Primul val semnificativ de imigranţi chinezi a ajuns în zona industrială din jurul Prato, un oraş aflat la nici jumătate de oră de condus de Florenţa, în anii 1990. Aproape toţi au venit din Wenzhou, un oraş-port la sud de Shanghai. Pentru chinezi, şocul cultural a fost mai mic decât s-ar fi putut aştepta. „Italienii erau prietenoşi”, îşi aminteşte unul dintre nou-veniţii de atunci. „La fel ca noi, îşi spuneau unul altuia unchiule.
Erau oameni de familie.” În regiunea Toscana, afacerile se învârteau în jurul firmelor mici şi interconectate, la fel cum se întâmpla şi în Wenzhou, un oraş atât de dedicat de antreprenoriatului încât a rezistat sângeroasei campanii de colectivizare a lui Mao. Zona Prato a fost un centru renumit de ţesătorii şi ateliere, unele făcând haine şi articole din piele pentru marile case de modă. Dacă erai dispus să fii plătit la negru la bucată, Prato oferea o mulţime de oportunităţi. Mulţi wenzhouani şi-au găsit de muncă acolo. „Italienii, crezându-se şmecheri, subcontractau munca celor veniţi din China”, spune Don Giovanni Momigli, un preot cu parohia lângă Prato. „Apoi, au fost surprinşi de câţi chinezi au început să lucreze pe cont propriu.”
La mijlocul anilor 1990, wenzhouanienii îşi înfiinţau deja afaceri cu textile în garaje mici, unde adesea şi locuiau. Curând, au început să închirieze ateliere goale, plătind cu numerar. Autorităţile nu puneau prea multe întrebări. Modelul de afaceri preferat în Prato se prăbuşea sub presiunile globalizării. Întrucât italienilor le-a devenit mai greu să îşi câştige traiul în producţie, unii dintre ei au primit cu două mâini banii pe care muncitorii chinezi i-au adus în economia locală. Dacă nu mai puteau fi artizani, puteau cel puţin să fie proprietari.
În anii 2000, chinezii au continuat să apară în Toscana. O cursă aeriană nonstop a fost stabilită între Wenzhou şi Roma. Unii migranţi au venit cu vize turistice şi au rămas mai departe. Alţii au plătit contrabandiştilor bani grei pe care trebuia apoi să-i recupereze muncind, o formă de sclavie însoţită adesea de ameninţări cu violenţa fizică. Programul lung de lucru al chinezilor i-a uimit pe mulţi italieni, obişnuiţi cu câteva săptămâni de concediu plătit pe an şi cu cinci luni de concediu de maternitate. În 1989, ziarul Corriere della Sera, folosind un limbaj rasist încă obişnuit printre unii italieni, a publicat un articol despre un muncitor chinez sub titlul „Stahanovistul gălbejit de pe Arno”.
În timp ce Florenţa era lăudată pentru lucrările din piele premium, Prato era cunoscut mai ales pentru producţia de textile. Muncitorii din Wenzhou au ales o a treia direcţie. Ei importau pânză şi materiale ieftine din China pe care le transformau în ceea ce se numeşte în prezent pronto moda, sau fast fashion (modă rapidă): cămăşi din poliester, pantaloni cu textură de plastic, jachete cu simboluri. Aceste articole erau vândute rapid comercianţilor cu amănuntul low-end şi în pieţele de stradă din întreaga lume.
Firmele chineze şi-au extins treptat nişa, făcând haine pentru mărci de nivel mediu, precum Guess şi American Eagle Outfitters. Iar în ultimul deceniu au devenit producători pentru Gucci, Prada şi alte case de modă de lux, care folosesc de multe ori forţa de muncă imigrantă chineză pentru a crea accesorii şi genţi scumpe care poartă râvnita etichetă „Made in Italy”. Multe dintre aceste produse sunt apoi vândute consumatorilor mai bogaţi din Shanghai şi Beijing. Nu doar brandurile italiene au profitat de acest aranjament intercultural: un antreprenor chinez de articole din piele din Prato poate purta la fel de bine un ceas Bulgari de 40.000 de euro.
Peste 10% din cei 200.000 de rezidenţi cu acte în regulă din Prato sunt chinezi. Potrivit lui Francesco Nannucci, şeful din 2018 al unităţii de anchetă a poliţiei din Prato, oraşul găzduieşte şi aproximativ 10.000 de chinezi care stau acolo ilegal. Se crede că Prato are a doua cea mai mare populaţie de chinezi dintre oraşele europene, după Paris, şi că are cea mai mare proporţie de imigranţi din Italia, inclusiv o populaţie nord-africană însemnată.
Mulţi localnici care au lucrat în industria textilă şi a pielii n-au sentimente prea bune pentru imigranţii chinezi, plângându-se că acestora le pasă doar de costuri şi viteză, nu de estetică, şi spun că nou-veniţii nu ar fi avut nicio idee despre cum să facă haine şi accesorii fine dacă n-ar fi fost meşterii locali care i-au învăţat. Simona Innocenti, care lucrează cu piele, se plânge că soţul ei a fost obligat să iasă din afacerile cu genţi de concurenţi chinezi care produceau mai ieftin. „Copiază, imită. Nu fac nimic original. Sunt ca maimuţele”, a povestit ea.
Deşi s-ar putea spune că chinezii au reînviat industria prelucrătoare din Prato, a existat o reacţie împotriva lor. Localnicii i-au acuzat pe imigranţii chinezi că au adus în oraş criminalitate, război între bande şi mizerie. Proprietarii de ţesătorii chinezi, se plâng italienii, ignoră legile privind sănătatea şi fac evaziune fiscală; folosesc şcolile şi spitalele fără să contribuie cu bani pentru ele. La începutul anilor 1990, un grup de italieni care lucrau în zone cu o concentrare ridicată de imigranţi a trimis o scrisoare deschisă guvernului chinez, solicitând sarcastic cetăţenia: „Suntem 600 de lucrători cinstiţi care ne simţim ca şi cum am fi deja cetăţeni ai măreţei dumneavoastră ţări“.
Cea mai ciudată acuzaţie a fost că chinezii din Toscana nu mureau – sau, cel puţin, că nu lăsau în urmă niciun trup fără viaţă. În 1991, guvernul regional a început o anchetă pentru a afla de ce în ultimele 12 luni nu fusese înregistrată oficial nicio singură moarte în comunitatea chineză din Prato sau în alte două oraşe din apropiere. În 2005, guvernul era încă nedumerit – în acel an, au fost înregistraţi peste 1.000 de chinezi nou sosiţi şi doar trei decese. Localnicii bănuiau că mafioţii chinezi făceau să dispară cadavrele în schimbul paşapoartelor morţilor pe care le vindeau apoi nou-sosiţilor, un sistem care a profitat de aparenta incapacitate a populaţiei autohtone de a face diferenţa între chinezi.
Mulţi italieni, încă suspicioşi din cauza imigranţilor chinezi, îi critică pe aceştia pentru că nu contribuie pe deplin la economia regiunii. Innocenti, artizan în piele, spune că „chinezii nici măcar nu merg la magazinele din oraş. Au o autoutilitară care merge din fabrică în fabrică, vânzând de la pansamente la tampoane şi mâncare de pui. Iar în spatele autoutilitarei au o oală de fiert sub presiune pentru orez”.
Economia gri, bazată pe numerar, a fabricilor chinezeşti din Prato a facilitat evaziunea fiscală. În 2017, ca rezultat al unei investigaţii a ministerului italian de finanţe în privinţa unor transferuri de bani dubioase de 5 miliarde de dolari, Banca Chinei, a cărei sucursală din Milano fusese folosită pentru jumătate din aceste transferuri, a plătit o amendă de peste 20 de milioane de dolari. Multe dintre transferuri, au spus autorităţile, au reprezentat venituri nedeclarate ale întreprinderilor administrate de chinezi sau bani obţinuţi prin falsificarea produselor de modă italiene.
În Italia, aceste tipuri de investigaţii sunt adesea mai mult de formă decât de substanţă, iar mulţi rezidenţi chinezi se consideră ţapi ispăşitori. Problema chinezească este exploatată din plin de politicienii populişti. Într-o perioadă în care Europa musteşte de retorică anti-imigranţi, politicienii extremişti au indicat schimbările demografice din Prato ca dovadă că Italia este asediată.
O legendă locală, cu un sâmbure foarte mare de adevăr, spune că familiile bogate din Oraşul Chinezesc din Prato defilează prin oraş în maşini BMW, Audi şi Mercedes. Niciun chinez nu a fost văzut conducând Fiat Panda, una dintre cele mai ieftine modele ale constructorului auto italian. Acest lucru nu poate decât să hrănească invidia sau frustrarea localnicilor pe care globalizarea şi concurenţa chineză i-a lăsat fără loc de muncă sau afacere.
Italienii au încercat să lupte cu crima organizată din comunitatea chineză. În ianuarie 2018, poliţia l-a arestat pe Zhang Naizhong, un presupus lider al mafiei chinezo-italiene, care, spuneau ei, avea o prezenţă mare în Prato. Francesco Nannucci, de la poliţia de investigaţii din Prato, spune că Zhang era il padrino – naşul. „Au imitat până şi structura mafiei italiene”, a explicat el râzând. În Prato este activă şi mafia italiană, însă Nannucci spune că cele două grupuri nu interacţionează. Poliţistul estimează că 80% din fabricile chinezeşti ale oraşului au plătit bani pentru protecţie organizaţiei lui Zhang, care a fost implicată şi în trafic de droguri, prostituţie şi jocuri de noroc. Înainte de a-l aresta pe Zhang, a povestit Nannucci, poliţia l-a urmărit pe acesta de la Roma la Prato. Chinezul a schimbat maşinile de opt ori pe parcurs pentru a îngreuna o urmărire, a vizitat un restaurant, unde oamenii de afaceri din China s-au aliniat la masa lui şi s-au plecat în faţă acestuia, şi în cele din urmă a fost arestat la un hotel din Prato. Nannucci s-a declarat dezamăgit de faptul că a primit foarte puţin ajutor din partea chinezilor din Prato.
În timpul unui raid din iunie 2016, un chinez bătrân a intrat într-o altercaţie cu un carabinier în timp ce încerca să părăsească ţesătoria unde lucra. Se presupune că bărbatul, care avea cu el un bebeluş, a căzut şi s-a lovit. Vorba s-a răspândit pe social media şi rapid câteva sute de chinezi s-au adunat în piaţă strigând şi aruncând cu pietre şi sticle. Poliţia a respins protestul, iar guvernul regional a promis şi mai multe raiduri. Atunci, ministerul chinez de externe a intervenit şi i-a avertizat cu blândeţe pe italieni să nu se ia de cetăţenii chinezi. (Aproape toate persoanele din Prato născute în China rămân cetăţeni ai Chinei.)
Afacerile chinezilor din Prato au evoluat cu timpul, dar problemele rămân. În Oraşul Chinezesc pot fi văzute lejer clădiri cu ferestrele acoperite. În spatele lor sunt fabrici ilegale. În camere fără căldură, chinezi nousosiţi sau săraci stau aplecaţi deasupra maşinilor de cusut, legând gulere de cămăşi sau fixând dungi colorate de cracii pantalonilor de alergat. Astfel de pantaloni pot fi vânduţi retailerilor la o cincime din preţul unor produse similare fabricate legal de italieni.
Însă afacerile din Oraşul Chinezesc au şi o altă faţă. Enrico, un antreprenor venit din Wenzhou – mai toţi imigranţii chinezi adoptă nume italiene –, a ajuns în Italia când avea 13 ani, în 1988.
Localnicii au fost prietenoşi la început, povesteşte el, dar apoi, pe măsură ce soseau tot mai mulţi chinezi din Wenzhou, sentimentele calde s-au stins. Însă niciodată nu a avut în vedere serios să plece. „Noi, chinezii, avem o cultură a adaptării la moment”, a spus el. Ca antreprenor, a făcut totul ca la carte – a avut chiar şi un program de pensii pentru angajaţi. Doar că nu toţi proprietarii de fabrici chinezi s-au purtat astfel, a recunoscut el. „Dacă urmezi prea îndeaproape regulile, nu vei putea porni niciodată”, a explicat Enrico. „Un chinez care foloseşte o scurtătură face întotdeauna şi munca grea. Folosind aceeaşi scurtătură, un italian va munci între şapte şi opt ore. Un chinez, dacă are un obiectiv, va lucra 12 ore.”
Afacerea lui Enrico, care s-a concentrat pe articole din piele, are o atmosferă mult mai rafinată decât multe alte fabrici din Oraşul Chinezesc. Nu este neobişnuit ca un manager de ţesătorie să spună că locuieşte singur în dormitoarele adiacente; ca răspuns, oficialii italieni indică şirurile lungi de papuci. Apoi, poliţia îi caută prin clădire pe muncitorii fără documente, iar un inspector de finanţe adună dovezi privind plăţi în numerar. La final, autorităţile dau o amendă care ajunge de obicei la câteva sute de euro. Imigranţii fără documente duşi la secţiile de poliţie nu prea au de ce să se teamă. Detenţia extinsă este rară, iar statul nu poate expulza în China oameni despre care nu are dovada că sunt cetăţeni chinezi.
Spre deosebire de acele ateliere, fabrica lui Enrico aminteşte de o fabrică de electronice bine condusă. Muncitorii mânâncă într-o sală de mese adecvată şi poartă uniforme curate. Fluxul de muncă este profesionist, iar cablajele sunt ascunse într-un tavan fals. Munca este împărţită pe secţii: îndoirea pielii într-o formă de geantă, coaserea, instalarea căptuşelii interioare şi fixarea cataramelor şi curelelor. Decupajele de piele care aşteaptă să fie cusute pentru a fi transformate în genţi stau aşezate bine pe platforme rulante, ca hălcile de ton pe un cântar de sushi. Conduc un fel de operaţiune specială, explică Enrico cu mândrie. „Mărci celebre ne trimit materialele, iar noi facem produsele finite.”
Un alt antreprenor chinez din Prato, Arturo, etalează mândru pe biroul său două genţi elegante Gucci. Marile mărci de modă, spune el, au toate fabrici proprii. Dar, a continuat Arturo, „gândiţi-vă – vând zece mii de genţi pe lună. Cum vor produce atât de multe? Au tăiat pielea şi confecţionează prototipurile, dar numai atât“. Arturo spune că a refuzat comenzi de la Prada deoarece compania nu a plătit suficient.
Recent, mulţi proprietari de fabrici chinezi au început să angajeze lucrători şi mai ieftini, din ţări ca Siria, Pakistan şi Senegal. Astăzi, peste 300.000 de chinezi locuiesc şi muncesc în Italia. Epidemia de coronavirus a favorizat şi apariţia unei epidemii de sinofobie în Italia – violenţă, discriminare, hărţuire, îndemnuri la boicotarea afacerilor chinezilor. Unii localnici reproşează acestor oameni că au adus coronavirusul în ţară.