BusinessMagazin

Tag: tablou

  • De ce s-au înfuriat figurinele Lego?

    Patru universitari din Oxford, Budapesta şi New Jersey au evidenţiat şi analizat cele mai disputate subiecte de pe Wikipedia, în engleză şi în alte nouă limbi, printre care şi româna. Studiul se cheamă „The most controversial topics in Wikipedia: A multilingual and geographical analysis“ şi îl găsiţi cu o simplă căutare cu Google – acolo sunt definite noţiunile de „subiect controversat“, plus multe amănunte.

    Mie mi-e de ajuns să spun că în română cele mai disputate subiecte sunt, în ordine descrescătoare, „FC Universitatea Craiova“, „Mircea Badea“, „Disney Channel (Romania)“, „Rebeliunea legionară şi pogromul de la Bucureşti“, „Lugoj“, „Vladimir Tismăneanu“, „Craiova“, „România“, „Traian Băsescu“ şi „Biserica Ortodoxă Română“.

    În engleză subiectele sunt „George W Bush“, „Anarchism“, „Muhammad“, „List of World Wrestling Entertainment, Inc. employees“, „Global Warming“, „Circumcision“, „United States“, „Jesus“, „Race and intelligence“ şi „Christianity“.

    Interesantă este şi imaginea care însoţeşte articolul, formată din titlurile celor mai controversate 1.000 de articole din 10 limbi.
    Personal, sunt puţin mirat de faptul că lumea, de oriunde ar fi, este pasionată (un subiect disputat este unul pasionant, nu?!) de politică, geografie, credinţă, istorie şi figuri istorice, sănătate, sex, drepturi ale omului, mediu, activism social, ştiinţă, tehnologie, internet, sport şi evenimente sportive, literatură, filme, televiziune, actori, regizori, filme de animaţie, muzică, genuri muzicale, dar niciun topic dintre cele 1.000 de articole nu ţine de economie, criza economică, instituţii financiare, şomaj sau antreprenoriat.

    Unii ar putea spune că este din cauza profilului utilizatorilor, dar cred că în rândul editorilor Wikipedia nu se găsesc prea mulţi hateri sau troli care să strice rezultatele.

    Diferenţele culturale se regăsesc şi pe naţionalităţi – spaniolii sunt centraţi de sport, arabii pe religie, francezii şi cehii trag spre ştiinţă şi tehnologie, iar românii spre muzică şi entertainment. „Israel“, „Adolf Hitler“, „Holocaustul“ şi „Dumnezeu“ sunt articole disputate în toate limbile; Wikipedia cehă pare a avea o problemă cu homosexualitatea, ungurii cu discriminarea ţiganilor, iar nemţii, ciudat, cu Croaţia.

    Ca nişte buni cercetători, cei patru s-au ferit să tragă nişte concluzii clare, lăsând la latitudinea fiecăruia să interpreteze datele.
    La fel procedează Christoph Bartneck, un profesor de robotică din Noua Zeelandă, care a studiat 6.000 de figurine Lego şi a constatat că, începând cu 1990, feţele figurinelor Lego au început să exprime şi altceva în afara zâmbetului standard, devenind, în ultimii ani,  din ce în ce mai furioase.

    Primii omuleţi Lego au apărut în 1978 şi iniţial semănau cu banalul smiley din lumea computerelor – un zâmbet pe un fundal galben. Anii ‘90 au adus o diversificare a emoţiilor – mânie, frică, tristeţe, surpriză sau siguranţă, iar în timp numărul feţelor şi tipul de expresii au crescut considerabil.


    Bartneck urma să îşi prezinte cercetarea la o conferinţă din Japonia şi va adăuga, poate, la un moment dat, o concluzie cercetării sale. Ar putea face o paralelă, zic, cu lumea veşnic ferice a păpuşii Barbie şi a lui Ken, unde toate cele sunt fie roz, fie sclipicioase şi musai cu pătrăţele pe abdomen.
    Şi mai trebuie să precizez că acesta este un text uşor, de vară, pentru că oricum economia nu interesează pe nimeni.

  • MAE: România este sub media statelor membre UE la procedurile de infringement

     Comisia Europeană a dat publicităţii joi rezultatele Tabloului de bord privind Piaţa Internă a Uniunii Europene, un raport semestrial care se apleacă şi asupra acţiunilor în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor (“infringement procedures”) declanşate în acest domeniu şi procesul de transpunere a legislaţiei UE.

    MAE român arată că, potrivit acestui tablou de bord, România este unul dintre cele mai rapide state membre UE în ceea ce priveşte soluţionarea disputelor, cu o medie de aproximativ 19,1 luni/caz, cu opt luni mai puţin decât media statelor membre UE, care este de 27 de luni/caz.

    În ceea ce priveşte procesul de transpunere a directivelor UE privind piaţa internă, România are un deficit de 1%, ceea ce corespunde ţintei de deficit stabilite de UE.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Altfel de lumină

    Primăvara ploioasă, în metrou, cu miros nesuferit de câine ud şi cu lume multă, mai încruntată decât de obicei. Pe scaunul din faţa mea stă un tip mare, puţin îngândurat, cu pantofi butucănoşi, din aceia ieftini, luaţi din piaţă, cu talpa groasă şi cu nişte ornamente creţe, cam urâte.

    Pantaloni cu genunchi, dar curăţei, mâini zdravene şi muncite. Lângă el o femeie subţire, cu un aer liniştit, mai degrabă tânără, tinereţea aceea fără vârstă, valabilă şi la 50 de ani. Fustă gri şi haină mai degrabă de muşama.La o zguduitură a vagonului s-au privit şi atunci am realizat că sunt împreună; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fără să zâmbească, dar curat, limpede. Pentru o secundă şi el a părut mai puţin încruntat şi i-au sclipit şi lui ochii. Au comunicat şi, timp de o secundă, şi-au spus cât într-un roman gros. Mi-a făcut bine privirea aceea a lor, o regăsesc din ce în ce mai rar, pe stradă
    sau aiurea; o fărâmă am păstrat-o, iar pe cei doi i-am trecut în lista mea de învingători mărunţi – se aveau unul pe celălalt, adică stăpâneau toată lumea.

    Doi. Hotel scorţos, de superlux, unde se ţine o adunare despre viitorul satului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Normal, lipsesc ţăranii şi nu a fost invitat nici măcar unul sau doi primari de sat; sunt prezenţi însă oficiali de la Comisia Europeană, cercetători, sociologi, ceva ziarişti.

    Pe rândul al doilea de scaune stau două Costume Negre cu Cămăşi Albe şi Cravate Grena şi cu Pantofi cu Botul Ascuţit Foarte, Foarte Lucioşi, despre care îmi dau seama mai târziu că au funcţii la un minister şi la Preşedinţie. Costumul de la minister a stat liniştit, a ascultat părerile vorbitorilor despre satul românesc, s-a cerut la tribună şi a vorbit şi el ceva, pe urmă a plecat. Costumul de la Preşedinţie a ascultat şi el atent şi a vorbit, dar de pe scaun. A atras atenţia asupra faptului esenţial că, în legătură cu satul românesc şi cu integrarea în Unuinea Europeană, ne aflăm într-o stare de “asimetrie de atenţie”.

    Pe urmă a plecat.Cum stăteam mai în spate, nu-i văzusem până atunci ochii; nu i-am văzut nici după ce s-a ridicat şi a plecat, pentru că avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fracţiune de secundă în lentilele negre.
    Trei. Margine prăfuită de capitală europeană şi un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras în cap şi cu cămaşă în pătrăţele. Mă ceartă că am urcat în faţă, dar il ignor; mă ceartă în continuare pentru că i s-a părut că vreau să trântesc uşa, de care, de altfel, nici nu mă atinsesem încă. A închis el uşa. Obosit de ceartă, taximetristul meu a tăcut preţ de câţiva kilometri.

    Dar nu mulţi. “Ce ne facem, dom’le, cu Băsescu ăsta?”, mă întreabă la un moment dat, asta după ce şi-a dat seama că lucrez prin presă. Nu m-a lăsat să-mi declin competenţa în legătură cu modul de întrebuinţare al preşedintelui şi a continuat, fără punct şi virgulă, dar cu intonaţii pline de năduf să mă informeze în legătură cu starea drumurilor, cu vilele construite nu ştiu pe unde, cu modul în care se descurca el odată şi cu modul în care unii au pus stăpânire pe unele spaţii comerciale şi cum respectivele spaţii comerciale îşi schimbă oferta – prea des pentru puterea de înţelegere a omului meu. Întrebarea retorică “…păi ştii dumneata?…” se repeta destul de des; la întrebarea mai puţin retorică “…păi ştii dumneata cât costă kilu de slănină?…” am ajuns la gară şi a trebuit să-l determin să oprească pentru a coborî, în sfârşit.

    Taximetristul a coborât ca să deschidă portbagajul; am profitat de momentul de tăcere pentru a-i comunica că ştiu cât costă kilu de slănină şi că, fără nicio legătură cu toate cele pomenite, cred că lui o să-i fie tot mai greu, în continuare. Am prins în ochii lui o lumină derutată, nu ştiu dacă era în legătură cu slănina sau cu bacşişul lăsat.

     

  • Muzeul Luvru: Celebrul tablou “Liberté”, al lui Delacroix, a fost vandalizat

    “La Liberté guidant le peuple”, celebrul tablou al lui Eugène Delacroix, a fost vandalizat de o vizitatoare a filialei muzeului Luvru din Lens, care a reuşit să scrie un mic text pe opera de artă, dar a fost imediat arestată, a anunţat instituţia, citată de AFP. Joi seară, cu puţin timp înainte de închiderea Louvre-Lens – filială a prestigiosului muzeu parizian, situată în nordul Franţei -, femeia, în vârstă de 28 de ani, a scris cu un marker pe partea inferioară a tabloului. Ea a fost imediat blocată de un agent de pază şi un alt vizitator, predată poliţiei şi reţinută, au precizat reprezentanţii muzeului, care au depus plângere. Reprezentanţii muzeului Luvru spun că inscripţia este superficială şi se aşteaptă să poată fi curăţată uşor. “Distrugerile vor fi evaluate începând din seara aceasta, de departamentul de pictură al muzeului Luvru şi un restaurator specializat care a fost trimis la faţa locului”, au precizat aceştia, joi seară. În funcţie de “diagnostic”, se va decide dacă pictura va fi sau nu trimisă unor specialişti care se ocupă de restaurări. “La Liberté guidant le peuple” (1830), de Delacroix, este, alături de “Portrait de Balthazar Castiglione”, de Raphaël, şi “La Madeleine à la veilleuse”, de Georges de La Tour, una dintre capodoperele expuse timp de un an în noul muzeu din Lens, inaugurat pe 4 decembrie 2012 şi care a avut deja 205.000 de vizitatori.

    Mai multe pe zf.ro

  • Peisaj cu demoni

    O să reiau seria articolelor care încearcă să adune la un loc pictura, economia şi societatea, începută anul trecut; explicaţia este că mi se pare că trăim vremuri suprarealiste şi, cum nu pot fugi de asta, încerc să mă adaptez. Ruşii au doi pictori pe nume Vrubel. Unul este contemporan cu noi şi este faimos pentru că a reluat într-un graffiti celebrul sărut Brejnev – Honecker.
    Al doilea, Mihail Vrubel, a trăit până în 1910, este văzut, oficial, drept un reprezentant al mişcării simboliste şi este autorul tabloului din imagine, “Demon şezând” (1890).

    Mai puţin oficial, Mihail Vrubel şi-a dedicat opera demonilor, pe care i-a pictat, desenat şi sculptat în fel şi chip. Ideea i-a venit pe vremea când picta o catedrală din Kiev, iar punctul de plecare au fost ilustraţiile făcute pentru poemul “Demonul” de Lermontov. Demonii lui Vrubel se îndepărtează de sensul negativ indus de creştinism şi se întorc la sensul grecescului “daimon”, pe care pictorul îl identifică cu sufletul uman, iar alţi filozofi cu îngerii păzitori sau cu spiritele binevoitoare aflate între oameni şi zei.

    “Demon şezând” i-a adus notorietate lui Vrubel. Iniţial stilul său nu a fost pe placul criticilor conservatori, care l-au acuzat pur şi simplu de urâţenie, şi nici al publicului, obişnuit cu pictura cu accente clasice, academice. Dar un ins pe nume Savva Mamontov, industriaş, negustor, antreprenor şi patron al artelor, a decis că tabloul este simfonia fascinantă a unui geniu şi a croit, astfel, drum în lume operei lui Vrubel.

    Am văzut în demonii lui Vrubel, în cel şezând, dar şi în mai cunoscutul demon trist (Google!) puterea care zace, ne place sau nu, în spiritul rus. Demonul aşezat înseamnă reforme sociale, industrializare, naşterea resentimentelor faţă de regimul ţarist, o perioadă de renaştere şi de reaşezare, de aşteptări şi de tristeţe. Priviţi în jur şi veţi recunoaşte demonul lui Vrubel la noi, acum, aici. Scriam în urmă cu un an că nu există o mai mare problemă în România decât sărăcia.

    Nu deficitele, nu datoria externă, nu corupţia, ci sărăcia, cea care generează corupţie şi deficite şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei “mână de lucru ieftină”, şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

    Dacă unu din şase orăşeni se gândeşte la o afacere personală şi doi din trei au o abordare optimistă, poate că demonul nostru s-a îndepărtat de sensul luciferic şi este pe cale să devină un înger păzitor.
    Un tablou frumos şi interesant, la început de an.

  • Comoara uitată din tablou (FOTO)

    Pictura de la finele secolului al XVIII-lea, care surprinde naufragiul unei corăbii şi supravieţuitorii ajunşi la mal, a fost achiziţionată de un comerciant de artă londonez pentru doar 25.000 de lire sterline. Acesta a avut inspiraţia de o da la curăţat, operaţiune care a scos la iveală un far acoperit ulterior cu vopsea, far care reprezintă un element distinctiv al tablourilor artistului francez Vernet, ceea ce înseamnă că el a pictat lucrarea şi nu un ucenic de-al său, scrie The Telegraph.

    Tabloul înainte de curăţare:

    Odată identificat, tabloul a fost pus în vânzare la un târg de artă şi antichităţi pentru suma de 400.000 de lire.

  • Cât costă un Kandinski (FOTO)

    Christie’s se aşteaptă ca lucrarea intitulată “Studiu pentru improvizaţie 8” (1909), pusă în vânzare de o fundaţie de binefacere elveţiană, să fie adjudecată pentru o sumă cuprinsă între 20 şi 30 de milioane de dolari, transmite Reuters.

    Cel mai mare preţ obţinut anterior la o licitaţie pentru un tablou de Kandinski este de 20,9 milioane de dolari, preţ plătit în 1990 pentru “Fugă”, pictură realizată în anul 1914:

  • Ce facem când terminăm tabloul?

    Acu, cred că e în firea omului să amâne; sunt pur şi simplu chestii neplăcute, chestii care îl fac să cheltuiască bani pe care nu vrea să îi piardă, chestii care iniţial pot părea cool, dar care mai apoi nu îi mai plac sau se dovedesc a fi prea complicate. Poate fi şi sfânta lene naţională.

    Ce mi se pare important este să fii conştient de darul amânării şi să încerci să pui presiune şi pe propria persoană şi pe cei din jur, pentru a mai limita efectele negative ale procrastinaţiei. În traducere, poţi încerca a-l înţelege, într-o oarecare măsură, pe dezvoltatorul imobiliar care ţi-a promis grădiniţă, alei luminate, loc de parcare şi minimarket şi îţi oferă bălării, noroaie şi lună plină la 30 de zile, dar, după cinci secunde, trebuie să pui ditamai presiunea pe om, pentru că ţi-a luat bani, pentru că nu eşti tu responsabil de criza economică şi pentru că în general fără presiune nu prea mai merge nimic.

    Sau, ca să luăm un alt exemplu la întâmplare, dacă tot te-ai apucat să demiţi pe cineva, măcar du treaba până la capăt şi nu miza aiurea pe posibilitatea că alţii s-ar putea dovedi mai puţin leneşi decât tine. Imaginea alăturată este un fragment dintr-o pictură; în opinia criticului de artă James Elkins, este un tablou neterminat. Studiindu-l, veţi remarca un nivel al detaliului extrem de ridicat şi veţi exclama “cum este posibil?”.

    Tabloul se cheamă “Fairy-Feller’s Master Stroke” şi este opera unui pictor victorian numit Richard Dadd. Explicaţia este că pictura pare terminată, pentru că Dadd a atins, la nivelul detaliilor, limitele impuse de ochi şi de pensulă. Dar ideea pânzei şi viziunea lui Dadd era de a adăuga, într-o manieră obsesivă, noi şi noi detalii, noi şi noi personaje fantastice. Dadd, care, în paranteză fie spus, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale artistice în spitale de boli psihiatrice, după ce şi-a ucis tatăl, a fost un ins preocupat de supranatural, de basme şi de personajele shakespeariene, un schizofrenic care credea că Osiris l-a mandatat să se lupte cu diavolul.

    În Fairy-Feller’s Master Stroke se regăsesc aluzii la “Romeo şi Julieta” şi la “Visul unei nopţi de vară”. Dar cele mai multe dintre personajele care populează tabloul sunt creaţiile minţii rătăcite a lui Dadd, care a lucrat la tablou nouă ani de zile.

    Să ne înţelegem: chiar într-o ureche, Dadd este un pictor. Galeria Tate îi găzduieşte mai multe tablouri, iar pe piaţă este cotat la şase cifre, ceea ce nu-i rău deloc. Şi, ca să închei, vreau să spun că tabloul lui Dadd oferă şi punctul de la care putem porni în vindecarea sindromului lucrurilor neterminate. Pe lângă lupta cu plictiseala, lenea sau nepăsarea, trebuieşte determinare, puterea de a termina ce ai început.

    Or, mie mi se pare că de o bună bucată de vreme oamenii sunt mult mai pasionaţi de început decât de cuprins şi mai ales de încheiere. A începe un proiect este distractiv, îţi oferă gimnastică mentală, aprecierea celorlalţi, momentul de glorie. Dar undeva la momentul “cuprins” se instalează rutina, muşchii mentali se înmoaie, iar atenţia celorlalţi este captată de alte minuni.

    Dadd pur şi simplu nu voia să termine tabloul; avea imaginaţie, avea pensula, avea culorile, erau doctorii care îl încurajau şi îi apreciau munca şi se întreba ce naiba o să facă el când o să termine tabloul?!

  • Se vinde Steaua (FOTO)

    Acum, casa Sotheby’s se aşteaptă ca o altă operă a artistului să se adjudece pentru cel puţin 23 de milioane de dolari, scrie The Wall Street Journal. Lucrarea, intitulată “Tablou (Stea albastră)”, din 1927, este una dintre cele mai cunoscute ale lui Miro, făcând parte dintr-o serie prin care artistul încerca să-şi transpună pe pânză trăirile subconştientului. Ea a fost expusă în Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris.

  • Cele mai scumpe 10 opere de artă vândute vreodată – GALERIE FOTO

    Diferenţierea trebuie făcută pentru că în cazul unor tranzacţii private s-au plătit sume mult mai mari pentru tablouri.Un clasament al celor mai mari tranzacţii cu obiecte de atră, în continuare.

    Sursa: Business Insider