BusinessMagazin

Tag: refuz

  • A dezvolta o idee deja existentă: 
istoria revoluţiei digitale

    Este nu numai o lucrare cu tentă biografică, ci şi ştiinţifică, care prezintă modul cum computerul personal şi internetul şi telefonul inteligent au apărut din minţile lui Charles Babbage, Ada Lovelace, Alan Turing, Robert Noyce, Tim Berners-Lee, Bill Gates, Larry Page sau a lui Jimmy Wales.

    Mi-a plăcut faptul că Isaacson a prezentat într-o istorie cu, să recunoaştem, puternice accente masculine şi contribuţia feminină, pentru că primii paşi în ceea ce astăzi numim programare au fost făcuţi de femei – Ada Lovelace, fiica poetului Byron, care a conceput primul algoritm procesat de o maşină, Grace Hooper, cu o contribuţie majoră la primele limbaje de programare, sau grupurile de doamne care s-au ocupat de programarea primelor calculatoare, mecanice, electromecanice sau cu lămpi (dar să ştiţi că am văzut şi puncte de vedere feministe care îi reproşau autorului anumite abordări; nu insist, feministele pot scrie propriile lor volume).

    Dând Cezarilor ce li se cuvine, cartea lui Isaacson este, totuşi, o istorie a inginerilor, cu sau fără diplomă, a celor care au creat tran-zistorul, microcipul, procesoarele, PC-ul sau interfaţa grafică. Multe fapte sunt cunoscute, dar capătă o dinamică aparte în textul cărţii, iar rezultatul este plăcut, alert, instructiv. Capitolele ţin de cronologie şi prezintă salturile mari: Computerul, Programarea, Tranzistorul, Microcipul, Jocurile video, Internetul, Computerul personal, Web; ultimul, ”De-a pururi Ada„, încercă să analizeze viito-rul evoluţiei om-maşină, care iscă astăzi atâtea întrebări. 

    Ce mai trebuie spus? Faptul că nici măcar vârfuri precum Bill Gates, Steve Jobs sau Larry Page nu-şi pot asuma deplin creaţiile lor; o istorioară din carte descrie exact ce vreau să spun: unul dintre cofondatorii Twitter, Jack Dorsey, a început, la un moment dat, să îşi aroge o serie de merite în interviuri, iar un alt cofondator, Evan Williams, i-a recomandat să se calmeze. ”Dar eu am inventat Twitter„, a replicat Dorsey. Iar celălalt i-a răspuns: ”Nu, n-ai inventat tu Twitter. Nici eu. Nici Biz Stone. Oamenii nu inventează lucruri pe internet. Doar dezvoltă o idee deja existentă„.

  • Reportaj: Două zile în Ţara Bârsei: pâine cu cartofi, 
fortificaţii şi mofetă

    ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro

    Ţara Bârsei. Repetă. Silabiseşte. Rostit şoptit, toponimul ascunde parcă o poveste – Ţara Bârsei ar putea fi tărâmul de basm, locul în care pasc oiŢe bârsane babane în bâzâit de bărzăuni bezmetici. Sau nu.

    Semnele de circulaţie, cu denumiri în două limbi, română scurtă familiară, maghiară lungă, plină de consoane, ajută şi ele, la fel şi peisajul, dacă nu ideea de poveste atunci măcar cea de vacanţă, ceea ce este, în definitiv, totuna.
    Dacă te găseşti pe drumul ce duce din Braşov spre Covasna la ceasul înserării, în iarnă, semnul care te anunţă că intri în Ţara Bârsei îţi deschide tăcut uşa către alt tărâm. Este pustiu cât vezi cu ochii şi doar târziu în noapte se aprind mici lumini la orizont. Case nu se văd şi o porţiune de drum nu e decât un gol alb vârstat în negru cu ecou purtat repetat de stâlpii de electricitate.

    Căprioare pasc absente pe câmpuri goale de cartofi în timp ce maşina pare că stă pe loc, într-un decor liniar şi repetitiv.

    După kilometri fără sfârşit peisajul se populează. Apar garduri, case se înşiră după ele, pun de un sat, apoi de altul, arhitectura e înca regăţeană, oamenii-s puţini, bisericile catolice.

    Şi apoi, bang! Fără nicio pregătire, intri pe nesimţite cu viteză în Santioanluca / Szentivlaborfalva, satul pe drumul căruia stau grătare de kurtoskalacs şi pâini cât roata carului. Una din cinci case învârte la stradă frigărui cu cozonac săsesc şi vinde la lumina chioară pâine cu cartof. Ireal şi delicios în egală măsură; reţete simple şi vechi care-şi păstrează gustul şi povestea şi o săptămână mai târziu, transplantate în oraşe pline de beton şi efemer.

    În Covasna, toponim românesc de origine slavă ce denumeşte valea ce curge prin locurile unde se prelucrează laptele, treci prin Ghid-falău şi Micfalău, Bicfalău şi Tufalău, sate româneşti cu nume maghiare sau invers.

    Nu trece mult şi ajungi în oraş. Covasna pe înserat, ca şi pe lumină de altfel, nu pare generoasă cu turistul de iarnă. Cel de vară însă ar putea ajunge la cetatea dacică, la platformă sau în Valea Zânelor, adică acasă la Ileana Cosânzeana şi loc de celebrat Nedeia mocănea-scă, sărbătoare tradiţională a oierilor din zonă.

    Pe de altă parte, cetatea ar fi după mulţi locul în care s-a retras să moară Decebal, construcţie care, după arheologi, ar fi una din cele mai mari din afara Orăştiei. Cel de-al treilea obiectiv turistic este planul înclinat dintre Covasna şi Comandău, folosit în 1890 pen-tru transportul buştenilor prin contrabalansarea a două vagoane, unul gol altul plin, aflate la capete opuse şi exploatând forţa gravita-ţională şi diferenţa de nivel de 300 de metri. Lucrarea genial-inginerească este printre puţinele din Europa de acest gen.

     

    Vizitatorul de iarnă se mulţumeşte cu Groapa Dracului, un puţ cu noroi leneş şi bolborositor, aflat chiar în parcul din centru. Erup-ţiile bulelor, în fapt degajări puternice de bioxid de carbon, au fost cândva spectaculoase; astăzi seamănă mai mult cu o supă clo-cotind la foc mic.

    Zona este cunoscută unui tip special de turist, cuprins în categoria balneo. La nici patruzeci de ani eşti încă suficient de tânăr pen-tru a te putea amuza ideea de mers la băi şi destul de bătrân pentru ca un concediu balneo să îţi amintească de epoca dinainte de ’89.

    O zi la baza de tratament din cadrul hotelului înseamnă înainte de toate un halat moale de baie. Vei locui în el mai toată ziua, între şedinţele de TENS, ultrasunete, băi carbogazoase şi masaje acvatice.

    Programul zilei este stabilit de medicul rezident, în baza unei discuţii-consultaţii, în urma căreia rezultă o fişă cu care asistenta asignată te însoţeşte şi îndrumă. Iarna sunt puţini amatori, dar vara se perindă prin bază până la 500 de oameni pe zi, pacienţi veniţi să trateze în principal boli ale aparatului cardiovascular.

    Punctul forte al mersului la băi este mofeta, un gaz (dioxid de carbon) care aici iese din pământ cu o puritate de 98%, comparabilă doar cu o zonă din Japonia. Baia de gaz se face după un program strict, cu pauze şi timpi respectaţi cu rigoare. Pacienţii stau pe trep-tele unui fel de amfiteatru din lemn în picioare, nemişcaţi. Urmăresc în paralel acele ceasului de pe perete şi furnicăturile de pe pi-cioare. Gazul, al cărui nivel variază şi este măsurat cu o brichetă, urcă până la genunchi-pulpe şi dilată vasele de sânge.

    Acelaşi gaz este pus la lucru şi în varianta acvatică, în care stai nemişcat 20 minute într-o cadă plină cu apă carbogazoasă. Nu te plictiseşti şi nu amorţeşti; este relaxare pură prin micro-masaj, căci milioanele de bule de gaz ţi se ataşează de piele şi când se ridică la suprafaţă lasă în urmă o gâdilătură uşoară. În timpul acesta numeri bule, urmăreşti trasee, compari cu viteza şpriţului de vară sau a şampaniei de seară, faci ceva pentru tine.

  • Cronică de film: Jimmy’s Hall

    Ken Loach, câştigător în 2006 al Palme d’or pentru ”The Wind That Shakes the Barley„, revine la tema irlandeză şi reuşeşte să captiveze mai ales prin atenţia la detalii. De la costume şi până la anumite expresii dispărute între timp din limba engleză de astăzi, ”Jimmy’s Hall„ aduce pe marele ecran, cu exactitate, o atmosferă de acum mai bine de 80 de ani. Întrebat dacă există vreo legătură între Irlanda anilor ’20 şi Irlanda de astăzi, Loach a răspuns simplu: ”Cred că lupta este, până la urmă, aceeaşi„.

    Scenariul este bine scris, dar atinge destul de puţin problemele existente în acea perioadă în Irlanda, respectiv sărăcia şi tradiţionalismul dus către extrem. Firul acţiunii nu reuşeşte să lege spectatorul de personaje sau să trezească simpatie faţă de personajele implicate. Cinematografia semnată de Robbie Ryan este într-adevăr impresionantă: scenele cu irlandezii în costume tradiţionale, mergând pe biciclete vechi sau în căruţe trase de măgari, precum şi imaginile cu dealuri înverzite rămân întipărite în mintea celui care urmăreşte filmul.

    Barry Ward, cunoscut mai ales în Marea Britanie pentru rolurile din ”The Claim„ şi ”Songs for Amy„, reuşeşte să dezvolte bine personajul central al filmului. Problemele filmului nu vin de la interpretarea lui Ward, ci de la scenariu, mai ales din lipsa interacţiunilor complexe cu alte personaje.

    ”Jimmy’s Hall„ este, înainte de toate, un film despre activismul politic şi brutalitatea cu care oamenii resping orice idee opusă celor pe care ei le consideră corecte. Nu este un film alert, dar povestea personajului central este suficient de intere-santă pentru a vă ţine în faţa ecranului pentru aproape două ore.

    
Nota: 8/10

  • Prima femeie care ajunge brand manager la Porsche România

    Din această funcţie, ea conduce un departament format din şase persoane şi este responsabilă şi de managementul relaţiei cu o reţea de 12 distribuitori autorizaţi la nivel naţional.

    Ea activează în cadrul Porsche România din 1998, mai întâi ca disponent al mărcii Volskwagen, apoi ca asistent brand manager SEAT (2001), pentru ca din 2004 să devină product manager SEAT, poziţie pe care a deţinut-o până în noiembrie 2012. A fost responsabilă direct de relaţia cu fabrica SEAT de la Martorell, mai ales în ceea ce priveşte sta-bilirea modelelor preluate pe piaţa din România, negocierea preţurilor şi poziţionarea produselor pe piaţa locală. Ulte-rior, până la începutul acestui an, a fost cooptată ca project manager în departamentul de Analiză, Planificare şi Prog-noză în cadrul Porsche România.

    „Cred că femeile şi bărbaţii au stiluri de management diferite: în timp ce bărbaţii au tendinţa de a comanda şi de a controla, femeile sunt mai orientate către formarea echipei, încurajează exprimarea şi sunt mai participative. În cazul în care femeile ar ocupa cea mai mare parte a fotoliilor manageriale, nu cred că lucrurile ar funcţiona mai bine sau mai rău, însă cu siguranţă ar funcţiona altfel. O majoritate managerială feminină ar imprima mediilor de lucru mai multă ori-entare către comunicare, mai multă empatie, mai multă diplomaţie. Probabil că ar exista în continuare discuţii despre discriminarea de gen, până la urmă competiţia şi nevoia de supremaţie sunt caracteristici umane, nu masculine sau feminine.“

    Ruxandra Soare a absolvit Facultatea de Electrotehnică din cadrul Universităţii Politehnica Bucureşti, iar din 1993 a lucrat în cadrul Institutului de Cercetări şi Proiectare Ecoenerg.

    Porsche România are 155 de angajaţi şi este importatorul numărul 1 din România în termeni de cotă de piaţă şi volume. Mărcile importate sunt: Audi, SEAT, Skoda, Volkswagen şi Volkswagen Comerciale. Compania a înregistrat anul trecut un volum de 20.980 unităţi livrate, păstrându-şi cota de piaţă de 24%. „De la un volum de 81.000 de unităţi, cât a înregistrat piaţa auto în 2014, asteptăm o creştere de cel puţin 5% pentru 2015. O creştere similară urmărim şi pentru marca SEAT în 2015, având ca obiectiv pe termen mediu o cotă de piaţă de 2%.“

  • Marinela Bărbulescu: Cred că prezenţa unei femei într-un fotoliu managerial al unei companii din FMCG ar putea avea reale beneficii în business

    Anterior, responsabilităţile sale au fost în aria de business partnering pentru departamentul supply chain din România, Cehia şi Ungaria. La 45 de ani, Marinela Bărbulescu coordonează şase oameni în departamentul de resurse umane şi în medie călătoreşte în interes de serviciu o zi pe săptămână.

    Este absolventă a Facultăţii de Jurnalism, iar drumul său în cadrul Unilever a început după preluarea Bestfoods de către compania olandeză, acesta fiind şi cel mai dificil moment din cariera sa, „odată cu tranziţia de la o cultură organizaţională la alta, diferită“.

    În opinia sa, în organizaţii necesitatea echilibrării personalului, pe sexe, „este acceptată, însă trebuie să urmeze, ca o tendinţă naturală, comunicarea despre formele sale subtile, de pildă încrederea în sine. Ca exerciţiu de imaginaţie, aş propune să ne imaginăm că fotoliile manageriale sunt ocupate în mod egal de femei şi bărbaţi.

    Dincolo de procente, cred că mai important este să vorbim despre incluziune, respect, acceptarea diversităţii. Important este ca mediul în care alegem să lucrăm să nu fie teritoriu de luptă pentru afirmare şi să nu conducă la schimbări ale caracterului per-soanei de dragul de a fi acceptată. Într-adevăr, cu cât postul de manager este mai sus în ierarhie, cu atât mai greu este să găsim o femeie dispusă să îl cucerească; dacă acest lucru înseamnă «adaptare» la un mediu de lucru rigid, cu număr crescut al orelor de lucru, cu timp puţin pentru familie etc. Cred că prezenţa unei femei într-un fotoliu managerial al unei companii din FMCG ar putea avea reale beneficii în business, dacă ne uităm că femeile reprezintă 80% din factorul decizional pentru achiziţionarea bunurilor de consum“.

  • Mihaela Humelnicu: Nu este nevoie de un şablon sau de o raţie anume

    “Pe o piaţă dinamică, orientată către rezultate, nu este nevoie de un şablon sau de o raţie anume. O echipă îşi îndeplineşte cu succes obiectivele nu pentru că sunt mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei în cadrul ei, ci pentru că a ajuns la un stadiu în care deţine competenţele şi motivaţiile, individuale şi colective, pentru a face ceea ce trebuie făcut“, spune Mihaela Humelnicu. 

    În poziţia actuală, Mihaela Humelnicu are 45 de subordonaţi şi lucrează în mod direct cu şapte dintre ei; este şi membru al consiliului de administraţie al Praktiker. Absolventă a Facultăţii de Calculatoare din Iaşi, deţine o diplomă în finanţe şi este membru al The Chartered Institute of Management Accounting din Londra; a absolvit şi programul Global MBA al IE Business School din Madrid.

  • Americanii au dat în mintea copiilor: cele mai vândute două cărţi pe Amazon sunt de colorat – FOTO

    Mai mult, fanii au început să posteze fotografii cu realizările lor. Fără a ne hazarda, ne mulţumim să remarcăm că” unu – pasiunea pentru colorat poate însemna o renaştere a spiritului artistic, dar şi doi – un soi de regresie a rasei umane. Sau nu.

  • China şi-a construit în timp record propria Bancă Mondială

    Noua bancă de dezvoltare promovată de China, anunţată cu doar cinci luni în urmă, a devenit o mare bătaie de cap pentru Statele Unite, care nu au reuşit, oricât au încercat, să îşi convingă aliaţii să nu se alăture iniţiativei.

    China a lansat proiectul AIIB în octombrie anul trecut, în cadrul unei serii de măsuri menite să îi întărească in-fluenţa regională şi globală, invitând alte ţări să participe la proiect ca membre fondatoare, până la 31 martie.

    Iniţiativa Chinei nu este surprinzătoare, în condiţiile în care controlează numai 6,7% din drepturile de vot în Banca Asiatică pentru Dezvoltare, 5,17% în Banca Mondială şi 3,81% în Fondul Monetar Internaţional.

    AIIB urmează să aibă un capital iniţial de 50 de miliarde de dolari şi mandatul de a finanţa proiecte de infra-structură în întreaga lume, după modelul Băncii Mondiale, cu deosebirea că în AIIB China va avea cea mai mare influenţă. Banca urmează să fie lansată pe parcursul acestui an.

    Potrivit estimărilor Băncii Asiatice pentru Dezvoltare, necesarul anual de finanţare a proiectelor de investiţii în in-frastructură din Asia este de circa 800 de miliarde de dolari.

    Administraţia de la Washington şi-a exprimat în mod public îngrijorarea că noua bancă nu va îndeplini stan-darde înalte de guvernanţă, dar pare de fapt că este împotriva înfiinţării AIIB întrucât semnalează o creştere prea mare a influenţei Chinei în politica regională şi globală.

    Statele Unite au fost puse într-o situaţie stânjenitoare, în condiţiile în care practic toţi partenerii săi importanţi au de-cis să se alăture iniţiativei chineze, inclusiv Marea Britanie, unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi, dar şi India şi Singapore. În acest fel, autorităţile de la Washington au rămas practic izolate în această problemă. Britanicii au promovat în mod deschis în ultimii ani o relaţie apropiată cu China, aflându-se printre primele ţări care au anunţat că vor să aibă un rol în AIIB.

    Surse de la Casa Albă au atacat poziţia Marii Britanii într-un articol publicat pe prima pagină a ziarului Financial Times, chiar a doua zi după anunţul Londrei, cu intenţia vădită de a avertiza alte state, dar încercarea nu a avut succes.

    Urmând exemplul Marii Britanii, Germania, Franţa şi Italia s-au angajat la jumătatea lunii martie să devină membre fondatoare ale AIIB, sfidând practic Statele Unite. Decizia anunţată în martie de ministrul german de finanţe Wolfgang Schäuble după o întâlnire cu vicepremierul chinez Ma Kai, la Berlin, arată cum aliaţii tradiţionali ai SUA riscă să irite autorităţile de la Washington pentru a obţine avantaje la Beijing.

    Faptul că Marea Britanie, unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai SUA, a sfidat Washingtonul deschide calea pentru ca alte state occidentale să îi urmeze exemplul, a declarat un diplomat european.

    Între timp, Coreea de Sud s-a alăturat şi ea proiectului, ca şi Australia şi Norvegia, în timp ce Japonia, care anun-ţase iniţial că nu este interesată de AIIB, şi-a nuanţat poziţia.

    Cea mai mare lovitură pentru administraţia de la Washington pare a fi însă solicitarea Taiwanului de a se alătura AIIB, în pofida faptului că acest stat nu are o relaţie oficială cu China, este fost inamic al acestei ţări şi şi-a păstrat independenţa în secolul XX numai cu ajutorul Statelor Unite. Autorităţile de la Taipei au spus că vor ca ţara lor să devină membră a AIIB, dar unii oficiali au indicat că numele ţării ar putea fi o problemă. Astfel, autorităţile au trimis o scrisoare în care au exprimat intenţia de participare, folosind numele Taiwan, dar nu este clar care va fi numele oficial utilizat. Biroul de afaceri al Chinei în Taiwan a precizat că nu consideră că participarea Taiwanului depinde de nume. ”AIIB este deschisă şi flexibilă, salutăm participarea Taiwanului„, potrivit unui comunicat al biroului de afaceri chinez. Anterior, premierul taiwanez Mao Chi-kuo afirmase în Parlament că Taiwanul preferă să nu participe la AIIB dacă nu va fi respectat sau dacă nu se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi membri.

  • Antreprenorul care vrea să facă un milion de euro din cafele vândute la 5 lei

    Radu Savopol a deschis în urmă cu 15 ani un pub în Sinaia, iar, de atunci, lista proiectelor sale a tot crescut. Antreprenorul ţinteşte în următorii doi ani venituri de un milion de euro din noul său proiect, lanţul de cafenele 5 to go.

    “În anii 2000, lumea era foarte circumspectă să apeleze la designeri şi arhitecţi pentru a-şi decora restaurantele sau pub-urile şi mi-am spus atunci – de ce să nu fac eu un pub şi să îl fac aşa cum vreau?“, explică Radu Savopol, de profesie arhitect şi designer de interior, modul cum a decis să se lanseze în afacerile cu pub-uri şi cafenele în urmă cu 15 ani. De atunci, numărul mărcilor de pe cartea lui de vizită, reunite sub umbrela companiei Old Nick Bar, a crescut constant: pub-urile Old Nick din Sinaia şi Bucureşti, cafeneaua La Cafenea din Sinaia, firma de design interior no.9 şi, cel mai recent pariu al antre-prenorului, lanţul de cafenele 5 to go. Dacă pentru pub-urile sale estimează că a ajuns în 2014 la venituri de 600.000 de euro, crede că 5 to go, conceptul prin care vinde cafea şi alte produse sub un preţ unic de 5 lei, îi va aduce, după doi ani de activitate, un milion de euro.

    Traseul antreprenorial inspirat de lipsa de proiecte în zona de arhitectură a început pentru Radu Savopol în 2001, odată cu deschiderea localului Old Nick Pub din Sinaia. Implicarea lui Savopol în afacere a fost totală: pe lângă planurile de afaceri, el s-a ocupat şi de amenajarea localurilor sale, cât şi de conceperea brandurilor. Old Nick, de pildă, locul „unde prietenii se adună să bea nu numai o cafea, cât şi un pahar de alcool“, după cum reiese din descrierea de pe site-ul companiei, este in-spirat de bunicul lui Savopol, devenit personaj central al poveştii afacerii sale. Old Nick este porecla bunicului lui Radu, co-mandant de navă pe distrugătorul Ferdinand, care obişnuia să comande câte două pahare „din cel mai faimos whisky canadian de secară“ într-un local de pe malul Dunării, în amintirea cumnatului său ce se stabilise în Canada.

    Investiţia totală în pub-ul din Sinaia se plasează în intervalul 400.000 – 500.000 de euro, iar o parte din aceasta a fost di-recţionată spre reamenajarea localului, încheiată anul trecut. Old Nick Sinaia, despre care se spune că este cel mai lung pub din România, se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 400 de metri pătraţi, poate primi simultan 500 de clienţi şi şi a fost amenajat în baza conceptului pub-urilor londoneze. Amenajarea a fost realizată de firma de arhitectură şi design interior no.9, deţinută tot de Savopol, şi a fost inspirată de o vizită a antreprenorului în Marea Britanie.

    Alegerea staţiunii prahovene pentru primele afaceri a fost, potrivit antreprenorului, „pur întâmplătoare“. A ajuns ca în ultimii 15 ani să îşi petreacă cea mai mare parte a timpului în Sinaia, iar următoarea afacere lansată a fost tot acolo, în 2008. Aceasta s-a concretizat în revitalizarea unei cafenele cu o istorie de 100 de ani, La Cafenea. „Am găsit poze vechi ale cafenelei şi am încercat să o facem în stilul respectiv“, explică el.

    Şi-a extins afacerile în Bucureşti mai întâi tot printr-o cafenea, prima realizată împreună cu importatorul Lavazza pe piaţa locală. Antreprenorul  a fost nevoit să închidă cafeneaua din zona Piaţa Romană după trei ani de activitate odată cu vânzarea spaţiului de către proprietar. În 2011 a revenit în Bucureşti cu marca ce i-a adus noroc: a deschis al doilea pub Old Nick, într-o clădire veche dispusă pe trei niveluri din zona Piaţa Lahovari, în care a investit 150.000 de euro. Dacă Old Nick Sinaia este „axat mai mult pe distracţie“, cu DJ invitaţi şi cu petreceri private, şi funcţionează mai ales de joi până duminică, pub-ul Old Nick din Capitală este diferit şi urmează un concept de restaurant cu muzică live.

    „Am ajuns la maturitate după trei ani de activitate. Ţinând cont de zona bună, intens tranzitată, m-aş fi aşteptat să ajungem la aceasta mai repede“, spune antreprenorul referindu-se la pub-ul din Capitală. Unul dintre motivele pentru care succesul a întârziat să apară a fost lipsa unei terase în primii doi ani de activitate, esenţială pentru genul acesta de afacere din cauza traficului adus pe timp de vară.

    Noul pariu al antreprenorului, lanţul de cafenele 5 to go, se concentrează tot în Bucureşti. „Ne axăm pe Bucureşti la început pentru că trebuie să facem câte un studiu pentru fiecare alt oraş, puterea de cumpărare în provincie este mult mai scăzută decât aici şi am putea constata că 5 lei este poate prea mult pentru un oraş cu 100.000 de locuitori“, explică Savopol. Potrivit antreprenorului, ideea conceptului 5 to go a venit în urmă cu un an de zile, ca rezultat al unui studiu efectuat împreună cu un importator de cafea. Rezultatul acestuia arăta că tendinţele de pe piaţa de cafea de tip take away sunt în creştere.

    Şi, pentru a aduce ceva în plus faţă de restul jucătorilor prezenţi pe piaţa locală, a adăugat componenta de preţ fix. „Piaţa locală s-a stabilizat, iar oamenii ştiu în general ce tip de cafea îşi doresc. După ce am pus pe hârtie şi am făcut un cal-cul pentru 25 de produse, am ajuns la preţul fix de cinci lei“, spune el, adăugând că se adresează tipului de client dispus să aloce un buget mediu pentru o cafea. Deşi asigură 70% din vânzări, preţul de 5 lei nu se aplică exclusiv produselor din cafea, ci şi celor de patiserie sau altor băuturi. În doi ani, Savopol şi-a propus să deschidă între 15 şi 20 de cafenele, dintre care şapte anul acesta. În acest plan, sunt incluse şi până la patru spaţii în sistem de franciză. Investiţiile într-o astfel de loca-ţie variază între 10.000 şi 20.000 de euro şi, potrivit antreprenorului, vor fi amortizate în primul an. „Cafenelele de acest tip devin profitabile după primul an, noi estimăm că anul viitor vom ajunge la venituri de un milion de euro.“

  • Cătălin Nicolae, Aviseco: “Echipamentele şi tehnologiile prezente în străinătate sunt în mare parte disponibile şi în România”

    Cătălin Nicolae, managing partner al Aviseco, se referă la casa inteligentă drept “o modalitate simplă, unitară şi centralizată de a controla, prin intermediul unor echipamente electronice,  subsisteme precum iluminatul, clima, echipamente audio/video, cele de securitate, sisteme de umbrire, sisteme de control acces (pietonal, auto) şi porti de garaj,  piscine sau jacuzzi”. Aviseco comercializează atât sisteme ale unor producători cunoscuţi din Statele Unite, precum Creston, din ce folosesc pentru tehnologia de comunicare între echipamentele de control un procesor central, respectiv din Asia, precum HDL. Sistemul acestora se caracterizează prin tehnologia de comunicare directă între echipamentele de control.

    Cătălin Nicolae consideră că nu există o mare diferenţă între soluţiile disponibile România şi cele comercializate în alte părţi ale lumii. “Echipamentele şi tehnologiile prezente în străinătate sunt în mare parte disponibile şi în România. Diferenţa o face ponderea diferită a unor sisteme în proiectele din ţara noastră faţă de cele din afară, acest lucru datorându-se şi abilităţilor comerciale ale diferiţilor furnizori.”

    Deşi compania nu serveşte lunar un număr mare de clienţi, valoarea contractelor este ridicată. “Media lunară a clienţilor noştri este de 2-3 proiecte, iar valoarea medie a proiectelor este de 7000 de euro”, spune Nicolae. Pentru automatizarea unui apartament de 3 camere, reprezentanţii Aviseco spun că preţurile încep de la 2.000 de euro.