PENTRU LUNA IUNIE, PROPRIETARUL UNUI APARTAMENT DIN BUCUREŞTI, cu un consum de circa 200 kWh, a plătit pentru energie o factură de circa 122 de lei, din care 22 de lei au reprezentat doar TVA-ul, 4 lei taxa TV şi alţi 2,5 lei taxa radio. Tot în această factură mai intrau 72 de lei pentru energia consumată, circa 5 lei pentru cogenerare şi 10 lei pentru certificatele verzi. Aceste certificate verzi, care cu tot cu TVA ajungeau la nivelul lunii iunie să reprezinte circa 10% din valoarea întregii facturi, reprezintă sprijinul pe care fiecare consumator din România îl dă pentru a-i susţine pe producătorii de energie verde. Paradoxal, până la data de 1 iunie, niciun consumator casnic nu beneficia în coşul de energie primit de vreun kilowatt de energie verde, deşi o sprijinea cu 10% din factură.
Acest sprijin a fost principalul motor care a contribuit la boomul înregistrat de industria eolienelor sau solarelor, din 2009 încoace domeniul energiei verzi atrăgând ca un magnet investiţii de 4 miliarde de euro în cei mai duri ani de criză prin care a trecut România după căderea Lehman Brothers.
La finalul lunii iulie, datele Transelectrica, operatorul sistemului naţional de transport, arată că în România se învârteau circa 2.200 MW în parcuri eoliene în contextul în care centrala de la Cernavodă, care funcţionează cu două reactoare nucleare, are o putere de 1.400 MW. Pe lângă „morile de vânt„ au mai apărut şi peste 400 MW în parcuri solare. Cum a funcţionat schema? Statul român s-a decis să-i recompenseze pe producătorii de energie verde printr-un sistem bazat pe certificate verzi şi cote obligatorii.
Pe scurt, fiecare megawatt de energie injectat în sistem şi preluat cu prioritate era recompensat printr-un număr variabil de certificate verzi în funcţie de tehnologie. Mai departe, furnizorii de energie cumpărau aceste certificate astfel încât să îndeplinească nişte cote obligatorii privind ponderea pe care trebuia să o ocupe energia verde în coşul livrat clienţilor. Normal, pentru furnizori acest lucru reprezenta un cost suplimentar care mai departe a fost transmis în facturi.
TOT ACEST SISTEM A FOST PUS LA PUNCT PENTRU CA ROMÂNIA SĂ-ŞI ÎNDEPLINEASCĂ OBLIGAŢIILE EUROPENE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE PONDEREA ENERGIEI VERZI ÎN TOTALUL CONSUMULUI PÂNĂ ÎN 2020.Problema a fost că acest sprijin pentru energia verde s-a suprapus peste o perioadă în care scăderea cererii a cauzat probleme majore în mai multe sectoare de activitate care se vedeau deodată cu o factură mai mare la electricitate, deşi vânzările lor erau atacate de situaţia de pe plan internaţional.
În România, cei mai aprigi oponenţi ai energiei verzi au fost şi sunt Alro Slatina şi Arcelormittal Galaţi, de altfel cei mai mari consumatori de electricitate locali. Deşi ambele companii au avut şi încă au contracte directe de alimentare cu cei mai ieftini producători de energie din România, Hidroelectrica şi Nuclearelectrica, ele au ameninţat cu restrângerea sau chiar cu relocarea activităţii dacă nu se vor lua măsuri pentru limitarea sprijinului pus la dispoziţia investitorilor în regenerabile.
Având mii de angajaţi, comparativ cu industria verde care a generat puţine efecte pe orizontală în România, pumnul în masă izbit cu greutate de industrie a câştigat în ochii guvernului bătălia cu ameninţările bazate pe regulile UE scoase la înaintare de „verzi„.