BusinessMagazin

Tag: creare

  • RONDUL DE NOAPTE CU NINJA

    De multe ori m-am întrebat cum gândeşti când eşti bogat, cum ţi se schimbă legăturile dintre neuroni, cum interpretezi gesturi şi fapte după ce ai obţinut confirmarea financiară a imaginaţiei şi a puterii de a transforma o idee într-o afacere viabilă, puternică, îngroşătoare de conturi. Cred că personajele care reuşesc în viaţă în acest fel au, pe lângă o sumedenie de calităţi, un soi de ambiţie complexă, ceva ce începe cu teama celui care a trăit foamea de a nu mai flămânzi şi se termină cu nevoia celui care a primit scatoalce toată copilăria de a le înapoia, într-un fel sau altul. Nu a remarcat multă lume că exact în perioada în care a cumpărat influenta publicaţie, Amazonul lui Bezos a lansat un nou serviciu, vânzarea de artă.

    Ajuns aici, fac o paranteză şi precizez că am mai scris despre asta: cred că ne îndreptăm, sau poate ne aflăm deja, într-un soi de Ev Mediu Tehnologizat; Evul Mediu nu a fost o perioadă prea fericită a omenirii, mult mai procupată să supravieţuiască decât să creeze sau să avanseze, iar ce-i acuma nu diferă, în mod fundamental, de acele vremuri. Avem desfăşurări de forţe imbecile, avem impunere, avem supuşenie şi slugărnicie, totul, eventual, online. Şi, asemeni nobililor care se împodobeau într-o vreme în care Moartea Neagră secera, şi actualii înavuţiţi îşi caută bucăţica lor de nobleţe.

    Am studiat cu interes noul serviciu al Amazon şi spun că este ceva extrem de prost făcut. Sunt la vânzare 40.000 de opere de artă create de 4.500 de inşi (le spun inşi pentru că mulţi, prea mulţi, nu sunt artişti, în opinia mea), în urma unor parteneriate cu 150 de galerii (nu le spun de artă). Preţurile începeau cu cinci milioane de dolari, pentru un Norman Rockwell la care beneficiai de free shipping, şi continuă cu o nebunie de Andy Warhol, cu preţuri mult prea mari pentru ce oferă omul, şi cu tot fel de chestii supraevaluate, care lasă impresia că galeriile vor: unu, să scape de ce se prăfuia prin expoziţie, şi doi, să câştige cât mai mult profitând de uriaşul număr de ultilizatori (rimează cu neştiutori) ai sitului Amazon. M-a întristat un portret de copil al lui Monet, scos la vânzare cu 1,4 milioane de dolari şi care a intrat în gura haterilor – unul că are crăpături, altul că este franţuzesc şi că nu are traducere în engleză, altul care face mişto de confuzia care s-ar crea între Monet şi Manet.

    Îmi pare a fi etapa următoare a curentului „arta la supermarket„, creată ieftin, în China: culoare pe pânză, e adevărat, dar culoarea pe pânză însemnă o vacă albastră pe fond galben, aceeaşi vacă, dar verde şi pe fond albastru, o vacă roşie pe mov, şi tot aşa. Să aibă omul cum asorta, şi la culoare, şi la dimensiuni. Pe lângă toate capetele lui Mao făcute de Warhol – cred că are vreun milion, în varii nuanţe – cred că ar merge o serie mare de Gioconde, din care să păstrăm zâmbetul, dar să fie blonde, negrese, chinezoaice, pistruiate, roşcate, cu ochi migdalaţi sau indience; politically correct şi pentru toate gusturile, nu? Sau Rondul de noapte, dar nu cum l-a făcut fraierul acela de Rembrandt, ci cu ninja, sau poate cu spartanii atletici din filmul 300, ba chiar nişte dorobanţi de-ai noştri sau ceva flăcăi din infanteria marină. Să dăm, cum ar veni, artă la tot poporul, pe gusturi, ieftină, asortabilă, digerabilă, fără bătăi de cap în înţelegerea fenomenului artistic şi cu free shipping. E o lume din ce în ce mai mică şi arta fără complexe se aşază într-un firesc care nu mai are întrebări, spaime şi nelămuriri.

    Cred că, prin lansarea magazinului de artă şi cu cumpărarea Washington Post, Jeff Bezos îşi caută porţia lui de nobleţe, în fond e chiar cool să ai în aceeaşi pălărie şi ziarul care l-a făcut pe Nixon să demisioneze, şi pe Norman Rockwell, şi pe Monet sau Manet, totul condimentat cu Mao şi mult, cât mai mult Andy Warhol.

  • Olandezii au lansat primul burger creat in vitro, din celule stem de vaca. Pret: 250.000 de euro

    Luni s-a consumat momentul de glorie pentru o echipa de cercetatori de la Universitate din Maastricht. Ei au lucrat cinci ani pentru a crea acest burger, plecand de la cateva celule minuscule prelevate dintr-un muschi de vaca.

    Au adaugat sare, pudra de ou, suc de sfecla si shofran pentru culoare. La demonstratia din aceasta dupa-amiaza au participat, pe langa profesorul Mark Post, un bucatar si doi voluntaridegustatori.

    Aparent, pregatirea burgerului a decurs ca pentru unul conventional. Toti cei prezenti au asteptat primele impresii cu sufletul la gura.

    “Are un gust intens,seamana cu cel al carnii.  Nu e la fel de suculent insa. Si am simtit lipsa sarii si a piperului”.

    Cititi mai multe pe www.incont.ro

  • Banca centrală a SUA acuză BCE că nu a înţeles criza din zona euro şi a acţionat incoerent

     “BCE nu are o strategie coerentă pentru a construi baza monetară necesară pentru susţinerea creării de bani pe care să se sprijine o economie în creştere”, potrivit unui document pregătit de Rezerva Federală din Richmond, una dintre cele 12 instituţii de supraveghere ale Sistemului Rezervelor Federale din Statele Unite.

    Documentul, consultat de Daily Telegraph, a fost redactat în luna iulie şi este semnat de economistul şef al Rezervei Federale din Richmond, Robert Hetzel.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Struţocopterul, sau struţul care poate zbura, creat de un artist olandez

    Rezultă o chestie destul de sinistră, care ne-a adus aminte de “The Giant Claw”, un fil din 1951 cu cel mai caraghios, poate, monstru pe care l-au putut imagina realizatorii de filme de groază ieftine.

    Jannsen s-a făcut recent anul trecut cu Orvillecopterul, o chestie zburătoare realizată din rămăşitele împăiate ale motanului săi, Orville, omorât de o maşină.
    În cazul struţului zburător, Jansen a folosit iniţial o instalaţie numită Road Kill Big Bird.

    Apoi o fermă i-a pus la dispoziţie o pasăre pe care un taxidermist a împăiat-o. Struţocopterul are trei metri lungime şi cântăreşte 21 de kilograme> “Este o provocare să faci aşa ceva să zboare”, spune Jansen, citat de wired.co.uk. El a fost ajutat în demersul său de inginerul Arjen Beltman şi de compania RC Technics, furnizoare de componente pentru dispozitive zburătoare telecomandate.

    Jansen nu se oreşte la cele două sărmane animale; el lucrează şi la o haină făcută din arici omorâţi de maşini. Are 19, dar îi mai trebuiesc câţiva. Probabil de aceea
    ste decis să vândă Struţocopterul.
     

     

     

     

  • Hayssam: S-a luat de bun că sunt terorist, dar nu vede nimeni 5.000 de locuri de muncă create de mine

     Sirianul a refuzat să dea o declaraţie în faţa judecătorului care a dezbătut propunerea de arestare preventivă făcută pe numele său de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), în dosarul de înşelăciune şi delapidare.

    Totuşi, el a arătat, fără să se consemneze la dosar, că nu a refuzat să primească rechizitoriul prin care a fost deferit justiţiei în acest caz, ci doar a vrut ca acesta să-i parvină în prezenţa unui avocat ales.

    Hayssam a mai spus că în cursul zilei de joi a primit vizita unor membri ai familiei sale, dar că tot nu s-a reuşit găsirea unui “avocat specializat”.

    Sirianul a explicat că, în opinia sa, pentru aflarea adevărului “trebuie muncit, trebuie reluată această cercetare” şi trebuie văzut în ce condiţii au fost luate declaraţiile martorilor din dosar.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Trista moştenire

    Nu vorbesc aici de gusturi muzicale, ci de generaţia care a zdruncinat traiul tihnit din suburbii, a creat lideri de imagine, a dat jos preşedinţi, a purtat războaie, a creat companii şi a dărâmat cortina de fier. Indiferent de cum a fost clasificată de sociologi, tânăra generaţie a anilor ‘50 – ‘60 a iscat lumea modernă, a dus omul pe Lună, a creat calculatorul şi internetul, apus bazele lumii moderne, tehnologizate.

    Acum tânăra generaţie care foloseşte din plin, nativ şi natural, puterea comunicării şi a internetului, care vorbeşte o limbă nouă, poate lipsită de acorduri gramaticale sau de semne de punctuaţie, dar care are, trebuie să recunoaştem, eficienţa ei, nu-şi găseşte, cumva, locul în societate.

    Din cauza crizei, a lipsei locurilor de muncă, a manevrelor politicianiste, a obtuzităţii politice şi a lăcomiei instituţionalizate. Trebuie să meargă Papa Francisc tocmai în Brazilia pentru ca ziarele să acorde o oarecare atenţie subiectului; asta pentru că ştirile breaking sunt regele cel mic din Marea Britanie (întrebare: peste ce lume va domni?) sau veşnicul conflict dintre palatele din Bucureşti, purtat acum între tampoane de vagoane.

    Cifrele sunt uriaşe: între 73 de milioane de tineri, conform Organizaţiei Internaţionale a Muncii, şi 290 de milioane, conform The Economist, caută un loc de muncă în lume.
    Nu aş fi scris toate astea dacă nu aş fi citit un sondaj legat de opţiunile de angajare ale tinerilor absolvenţi români, sondaj realizat de institutul de cercetare Trendence şi la care au răspuns 11.600 de tineri absolvenţi de facultate.

    Aceştia au indicat compania la care ar vrea să lucreze: cei cu studii economice vor în bănci, dar şi în mari companii, în ordine descrescătoare BCR, BRD, Banca Transilvania, Raiffeisen, ING, Google, Coca-Cola, Orange, PwC şi Procter & Gamble, iar cei cu studii tehnice şi IT vor la Continental, Microsoft, Dacia, VW, BMW, Hidroelectrica, Siemens, Orange, IBM. Realizatorii studiului spun că, în comparaţie cu anii trecuţi, Apple şi Microsoft sunt perdanţii anului, cu mai mult de şase puncte procentuale, în timp ce Hidroelectrica urcă de pe locul 16 pe 7, iar Enel face un salt de 47 de locuri, pe poziţia 21.

    Alte date care mi se par interesante sunt faptul că economiştii sunt mai puţin dispuşi să emigreze, că 35% dintre absolvenţii români au aplicat deja pe reţelele de socializare pentru un loc de muncă, dublu faţă de media europeană, că urcă retailerii, că 23% dintre ingineri şi IT-işti ar accepta să lucreze pentru o companie cu probleme de imagine (media europeană este 35%) şi că 80% aşteaptă de la angajatori un tratament egal îndiferent de poziţia socială, de etnie, naţionalitate sau religie.
    Regăsesc în toate acestea un pragmatism interesat, cu care nu sunt obişnuit; sondajul arată că este ceva, mult mai mult, dincolo de imaginea TineriGălăgioşiCareÎşiFreacă-EcraneleTelefoanelorCuReligiozitateVirgulăCareNuÎnvaţăŞiNuLePasăDeNimic. Poate că ei au soluţia depăşirii actualei stări de criză, poate că pentru ei „too big to fail„ înseamnă cu totul altceva decât pentru Angela Merkel sau François Hollande. Nu-i pomenesc degeaba pe cei doi lideri europeni, care se numără printre părinţii programelor New Deal for Europe, în valoare de şase miliarde de euro, şi Youth Guarantee, de 21 de miliarde de euro, menite să-i ajute pe tinerii şomeri.  Sumele par impresionante, dar îşi pierd impactul şi devin sforăială politică fără sens dacă ţinem cont de unu, obsesia europeană cu austeritatea şi doi, de costurile asociate cu şomajul, de 153 de miliarde de euro. Nu am nimic de spus despre liderii români, pentru că pentru ei subiectul nu există.
    O lucrare a spaniolului Joaquin Sorolla (1863 – 1923), un spaniol de obicei lumions, solar, care vă poate bucura ochii; aceasta e mai tristă, se numeşte „Trista Moştenire„, prezintă ravagiile pe care le făcea poliomielita la începutul secolului trecut şi este o ilustrare plină de sensibilitate a compasiunii, un sentiment de care uităm din ce în ce mai des.
    Şi mi se pare că un soi de tristă moştenire le lăsăm şi noi TinerilorGălăgioşiCareÎşiFreacăEcraneleTelefoanelorCuReligiozitate.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Indiferenţa

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Atunci când însă nu este vorba despre o situaţie amoroasă, indiferenţa este clar o formă de instabilitate interioară. În context organizaţional şi social, indiferenţa este o formă de degradare. Simţim cel mai uşor indiferenţa altora pentru că totdeauna indiferenţa noastră este legitimă. Indiferenţa altora produce efecte, uneori devastatoare, dar nu avem antrenamentul de a ne gândi dacă şi cum formele noastre de indiferenţă au vreun impact în jurul nostru.

    Indiferenţa este o non atitudine pentru că nu există vreo valoare ataşată ei sau vreo bună intenţie evidentă. Singurul motiv pentru care cineva este indiferent este pentru că realmente nu percepe niciun fel de raportare sau de contact cu ceea ce face obiectul indiferenţei. În mod interesant indiferenţa nu poate fi numită nici trăsătură, nici manifestare, nici comportament, pentru că este o carenţă, nu este o diminuare sau un atribut acceptat în sfera valorilor şi a manifestărilor fundamental umane. Indiferenţa este despre ce nu avem, nu despre ce avem, indiferenţa nu este ca un muşchi neantrenat, ci mai degrabă ca un organ vital care lipseşte. Reconstrucţia unui astfel de organ este un proces de durată şi un act superior de voinţă.

    Ce pot face cei care sunt acuzaţi de indiferenţă? Întâi de toate trebuie să audă acuzaţia, fără să o evalueze calitativ. Dacă acest pas lipseşte, demersul nu poate continua din două motive: primul este că pe lângă indiferenţă avem şi deficit de auz, al doilea este că nu avem obiectul interesului comun. Ca să pot recepţiona mesajul prin care cineva (un coleg, organizaţia, comunitatea, ţara) îmi spune că sunt indiferent şi că indiferenţa mea produce consecinţe grave sau dramatice, trebuie să simt că există un interes comun care mă motivează suficient cât să acord atenţie sau să fac un efort în acea direcţie. Presupunând că putem trece de etapa în care mesajul de indiferenţă a fost recepţionat, de aici încolo este esenţială înţelegerea efectelor pe care indiferenţa le produce, în ce constă această indiferenţă şi cum produce ea consecinţe, cum şi câtă dorinţă de schimbare există, care sunt instrumentele schimbării.

    Dacă în plan personal este mai uşor de aliniat interesul comun şi avem feedbackul la îndemână ca instrument de lucru cu nuanţele indiferenţei, în organizaţii sau în context social mai vast reacţia la indiferenţă este mult mai lentă, iar indiferenţa în sine nu mai este o lipsă a cuiva, ci este o lipsă colectivă, tacit şi vicios susţinută prin neprovocarea ei.

    În cazul luptei cu indiferenţa din plan social aceasta poate dura ani buni doar până când începe cu adevărat procesul de conştientizare şi de mobilizare a unei comunităţii pentru a combate efectele indiferenţei ca mecanism. 

    Probabil că pregătirea pentru combaterea efectelor indiferenţei este mai de durată decât combaterea în sine pentru că în plan social trebuie mobilizaţi şi cei asupra cărora se răsfrâng efectele indiferenţei, nu doar cei care produc efecte prin indiferenţa lor. Până când acest demers ajunge să fie o prioritate pentru o comunitate, efectele trebuie, din păcate, să ajungă să fie cu adevărat dureroase şi evidente asupra ei. Aşadar, orice fel de mijloace de conştientizare a efectelor indiferenţei în plan social pot fi folosite, acestea susţin în mod eficace pregătirea pentru momentul în care va începe acţiunea propriu-zisă de combatere a indiferenţei ca mecanism. Puţin probabil ca aceia care sunt acuzaţi direct de indiferenţă să facă ceva, nu de alta, dar pur şi simplu nu au profunzimea morală şi intelectuală de a înţelege că felul lor de a fi ţine mai mult de domeniul patologiei decât de cel al valorilor fundamental umane.

  • Isărescu: Trebuie pus accent pe macrostabilitate şi resurse interne în următorii 10-20 de ani

     “Cred că obiectivul principal al României pentru perioada următoare este o creştere economică moderată, echilibrată, sustenabilă, o creştere economică care creează locuri de muncă. (…) Faţă de trecut, cuvântul sustenabilitate este esenţial, ne trebuie o creştere economică pe o perioadă cât mai îndelungată, o echilibrare a resurselor şi politicilor. Dacă accelerăm creşterea economică în perioadele pre-electorale nu facem decât să grăbim declinul în perioadele post-electorale”, a afirmat guvernatorul la dezbaterea “Mugur Isărescu şi invitaţii săi” organizată la BNR pe tema perspectivei economiei româneşti.

    El apreciază că un dezechilibru major în ultimii 20 de ani s-a creat în privinţa raportului între pensionari şi angajaţi, o soluţie fiind creşterea numărului de contribuabili la bugetele de asigurări sociale.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • SOCAR deschide benzinaria cu numarul 16

    Statia din orasul Roman, judetul Neamt, este a 16-a benzinarie a grupului in Romania si a doua statie inaugurata de SOCAR in aceasta luna in judetul Neamt, dupa statia de la Piatra Neamt deschisa oficial in urma cu trei saptamani (2 iulie 2013).  “Cu aceasta noua statie multifunctionala de la Roman, compania noastra ajunge la o retea consolidata de 16 statii in zona de nord-est a tarii.

    Doar in judetul Neamt SOCAR detine in prezent patru benzinarii dintre care doua au fost inaugurate pe parcursul acestei luni. Vor urma si altele atat in Moldova cat si in centre cheie la nivel national”, spune Hamza Karimov, CEO SOCAR Romania. SOCAR Romania este reprezentanta locala a companiei petroliere si de gaze naturale detinuta de statul Azerbaijan (The State Oil Company of Azerbaijan Republic). Pana in prezent compania a creat 235 de locuri de munca si a derulat investitii de aproximativ 30 milioane de euro.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Alinierea, un proces ciudat

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Adevărul este că mai aliniaţi decât putem fi cu noi înşine, nu putem fi cu alţii din afara noastră. Fie că vorbesc despre situaţii organizaţionale sau personale, despre contexte micro sau macro, alinierea este ceva ce toată lumea îşi doreşte pentru ceilalţi: subordonaţii să se alinieze, colegii să se alinieze, board-ul să se alinieze, familia să se alinieze, prietenii să facă şi ei ceva să se alinieze…

    Percepţia de nealiniere este o stare care nu poate fi rezolvată altundeva decât acolo unde este resimţită. Iar oamenii pun în balanţă faptul că deja nu se simt bine din lipsă de aliniere, dacă tot ei mai trebuie sa facă un efort în relaţia cu cei cu care nu se simt aliniaţi deja este nedrept de mare deranjul… tot eu să fac ceva?

    Alinierea nu este despre cum, magic şi coercitiv, lumea îmi împărtăşeste valorile, viziunile, normalităţile subiective, ci despre cum fac eu să atrag alte şi multe normalităţi subiective, la un scop comun. În organizaţii, strategiile nu aliniază oameni, oamenii aliniază oameni. Oamenii produc procesul de aliniere prin poveşti, prin valori, prin exemple personale. Profitul unei companii poate fi scopul comun autentic al maximum zece oameni, dar aspiraţiile şi valorile pot fi scopul comun al unui grup mai mare de oameni, incluzându-i şi pe cei de mai sus. Cuvântul profit este în sine selectiv, pe când aspiraţile atrag şi aliniază oamenii. Din păcate, multe demersuri de aliniere eşuează pentru că scopul alinerii este doar în jurul cuvântului profit (spun cuvânt pentru că nu poate fi considerat un scop în sine). Cuvinte cum ar fi semnificaţie, realizare, dezvoltare, apartenenţă, par prea greu de operaţionalizat şi atunci sunt repede abandonate deşi acestea sunt singurele care asigură eşecul sau succesul alinierii.

    Cât durează alinierea şi în ce constă implementarea? este o întrebare pe care o aud în fiecare discuţie despre aliniere. Este amuzant pentru că aşteptarea celor care pun întrebarea este să vadă un desfăşurător, un Gant cu durata etapelor de aliniere. Alinierea este ca maturitatea, nu este garantată de vârstă, de experienţă sau de inteligenţă, ci de capacitatea de conştientizare, de asumare şi de responsabilitatea personală în tot acest proces. Realizarea alinierii are ca termen livrarea unui set de obiective (oricât ar dura până la realizarea acestora) nu o durată iar procesul este unul de devenire nu unul de execuţie. Este un proces pe care numai atunci când l-ai început te întrebi de ce nu l-ai început mai devreme şi pe care te prinzi că este mai plăcut să nu îl închei niciodată o dată ce eşti în timpul desfăşurării lui. De regulă procesele de aliniere care nu vor începe niciodată sunt acele discuţii interminabile despre strategii bine articulate despre „alţii / ceilalţi care ar trebui să (pentru ca aşa e normal)…”.

    În cea mai intimă relaţie cu procesul de aliniere este, în cazul organizaţiilor, cultura lor, iar la nivel personal este nivelul şi calitatea tipului de conştientizare pe care îl practică oamenii. O cultură bună susţine virtuos alinierea, cele două dimensiuni hrănindu-se una pe cealaltă şi construindu-se una pe baza celeilalte, o cultură nepotrivită este în cerc vicios cu procesul de aliniere, canibalizându-se reciproc şi epuizând toate resursele. Ce este de fapt alinierea? Este un fel de a face lucrurile, este cum facem ce avem de făcut, într-un fel în care integrăm tot ce avem mai bun / util din resursele pe care le avem la dispoziţie – oameni, inteligenţă, strategie, viziune, tehnologie, aspiraţii, viitor, frustrări, temeri, valori, principii, presiuni, provocări şi multă, foarte multă, subiectivitate. Alinierea este despre conducerea subiectivităţii, nu despre obiectivizarea diversităţii.