BusinessMagazin

Tag: refuz

  • Povestea reginelor vinului din România. Un sfert din producţia anuală iese din mâinile lor

     “Când am intrat eu în domeniul vinului erau foarte puţine femei, acum interesul este în creştere“, spune Aurelia Vişinescu, antreprenoarea care a dezvoltat afacerea Domeniile Săhăteni şi este cea mai cunoscută femeie oenolog din România. În plus, pe ansamblu, numărul femeilor în domeniu este în creştere, fiind prezente în toate ramurile industriei vinurilor, de la laboratoare până în departamentele de marketing şi vânzări. Mihaela Tyrel de Poix, proprietara SERVE, spune că i se pare surprinzător că industria vinului este, încă, percepută ca un domeniu al bărbaţilor; „cred că pe ansamblu raportul este de unu la unu“.

    Din punctul său de vedere sunt argumente suficiente pentru ca lumea vinului să fie în egală măsură a bărbaţilor şi a femeilor, de vreme ce peste 70% dintre cumpărătorii de vin din Europa sunt femei, „cel mai adesea ele aleg şi la restaurant şi, în plus, sunt mai bune de-gustătoare decât bărbaţii pentru că au gustul şi mirosul mai fine“. Iar numărul mare al doamnelor din domeniul vinului nu face decât să confirme, arată Mihaela Tyrel de Poix, că „este un domeniu la fel de potrivit pentru femei şi pentru bărbaţi. Şi nici nu suntem în competiţie“.

    Creşterea numărului de femei implicate în acest domeniu este însă un fenomen care se petrece în întreaga lume. De la sfârşitul secolului XIX şi până în prezent femeile s-au implicat tot mai mult în industria vinului. De la prima femeie producător de vin din California, Josephine Tychson, care la 31 de ani, când a rămas văduvă, şi s-a ocupat de una singură de plantarea viei, în 1886, la actriţa Lillie Langtry, care a cumpărat circa 160 de hectare cu viţă-de-vie în 1888 pentru a face cel mai bun vin roşu sec din ţară la Claire Thevenot, care a câştigat concursuri de somelier, este o întreagă poveste.

    Zona somelierilor era rezervată aproape exclusiv bărbaţilor, cel puţin în Marea Britanie, până în urmă cu zece ani, când nu participa nicio femeie. În câţiva ani nu numai că numărul acestora a urcat semnificativ în rândul concurenţilor, dar Claire Thevenot a fost declarată câştigătoarea competiţiei în 2007.

    Cu toate acestea, afacerile din domeniul vinului nu sunt facile, iar investiţiile în domeniu nu sunt o garanţie pen-tru profit. Dimpotrivă, suma cheltuită pentru plantarea unui hectar este de ordinul zecilor de mii de euro, iar profitul nu apare mai repede de 5-6 ani. Ba mai mult, efectul maxim al deciziilor luate acum se vor vedea pe termen lung, de 20 de ani. Care este catalizatorul care a determinat creşterea apetitului antreprenoarelor pentru acest domeniu? Pe de o parte, domeniul este „extrem de interesant, frumos, provocator, poţi avea şansa să performezi foarte bine, să te afirmi, să consturieşti o carieră, într-o slujbă foarte bine plătită pentru oenologi, pentru că totul se învârte în jurul produsului pe care îl construieşti“, arată Aurelia Vişinescu.

    Pe de altă parte, spune Mihaela Tyrel de Poix, „activitatea îmbină foarte multe meserii. În fiecare anotimp, moment al anului, priorităţile se schimbă“. Nu în ultimul rând, pe parcursul ultimilor ani podgorenii au primit o veritabilă gură de oxigen cu aportul de fonduri neram-bursabile obţinute pe proiecte europene pentru plantarea suprafeţelor cu viţă-de-vie. Domeniul a fost campionul atragerii de fonduri; încă de la prima alocare au fost epuizate în întregime, încă înainte de termenul limită.

    Astfel, în ultimii ani, 232 de firme aveau ca obiect de activitate producţia de vin, iar piaţa dă semne bune pe toate planurile. În ciuda faptului că puterea de cumpărare nu dă semne clare de revenire, interesul consumatorilor pentru vinurile din segmente de preţ mediu şi superior este în creştere, la fel ca şi apetitul pentru vinuri roşii, seci şi demiseci, într-o ţară în care în urmă cu 20 de ani balanţa înclina covârşitor în favoarea şpriţurilor, cu vin alb demidulce. În plus, vinurile româneşti câştigă puncte importante şi la capitolul imagine. În ciuda faptului că podgoriile din România plasează ţara pe locul opt în lume în rândul producătorilor, zeci de ani licoarea lui Bachus a plecat peste graniţe vândută la vrac. Mai nou, vinurile româneşti au nume din ce în ce mai cunoscute: Prince Ştirbey Tamaioasa Ro-maneasca Sec 2013 a fost enumerat de The Guardian în rândul celor mai bune vinuri, iar două dintre vinurile SERVE au fost listate în restaurante clasificate cu stele Michelin. Întâmplător sau nu, în conducerea ambelor firme sunt implicate femei. Iată poveştile a nouă antreprenoare implicate în domeniul vinului.

  • Automatizarea casei ca un mod de a eficientiza costurile de trai

    Alin Stoica este sales manager al unei brand cu un nume potrivit domeniului de activitate: Casa din viitor. Stoica priveşte automatizarea casei ca un mod de a eficientiza costurile de trai şi de a obţine un grad de confort inaccesibil în urmă cu câţiva ani. “În urmă cu cinci-şase ani, preţul de automatizare a unui apartament de trei camere se ridica la 9.000, chiar 10.000 de euro. În momentul de faţă poate ajunge până la 4.000 de euro, iar clientul poate să investească aceşti bani de-a lungul a doi-trei ani. Primul pas e achiziţionarea unităţii de control, care pleacă de la 190 de euro şi poate ajunge până la 500-600 de euro, în funcţie de dimensiuni şi de numărul de dispozitive suportate”, povesteşte Stoica. “Toată tehnologia vine în ajutorul nostru, până la urmă. În momentul de faţă preţurile sunt mici şi românul tinde spre aşa ceva, spre o automatizare cât mai completă a casei. Odată ce clientul vede cât de simplu este de fapt acest sistem, de la instalarea şi până la utilizarea sa, şi mai ales faptul că poate fi optimizat în permanenţă, devine imediat interesat. Este vorba şi de comoditate, dar mai ales de confort, pentru că sunt lucruri de care avem nevoie.”

    Alin Stoica spune că firma pe care o reprezintă a realizat în ultima perioadă numeroase lucrări destinate eficientizării energetice: “Sunt companii care au servere, iar acestea consumă mai mult curent decât ar fi necesar. În cazul clinicilor este vorba de compresoare, care au 750 de waţi şi care funcţionează şi în weekend. Nu este neapărat nevoie de ele, iar funcţionarea lor înseamnă un consum energetic inutil. La fel şi ]n cazul sistemelor de încălzire, chiar şi la calorifere, pentru cei care stau la bloc este recomandat să instaleze termostate, pentru că acestea sunt utile mai ales atunci când sunt plecaţi”, subliniază Stoica. “Mai multe blocuri din Bucureţti au un astfel de sistem de monitorizare a temperaturii, care menţin o temperatură constantă de 18-19 grade în casă. Atunci când te întorci mai devreme de la birou, poţi da o simplă comandă vocală, caloriferul se deschide şi în 30 de minute sunt 25 de grade. La fel şi în cazul aerului condiţionat, în timpul verilor toride vrei să ai o anumită temperatură dar durează destul de mult procesul de răcire. Am avut mai mulţi clienţi care au spus că oricum au aer condiţionat programabil, dar asta înseamnă că trebuie să ai un program fix. Prin dispozitivele smart, totul devine mult mai uşor de gestionat.  Se pot pune şi contoare de apă sau electrice, ca să se poată vedea consumul exact şi apoi compara cu factura. ”

  • În ce ţări europene creştinii nu vor mai fi majoritari peste numai trei decenii? – studiu

    Numărul budiştilor  va fi aproximativ acelaşi ca în 2010; în Europa musulmanii vor ajunge să reprezinte circa 10% din populaţie, iar în Statele Unite creştinii vor scădea de la trei sferturi din total în 2010 la două treimi în 2050. 
    Schimbările preconizate au la bază evoluţiile actuale, generate în special de ratele de fertilitate din diversele comunităţi umane, ca şi de numărul celor care trec de la o credinţă la alta.

    Religia musulmană va înregistra cea mai mare rată de creştere, de 73%, urmată de creştinism, cu 35% şi hinduism, cu 34%. Populaţia lumii este estimată a atinge 9,3 miliarde în 2050, în creştere cu 35%, iar musulmanii vor ajunge la aproximativ acelaşi număr cu creştinii (2,8 miliarde, respectiv 2,9 miliarde de oameni).

    TABEL: Creşterea principalelor religii (miliarde persoane)
      2010  % din total  2050  % din total
    creştini  2,168  31,4%   2,918  31,4%
    musulmani 1,599  23,2%   2,761  29,7%
    fără religie 1,131  16,4%   1,230  13,2%
    hinduşi 1,032  15%   1,384  14,9%
    budişti  0,487  7,1%   0,486  4,8%
    religii
    tradiţionale  0,404  5,9%   0,449  4,8%
    alte religii 0,058  0,8%   0,061  0,7%
    evrei   0,013  0,2%   0,016  0,2%

    TABEL Rata fertilităţii pe religii (copii/femeie)
    Musulmani   3,1
    Creştini   2,7
    Media mondială 2,5
    Evrei    2,3
    Religii tradiţionale 1,8
    Alte religii  1,7
    Fără religie   1,7
    Budişti  1,6

  • Dobânzile penalizatoare, refinanţările repetate, istoricul negativ iertat şi procedurile abuzive de recuperare – principalele probleme ale creditelor pe termen scurt

    În piaţa creditelor de valoare mică pe termen scurt, unul dintre motoarele importante ale profitului constă în aplicarea unor dobânzi penalizatoare pentru cei care întârzie plata ratelor. „În politica noastră nu intră refinanţarea împrumuturilor neperformante. În piaţă însă, clienţii care trec de data scadentă plătesc o dobândă suplimentară, iar practica unor jucători este să ofere alternativa refinanţării împrumutului respectiv, aceasta fiind o decizie de business, nu o practică ilegală. Poate fi însă discutabil să faci asta. Dacă o persoană nu poate să plătească 1.000 de lei, de ce ar putea plăti 1.700? Noi nu penalizăm clienţii dacă întârzie şi nici nu refinanţăm“, spune Vlad Şandru, directorul de marketing al Provident. Fireşte, decizia de business a Provident îi afectează pe clienţii bun-platnici, care suportă în costul DAE şi întârzierile celor incorecţi: „Luăm în calcul la împărţirea creditelor o variantă full-option în care clientul îşi asumă eventuale probleme de rambursare şi una în care cei care se angajează că plătesc corect au costuri mai mici.

    Din experienţa noastră, oamenii nu plătesc pentru că nu pot să plătească, nu pentru că nu vor. Dacă ei ar şti că datoria creşte dacă nu plătesc la timp nu s-ar genera nicio schimbare de comportament în modul în care plătesc“. În cazul Provident, 31% dintre clienţi au întârziat cel puţin o rată săptămânală, iar 13% din numărul total de clienţi au raportat întârzieri mai mari de 30 de zile. Cei care nu acceptă reeşalonarea dato-riei intră sub incidenţa unui departament intern de recuperare creanţe – „iniţial prin scrisori trimise prin poştă, apoi urmează procedura mai hard în care îi spunem ca acela e momentul în care trebuie să decidă dacă vrea să plătească orice sumă lunar; cei mai mulţi acceptă, dar dacă există o lipsă de dialog putem apela la un executor judecătoresc pentru a pune popriri sau a executa bunurile deţinute, un lucru la care am apelat foarte rar.“

    Antreprenorul Ionuţ Stan, proprietar al Viva Credit, spune că, după aplicarea dobânzilor penalizatoare, cei care întârzie restituirea creditului dar plătesc la scadenţă măcar dobânda îşi pot refinanţa împrumutul şi să-l prelungească până la următorul salariu. „Îi acordăm o a doua şansă, dar dacă nu plăteşte nici dobânda nu mai acordăm un nou credit, ci încercăm să ajungem la o înţelegere cu el. Niciodată în compania noastră nu am luat de la client mai mult decât dublul sumei pe care a împrumutat-o, indiferent de întârziere.“ Stan atrage atenţia că limitarea dobânzilor penalizatoare la dublul sumei împrumutate ar trebui impusă de către autorităţi ca regulă de bază pe piaţă, dat fiind că există companii care operează după un model de business construit pe dobânzi penalizatoare de 3, 5 sau 10% pe ziua de întârziere. Adică firme neinteresate să colecteze sumele la timp, ci dim-potrivă. „Nu am comunicat foarte transparent până acum tocmai ca să nu determinăm clienţii să nu mai plătească când ştiu că restuie maximum dublul sumei împrumutate indiferent de cât întârzie.“

    O altă faţetă a acestei discuţii este că adeseori comportamentul rău-platnic este iertat de unele IFN-uri tocmai pentru a evita concurenţa băncilor. De exemplu, până anul trecut, Provident nu a folosit Biroul de Credit, locul unde se colectează istoricul legat de comportamentul de rambursare a clienţilor, pentru a trimite date sau interoga informaţii privitoare la aceştia, deşi compania activează pe piaţă de aproape un deceniu. „Credeam clientul pe cuvânt şi ne bazam pe vizita iniţială la domiciliu, care este mai puternică decât orice sistem de scor-ing din lume. De săptămâna trecută, am început interogarea clientului în Biroul de Credit“, explică Vlad Şandru de la Provident. Decizia de business a companiei de a nu verifica până acum potenţialii clienţi a adus un porto-foliu de 300.000 de clienţi în România.

    „Bariera mare pe care a trebuit să o depăşim şi inovaţia pe care am adus-o pe piaţa românească a 
fost creditul exclusiv online. E o limitare pe care 
ne-am asumat-o de la început, deşi online-ul e la fel de scump“, spune antreprenorul Ionuţ Stan, proprietarul Viva Credit. Aşadar, în cazul Viva Credit, clientul nu are niciun con-tact fizic cu angajaţii companiei, ci trimite documentele necesare prin e-mail şi este apoi sunat. Deşi verifică mereu comportamentul clientului, Ionuţ Stan spune că firma acceptă şi clienţi cu istoric negativ şi ţine cont doar de trecutul apropiat – „dacă a avut o restanţă acum doi ani pentru un credit imobiliar nu e la fel de relevantă precum comportamentul din ultimele şase luni. Nu putem spune că dacă figurează cu o restanţă nu e un client OK. Ne uităm însă la ultimele luni să vedem dacă nu cumva încearcă să-şi prelungească agonia cu noul împrumut. Băncile însă se uită la un istoric mai lung“.

    Abuzuri pot apărea şi în felul în momentul încercării de recuperare a restanţelor. Ionuţ Stan spune că a pref-erat să păstreze intern departamentul de recuperare creanţe şi să nu vândă unor firme specializate creditele neperformante, tocmai ca să evite eventuale încălcări ale regulilor. În atenţia ANPC au ajuns de-a lungul tim-pului numeroase plângeri referitoare la practici imorale ale industriei. Recuperatorii lipesc anunţuri în scara blocului cu persoanele datornice, răspândesc informaţii în rândul vecinilor şi prietenilor apropiaţi şi sună în repe-tate rânduri angajatorii pentru a intra în posesia datoriilor. „Deşi eu mă străduiam să am rezultate bune la muncă, m-au dat afară pentru că tot timpul mă sunau la serviciu. Mi s-a spus că ar fi bine să ne despărţim“, spunea recent Marius Gheorghe, una dintre victimele practicilor din industrie, citat de agenţia de presă Mediafax. Presa a relatat şi cazuri de ameninţări adresate clienţilor de către angajaţi aflaţi sub presiunea recuperării creditelor sau cazuri de clienţi daţi dispăruţi de către rude pentru câteva zile, practici sesizate cu precădere în ultimul an.

  • Cronică de teatru: Omul cel bun din Seciuan

    Încă de pe vremea spectacolelor dionisiace însă, teatrul are, pe lângă divertisment, rolul de oglindă a societăţii, evidenţiind, de cele mai multe ori, defectele acesteia. Iar când societatea este caracterizată de tare precum evaziunea fiscală şi corupţia, acestea ajung şi pe principalele scene ale societăţii.

    Regizorul Andrei Şerban construieşte cu măiestrie descrierea societăţii actuale în jurul textului brechtian „Omul cel bun din Seciuan“ („Omul cel bun din Sîciun“, titlul original), ce se joacă la Teatrul Bulandra din toamna anului trecut. De altfel, Andrei Şerban este familiarizat cu acest text al lui Bertolt Brecht, prin care şi-a mai îndemnat publicul la bunătate şi onesti-tate în 1968, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, înainte să plece din ţară, iar a doua oară, la New York, semn al ciclicităţii unor evenimente similare.

    Povestea lui Brecht se petrece într-o perioadă în care zeii (Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea) voiau să verifice dacă pe Pământ mai există oameni buni. Ei ajung în Seciuan (echivalentul Capitalei, după cum unul dintre personajele principale spune la un moment dat), caută un loc în care să se odihnească, iar singurul locuitor al oraşului dispus să îi ajute este prostituata Shen Te (Ana Ularu/Alexandra Fasolă). Zeii o recompensează cu bani şi o îndeamnă să fie „un om bun“, dar în acelaşi timp să îşi trăiască şi viaţa. În consecinţă, Shen Te se hotărăşte să devină antreprenoare şi investeşte banii de la zei într-o mică tutungerie.

    O proprietărească care îi cere banii pe chirie înainte de obţinerea unui mic profit (Ana Covalciuc/Daniela Nane), cât şi mai multe rude parazite ce încearcă să profite de noua ei situaţie o determină să se dedubleze şi să creeze un personaj care să gestioneze situaţiile: Văru’ Şui Ta. Văru’ ştie să nego-cieze şi să spună „nu“ profitorilor, dar este şi un „bun“ evazionist: transformă tutungeria într-o fabrică de ţigarete în care an-gajează prin contract 80 de muncitori, dar de fapt, în cadrul acesteia lucrează 400. Singurul sprijin al lui Shen Te este Vang (Vlad Ivanov), micul comerciant vânzător de apă, ce ajunge să fie bătut la un moment dat, iar Shu Fu, frizerul mogul plin de bani, este cel care îi oferă sprijin financiar prin contracte suspecte lui Şui Ta, dorind de fapt o căsătorie cu Shen Te.

    În spectacol mai sunt conturate şi alte tipuri umane desprinse din societatea actuală, cum ar fi Proprietăreasa, parvenita care deţine o clădire în oraş şi caută să obţină un câştig pe seama tuturor, sau Sun Iang (Cătălin Babliuc/Alexandru Poto-ceanu) – aviatorul poştal şomer pentru că „nu există aviaţia poştală“ (el este susţinut şi sfătuit de mama lui deşi a depăşit demult etapa copilăriei şi încearcă prin bani şi cunoştinţe să obţină un post, eşuează  şi profită de Văru’ care face un com-promis in cazul lui, mai ales pe seama relaţiei sentimentale pe care aviatorul o are cu Shen Te; ajunge astfel şef de tură în fabrica de tutun).

    În afară de mesajele transmise cu succes de actorii din distribuţie, „Omul cel bun din Seciuan“ se remarcă şi prin gradul încărcat al dificultăţii tehnice: 14 actori interpretează 24 de personaje prin roluri multiple – spre exemplu, Vlad Ivanov este atât Vang, cât şi Shu Fu şi Femeia, iar Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea sunt atât zeii ce caută omul cel bun, dar şi Doamna Iang, Doamna Shin şi Nepotul. Pe lângă solicitarea fizică a schimbărilor de ţinută şi de rol, ei sunt impli-caţi şi într-o coregrafie dinamică a Andreiei Gavriliu, dar şi în momente cântate pe muzica interpretată de Raul Kuşak, aflat şi el în permanenţă pe scenă.

    Scenografia, realizată de Iuliana Vîlsan, trasează în câteva tuşe simple decăderea acestei so-cietăţi: la început, ilustrează o lume în care macii sunt în cer, iar stelele pe pământ, iar în a doua parte, macii sunt înlocuiţi de ţevi ce dau senzaţia de industrial. În această lume cu susu-n jos, Sun She îşi construieşte afacerea – aspect ilustrat la pro-priu, prin trasarea unor beţe de bambus aşezate pe scenă în chenare din ce în ce mai mari. Cu cât numărul posesiilor este mai mare – cu atât personajul este mai zbuciumat, ajungând ca la final să fie crucificat de aceste posesii. Pancartele cu diferite mesaje sau lozinci înlesnesc dialogul cu publicul şi mai îndulcesc din gravitatea mesajului transmis, îmbogăţind comicul spectacolului.

    Finalul este deschis, fără concluzii clare, la fel ca şi viaţa, după cum însuşi Vlad Ivanov spune într-un dialog direct cu pub-licul. Totuşi, epilogul cântat îndeamnă la bunătate – “Fiţi buni, fiţi drepţi, fiţi oneşti“. Un plus de comic, dar şi o intenţie binevenită de a opri un fenomen deranjant în teatru, al aplauzelor în picioare de trei ori, indiferent de tipul spectacolului de teatru, este adusă de pancarta finală: „Nu aplaudaţi în picioare, îi deranjaţi pe cei din spate“.

    Veţi decide singuri dacă „Omul cel bun din Seciuan“ este un spectacol ce ar fi meritat într-adevăr ridicarea publicului de pe scaune, cert este că a primit re-cent recunoaşterea breslei prin nominalizarea la şase categorii ale premiilor UNITER: cel mai bun spectacol, cel mai bun regizor, cel mai bun scenograf, cel mai bun actor în rol principal (Vlad Ivanov), premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Alexandra Fasolă), cea mai bună actriţă în rol secundar (Ana Covalciuc).

  • Cel mai puternic manager român din lume are pe mână 4 miliarde de euro

    Aflat la conducerea unei afaceri de 
4 miliarde de euro, cu 8.000 de angajaţi în ţara Soarelui-Răsare, Călin Drăgan este cel mai puternic executiv român din lume. În urmă cu zece ani era director general al Coca-Cola HBC România, fiind primul şi, până acum, singurul român care a deţinut funcţia de conducere a îmbuteliatorului pe piaţa românească. El este unul din pariurile câştigătoare ale Business Magazin din 2005, an în care apărea prima ediţie a catalogului „100 de manageri de top“.

    Călin Drăgan a fost numit în urmă cu aproape doi ani representative director, president şi CEO al Coca-Cola East Japan (CCEJ), o compa-nie formată după unirea a patru îmbuteliatori din partea de est a Japoniei, Coca-Cola Central Japan, Mikuni Coca-Cola Bottling, Tokyo Coca-Cola Bottling şi Tone Coca-Cola Bottling. Compania este în acest moment cel mai mare îmbuteliator din ţară şi al cincilea la nivel mondial, în funcţie de venituri. Previziunile pentru anul trecut se referă la o cifră de afaceri de aproape 4 miliarde de euro; spre comparaţie, piaţa băuturilor răcoritoare din România este evaluată la 1 miliard de euro. Drăgan este, astfel, cel mai puternic manager român din întreaga lume.

    În opinia lui, leadershipul, respectiv capacitatea de a conduce, este educabil, cu toate că literatura de specialitate abundă în teorii conform cărora leadershipul este o calitate înnăscută. Activitatea unui lider sau manager acoperă o largă arie de re-sponsabilităţi, însă în principal se ocupă de procese, tehnologie şi oameni. ”Cred că este relativ uşor să dobândim reale cali-tăţi în zona coordonării proceselor şi respectiv a tehnologiei. Din experienţa mea, capitolul la care foarte mulţi manageri eş-uează este coordonarea şi dezvoltarea resurselor umane„, spunea anterior Călin Drăgan pentru Business Magazin. Aşa-zisa ”inteligenţă emoţională„ este cea care ajută un lider să înţeleagă ceea ce se întâmplă în jurul său, îi permite să se adapteze în diferite medii şi culturi şi implicit să livreze rezultate în afacere.

    Pe de altă parte, Călin Drăgan nu crede că mangerii români sunt foarte diferiţi de cei de alte naţionalităţi. ”Suntem tot atât de buni pe cât de mult decidem să investim în propria dezvoltare şi nu sunt puţini cei care fac asta.„ O dovadă, subliniază el, este faptul că există mulţi români în poziţii importante peste tot în lume. ”Am observat însă că persoanele care provin din ţări în curs de dezvoltare (de exemplu Europa Centrală şi de Est, sud-estul Asiei) sunt mult mai determinate în orice întreprind. Probabil din cauza faptului că oportunităţile de creştere sunt mult mai mari comparativ cu cele din ţările dezvoltate şi implicit disponibilitatea pentru efort este semnificativ crescută.„ Or, piaţa forţei de muncă a sesizat această tendinţă şi ”cu siguranţă, dacă veţi călători în marile centre financiare şi de afaceri din lume (New York, Londra, Hong Kong, Singapore sau Tokio), veţi fi impresionaţi de numărul relativ mare de manageri provenind din aceste zone„.

    În experienţa sa din Ţara Soarelui-Răsare, a fost foarte plăcut surprins să constate, încă de la sosire, că marea majoritate a japonezilor ştiu cu precizie unde se află România pe hartă ”şi de asemenea câteva lucruri despre noi, majoritatea neutre„. Şi-a dat seama ulterior că acest lucru se datorează sistemului de educaţie intens, dar excepţional din Japonia: ”Toată lumea ştie aici cine este Nadia Comăneci şi cine este Dracula. Imaginea despre România şi naţie este probabil puternic influenţată de comportamentul nostru„.

    De fapt, Călin Drăgan s-a considerat întotdeauna ”ambasador„ sau ”reprezentant„ al ţării oriunde a muncit sau călătorit. ”Însă vreau să fiu foarte explicit şi să spun că nu am făcut şi nu o să fac asta prin prisma poziţiei în ierarhia de business, ci pur şi simplu prin comportament. Cred cu fermitate că «cei şapte ani de acasă» aplicaţi de fiecare dintre noi atunci când călătorim în străinătate sunt cea mai bună dovadă de patriotism şi cel mai elegant lobby pe care îl putem face pentru ţara noastră.„

    Au trecut peste 20 de ani de când mangerul a început să lucreze în sistemul Coca-Cola. Proaspăt ieşit de pe băncile facul-tăţii, îşi aminteşte Călin Drăgan, ţara abia intrase în era postcomunistă, ”nici nu visam pe-atunci pe unde mă va duce viaţa„. Nu trecuse mult timp de când preluase conducerea depozitului Coca-Cola din Timişoara şi brusc şi-a dat seama că trebuie să vorbească limba engleză, pe care, la acea vreme, nu o ştia – ”de vorbit aş fi vorbit eu, dar problema era că nu ştiam o boabă din limba lui Shakespeare„, spune Drăgan, care are acum îşi începe ziua de lucru cu un meditator de japoneză.

    Primul său job, pe lângă faptul că era diferit de ceea ce ”mă pregătisem eu să fiu când o să cresc mare„ (absolvise cur-surile Universităţii Politehnica din Timişoara, 1992), i-a cerut şi să înveţe o limbă străină, faţă de româna de toate zilele. Aşa a început, povesteşte managerul, epopeea sa multiculturală.

    Primii străini cu care a colaborat au fost irlandezi şi americani. În vremurile de pionierat ale capitalismului în România, ”ei au fost primii care au venit să ne înveţe cum să ne mişcăm în lumea de business„, îşi aminteşte Drăgan. Tot el completează că au urmat apoi greci, francezi, nemţi, elveţieni, spanioli sau italieni. Altfel spus, cei mai mulţi erau din Europa sau măcar cunoşteau deja cultura europeană.

    Astfel, Japonia a fost pentru el, după propriile spuse, o provocare nu doar din punctul de vedere al businessului, ci şi al re-sursei umane. Dacă până la momentul ajungerii sale în Japonia a reuşit să se bazeze ”cu succes pe intuiţie şi puncte comune evidente„, nefiind foarte greu de găsit un numitor comun între italieni, spanioli, greci şi români, ”cu japonezii a fost complet diferit„. Mai ales că tot ce ştia despre ei era doar din auzite, iar până în 2012 nu a avut niciun contact direct cu Ţara Soarelui-Răsare.

  • Doru Calangea, GIRA: “Cumpărătorii români nu sunt educaţi să aloce mulţi bani pentru tehnologie într-o casă”

    “Sistemul acesta pe care îl comercializăm noi a apărut pe piaţă în 1991, iar dezvoltarea lui a început încă din 1987. Telefonul cu touchscreen a apărut pe piaţă în 2007. Chiar dacă atunci nu exista aplicaţie pentru telefon, puteai să controlezi sistemul de pe calculator, lucru care încă se face în cazul clădirilor mai mari, precum clădirile de birouri. Tehnologia nu este chiar atât de nouă”, spune Calangea. El subliniază faptul că pe piaţa din România se comercializează aceleaşi soluţii la care au acces şi cei din ţările cu un nivel de trai mult mai ridicat. “Între România şi străinătate nu există absolut nicio diferenţă, sunt aceleaşi produse disponibile. Compania pe care o reprezentăm vinde în România aceeaşi gamă de produse pe care le vinde şi în Germania, Austria, Suedia sau Rusia. O diferenţă pe care aş remarca-o între ţarile est-europene şi cele din vest este că acolo, de obicei, proiectele sunt de mai mici dimensiuni. Lumea nu-şi mai face sisteme electrice convenţionale, preferă case cu o oarecare inteligenţă, plecând de la centralizarea comenzilor şi iluminat sau încălzire. În România nu e aşa, pentru că este alt nivel de trai al populaţiei şi alt nivel al veniturilor. Însă la noi sunt mult mai multe case spectaculoase.”

    Prin “case spectaculoase”, Doru Calangea se referă la faptul că oamenii de rând preferă, de multe ori, să investească banii în alte direcţii, iar automatizarea caselor poate fi deseori regăsită la construcţii rezidenţiale de foarte mari dimensiuni. “Proiectele mai spectaculoase sunt în estul Europei, pentru că aici lumea se dă în stambă mai mult, în Rusia, Ucraina, chiar şi în România. În vest sunt mult mai multe proiecte normale, în apartamente de două, trei, chiar patru camere. La noi sunt automatizate locuinţe de două, trei mii de metri pătraţi. Asta ar fi marea diferenţă între est şi vest. Pretenţiile celor din această zonă sunt de multe ori şi mai mari decât ale celor din vest, astfel că un proiect este mult mai complex.”

    Calangea explică cum acest lucru se datorează şi educaţiei, sau mai precis lipsei acesteia, în domeniul eficientiazării energetice. “În Norvegia, spre exemplu, o companie poate avea şi 200 de proiecte de automatizare pe an, adică un proiect pe zi. Acolo, oricine şi-a luat o garsonieră sau un apartament instalează măcar un sistem pentru iluminat sau controlul temperaturii. La noi trebuie să fie măcar o casă.”

    De aceeaşi părere este şi Costin Andriţoiu, evaluator imobiliar, care spune că sub 1% din locuinţele pe care le-a vizitat aveau implementate sisteme inteligente. Andriţoiu spune că numărul apartamentelor automatizate este extrem de mic, soluţiile fiind de cele mai multe ori folosite în casele construite în regie proprie sau în cazul celor cumpărate “la roşu”. “În general, sistemele de automatizare apar la proprietăţi ce depăşesc, ca valoare, 200.000 de euro. Se găsesc la proprietăţi premium, dar contează foarte mult şi zona. Vorbim de costuri care pot ajunge la 5-7% din valoarea construcţiei, sume pe care nu oricine şi le permite. Chiar dacă vorbim de procente şi nu de sume fixe, contează dacă sunt 5% din 200.000 de euro, în cazul unei proprietăţi premium în nordul Bucureştiului, sau 5% din valoarea unei case de 70.000 de euro din sudul Capitalei. Limitările de buget sunt diferite”, spune el.

    “Cumpărătorii români nu sunt educaţi să aloce mulţi bani pentru tehnologie într-o casă”, mai remarcă Costin Andriţoiu. “În locuinţe cu o valoare cuprinsă între 50.000 şi 100.000 de euro, procentul de automatizare este de 0,5, poate 1%. Dezvoltatorii imobiliari implementează rar astfel de soluţii, dar oferă asistenţă celor care vor să beneficieze de ele. În orice caz, părerea mea este că soluţiile devin practice în cazul în care vorbim de case, nu de apartamente.”

    În ceea ce priveşte clădirile de birouri, acestea au deja o anumită automatizare, prin care pot controla temperatura sau consumul electric. La o clădire de mari dimensiuni se justifică investiţia în automatizare, deoarece controlul separat al fiecărei camere reprezintă o operaţiune dificilă şi anevoioasă.

    Soluţia de automatizare dezvoltată de GIRA este descentralizată, în sensul în care fiecare componentă a sistemului are inteligenţa ei. În ipoteza în care apare o defecţiune a unui segment, sistemul funcţionează în continuare. “Aceste butoane transmit practic nişte telegrame unităţii centrale, iar funcţia respectivului buton poate fi schimbată oricând. Dacă vreau să acţioneze jaluzele, îi dau această funcţie; dacă vreau să controleze corpul de iluminat, îl reprogramez. Sistemul oferă astfel o mare flexibilitate”, explică Doru Calangea.  “În sistemul convenţional, eu am tras fir de la corpul de iluminat la întrerupător, iar butonul nu ştie să facă altceva. Nu pot să aprind lumina din cealaltă cameră sau jaluzelele, pentru că firul merge doar de la punctul X la punctul Y. Aici schimb funcţia butonului şi poate acţiona orice aparat legat la sistem.”

    Automatizarea propriu-zisă a casei, spune Calangea, este un proces care nu necesită condiţii speciale. “Diferenţa de proiectare între sistemul nostru de automatizare şi unul convenţional se rezumă doar la partea de cablare, pentru că cea de alimentare este aceeaşi. Consumatorii şi alimentarea acestora rămân neschimbate, doar comanda diferă.”

  • A crescut pe străzi şi a vândut ziare ca să aibă ce mânca. Acum are o avere de 3 miliarde de dolari

    De la sărăcie cruntă la o avere de 3 miliarde de dolari. Aceasta este povestea lui John Paul DeJoria, fiu al unui imigrant italian si al unei grecoaice, care până la vârsta de 70 de ani a construit două imperii: John Paul Mitchell Systems, un producator de produse de lux pentru ingrijirea parului, si Patrón Spirits, cel mai puternic brand de tequila din lume.

    Copilaria si-a petrecut-o in strada, la periferia Los Angelesului, iar la 9 ani vindea ziare in intersectii pentru a-si sustine familia. Mama sa nu a mai putut să îl întreţină, aşa că s-a decis să îl trimită, alături de fratele său la un orfelinat.

    În 1980 a pus bazele companiei care comercializează produse de îngrijire alături de hair-stylistul Paul Mitchell. Cei doi au hotărât să vândă produsele direct stiliştilor, nu consumatorilor obişnuiţi. Paul Mitchell crea produsele iar DeJoria le vindea din uşă în uşă. Firma a fost fondată cu 700 de dolari luaţi cu împrumut, iar biroul companiei era de fapt maşina sa, în care locuia. Pentru convorbiri, cei doi foloseau un telefon public.

    John Paul Mitchell Systems a venit cu un şampon care necesita o singură spălare, pentru a economisi timp şi bani, plus un balsam încorporat. De asemenea, acesta avea şi o protecţie împotriva căldurii uscătorului şi neutraliza chimicalele de pe mâinile stilistului. După ce Paul Mitchell a murit, locul său ca a fost luat de fiul acestuia, Angus. Compania a ajuns astăzi la venituri anuale de peste un miliard de dolari.

    Următorul business al lui DeJoria a fost Patron, fondată în 1989. El a dorit să facă cea mai bună tequila de pe piaţă, respectiv un produs care să dea stări de rău ziua următoare. Aşa a ajuns să realizeze un produs premium, iar firma sa vinde acum anual două milioane de baxuri de băutură. A mai pus bazele unui lanţ de cluburi de noapte, pe care l-a vândut în 2006 pentru 350 de milioane de dolari. În timp, el a ajuns să deţină şi o companie care produce şampoane pentru animale de companie.

    Averea lui John Paul DeJoria este estimată la 2,8 miliarde de euro.

  • Un antreprenor şi-a vândut casa pentru a porni un business nou în România. A ajuns la afaceri de 10 milioane de euro

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • Cronică de film: Cut bank – un oraş criminal

    Regizorul Matt Shakman trece de la televiziune la marele ecran prin adaptarea scenariului semnat de Roberto Patino. Shakman a regizat, de-a lungul carierei, episoade din seriale precum „It’s Always Sunny in Philadelphia“, „House“ sau „Mad Men“. Stilul în care filmul este regizat se aseamănă într-o anumită măsură cu al fraţilor Coen, fapt ce poate fi expli-cat prin faptul că Shakman a produs şi două episoade ale serialului „Fargo“, adaptarea celor de la FX a filmului din 1996.

    În rolurile principale îi regăsim pe Liam Hemsworth, Teresa Palmer, Billy Bob Thornton, John Malkovich, Michael Stuhlbarg, Bruce Dern şi Oliver Platt. Interpretările sunt foarte bune, cu o singură excepţie: personajul principal, Liam Hemsworth. Tânărul actor, cunoscut pentru rolul din „Jocurile foamei“, nu reuşeşte să intre în caracter de-a lungul filmului, iar acest lucru afectează interacţiunea dintre personaje.

    Urmând o linie destul de subţire între thriller şi comedie neagră, „Cut Bank“ propune o serie de personaje ciudate, ex-trem de tulburate, care sunt obişnuite să trăiască în mediul lor simplu, familiar, din micul oraş care dă şi titlul filmului. De-spre Cut Bank aflăm doar că este locul din Statele Unite cu cele mai joase temperaturi; un fapt aparent irelevant, având în vedere că acţiunea se petrece în timpul verii. În rest, filmul lasă de înţeles că povestea se desfăşoară într-un oraş ameri-can ce nu este cu nimic ieşit din comun. Un lucru interesant este că filmarea a avut loc în Canada, nu în oraşul din Statele Unite în care se desfăşoară acţiunea.

    Acţiunea începe atunci când Dwayne McLaren (Hemsworth) filmează accidental ceea ce pare a fi uciderea unui poş-taş. McLaren, obsedat de ideea de a putea pleca din Cut Bank, vede acest lucru ca o şansă unică; el anunţă autorităţile federale şi plănuieşte să folosească banii primiţi drept recompensă pentru oferirea informaţiilor pentru a-şi construi un vii-tor mai bun alături de prietena sa Cassandra (Palmer). Din acest moment, lucrurile se complică, iar secretele locuitorilor din Cut Bank încep să iasă la iveală.

    Filmul, deşi cel puţin interesant, are o mare problemă: este extrem de previzibil. Deşi regizorul Matt Shakman încearcă să ţină publicul implicat în poveste, aceasta curge către un deznodământ inevitabil încă din primele minute. Cu toate acestea, povestea scrisă de Robert Patino a fost inclus, în 2009, pe „lista neagră“ a celor mai bune scenarii care nu au fost ecranizate.

    Cut Bank, fiind un film realizat de o casă independentă de producţii, ridică o întrebare extrem de importantă: cât de mult pot influenţa producătorii calitatea unui film? În cazul în care „Cut Bank“ ar fi ajuns pe masa unei companii impor-tante, cu posibilitatea de a investi masiv într-un astfel de film, anumite lucruri ar fi putut fi îmbunătăţite. Spre exemplu, con-tractarea unui regizor cu mai multă experienţă sau distribuirea unui alt actor în locul lui Hemsworth. Cu atât mai mult tre-buie apreciat efortul celor care au produs filmul, având la dispoziţie un buget relativ mic.
    Drept concluzie, „Cut Bank“ este un film reuşit, chiar dacă are anumite lipsuri. Povestea este antrenantă, iar implicarea unor actori precum Malkovich sau Thornton în acest proiect reprezintă un argument în plus.

    Filmul va avea premiera în România pe 17 aprilie şi va rula în acelaşi timp cu producţii mult mai cunoscute, precum „Furious 7“ sau „Avengers: Age of Ultron“. Lansarea nu pare a avantaja „Cut Bank“, dar îl recomand celor care preferă să evite blockbusterele şi caută un film simplu, bazat pe poveste şi nu pe efecte speciale. 
Nota: 8/10