BusinessMagazin

Tag: refuz

  • Companiile occidentale nu sunt străine de haosul din Orientul Mijlociu. Au subminat guvernanţa promovând corupţia

    Sute de companii internaţionale, nume mari precum Halliburton, Rolls-Royce şi Samsung, contau pe o obscură firmă din Monaco să le obţină afaceri cu guverne din ţări din Orientul Mijlociu, Africa şi fosta URSS. Firma, Unaoil, nu câştiga întotdeauna contracte datorită competenţei, ci, în multe cazuri, mituind cu milioane de dolari oficiali corupţi, informează Ziarul Financiar.

    Corupţia este o cauză a insta­bi­lităţii politice, iar instabili­ta­tea politică nu este nicăieri mai periculoasă ca în state pre­cum Siria, Libia şi Irak.

    Ce face Unaoil şi care au fost clienţii firmei arată o anchetă jur­na­listică efectuată de Huffing­ton Post şi de par­te­nerul său australian Fairfax Media. Printre sur­sele de informaţii sunt mii de emailuri şi documente in­terne ale Unaoil ajunse la jurnalişti prin diferite surse.

    Unele din companiile im­plicate au o lungă istorie de probleme cu legea din cauza scandalurilor de co­rup­ţie. Multe dintre com­pa­niile care au lucrat cu aceas­tă firmă au negat că au legătură cu fapte de corupţie.

    Documentele Unaoil nu arată clepto­craţi corupţi din lumea a treia strân­gând cu uşa companii occidentale neaju­to­rate, ci cum Unaoil, lucrând pentru puternice com­panii vestice, ia în râs agenţiile anti­corupţie şi co­ru­pe încet printr-o reţea se­cretă de inter­me­diari oficiali străini din ţările pro­ducătoare de petrol, începând cu mici ca­douri şi ex­cur­sii de cumpărături şi terminând cu mite grase.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Opinie Liria Themo: „Ambiţia este catalizatorul necesar scopurilor care lucrează pentru binele comunităţii umane.“

    Dezbaterea legată de evoluţie şi progres este una veche. Generaţiile în vârstă se miră de noile tehnologii, manifestând dezaprobare şi îngrijorări, condamnând viitorul şi bucurându-se că ei nu vor trăi pentru a fi martori la căderea civilizaţiei. Personal, sunt la mijlocul vieţii, cu un suflet tânăr, şi încerc să mă situez la polul opus, să mă bucur când văd că tehnologia este responsabilă pentru mult bine, continuând rânduiala firească a lumii. Evoluţia şi progresul, înţelepte, împing roata înainte, dar ce le mână, ambiţia sau lăcomia?

    Definiţiile celor doi termeni sunt adeseori confundate şi folosite într-un mod interschimbabil, deşi sunt despărţite de un adevărat abis, conform celor de pe Wall Street. Pe vremuri se spunea „Greed is good“, dar, după criza cauzată de lăcomia anilor 2000, zicala a cunoscut un gen de retromorfoză; expresia renaşte în 2016 ca „Ambition is good“.

    La noi, prima definiţie a lăcomiei este strâns legată de mâncare şi băutură, apoi vin sinonimele cu tentă negativă sau expresia „lăcomia strică omenia!“. Se pare că lăcomia a fost dăunătoare şi economiei, dar să lăsăm trecutul sub stratul de praf care s-a aşezat deja. Pentru lăcomia comună, conform celor scrise în Biblie, poarta Raiului rămâne pe veci închisă, un sistem de intrare de tip control acces cu siguranţa arsă. Biblia mai zice că acela care este lacom şi vrea câştiguri nejustificate va avea necazuri, dar cel care o respinge va trăi liniştit. Este o lecţie aplicabilă şi în zilele noastre, o ameninţare cu aplicaţie contemporană.

    Tineretul de astăzi, înarmat cu speranţă, dar şi cu dispozitive tehnologice simte pe propria piele greşelile altora. Aşadar, rămânem la AVARITIA OMNIA VITIA HABET (Avariţia întruneşte în ea toate viciile – Cato).
    Am stabilit că formularea anilor 2000 este rea şi că ambiţia este noua lăcomie. Ambiţia se îndepărtează de decadenţă şi pare să aibă obiective mai nobile. Ambiţia nu implică latura egoistă a omului care râvneşte la câştiguri care dăunează intereselor colectivităţii. Cu ambiţie poţi urca piramida lui Maslow, puterea de a evolua sporind odată cu ascensiunea, ducând către progres şi evoluţie.

    Totodată se mai întâmplă ceva. Într-un articol din Psychology Today, dr. Douglas LaBier atrage atenţia asupra unui fenomen pozitiv al zilelor noastre, care contrastează total cu ştirile de la ora 5. Lumea noastră este interconectată prin tehnologie, avem canale sociale, mesagerii, chaturi şi poze, unelte străine pentru vârsta a treia, dezamăgită de propria condiţie şi de scurgerea timpului. Vedem un cordon ombilical universal, care leagă popoare, suflete, suferinţe şi bucurii, în pofida teoriilor conspiraţioniste. Locuitorii ţărilor bogate ajută copii sărmani, pe jumătate îmbrăcaţi, aflaţi la mii de kilometri depărtare. Sal Khan, fondatorul Khan Academy, predă elevilor din lumea întreagă cu ajutorul calculatorului, în locuri în care profesori cu diplome costisitoare nu-şi pot recupera investiţiile în educaţia lor. Este o lume în schimbare, într-adevăr, dar şi în bine. Ştiţi că un fost inginer de la NASA vrea să planteze un miliard de copaci pe an cu drone? Cei în vârstă trebuie să ştie că ţesuturile umane pot fi tipărite şi apoi transplantate.

    Psihoza socială rezultată din alienarea tehnologică a persoanelor este contrabalansată de nevoia lumii de a colabora, ambele existând în mare parte din cauza tehnologiei şi a ambiţiilor oamenilor de ştiinţă care doresc să dovedească „că se poate“. Cei care stau şi îşi pierd nopţile în laboratoare, care îşi sacrifică tinereţea şi ochii pentru a găsi soluţii la problemele omenirii, persoanele care au vise măreţe şi muncesc din greu pentru a le realiza, toţi suferă de ambiţie, şi nu pot decât să mă bucur!

    Ambiţia este catalizatorul necesar scopurilor care lucrează pentru binele comunităţii umane. Nimic de zis, este într-adevăr greu să ne dedicăm acestor obiective dacă nu avem asigurate nevoile de bază, dar după ce trecem de un anumit nivel, vom deveni conştienţi că empatia, conştientizarea, generozitatea, şi, la urma urmei, chiar fericirea devin posibile cu ambiţie. Ambiţia de a alege ţinte ce par imposibile şi de a-ţi depăşi limitele creează o putere nemărginită, care împinge către progres şi către mai binele tuturor.

    Acum rămâne ca românul ambiţios (pentru că lacomia este passé), care a ajuns într-un stadiu mai avansat, prin prisma lui Maslow, să treacă de la simpla asigurare a nevoilor personale la ideea că un om împlinit are nevoi unde focusul cade pe ceilalţi. O asemenea schimbare de filosofie ar pune în mişcare spirala creşterii; rămâne întrebarea în ce tabără alegem să jucăm. Deocamdată, eu aleg să sting televizorul, dar să trag cu ochiul.

  • Sfatul de business al săptămânii de la Gabriel Pantelimon, director general al Xerox România

    Fost olimpic la scrimă al României, Gabriel Pantelimon a practicat acest sport de la 13 până la 30 de ani. Din 2010 este director general al Xerox România, companie în care şi-a început cariera în 1997 şi a avansat pas cu pas; anterior numirii sale ca director general a fost director de marketing şi vânzări al Xerox în Europa Centrală şi de Est, Israel şi Turcia. Xerox este unul dintre cei mai importanţi jucători la nivel local pe segmentul serviciilor de management al documentelor şi al proceselor de business şi are în ofertă soluţii, echipamente şi media de tipărire.

    CARE A FOST CEL MAI DIFICIL MOMENT DIN CARIERĂ ŞI CUM L-AŢI DEPĂŞIT?

    Au fost mai multe momente dificile, pe care le-am depăşit printr-o singură reţetă: mai multă muncă şi mai multă concentrare. Când eram reprezentant de vânzări, la începutul anilor 2000, am lucrat la un proiect mare, care îmi ocupa aproape tot timpul. Nu mai aveam timp să lucrez şi la altceva, aşa că, din punct de vedere realizări, în acel an mizam pe o singură carte. La evaluarea performanţei de la mijlocul anului, neavând realizări concrete, am scăpat ca prin urechile acului de concediere. Partea bună a fost că am aflat acest aspect după ce am închis proiectul, la care am lucrat foarte mult, deci am avut liniştea să mă ocup de el şi să îl finalizez cu succes.

    CE AŢI ÎNVĂŢAT DIN ACEASTĂ EXPERIENŢĂ?

    Am învăţat că nu este bine să mizezi pe o singură carte, că este bine să ai mai multe variante de lucru, dar şi că într-un mediu de lucru care acordă încredere angajaţilor se pot obţine rezultate foarte bune.

    CARE SUNT GREŞELILE PE CARE LE ÎNGĂDUIŢI ALTORA?

    Orice greşeală care nu ţine de etică, de comportament, de bun simţ, de buna colaborare. Condiţia ar fi cea a învăţării din aceste greşeli şi a nerepetării lor.

    CE ALTĂ PROFESIE V-AR FI PLĂCUT?

    Îmi place ceea ce fac şi sunt adeptul performanţei, oriunde te duce viaţa.

    CE PROFESIE NU AŢI FI ALES NICIODATĂ?

    Nu aş fi ales o profesie în care aş fi fost izolat de lume şi în care să nu interacţionez cu oamenii. Sunt o persoană care îşi încarcă bateriile prin comunicare şi colaborare.

    UN SFAT PENTRU TINERI LA ÎNCEPUT DE CARIERĂ.

    Nu există altă reţetă de succes decat munca şi învăţarea permanentă. Dacă rezultatele vor fi pe măsură, atunci vor vedea progres atât în dezvoltarea lor, cât şi în carieră. Ordinea firească este cea a rezultatelor bune şi apoi a recompenselor şi recunoaşterii. Desigur, mediul de lucru trebuie să fie unul în care se acordă încredere şi în care este recunoscută performanţa.

    Preferinţe

    CUVÂNT:
    Performanţă.
    CARTE:
    „From Good to Great“, de Jim Collins
    PERSONALITATE:
    Nu am o personalitate preferată. Încerc să învăţ din lucrurile bune pe care le observ la diversele personalităţi care au făcut sau fac performanţă în domeniile lor de activitate sau în diverse momente din istorie. Poate să fie vorba de curajul de a schimba, de comunicare sau de perseverenţă.

  • În tinereţe nu a putut obţine nici măcar rolul lui Goofy la Disney World, iar acum conduce o afacere de peste 1 miliard de dolari

    Înainte de a deveni miliardară, fondatoarea Spanx, Sara Blakely, a eşuat de mai multe ori. A încercat, iniţial, să devină actriţă de comedie. A vrut apoi să devină avocat, dar a căzut la examenul de admitere de două ori. A participat chiar la o audiţie pentru rolul lui Goofy la Disney World, dar nu avea înălţimea potrivită pentru a-l interpreta.

    A petrecut următorii şapte ani vânzând faxuri, confruntându-se în fiecare zi cu refuzuri. “A fost o lecţie de viaţă nepreţuită”, povesteşte Blakely. “Am învăţat să fiu concisă şi să explic oamenilor ce se află în faţa lor.”

    Ideea companiei Spanx a pornit de la dresurile pe care Sara era nevoită să le poarte atunci când lucra ca agent de vânzări de faxuri pentru compania Danka. Pe o parte, ciorapii modelatori o stânjeneau, iar pe de-o altă parte o făceau să arate mai atractivă, subţiindu-i corpul. La 25 de ani, Blakely s-a decis astfel că vrea să aibă propriul produs şi a început să se documenteze. La scurt timp a scris ea însăşi patentul, a ales materialele şi a găsit o fabrică de textile din statul american Carolina de Nord, dispusă să îi producă dresurile modelatoare.

    Atunci când a început să lucreze la proiectul Spanx, a bătut la uşile multor fabrici din North Carolina, încercând să explice potenţialul produselor sale. Un singur producător a ascultat-o şi a acceptat să o susţină; Blakely a prezentat prototipul retailerului Neiman-Marcus într-o manieră neconvenţională: a arătat beneficiile produsului printr-o demonstraţie care a avut loc la toaleta doamnelor. La numai trei săptămâni, produsul ei era comercializat de retailerul Neiman-Marcus iar vânzările au depăşit aşteptările.

    Sara s-a ocupat de toate aspectele afacerii sale, de la marketing la logistică şi deşi nu a investit bani în publicitate, dresurile ei au devenit rapid cunoscute, prin intermediul vedetelor care le-au promovat. Realizatoarea americană de televiziune Oprah Winfrey  a spus că Spanx este produsul ei preferat. Spanx a ajuns şi pe paginile revistelor Forbes, Fortune, Entrepreneur, In Style, The New York Times, USA Today, Glamour sau Vogue.

    În urmă cu 20 de ani Sara Blakely a pus bazele unei companii producătoare de ciorapi modelatori cu o cifră de afaceri în prezent de 250 de milioane de dolari. În vârstă de 42 de ani, Blakely a fost numită în martie 2012 cea mai tânără miliardară din Statele Unite de către revista Forbes, cu o avere estimată în septembrie 2013 la un miliard de euro.

  • Producător local: Tiruri întregi cu marfă expirată în alte ţări sunt aduse în România

    Producătorii locali spun că nu este o surpriză să audă de la ministrul Agriculturii că în România sunt aduse produse expirate sau aproape de termen pentru a fi distribuite pe piaţă, însă reprezentanţii supermarketurilor spun că nimeni nu şi-ar asuma aşa ceva fiindcă şi-ar pierde clienţii.

    Producătorii locali spun că nu sunt surprinşi de afirmaţiile ministrului Agriculturii, Achim Irimescu, dintr-un interviu acordat Ziarului Financiar în care spune despre România că este „o piaţă de mâna a zecea în care se aduc produse din străinătate cu termene expirate”. Însă, reprezentanţii marilor supermarketuri spun că nimeni nu şi-ar asuma să pună pe rafturi astfel de produse fiindcă şi-ar pierde imediat credibilitatea şi clienţii.

    „În primul rând trebuie să spun că sunt surprins că un ministru al Agriculturii are astfel de date şi nu vedem deja şi arestări. Cum să aduci alimente expirate şi cum să falsifici produse alimentare făcând chestii din astea? Nu ştiu de unde are aceste date, şi eu am informaţii că se întâmplă astfel de lucruri, tiruri întregi cu marfă expirată în alte ţări sunt aduse în România şi aici se practică astfel de lucruri, dar nu am cum să probez aceste informaţii. Cred că autoritatea statului ar trebui să verifice şi să depisteze atsfel de cazuri. Aici, cu toate că nu sunt de acord cu ministrul Agriculturii pe foarte multe subiecte, aici pot spune că da, într-adevăr, am şi eu astfel de informaţii, iar noi, ca stat, trebuie să luăm cele mai severe măsuri să stopăm aceste lucruri”, a declarat pentru MEDIAFAX Costel Caraş, fermierul care în 2013 a aruncat în câmp 8.000 de litri de lapte în semn de protest pentru că nu mai are cui să îl vândă de la izbucnirea scandalului laptelului contaminat cu aflatoxină.

    El a mai spus că peste 60% din piaţa României nu mai este a românilor şi că toată piaţa serioasă este stăpânită de firme multinaţionale care deţin marile lanţuri. „Foarte curând, noi o să fim în genunchi, toată ţara va fi terminată şi nu vom putea face altceva decât să aducem mâncare din import pentru că dacă distrugem agricultorul român, el nu se va mai apuca de agricultură în vecii vecilor”, a atras atenţia Costel Caraş.

    La rândul său, Laurenţiu Baciu, preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România, spune că trebuie doar să vedem ce se întâmplă pe piaţă pentru a ajunge la o concluzie.

    „Cum credeţi că pot veni produsele mai ieftin de afară, ştiind prea bine care sunt costurile reale. Cum credeţi că ne-au invadat cu carne de porc piaţa? Noi asigurăm în momentul de faţă 30% din piaţa cărnii de porc, dar firmele sunt aproape de faliment. Am putea acoperi aproape 100%, dar ne-au omorât piaţa cu carnea de porc venită din afară care se vinde la nişte preţuri derizorii. Cum vă explicaţi? Vinde producătorul acela în pierdere? Sunt convins că ministrul are datele. (…) Dacă te duci afară, uitaţi-vă la ce preţuri e carnea de porc, în Belgia e între 8-10 euro. Aceeaşi carne, la noi o găseşti între 3-4 euro, carne importată din străinătate. Cum vă explicaţi? Şi carnea asta e produsă acolo, la noi se adaugă şi costul de transport”, a spus Laurenţiu Baciu pentru MEDIAFAX.

    Reprezentanţii supermarketurilor spun că afirmaţiile ministrului Agriculturii nu au nicio bază.

    „Ce pot să comentez când un ministru al Agriculturii face astfel de declaraţii? Vă daţi seama că nimeni nu ar putea să-şi permită luxul să-şi piardă clienţii, nimeni nu-şi poate permite să pună astfel de produse pe piaţă. Efectiv sunt fără grai. Nu ştiu nimic despre ceea ce spune ministrul. ANSVSA-ul şi ANPC-ul vin şi fac controale, noi suntem consiliaţi unde se greşeşte. Controlul e un lucru bun, îţi arată unde greşeşti şi cum poţi remedia. Nimeni nu lasă zone din acestea sensibilie necontrolate. La nivel de reţele comerciale, numărul producătorilor români este în creştere şi a crescut an de an şi asta pentru că piaţa cere”, a declarat Florin Căpăţână, vicepreşedinte Asociaţiei Marilor Reţele Comerciale din România (AMRC).

    Însă, preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România Laurenţiu Baciu spune că supermarketurile nu şi-ar pierde clienţii fiindcă aceştia nu pot constata calitatea cărnii. „Trebuie un examen de specialitate, câţi din ţara asta am putea constata? Ţi-ar trebui laborator, cunoştiinţele necesare de a afla dacă marfa e bună sau nu. Pe asta mizează. Cine-i controlează? Dacă vorbim de organele de control din România, aici mă abţin”, a mai spus Baciu.

    Ministrul Agriculturii, Achim Irimescu, a declarat miercuri într-un interviu acordat ZF că „România este o piaţă de mâna a zecea în care se aduc produse din străinătate cu termene expirate. Aici este o piaţă în care importatorii se orientează şi aduc produse la sfârşit de termen de valabilitate sau chiar depăşit. În România sunt cazuri în care salamul se spală cu oţet; se schimbă saramura la brânză, iar brânza se bagă din nou la vânzare. Statul nu-şi face datoria, ANPC-ul nu şi-o face. Alţii controlează ce intră din România, noi de ce să nu controlăm ce primim de la alţii?“, a mai spus ministrul.

  • Vezi cum arată prima poză publicată online, care a fost primul obiect vândut pe eBay sau care a fost mesajul primului email

    1991. Prima pagină de internet. Berners-Lee s-a gândit că ar fi de folos o pagină unde utilizatorii să găsească informaţii folositoare despre acest nou mediu numit “world wide web”.

    1982. Informaticianul Scott Fahlman a folosit pentru prima dată un emoticon 🙂

    1978. Primul joc multiplayer s-a numit Multi-User Dungeon şi a fost creat de Roy Trubshaw şi Richard Bartle la Universitatea Essex. Un joc fără grafică, bazat doar pe text, care invită utilizatorii într-o lume magică cu vrăjitori şi comori. Îl puteţi juca şi acum.

    21 martie 2006. Jack Dorsey, co-fondatorul Twitter, a compus primul tweet de pe reţeaua de socializare. Zece ani mai târziu, compania nu o duce prea grozav, dar are peste 300 milioane de utilizatori

    3 aprilie 1995. John Wainwright a cumpărat primul obiect de pe Amazon, o carte numită “Fluid Concepts and Creative Analogies” scrisă de Douglas Hofstadter

    23 aprilie 2005. Jawed Karim, co-fondatorul Youtube, urcă primul clip pe platforma video. Acum se urcă aproape 400 de ore de video în fiecare minut şi YouTube are peste 1 miliard de utilizatori. Unii dintre ei chiar şi-au clădit o carieră din videoblogging.

    1992. Tim Berners-Lee lucra la un proiect numit “the World Wide Web” şi a convins o formaţie rock, Les Horribles Cernettes” să contribuie la proiect. Fotografia trupei a devenit prima fotografie urcată pe internet.

     

  • Ministrul agriculturii Achim Irimescu: „În România sunt cazuri în care salamul se spală cu oţet şi se pune iar în vânzare. România este o piaţă de mâna a zecea în care se aduc produse din străinătate cu termene expirate“

     Pe perioada iernii doar 30% din mâncare este produsă în România, ceea ce e foarte grav ♦ Diferenţa între corupţia de la noi şi corupţia din vest este că acolo corupţia este „umană“ ♦ Statul va cumpra terenuri pentru tinerii care vor să se întoarcă în ţară ♦ Subvenţiile se egalează cu cele din vest în 2016.

    Despre România s-a spus în nemumărate rânduri că este o ţară capabilă să hrănească 80 de milioane de locuitori. Totuşi, România este un importator net de produse alimentare. În 1990, în România erau 5,3 milioane de bovine şi 13 milioane de porci, faţă de 2,8 milioane de bovine şi 5 milioane de porci acum. Producţia mergea la export, e adevă­rat. Acum România nu mai suferă de foame, dar în ultima vreme, piaţa locală a fost invadată de produsele lactate din Polonia sau Ungaria sau de carne, în special de porc, din alte ţări ale UE. De pildă, din totalul produselor lactate importate de România, în valoare de 260 de milioane de euro, anual, o treime vine din vine Polonia şi Ungaria. România exportă lapte şi produse lactate de doar 90 de milioane de euro. De ce?

    În primul rând pentru că agricultura este încă slabă şi în al doilea rând pentru că produsele de import sunt ieftine; dar sunt ieftine pentru că unele sunt aproape de termenul de expirare, dacă nu expirate.

    Cunoaşte ministrul cazuri de importuri neadecvate?

    Achim Irimescu: „Când vameşii au oprit un camion la frontieră cu carne de porc din Polonia, şoferul a luat-o la fugă, nici măcar actele nu le avea la el, pentru că mulţi importatori nu sunt polonezi, ci români «descurcăreţi». În Marea Nordului este un vierme care stă în stomacul peştelui. Pentru pieţele din Europa acesta se eviscerează şi se scoate. În România, care e piaţă de mâna a zecea, nu se eviscerează, pentru că asta ar însemna mână de lucru. Aşadar pentru România se lasă aşa, se congelează în principiu, doar că, până ajunge să se congeleze, viermii pot să migreze în muşchi şi ăsta e un peşte contaminat. Până la aderare, irlandezii aduceau un astfel de peşte în România la un preţ foarte scăzut şi am reuşit să-i blochez atunci. Acum două luni discutam cu importator şi mi-a zis: «Dacă asta se cere, asta aduc; când mi-l găseşte cineva îl ducem şi facem făină de peşte. Nimeni nu-i controlează (pe importatori – n. red.). A fost carne de vită congelată de 40 de ani care a ajuns în România“.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Nu găseşti loc de parcare? Doi români au dezvoltat o aplicaţie care-ţi arată unde sunt locuri libere

    Cum digitalizarea şi tehnologizarea apar în aproape toate aspectele vieţii omeneşti şi cum maşinile aproape au devenit computere pe patru roţi, era inevitabil ca cineva să nu se gândească la o aplicaţie care ajută la găsirea unui loc de parcare. Şi care spune şi unde ai lăsat autoturismul. Astfel, aventurile prin parcările subterane ar putea lua sfârşit datorită unei aplicaţii precum cea a clujenilor de la Parking+Plus.

    Cristian Ureche şi Bogdan Herea au pornit proiectul în 2014, motivul fiind numărul de locuri de parcare insuficient raportat la creşterea numărului de maşini din zonele urbane supraaglomerate. „Oraşele se confruntă cu probleme de gestiune a resurselor, dar există iniţiative de timp smart city pentru care încep să se aloce bugete. Avansul tehnologic permite gestiunea eficientă a locurilor de parcare incluse în mod tradiţional în circuitul de utilizare publică (hărţi interactive cu disponibilitatea locurilor de parcare în timp real, plăţi fără numerar direct din aplicaţie)“, spune Cristian Ureche, fondator al Parking+Plus.

    Pentru Cristian Ureche aceasta este prima iniţiativă antreprenorială, el activând anterior în industria serviciilor software în calitate de consultant pentru multinaţionale (operatori telecom, agenţii de publicitate). A oferit apoi consultanţă pentru start-up-uri din Europa, iar în prezent se ocupă de activităţile curente ale Parking+Plus. Celălalt fondator, Bogdan Herea, se ocupă de zona de dezvoltare a businessului şi crearea a parteneriatelor în cadrul start-up-ului. Herea are un business în industria serviciilor software, lucru care i-a permis să finanţeze activitatea de la Parking+Plus complementar cu fondurile atrase prin clusterul Cluj IT.

    Cum funcţionează aplicaţia?

    Sistemul clujenilor constă într-o aplicaţie de mobil şi dintr-un aşa‑zis box, dispozitiv ce este montat în parcare şi care contorizează locurile libere şi controlează accesul. Practic, prin intermediul aplicaţiei un şofer este informat câte locuri de parcare sunt libere într-o anumită zonă şi poate rezerva locul respectiv, apoi poate face plata direct din aplicaţie. Iar aici vorbim în special de parcări private, ce aparţin anumitor instituţii. „Am lansat în fază de testare în România în urmă cu câteva luni şi în acest moment operăm parcări care ne permit să testăm mai multe scenarii de utilizare: centru comercial, hotel, campus universitar, clădire de birouri“, spune Ureche.

    Am testat şi noi aplicaţia. Sistemul funcţionează în momentul de faţă doar în Cluj. Atunci când porneşti aplicaţia, stabileşti destinaţia şi verifici dacă sunt locuri libere în parcare. Din ce am putut observa, mai tot timpul locurile de parcare din Cluj par a fi ocupate. „Vorbim despre un sistem modular, flexibil şi universal, pe care ne propunem să îl scalăm rapid la nivel internaţional. Aplicaţiile mobile iOS şi Android sub brand propriu funcţionează ca şi «enableri», demonstratori ai platformei. Am gândit aplicaţia ca o soluţie cu arhitectură deschisă (…) platforma are funcţionalităţi precum: înregistrarea locurilor de parcare pe hartă, rezervare, plată, gestiune locuri de parcare în timp real, acces de pe mobil în parcări cu barieră“, continuă Ureche.

    Conceptul presupune gestiunea flexibilă de lungă şi scurtă durată a accesului în parcările securizate, atât pentru segmentul corporate (gestiune acces angajaţi, colaboratori, vizitatori, participanţi evenimente), cât şi pentru cel rezidenţial.

    Un lucru interesant este închirierea spaţiului de parcare personal. Dacă tot trăim într-o epocă a „sharing economy“ şi „car sharing“, de ce nu am împărţi şi locurile de parcare? „Locurile de parcare disponibile în zone rezidenţiale sau aferente clădirilor de business rămân neutilizate o importantă perioadă de timp, pentru că au acces securizat. Folosind tehnologiile noastre, platformele «event parking» sau marketplace-urile pentru locuri de parcare devin realitate în doar câteva zile“, spune antreprenorul.

    În principal Parking+Plus merge către zona de B2B, pentru companiile care doresc să implementeze soluţii de smart parking. „Poziţionarea noastră este una pur tehnologică. Putem face o comparaţie cu transportul aerian de persoane. Noi suntem echivalentul producătorului de avioane, existând companii care operează curse de pasageri (…) Ne adresăm câtorva categorii de companii: integratori de sisteme de parcare şi de securitate, start-up-uri care activează pe zona smart parking, operatori de clădiri şi parcări, multinaţionale care doresc să îşi extindă portofoliul“, afirmă Ureche.

    O parte din finanţare a venit de la clusterul Cluj IT, în urma unei competiţii interne ce a avut loc în 2013, restul banilor provenind din resurse proprii. Investiţia totală este estimată de antreprenori la 250.000 de euro. De asemenea, start-up-ul a fost acceptat în acceleratorul RICAP (Programul de Asistenţă în Comercializarea Inovării din România) unde vor beneficia de un program intens de consultanţă pe zona de dezvoltare şi atragere de investiţii, iar la finalul acestuia va fi organizat un eveniment în care vor fi invitaţi investitori. Despre RICAP Cristian Ureche spune că „mentorii ne ajută să descoperim cea mai bună cale de urmat, astfel încât efortul pe care oricum l-am fi depus în start-up să fie în direcţiile cele mai plauzibile a ne aduce rezultate pozitive.“

    Mai mult, Parking+Plus a câştigat ediţia locală a competiţiei Business Wall of Fame, organizată de grupul Deutsche Telekom în opt ţări, şi va intra în portofoliul Telekom România. „Procedurile de intrare în portofoliul Telekom România sunt pe ultima sută de metri, se lucrează la partea procedurală şi juridică. Avem un parteneriat cu Deutsche Telekom la nivel european care ne ajută să participăm la evenimente cu stand şi ne facilitează colaborarea cu celelalte companii din grup.“ Produsul clujenilor a fost desemnat ca fiind cea mai bună soluţie Internet of Things din România în acea competiţie.

    Cum îşi monetizează tinerii aplicaţia? „Promovând modelele Access as a Service (AaaS), Software Development Kit (SDK) şi Software as a Service (SaaS)“, despre care Cristian Ureche spune că este o noutate în domeniul parcărilor şi că îşi doresc să valideze acest model pentru abordarea B2B pe care o urmăresc. Modelul AaaS implică achiziţia unor pachete de chei virtuale de către companii, pe care utilizatorii aplicaţiilor mobile le pot consuma (în acest sens au dezvoltat şi un smart box care comunică cu aplicaţia mobilă şi comandă barierele şi porţile) pentru a intra în parcări. Soluţia se pretează pentru zona rezidenţială şi de business, cu acces oferit pe bază de abonament lunar.

    Modelul SDK e folosit de către vcompaniile care îşi doresc să dezvolte soluţii personalizate de tip smart parking, bazându-se pe platforma clujenilor, iar modelul SaaS implică plata unor contribuţii lunare pentru module funcţionale (rezervări, plăţi prin aplicaţie, informaţii în timp real legate de disponibilitatea locurilor de parcare).

    În ultimii doi ani numărul start‑up‑urilor de parking a crescut foarte mult: de la valeţi care caută loc de parcare într-o anumită zonă la un fel de Airbnb pentru spaţiu de parcare (locul din faţa blocului poate fi închiriat de cine are nevoie). Chiar şi producătorii de automobile se uită în această direcţie. Un exemplu este BMW: În 2011 BMW i Ventures, divizie de investiţii a producătorului german, a investit în 13 companii care oferă servicii de mobilitate şi chiar a încorporat softuri pentru parcare în noile automobile. Tehnologia iPark funcţionează utilizând date pentru a prezice dacă sunt locuri libere pe o anumită stradă.

    Pentru anul în curs Cristian Ureche şi Bogdan Herea îşi doresc extinderea în afara ţării, România fiind o zonă de test. „Ne dorim să lansăm soluţia în mai multe ţări europene, să închidem o rundă de finanţare care să ne aducă o primă evaluare continuând dezvoltarea tehnologiei pentru întărirea parteneriatelor“, susţine Ureche.

    Concret este faptul că atâta timp cât vor exista maşini vom avea nevoie să le parcăm, iar aplicaţiile precum Parking+Plus ne-ar putea face viaţa mai uşoară.

  • Profesorul român de la Stanford care a colaborat cu doi laureaţi ai premiului Nobel pentru economie

    „Mulţi dintre colegii mei actuali şi-au dorit într‑adevăr dintotdeauna o carieră academică, într-o formă sau alta. Eu nu am fost atât de hotărât, poate şi pentru că ar fi fost dificil să îmi doresc ceva ce nu ştiam că există“, spune Alex Nichifor, care a absolvit în 2005 Cibernetica la ASE.

    El mărturiseşte că a descoperit cercetarea, aşa cum este ea înţeleasă în universităţile de top din occident, destul de târziu. În primul an de master a obţinut o bursă în Franţa, pe vremea când era încă oarecum dificil să studiezi în străinătate. „Am avut şansa să ajung la Universitatea din Toulouse, unde Jean-Charles Rochet şi Jean Tirole (laureatul premiului Nobel pentru economie în 2014) puseseră bazele unui departament extraordinar.“ Concurenţa cu ceilalţi studenţi era acerbă, însă era foarte motivat să reuşească şi, în contrast cu viaţa sa de student din România, unde în paralel cu şcoala a fost fie angajat, fie a încercat antreprenoriatul, singura preocupare a fost studiul; în 2007 a obţinut diploma de master.

    „La început a fost mai dificil şi am avut momente în care nu am fost convins că am făcut alegerea potrivită: noua mea ocupaţie nu doar că era neplătită, ci în plus se dovedea a fi şi surprinzător de dificilă. Ulterior însă, rezultatele s-au îmbunătăţit.“ A ajuns să îi cunoască mai bine pe unii profesori şi în paralel a început să aibă acces la proiectele lor de cercetare şi să predea seminarii studenţilor din anii mai mici. Mediul academic părea să i se potrivească, aşa că a decis să continue cu un doctorat, la Universitatea din Maastricht, în Olanda. „În timpul doctoratului am vizitat pentru trei luni Harvard Business School (HBS), unde am fost găzduit de Alvin Roth, colaureat al premiului Nobel pentru economie în 2012, împreună cu Lloyd Shapley.“ Specifice mediului academic sunt deopotrivă călătoriile, descoperirea de locuri noi şi oamenii extraordinar de inteligenţi, proiectele ambiţioase, discuţiile bazate pe argumente tehnice, dar şi programul de lucru flexibil. Aşa că după terminarea doctoratului a devenit profesor asistent la Universitatea din St. Andrews, Scoţia, în septembrie 2011.

    După vizita la Harvard, în timpul doctoratului, Alex Nichifor a păstrat legătura cu Alvin E. Roth, care s-a mutat la Stanford şi l-a invitat să petreacă un an (2014-2015) în cadrul grupului de Market Design de acolo. „Academia la vârf este un mediu colaborativ şi inclusiv, însă de multe ori proiectele nu sunt predefinite. Deseori e pur şi simplu important ca un grup de oameni cu interese comune şi abilităţi complementare să fie în acelaşi loc, să aibă timpul necesar să schimbe idei, iar proiectele noi se nasc abia ulterior: să găseşti întrebări interesante şi relevante face parte din provocare.“

    În timpul vizitei la Stanford, românul a reuşit să finalizeze primele versiuni ale unor proiecte începute cu mai bine de trei ani înainte. În ultima carte publicată de Alvin E. Roth, „Cine, ce primeşte şi de ce?“, acesta îi mulţumeşte românului. Despre această lucrare, Alex Nichifor spune că este prima adresată publicului larg, un proiect care prezintă cu umor şi la un nivel foarte accesibil un sumar al ultimilor aproximativ 40 de ani de cercetare în „matching theory“ prin prisma aplicaţiilor de succes din acest domeniu, bazele multora dintre aceste aplicaţii (cum ar fi piaţa admiterilor la şcoală, piaţa obţinerii primului loc de muncă după absolvire pentru unele specializări, ori pieţe neobişnuite, în care nu există preţuri, cum ar fi piaţa care facilitează schimbul de organe) fiind puse chiar de american împreună cu colaboratorii săi. „Lucrând în acelaşi domeniu şi fiind la Stanford, am avut şansa de a citi o primă versiune a manuscrisului acestei cărţi şi am avut o serie de discuţii pe marginea acestuia cu Al, în principal axate pe îmbunătăţirea clarităţii expunerii“, povesteşte românul. Tot el adaugă că, în postura de profesor asistent invitat la Stanford, a avut şansa să colaboreze cu cercetători remarcabili. „Pe de o parte, a fi profesor oriunde în occident presupune aceleaşi categorii de îndatoriri: trebuie să cercetezi, să predai şi să te achiţi de o serie de sarcini administrative. În sensul acesta, nu e o diferenţă foarte mare între a fi profesor la Stanford sau oriunde altundeva. Pe de altă parte, deşi categoriile de îndatoriri sunt aceleaşi, există o diferenţă calitativă substanţială între universităţile de top şi restul universităţilor, iar această diferenţă e vizibilă în pregătirea studenţilor, în calitatea intelectuală a colegilor, cât şi în eficienţa suportului administrativ disponibil.“

    Alex Nichifor spune că nu are o carte favorită, deşi citeşte cu plăcere, în principal articole şi cărţi tehnice care îl ajută profesional; „este genul de lectură prin care rămân la curent cu ceea ce este nou şi relevant în domeniul meu de cercetare şi prin care continuu să învăţ zi de zi“. Ceea ce citeşte în timpul liber este destul de variat, însă în linii mari poate fi încadrat în două categorii, spune el. În domenii care i se par interesante şi despre care este curios să afle mai multe, citeşte cărţi scrise de cercetători de top pentru publicul larg, care oferă o prezentare accesibilă, lipsită de prea mulţi termeni tehnici. „Un alt tip de lectură este însă cea care nu are un scop în sine, altul decât plăcerea de a descoperi o poveste, un personaj, o emoţie, de a-ţi lăsa imaginaţia liberă.“ Alex Nichifor adaugă că, asemeni oricărei experienţe, cărţile au cu siguranţă rolul lor în formare şi în viaţa fiecăruia dintre noi. „Ştiu o persoană care a învăţat cum să se dea cu snowboardul învăţând dintr‑un manual şi care a devenit renumită pentru tehnică şi coborârile sale. Pe de altă parte, ştiu alte câteva persoane care au citit un număr impresionant de cărţi despre cum să devii milionar de ceva vreme şi care încă aşteaptă ca aceste cărţi să le definească viitorul.“

    Acum, tânărul profesor român lucrează, spune el, la două tipuri de probleme. Pe de o parte, sunt cele tehnice care presupun foarte multă matematică. „Pentru cele mai multe proiecte de acest gen, pur teoretice, nu există o finalitate imediată, clară. Este un fel de ştiinţă fundamentală, în care încerci să împingi frontierele cunoaşterii fără a şti dinainte unde vei ajunge, ce va fi posibil, ori cum vei folosi răspunsul la care vei ajunge. În timp, multe descoperiri sunt uitate, altele devin însă relevante, uneori în domenii care nu au avut nicio legătură cu contextul iniţial.“ O altă categorie de probleme sunt proiectele mai aplicate, care folosesc unelte matematice pentru a informa decizii practice. „În aceste proiecte, contribuţia esenţială nu este dezvoltarea de noi modele ori metode matematice, ci capacitatea de a utiliza şi de a adapta modele şi metode existente pentru a studia probleme relevante pentru societate ori pentru companii. De exemplu, într-un proiect recent împreună cu Alexey Kushnir, profesor asistent la Carnergie Mellon University, am introdus un model relativ simplu cu ajutorul căruia studiem decizia optimă a proprietarilor de reţele sociale ca Facebook ori Google+ în ceea ce priveşte modul în care aceste reţele le permit utilizatorilor lor să partajeze informaţia în reţea.“

    Drumul până la statutul de profesor la universităţi de peste hotare a fost lung; ca student la ASE, a testat şi postura antreprenoriatului, dar şi pe cea de angajat, lucrând pentru o vreme în cadrul Ensight Management Consulting, perioadă de care îşi aminteşte cu plăcere. Spune că în prima zi a primit responsabilităţi şi o anumită independenţă, „am înţeles imediat că munca mea avea valoare şi era apreciată, ceea ce m-a motivat şi mai mult“. Pe atunci, românul, care este acum profesor universitar în instutuţii de top la nivel mondial era „tânăr şi puteam fi uşor catalogat drept nonconformist. De exemplu, purtam un pierce între buza inferioară şi bărbie şi au fost perioade în care aveam părul lung, o combinaţie care era probabil în afara normelor social acceptabile. Ei bine, la Ensight tot ce a contat a fost abilitatea mea de a livra o muncă de calitate. Aş fi curios să aflu cât de tolerant este Ensight-ul de azi, însă… combinaţia actuală de ochelari şi chelie este probabil mult mai puţin controversată.“

  • Revelaţia antreprenorului de 37 de ani care exportă jumătate din brânzeturile produse într-o fabrică din Alba

    Brevetele de invenţie eliberate de OSIM după revoluţie au jucat un rol important în construcţia afacerii Unilact, mai precis în debutul ei. Doi ingineri chimişti, Marius Bîcu şi soţia sa, au lucrat în cercetare, în domeniul chimiei anorganice, specializaţi fiind în săruri. „După revoluţie s-au trezit că tot primeau prin poştă de la OSIM brevetele lor de invenţie, care nu mai erau ale statului român“, povesteşte Marius Bîcu, directorul general al producătorului de brânzeturi, fiul inginerului Marius Bîcu.

    Unul dintre brevete era pentru un mix de săruri minerale care se folosea la decaparea tablei – din tablă neagră se făcea tablă de inox, prin folosirea sărurilor la temperatură joasă, o activitate care aducea economii importante de energie. Un combinat chimic din Ocna Mureş producea sărurile, vândute către toate întreprinderile metalurgice din România, iar cei doi cercetători şi-au dat seama la un moment dat că pot cere drepturi de proprietate intelectuală, dar fabrica producătoare, fiind de stat, nu avea cum să plătească. „Atunci s-au hotărât să le facă ei.

    În 1992 au cumpărat prima hală pe care au găsit-o, magazia unui fost CAP, şi au început să producă acolo“, spune Bîcu, care nu-şi amineşte exact suma plătită – „la fel cum costă şi în ziua de azi un teren la ţară cu nişte ruine, mai nimic“. Avantajul major din acel moment a fost legislaţia favorabilă pentru cei care lucrau după un brevet de invenţie, firma fiind scutită de taxe şi impozite vreme de cinci ani. Neavând de plătit niciun fel de taxe, cu costuri mici pentru materii prime şi producţie, cei doi antreprenori au prins un val extrem de favorabil; după câteva luni au cumpărat două camioane, iar după alte câteva luni şi-au mai luat unul pentru transportul sărurilor. „Banii se adunau, trebuia să facă ceva cu ei. Şi tata a investit în agricultură, a început să cumpere terenuri. Nu merita să cumpere o fabrică pentru activitatea lor, care era simplă – şi bine au făcut că nu au cumpărat nicio fabrică, pentru că industria a intrat în declin, în cinci – şase ani clienţii s-au închis.“

    Dispunând de bani, fondatorul Marius Bîcu a avut suficient fler pentru a schimba domeniul; în 1995 a cumpărat mai întâi un tractor, apoi alte cinci, în condiţiile în care în jurul localităţii Ocna Mureş din judeţul Alba nu se cultiva mai nimic. A angajat un agronom şi a început să cultive terenurile rămase libere de la CAP; plecând de la un hectar a ajuns la 700, iar Marius Bîcu spune că nu îşi aminteşte exact ritmul de creştere, dar a fost rapid. După ce a început să cultive teren, a cumpărat vaci şi oi, iar apoi i-a venit şi ideea de a procesa laptele produs. „Cert este că nici astăzi, când începi o afacere în agricultură, nu câştigi bani imediat, trei ani aduci bani de acasă. Nu a făcut bani din agricultură, dar a fost foarte inspirat să schimbe domeniul. A avut mereu o direcţie destul de clară.“ Nu l-a convins nimeni să investească un milion de euro pentru a face o fermă modernă; „mulţi au făcut asta şi plâng acum, pentru că au credite de plătit şi costul laptelui a scăzut. Când au luat 3 sau 5 milioane de euro ca să facă un grajd nu s-au gândit că trebuie plătit? Tata a făcut din fier vechi un grajd în două săptămâni jumate“.

    La un moment dat a venit un consultant, după apariţia fondurilor SAPARD, şi i-a propus un proiect de 450.000 de euro pentru un grajd, dar cercetătorul s-a uitat la el şi i-a spus: „Măi băiete, dacă eu aş avea 450.000 de euro, tu ce crezi că aş face cu ei? O casă la vaci?“, ideea fiind că o astfel de investiţie nu ar fi adus creşterea producţiei de lapte.

    Acum, cei doi Marius Bîcu îşi împart clar treburile: fondatorul se ocupă de agricultură, iar fiul este responsabil de procesarea brânzeturilor în fabrica ridicată la Ocna Mureş, în 2004. Unilact nu are în proprietate decât suprafaţa de teren a fermei, de circa 4 hectare, dar cultivă 700 de hectare luate în arendă, cu furaje, grâu, pe care îl vând producătorilor locali de pâine, precum şi rapiţă. Şi pentru că doar cu o săptămână înainte de discuţia cu Business Magazin ferma primise un control, Marius Bîcu a ştiut cu precizie numărul de animale – 377 de vaci şi 1.100 de oi; „avem şi 200 de hectare de păşune în arendă, în jurul terenurilor noastre“.