a altor bunuri high‑tech.

    „În final, ceea ce vrem să facem este să creăm o afacere în spaţiu, un motor economic care să deschidă spaţiul pentru restul economiei“, a spus Lewicki, care consideră că dezvoltarea resurselor din afara Pământului ar trebui să aibă ca efect deschiderea ultimei frontiere. „Fiecare frontieră pe care am deschis-o pe Pământ a fost în căutarea resurselor sau am fost capabili să rămânem in interiorul acelei frontiere pentru că au fost disponibile resursele necesare. Nu există niciun motiv ca spaţiul să fie diferit în această privinţă“, a apreciat şeful Planetary Resources.

    Compania Planetary Resources nu desfăşoară încă activităţi de minerit pe asteroizi, dar deţine deja echipamente în spaţiu. Astfel, în luna octombrie a lansat pe orbita Pământului satelitul Arkyd-3R, de pe Staţia Spaţială Internaţională, într-o misiune de 90 de zile pentru testarea tehnicii electronice de aviaţie, softuri şi alte tehnologii. Planetary Resources lucrează în prezent la un nou satelit, Arkyd-6, care va fi lansat pe orbită în decembrie, la bordul rachetei Falcon 9 construite de SpaceX. Arkyd-6 va fi dotat cu tehnică electronică de aviaţie avansată, precum şi cu o cameră selfie. Satelitul va fi dotat şi cu un instrument proiectat să detecteze apă şi apă cu conţinut de minerale, a spus Lewicki. Următorul pas va fi Arkyd 100, de două ori mai mare decât Arkyd-6 şi care va căuta posibile ţinte care să fie exploatate, de pe orbita joasă a Pământului.  Lansarea Arkyd 100 este programată pentru sfârşitul anului 2016. După Arkyd 100 vor urma Arkyd 200 şi Arkyd 300. Acestea două vehicule spaţiale, cunoscute şi ca interceptori şi prospectori de întâlnire, vor fi capabile să efectueze inspecţii pe asteroizi din apropierea Pământului. Dacă totul va merge bine, primul Arkyd 200 va fi lansat pe orbita Pământului pentru testări în 2017 şi 2018, iar Arkyd 300 la sfârşitul anului 2018 sau începutul lui 2019.

    O posibilă problemă poate fi obţinerea drepturilor de proprietate asupra resurselor minerale din spaţiu. Extragerea şi vânzarea resurselor de pe asteroizi respectă în totalitate Tratatul Spaţial din 1967, explică Lewicki. Există însă un anumit grad de confuzie în legătură cu această industrie în formare şi drepturile participanţilor, iar Lewicki s-a declarat mulţumit de faptul că Congresul Statelor Unite începe să se ocupe de subiectul exploatării asteroizilor. Camera Reprezentanţilor a aprobat recent un proiect de lege care recunoaşte drepturile de proprietate ale companiilor care desfăşoară activităţi de minerit pe asteroizi, iar Senatul analizează la rândul său proiectul.