BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Date pentru tot poporul

    Este interesant cum cuvântul “transparent” a ajuns să capete înţelesuri multiple. Sensul primar este “prin care se poate vedea clar”, dar în lumea tehnologiilor pare să însemne tocmai opusul, ceva de genul “blackbox”, o componentă sau un mecanism care oferă o funcţionalitate bine definită, deşi nu vedem cum se petrec lucrurile. Şi poate nici nu ne interesează. De exemplu, introduceţi o adresă web în browser şi vi se afişează pagina, dar în spatele acestei interacţiuni simple stă un mecanism complex (rezolvarea adresei prin sistemul DNS, dialogul cu serverul, transportul informaţiei şi randarea, ca să amintesc doar câteva). Tot acest mecanism este “transparent” pentru utilizator, în sensul că nu se vede. Şi acum, ghicitoarea: care sens se aplică în sintagma “transparenţa guvernării”? Noi ne-am dori să se aplice sensul primar, dar cel mai adesea ne lovim de o “cutie neagră”.

    Recunosc că am trişat puţin. De fapt, cel mai adesea, întregul mecanism care asigură funcţionarea web-ului este transparent în sensul primar, fiindcă toate protocoalele de comunicare sunt standarde publice, iar majoritatea pieselor software sunt open source (de pildă browserul Firefox, serverul Apache, BIND pentru DNS etc.), aşa încât oricine este interesat şi suficient de priceput poate să vadă şi să înţeleagă ce şi cum se petrece. Se poate verifica şi măsura, adică este “accountable”. Se luminează astfel puţin perspectiva asupra transparenţei guvernării, pentru că în teorie ar trebui să vedem ce se petrece în “cutia neagră”, măcar prin perspectiva datelor de intrare şi de ieşire, care sunt în general publice. E posibil ca pentru omul obişnuit aceste date să nu fie interesante sau inteligibile (ca în cazul funcţionării web-ului), dar există specialişti care pot să le interpreteze şi mass-media care să le facă inteligibile – adică să transforme datele în informaţie. Dacă nu avem încredere în ce ni se spune, ar trebui să putem verifica.

    De ce la noi teoria nu se potriveşte cu practica e o poveste lungă, dar una dintre scuzele invocate de cei care deţin datele este că publicarea lor implică investiţii masive în tehnologie. M-ar mira ca un snop de servere care să susţină un portal cu date publice să fie o investiţie prea costisitoare, dar se ridică problema softului, iar măreţul proiect (retrogradat la nivel de portal) numit e-România pare cu adevărat foarte scump. Poate merită să vedem şi cum au procedat prietenii noştri de peste ocean, pentru că portalul lor de date (Data.gov) chiar funcţionează şi furnizează nenumărate seturi de date atât pentru descărcare, cât şi prin servicii web, alături de câteva instrumente interactive de explorare şi analiză. De fapt, “părintele moral” al acestui portal este chiar preşedintele Obama, care de la bun început şi-a exprimat angajamentul de a ridica nivelul de transparenţă al guvernării şi de a furniza tehnologie care să permită implicarea publică. O mişcare importantă a fost înfiinţarea postului de Chief Information Officer la nivel federal şi numirea lui Vivek Kundra în această poziţie (supranumit “ţarul tehnologiei”). Kundra a stat doar doi ani şi jumătate în acest post, însă realizările şi reformele sale au fost vizibile şi au fost continuate de succesorul său Steven VanRoekel şi de Aneesh Chopra (din postura de Chief Technology Officer la nivel federal).

    Sigur că noi nu avem resursele şi know-how-ul de care dispun Statele Unite. Dar americanii, imperialişti cum îi ştim, s-au gândit să dea o dimensiune internaţională eforturilor depuse în această direcţie şi au început o colaborare cu India, care dispune şi ea de un portal cu date publice. Mai mult, au iniţiat un parteneriat internaţional numit Open Government Partnership, la care au aderat numeroase ţări printre care şi – surpriză! – România. Efortul americanilor şi indienilor s-a concentrat pe elaborarea unei platforme software care este descrisă ca fiind “Data.gov-in-a-Box”, adică o versiune open source a portalului Data.gov combinată cu portalul indian de documente publice. Proiectul constă din două părţi, dintre care prima se referă la un sistem de administrare al datelor şi codul sursă a fost deja publicat pe GitHub sub licenţă GPL. Partea care asigură accesul web vine de la indieni şi va fi publicată la începutul lui 2012.

    În curând guvernanţii noştri de la nivel local şi central vor pierde şi cea mai importantă scuză pentru opacitatea de care dau dovadă. Softul există, este gratuit şi deschis, poate fi auditat şi eventual adaptat, instalat pe servere şi folosit. Trebuie doar bunăvoinţă, dar mă tem că aceasta nu este open source.

  • Despre labilitatea investitorilor şi persistenţa datoriilor

    Dar declaraţiile panicarde sunt nişte simple înşiruiri de vorbe, iar argumentele lipsesc totdeauna. Eu pot fi de acord cu ideea că Europa stă pe un butoi de pulbere sau că moneda euro poate dispărea, dar aş vrea şi argumente, nu numai spaime de politicieni sau pronosticurile de la casele de pariuri londoneze (cota e de 3 la 1, înţeleg că e de rău). Criza datoriilor suverane sau faptul că statele s-au îndatorat excesiv sunt realităţi, dar cu mare greutate am putut găsi o dinamică a datoriilor ca procent din PIB din ultimul deceniu. Şi când am găsit-o, n-am picat pe spate – guvernele, statele au fost mereu, cel puţin în ultimul deceniu, puternic îndatorate. Datoria publică a Belgiei a crescut în zece ani de la 96,2% la 107,9%, a Spaniei de la 59,3% la 61%, a Italiei de la 109,2% la 118,4%, a Greciei de la 103,4% la 145%. Ritmuri importante de creştere s-au înregistrat în cazul Portugaliei, de la 48,5% la 93,3%, Irlandei – de la 37,8% la 94,9% sau Marii Britanii – de la 41% la 79,9%. Vecinii bulgari aveau o datorie publică care reprezenta 72,5% în 2000 şi care a scăzut la 16,3% în 2010, un caz singular la nivel european. Ce vreau să spun este că datoriile acelea au existat tot timpul, de cel puţin un deceniu, iar criteriile de la Maastricht n-au valorat mai mult decât cerneala cu care au fost scrise, timp de zece ani. Iar investitorii – apropo, o masă informă şi fremătândă, asemănătoare cu cele din descrierile lui Gustave Le Bon – s-au simţit ani de zile cu banii în siguranţă. Semnale de alarmă existau – Deutsche Bank nota în 2000, anul în care Grecia a intrat în zona euro, că, probabil, Grecia nu este în măsură să atingă limita de 60% datorie publică în PIB, cât prevede Maastricht, pentru o foarte mare perioadă de timp. Şi atunci de ce atâta zarvă?

    Nu există personaj mai labil decât investitorul – a sărit până în tavan când unii i-au povestit despre zilele puţine pe care euro le mai are de trăit, dar n-a avut răbdare să numere nici măcar până la zece, să vadă dacă aşa şi este. Şi nu-i prima dată în istorie – simpla enumerare a freneziilor de pe Wall Street din ultimii 60 de ani vorbesc de la sine. Prima frenezie a fost a bowlingului, văzut drept marea lovitură a anilor ’50; acţiunile creşteau ameţitor şi analiştii rumegau numere din ce în ce mai mari, până când în 1963 acţiunile au scăzut cu 80% şi au avut nevoie de un alt deceniu pentru a recupera căderea. Înainte de bowling investitorii descopereau Graalul investiţiilor în energia atomică, pe urmă au sărit în barca conglomeratelor, a existat un bubble al rulotelor, urmate de PC-uri, biotehnologii sau imobiliare. Prin anii 80 investitorii preţuiau o bucată de pământ din Tokyo mai mult decât întreaga Californie – asta nu-i nebunie?

    Doi la mână, acţiunile politicienilor. Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni îmi povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încearcă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

    Dacă noile reguli europene sau demersurile doamnei Merkel ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi minunat. Aşa cum comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului din anii ’50 s-a transformat în actuala uniune. Ar fi minunat pentru că, eu cel puţin aşa cred, ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Grecia o fi mai mult sau mai puţin în faliment, dar SUA au târât, în cei mai bine de trei ani de criză, un stat aflat practic în faliment, una din economiile de top ten ale lumii – este vorba de California. Fără naţionalisme imbecile, dar cu rigoare, Europa ar putea reveni la puterea economică de odinioară, iar statele cu probleme ar fi nevoite să îşi sporească implicarea şi elanurile reformiste.

    Joi 8 decembrie 2011 la ora 18.38 risc un pronostic – reuniunea crucială, decisivă, memorabilă şi istorică nu va genera nicio soluţie pentru criza europeană. Dar investitorii vor reacţiona favorabil.

  • Fukushima de România

    Mi-am condus şapte prieteni la aeroport doar anul acesta. Nu plecau în vacanţă sau să studieze în străinătate, ci au ales să fugă de oraşele care nu le mai dau nicio şansă. Au zburat spre Spania, Italia, Belgia sau Franţa, iar de când au plecat nici că am mai auzit de ei. Cu fiecare dintre cei şapte, discuţia până la Otopeni sau Băneasa îmi părea trasă la indigo. Pe de-o parte era regret pentru că trebuie să înceapă într-un loc complet străin, pe de alta frustrare că aici nu se poate mai mult. E drept că traiul unui tânăr de 20 de ani cu cel mult 30 de lei pe zi e absurd, de aceea dintre cei care termină an de an liceul pot fi număraţi pe degete cei care aleg să continue să rămână în oraşul natal. Cei care se întorc după facultate sunt şi mai puţini, dat fiind că reuşesc să guste din viaţa oraşelor mai vii în anii de studenţie. Trebuie să-şi întemeieze o familie, să poată vorbi de siguranţă măcar de la o lună la alta, iar cei 200 de euro pe lună din orăşelul de provincie nu le oferă niciun orizont.

    Culmea e că sunt tineri bine educaţi, în plină putere, dar cărora cuvântul acasă nu le mai spune în scurt timp prea mare lucru, rămâne eventual locul unde îşi găsesc familia şi-atât. Tocmai pentru că sunt competitivi, străinătatea îi asimilează destul de uşor, deşi se îndreaptă cel mai adesea către munca fizică. Fie că se numesc Făgăraş, Moreni, Topliţa sau Dorohoi, oraşele mici se văd, aşadar, golite de forţa de muncă tânără, iar pentru cineva care a trăit acolo aproape 20 de ani, întoarcerea acasă este o lecţie dură. Mi-a fost dat şi mie să ajung de curând acasă şi să constat odată cu fiecare vizită că lucrurile îngheaţă tot mai mult. Străzile sunt tot mai goale, după patru după-amiază nici că mai vezi pe cineva, iar puţinii pe care îi mai recunosc sunt trecuţi bine de vârsta a doua. Industria lipseşte cu desăvârşire, iar parterele blocurilor s-au umplut de baruri, cafenele şi chioşcuri. Singura zi în care oraşul îşi recapătă freamătul de altădată e cea când se dau salariile şi pensiile. Cum puţinii bani se consumă rapid pe mâncare şi rate la bănci, elanul durează cel mult o săptămână. După care liniştea se reaşază.

    Luna trecută planeta a depăşit pragul de şapte miliarde de locuitori, iar teme precum epuizarea resurselor, poluarea mediului înconjurător şi încălzirea globală au intrat din nou în agenda publică. Terra se apropie de unele limite ale bogăţiilor şi resurselor sale cunoscute până acum – apă, resurse forestiere, pământ arabil, combustibil fosil – şi e normal şi firesc să nu ignorăm imaginea de ansamblu. Dar trebuie să privim mai ales înspre situaţia din curtea noastră. Sincer, mi-e greu să cred astăzi că riscăm să pierim ca naţie. Nu-mi pasă şi poate nici nu pot să privesc atât de departe şi să mă întreb ce-o să se întâmple peste o mie de ani, chiar dacă potrivit unui studiu realizat de Organizatia Naţiunilor Unite, România se află printre primele zece ţări ale lumii care ar putea dispărea, dacă nu va creşte rata natalităţii în actualul mileniu. Îmi pasă mai mult de faptul că tot mai mulţi tineri se văd alungaţi din ţară şi că, deşi populaţia lumii a trecut de şapte miliarde, asta nu se simte nici la Făgăraş, nici la Moreni, nici la Topliţa şi nici la Dorohoi. Şi nici n-o să se simtă prea curând.

    razvan.muresan@businessmagazin.ro

  • Facebook, spaima vampirilor

    Nu cred că există vreo industrie la fel de secretoasă cum e cea informatică. Urmarea firească este că zvonurile sunt cele care domină lumea ştirilor din domeniu, iar tiparul este mereu acelaşi: nimeni nu vrea să recunoască nimic, dar nici nu neagă categoric. Dacă ar fi să facem o retrospectivă, am constata că multe dintre cele mai fanteziste zvonuri s-au confirmat într-o formă sau alta. Intenţia lui Microsoft de a cumpăra Yahoo! a fost un zvon îndelung negat până în ziua în care a fost confirmat. Telefoanele sub brand Google au fost o ipoteză aparent fără nicio bază până când au fost lansate pe piaţă. Şi exemplele ar putea continua cu toată zvonistica legată de Apple, de tableta de la Amazon şi multe altele.

    Dacă mâine un blog obscur ar pretinde că ştie din surse sigure că Boeing se lansează în industria de biscuiţi, nimeni nu l-ar băga în seamă. În schimb, un zvon conform căruia Facebook intenţionează să producă un smartphone bântuie lumea IT de vreo doi ani şi nu dă semne că s-ar stinge. De curând, pe situl AllThingsD – editat de Walt Mossberg şi patronat de Wall Stret Journal – a apărut o serie de articole care pretind că zvonul a devenit certitudine. Telefonul de la Facebook poartă numele de cod Buffy şi va include nativ (şi adânc) toată funcţionalităţile imensei reţele sociale. Mai mult chiar, se dau şi detalii despre platforma tehnologică – bazată pe o variantă modificată de Android şi folosind HTML5 ca bază pentru aplicaţii – şi chiar detalii despre negocierile cu producătorii: se pare că s-au purtat discuţii cu Samsung şi HTC, iar cel din urmă a fost cel ales. Bineînţeles, HTC a refuzat să comenteze (nu e clar dacă a negat), iar un oficial de la Facebook a refuzat să discute despre Buffy. Dar a expus pe scurt concepţia companiei: orice dispozitiv mobil este mai valoros dacă cuprinde în adâncime caracteristici sociale, iar Facebook colaborează cu operatori, cu fabricanţi, cu proiectanţi de sisteme de operare şi aplicaţii pentru a aduce cât mai multe aspecte sociale către cât mai mulţi utilizatori. În romgleză s-ar zice că “face sens”, având în vedere că Facebook pretinde că are 350 de milioane de utilizatori activi care se conectează de pe dispozitive mobile şi că are relaţii cu 475 de operatori din întreaga lume.

    De fapt, Facebook este prezent de multă vreme pe telefoane, pentru că pe toate platformele există aplicaţii pentru acces la reţeaua socială. Mai mult, HTC şi Motorola au lansat telefoane care au butoane dedicate pentru Facebook, iar unii operatori (în frunte cu Orange) au anunţat deja o serie de telefoane centrate pe Facebook. Însă toate aceste aparate oferă doar o parte din ceea ce este Facebook în browser, iar Buffy ar fi cel care va aduce totul. Un motiv în plus ar putea să fie concurenţa: Google Plus este deja mult mai bine integrat pe telefoanele bazate pe Android şi este clar că Google mizează mult pe zona mobilă. Cum previziunile spun că într-un viitor apropiat internetul va fi accesat mai mult de pe telefoane inteligente şi tablete, Facebook nu-şi permite să rămână în urmă. Pare convingător, nu-i aşa?

    Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Deşi un telefon cu Facebook integrat ar putea aduce unele funcţionalităţi interesante (de pildă integrarea prietenilor din reţea în lista de adrese şi în mesagerie), planul are câteva slăbiciuni şi prima se referă la timp: o eventuală lansare nu poate veni mai repede de un an (dar cel mai probabil 18 luni), iar asta în zona mobilă este o eternitate. Mai important mi se pare însă un alt aspect: Facebook nu prea este iubită de utilizatori (deşi se zice că are peste 800 de milioane) şi problemele legate de “privacy” ar putea fi mult mai acute în zona mobilă. Dar mai sunt în joc şi Apple şi Google, care nu vor aplauda apariţia unui concurent. Google chiar poate face ceva în această privinţă, deoarece controlează Android şi ar putea să limiteze funcţiile non-Facebook livrate ramurii respective, punând potenţialii utilizatori într-o grea dilemă: doar Facebook sau tot ce poate oferi Android? Şi ultima, dar cea mai importantă: chiar vă trebuie un telefon Facebook sau funcţiile oferite de alte platforme sunt suficiente când sunteţi pe drum?
    Eu cred că dacă Facebook se vrea pe mobile, un telefon propriu nu-i de mare ajutor şi nici n-ar ajuta la prima listare la bursă. Varianta lui Roger McNamee este că Facebook ar trebui doar să livreze un toolkit software care să-i ajute pe fabricanţi să integreze funcţiile reţelei în propriile telefoane. Probabil că aşa va face, iar Buffy rămâne doar spaima vampirilor. Dar era mai ieftin cu usturoi.

  • Ce-aţi făcut cu 250 de miliarde de euro, domnule Preşedinte?

    “Double-digits” – două cifre în engleză – care se referă la o creştere de peste 10%, e transpus în glumă în metoda “două degete” – adică un deget lângă altul coboară pe două coloane – coloana cu rezultatele din anul în curs şi coloana cu bugetul estimat, spune ea. Cât rezultatul se află în parametri, este OK. Când există diferenţă în minus, întreabă şi intră în detalii, şi iar întreabă până găseşte ce nu merge. “Aşa fac, să nu vă miraţi”, explică tânăra directoare financiară.

    După 50 de ani în care bugetele le-au fost ţinute de stat, românii au învăţat să facă şi să ţină bugete. Mai întâi pentru supravieţuire, pentru că nu ajungeau banii de la lună la lună, apoi pentru dezvoltare – cu un buget bun, au putut chiar lua credite de la bănci. Profesori de sport, ingineri, literaţi, toţi cei care s-au apucat de o afacere după 1990 au învăţat din mers exerciţiul bugetării şi disciplina pe care o dă raportarea săptămânală, lunară şi trimestrială la parametrii asumaţi la începutul anului.

    Şi au crescut. S-au căţărat la un milion de dolari venituri, apoi la 10 şi unii chiar la 100 de milioane.

    Cel mai puternic dintre ei, din industria de echipamente petroliere, a ajuns chiar la 550 milioane de euro venituri pe o singură firmă în 2010.

    Ei au crescut de la lună la lună, gândind zi de zi mijloace să-şi dezvolte afacerea.

    Sunt alţii însă, peste un gard care desparte două lumi – lumea celor care se mulţumesc cu puţin şi sigur şi lumea celor care vor mai mult, dar înfruntă riscuri – care au pe mână dintr-odată sute de milioane de euro sau chiar miliarde de euro.

    Ei sunt politicienii. România strânge anul acesta din taxe şi contribuţii sociale 43,3 miliarde de euro şi cheltuie pe pensii, salarii, bunuri şi servicii, investiţii şi asistenţă socială 49 miliarde de euro. De 15 ori mai mult decât cifra de afaceri a celei mai mari companii locale.

    Nu e simplu să strângi aceşti bani şi e o întreagă ştiinţă să construieşti un buget. Sunt oameni în Finanţe care asta fac de 20 de ani.

    Dar este simplu, atât de simplu să-i cheltui. Cheltuielile totale bugetare din 2005 şi până în 2010, adică în şase ani, s-au ridicat la 250 miliarde de euro. În 2005, cheltuieli de 25 miliarde de euro, în 2006 – 33 mld. euro, în 2007 – 44 mld. euro, în 2008 – 51 mld. euro, în 2009 – 46 mld. euro, în 2010 – 48 mld. euro.

    250 miliarde de euro au intrat în economia românească în şase ani, în buzunarele oamenilor şi ale companiilor, şi parcă s-au scurs în pământ. S-a făcut vreun baraj, vreun Porţile de Fier III subteran şi noi

    nu-l ştim, vreo centrală nucleară? Unde s-au dus aceşti bani? Ce lasă partidele şi preşedintele care au luat puterea în 2004 celor care vin? Ce-aţi făcut cu 250 de miliarde de euro, domnule Preşedinte? Dumneavoastră şi guvernele cărora le-aţi dat mandatul?

    Grecia se asfixiază pentru 100 miliarde de euro reducere de datorie, iar în Statele Unite a ieşit un scandal imens pentru că o supercomisie nu a reuşit reducerea cheltuielilor cu 1.200 de miliarde de dolari (900 mld. euro).

    S-au văzut cu banii în buzunare şi au început să arunce cu ei. Investiţii de sute de mii de euro în şcoli închise, achiziţii de mobilier numai din anumite surse, că e nevoie sau nu – au spart banii. Altfel cum să explici că au cheltuit 51 miliarde de euro în 2008, dublu faţă de 2005, şi nici măcar în criză nu au redus substanţial cheltuielile?

    Iar acum vin să spună că vor administraţie transparentă, că reduc numărul de bugetari, că dau companiile de stat în administrare privată.

    Unde sunt rapoartele trimestriale de cheltuieli pe fiecare minister, pe fiecare agenţie şi pe fiecare primărie din România?

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Aeroport este. Unde sunt VIP-urile?

    Aruncaţi cu pietre din Bucureşti, marii operatori low-cost din Europa, Ryanair şi easyJet, n-au desenat pe harta lor capitala României. easyJet a insistat totuşi cu două zboruri de pe Otopeni către Madrid şi Milano, contrar obiceiurilor de a ataca agresiv fiecare piaţă pe care decide să opereze. Liderul european Ryanair operează doar tangenţial în România, de la Constanţa. “Nu am fost primiţi cu braţele deschise în România. De aceea am ales doar aeroporturi mici, care au înţeles importanţa unei curse Ryanair.” Era răspunsul dat la lansarea Ryanair în România, în aprilie 2008, de Tomasz Kulakowski, pe atunci director de vânzări al Ryanair pentru Europa Centrală şi de Est. “Nu am reuşit să ajungem la un acord cu aeroportul Băneasa, cel către care ne îndreptasem în primă fază, iar Otopeni percepe costuri de operare mai mari”, declara şi Peter Voets, marketing manager pentru Elveţia, Austria şi Europa de Est în cadrul easyJet. Low-cost-ul din Carpaţi înseamnă în aviaţia românească Blue Air, companie deţinută de omul de afaceri Nelu Iordache, şi Wizz Air, cu acţionariat maghiar, care transportă cumulat peste patru milioane de pasageri, mai bine de jumătate din trafic realizându-se de pe aeroportul bucureştean. Ei au fost şi cei care au ştiut să negocieze “pe româneşte” cu autorităţile de la Bucureşti, deci au primit frâu liber să zboare de pe Băneasa.

    Ministrul Anca Boagiu relua în decembrie anul trecut o temă dezbătută încă din 2008 de predecesorii săi Ludovic Orban şi Radu Berceanu: “Băneasa trebuie să devină un city-airport de pe care să nu mai opereze companiile low-cost, ci doar aeronavele mici cu trafic de business”. Traficul de business este însă neglijabil, iar motivul invocat de Boagiu le sună multora cusut cu aţă albă. Două milioane de călători au zburat de pe Aurel Vlaicu în 2010, jumătate faţă de numărul celor de pe Otopeni. Dacă ne referim la cursele business, numărul lor ajunge în cel mai bun caz la ordinul zecilor lunar, argument care nu poate sta în picioare la nivel de costuri pentru funcţionarea şi întreţinerea unui aeroport. Interesele imobiliare din nordul Bucureştiului sau zgomotul reclamat de riveranii din zona aeroportului sunt motivele neoficiale vehiculate pentru decizia Ministerului Transporturilor. Şi la fel cum ideea venită pe drumul de la Poiana Braşov legată de introducerea anvelopelor de iarnă a devenit lege, Anca Boagiu demonstrează că şi aerogara se poate transforma în city-airport. “Este cel mai rău lucru care se putea întâmpla aviaţiei”, spunea CEO-ul Wizz Air, Joseph Varadi, la aflarea veştii. Cu doar trei săptămâni înainte vicepreşedintele John Stephenson declara că Bucureştiul e o piaţă suficient de importantă pentru afacerile maghiarilor din România pentru a nu pierde terenul câştigat. Planurile lui Nelu Iordache de a construi un nou terminal, anunţate în urmă cu doi ani, par astăzi rupte de realitate, însă Wizz şi Blue au arătat că vor cu orice preţ să ţină cu dinţii de Băneasa. Prima şi, respectiv, a treia companie aeriană ca mărime după numărul pasagerilor transportaţi sunt exemplul clar că reţeta low-cost a funcţionat perfect în ultimii trei ani. De aceea, ameninţările cu anularea curselor par desuete.

    E greu de crezut deci că cineva va părăsi piaţa după închiderea aeroportului. Otopeniul va funcţiona la capacitate maximă, biletele se vor scumpi cât să acopere creşterea taxelor de aeroport cu 40%, iar pasagerii îşi vor spune că oricum condiţiile de pe Băneasa erau primitive, chiar dacă asta însemna bilete chiar şi cu zeci bune de euro mai ieftine. În sala de aşteptare de pe Otopeni vor aştepta la primăvară, unul lângă altul, omul de afaceri cu geantă de voiaj Ermenegildo Zegna şi căpşunarul cu sacoşa de rafie, prăjit de soarele Italiei.

  • Se întâmplă în Statele Unite

    Se pare că senatorii americani se pricep grozav la rebus, pentru că altfel este greu de imaginat cum au reuşit să scornească un nume de proiect legislativ precum “Preventing Real Online Threats to Economic Creativity and Theft of Intellectual Property”, care se abreviază extrem de sugestiv: PROTECT IP. În schimb, cei din Congres au renunţat la chestiunile stilistice, iar proiectul lor are un nume mult mai direct – Stop Online Privacy Act – şi cu o abreviere anostă: SOPA. Scuze pentru abuzul de engleză, însă va trebui probabil să ne obişnuim cu aceste abrevieri, deoarece în spatele lor se află o ameninţare directă la libertatea internetului şi chiar un atentat prostesc la principiile sale de funcţionare.

    Iarăşi trebuie să fac cuvenita precizare: sunt pentru protejarea proprietăţii intelectuale, fie şi doar pentru că îmi câştig existenţa de pe urma ei. Sunt proiectant de software, iar programele sunt considerate opere de creaţie (chiar sunt) şi se bucură de protecţie legală, prin copyright şi (din păcate) brevete. Pe de altă parte, am trăit suficienţi ani sub un regim în care libertatea cuvântului era garantată prin constituţie şi legi, dar libertatea celui ce rostea sau scria cuvântul n-o putea garanta nimeni. Teoretic, n-ar trebui să existe nicio contradicţie între protejarea proprietăţii intelectuale şi libertatea de expresie, pentru că (dacă privim istoric) tocmai apariţia dreptului de autor a adus creatorilor posibilitatea să câştige bani de pe urma operei lor şi astfel să devină mai puţin dependenţi de sponsori, adică implicit mai liberi.
    Însă teoria cea frumoasă nu prea are nimic de-a face cu practica, iar bănuiala mea este că divorţul dintre principiile onorabile (precum Primul Amendament al constituţiei americane) şi practica cenzurii pentru care noile proiecte legislative pregătesc terenul are câteva motive consistente. Unul este că lobby-ul industriei de divertisment americane (generic vorbind: Hollywood) a costat anul acesta 91,8 milioane de dolari, în vreme ce companiile de IT şi new media au cheltuit doar 91,5 milioane de dolari. Diferenţa este minusculă, dar balanţa o vor înclina politicienii – adică cei cărora amintirea episodului Wikileaks le provoacă în continuare coşmaruri, în vreme ce Hollywoodul le-a fost întotdeauna un aliat credincios, care merită răsplătit. Dacă vor vota în baza acestei simpatii, s-ar putea ca lucrurile să evolueze într-o direcţie pe care nu cred că şi-o doresc.

    Foarte pe scurt, SOPA vrea să combată pirateria adoptând metode inspirate de practica unor ţări precum Iranul şi China, care instituie “liste negre” prin anihilarea unor situri web sau servicii internet prin intermediul manipulării serviciului DNS (Domain Name System). DNS este un sistem ierarhic şi distribuit care asigură translatarea între nume de domenii (precum www.google.ro) şi adrese internet numerice (IP) fără nicio semnificaţie pentru utilizator. Odată ce această echivalenţă este ruptă, domeniul în cauză dispare practic din internet. Uneori, chiar în ţări democratice, procedeul poate fi justificat, când este vorba de resurse care furnizează conţinut interzis (pornografie infantilă, propagandă extremistă etc.). Numai că aceste acţiuni urmează o hotărâre a justiţiei, în vreme ce SOPA prevede că o resursă din internet poate fi trecută într-o listă neagră în baza unei simple bănuieli conform căreia acolo se găseşte în mod ilicit conţinut sub copyright (sau alte forme de protecţie a proprietăţii intelectuale). Şi dacă aceasta nu este de ajuns, un deţinător de drepturi care presupune că o porţiune dintr-un site (fie şi doar o singură pagină) îi încalcă drepturile poate trimite o înştiinţare sistemelor de plată (Visa, Mastercard, PayPal etc.) şi furnizorilor de publicitate, care în termen de cinci zile trebuie să lase presupusul vinovat fără susţinere financiară, chiar dacă nu există o hotărâre judecătorească sau dacă serviciul se află sub protecţia unor aşa-numite “porturi sigure” (instituite prin DMCA – Digital Millenium Copyright Act). Principul seamănă cu cel din banc: întâi taie şi pe urmă numără.

    Deşi declarativ acest sistem are în vedere pedepsirea celor care vizează furtul proprietăţii Statelor Unite, în realitate companiile americane vor fi cele mai lovite, iar pierderile ar putea să fie uriaşe. Pe de altă parte, specialiştii avertizează că “deranjarea” sistemului DNS – care se află la baza edificiului numit internet – ar putea avea efect de bumerang, deoarece inevitabil vor apărea sisteme paralele şi se va instaura haosul. Putem doar spera că raţiunea va triumfa, pentru că internetul este global şi efectele unei hotărâri greşite le vom resimţi cu toţii.

  • Până ieri era SF

    Ştiu că subiectul Apple enervează pe foarte mulţi. Da, e adevărat, este o corporaţie care face profituri uriaşe. Într-adevăr, foarte puţine tehnologii au fost inventate de companie şi foarte multe (cele mai multe) au fost cumpărate. Sigur că Apple şi-a creat întotdeauna propriul univers, îşi ţine clienţii captivi şi atentează la universalitatea internetului. Nu în ultimul rând, se ştie că nu este nici pe departe adepta deschiderii. Se mai pot adăuga multe păcate, dar şi o calitate importantă: a avut întotdeauna curajul să-şi asume riscul de a lansa şi de a populariza noile tehnologii. Mă feresc să le amintesc din nou, ca să nu fiu considerat un apologet sau fanboy. Cât despre Steve Jobs, mă voi limita să-l citez pe Michael Humphrey, care într-un recent articol din Forbes l-a descris astfel: “Rolul lui Jobs a fost de translator. Abilitatea sa de a înţelege schimbările pe care tehnologia le face posibile, de a ambala această tehnologie în moduri care să atragă o audienţă mai largă şi, da, să vândă această nouă viziune nu a fost importantă pentru progres. A fost esenţială”.

    S-a speculat deja suficient despre ce va face Apple în continuare, mai cu seamă după dispariţia lui Jobs. Desigur, va scoate în continuare telefoane, tablete şi alte gadgeturi şi, poate, va ataca o nouă piaţă din zona de consum, cel mai probabil fiind vorba de televizoare. Da, toate acestea se confirmă, însă din nou imaginaţia comentatorilor pare să fie întrecută de ceea ce aduce acum compania din Cupertino. Se cheamă “Siri” şi s-ar putea să fie una dintre cele mai importante mişcări pe care Apple le-a făcut în întreaga sa istorie. Din perspectiva mea, Siri rivalizează cu introducerea interfeţei grafice la computere şi cu impunerea interfeţei “gestuale” la dispozitivele mobile. Pentru că este vorba tot de o interfaţă, însă de data aceasta este vorba de voce. Nu sună chiar extraordinar… La urma urmei se vorbeşte de multă vreme despre asta, numai că tehnologiile de recunoaştere a vorbirii au fost fie prea slabe, fie prea scumpe, fie prea pretenţioase în privinţa resurselor computaţionale. Însă Siri este mai mult decât atât: este o interfaţă inteligentă, ce se vrea un asistent al utilizatorului care să facă mult mai mult decât să transforme comenzile vocale în instrucţiuni banale. Va avea de îndeplinit sarcini mult mai complexe şi va deveni din ce în ce mai priceput.

    Din nou, nu e vorba de o invenţie a celor de la Apple, care au cumpărat un startup numit Siri Inc. şi produsul cu acelaşi nume. Dar aceasta este versiunea scurtă, pentru că de fapt Siri are în spate mai mult de 40 de ani de cercetări finanţate de DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency) prin intermediul centrului de Inteligenţă Artificială al SRI International, unul dintre cele mai mari institute de cercetări din lume (Stanford Research Institute). Proiectul a început în 1966, când Departamentul Apărării a însărcinat SRI International cu dezvoltarea unor tehnologii care să aducă computerelor abilitatea de a se comporta inteligent în situaţii complexe. În proiect au fost implicate mai multe universităţi, în frunte cu Carnegie Mellon şi Stanford, şi un personal permanent format din circa 100 de cercetători de cel mai înalt nivel. Direcţiile de cercetare au fost multiple, cuprinzând recunoaşterea vorbirii şi înţelegerea limbajului natural, învăţarea automată, reprezentarea cunoaşterii, dezvoltarea raţionamentului, planificarea şi delegarea serviciilor. Firma Siri Inc. este de fapt un spin-off al SRI International, iar produsul încorporează o bună parte din rezultatele anilor de cercetare.

    Ca de obicei, nu se ştie cât a plătit Apple pentru Siri. Unii comentatori consideră că achiziţia a fost una defensivă, ca răspuns la interesul manifestat de Google pentru tehnologii în direcţia interfeţei prin voce. În orice caz, integrarea Siri în noul iPhone 4S marchează un moment important: este prima dată când inteligenţa artificială ajunge la îndemâna omului obişnuit. Siri îşi va recunoaşte “stăpânul”, va avea informaţii despre zona de proximitate, va şti să acceseze diverse resurse informaţionale (printre care Wolfram Alfa), va interacţiona cu diverse aplicaţii şi va fi ajutat de puterea iCloud. Abilitatea sa de a înţelege fraze imprecise şi de a cere lămuriri este considerată uluitoare (“mind-blowing”) de New York Times. De exemplu, la întrebarea “să-mi iau o umbrelă?”, Siri caută buletine meteo pentru zona respectivă şi răspunde (vocal!) cu o recomandare. Dar oare la întrebarea “Să-mi iau un iPhone 4S” ce mi-ar răspunde?

  • Hackerii de pe Wall Street

    Că în general în filme actorii clămpăne de nebuni în tastaturi, dar fără a folosi “space”, iar pe ecranul monitorului apar propoziţii coerente, scrise fără greşeală, nu mai este un secret. Hackers, realizat în perioada de început a internetului, este mult mai mult decât clămpăneală în tastatură – termenii tehnici sunt folosiţi complet aiurea, hackerii prezentaţi în film sunt nişte personaje cool, dar un cool găunos, ba chiar intriga este prezentată aiurea – şi nu mai spun nimic; înţeleg nevoia realizatorilor filmului de a prezenta datele din calculator drept un mediu tridimensional, un soi de oraş unde datele au adrese în zgârie-nori intens coloraţi, dar nu mai înţeleg nevoia unui slang imbecil-tehnologizat.

    Un deceniu şi jumătate mai târziu personajele la modă, dar nu cool, sunt bancherii care au declanşat criza în urmă cu trei ani: “Margin Call”, filmul devenit în România “Panică pe Wall Street”, a reuşit să mă panicheze într-o oarecare măsură (aş pune aici un smiley, dacă aş fi doar în mediul online).

    Mi se pare firesc ca filmul să speculeze personajul “criza”; şi a făcut-o, într-o oarecare măsură – vorbesc aici de “The Company Men”, cu Ben Affleck, pe care mi l-a povestit un prieten – o poveste cu final optimist de care mediul corporatist american avea nevoie, sau de “Up in the Air” al lui George Clooney, un mesaj puternic ascuns în spatele unui zâmbet.

    “Margin Call”, căruia o să-i spun aşa pentru că în fapt nu are niciun fel de legături cu panica (de fapt nici cu margin call, momentul în care brokerul lichidează poziţia unui client rămas fără bani, nu prea are de-a face), este o relatare plată a începuturilor crizei, în care o mână de nume importante (Jeremy Irons, Kevin Spacey, Paul Bettany, Stanley Tucci sau Demi Moore) se întrec în a juca cât mai fad nişte capitalişti rapace.
    Cumva firesc, în acord cu vremurile pe care le trăim, cu mişcările anti-capitalism din ce în ce mai dese şi cu nemulţumirile acumulate în popor în trei ani de criză, filmul are critici bune, pentru că publicul mare primeşte ceea ce vrea: să vadă capitalişti aruncaţi leilor. Povestea este simplă, este vorba de ultimele 24 de ore dinaintea declanşării crizei, în care un mărunt trader descoperă, printr-un concurs de împrejurări, “ceva” pe ecranul unui calculator. Îşi cheamă şeful să vadă “ceva”-ul, şeful îşi cheamă şi el şeful, mai apar câţiva şefi, ba, în cele din urmă, chiar şi Şeful. După ceva păsărească de specialitate, pe care o înţeleg numai măruntul trader şi prietenul acestuia, registrul declanşării crizei în urma analizării screenului se mută într-o zonă mai vioaie, în sensul că şefii se holbează la monitor sau la un vraf de hârtii sau la măruntul trader în persoană şi reacţionează cu “fuck”, folosit de 74 ori în film, adică odată la un minut şi jumătate, “shit”, care apare de numai şapte ori, precum şi cu denumirile populare ale unor componente anatomice. Pe măsură ce “ceva”-ul este prezentat şi urcă pe scara ierarhică, şefii îşi declină, din ce în ce mai colorat, competenţele în a descifra “ceva”-ul şi cer prezentări într-un limbaj normal; singura cale prin care traderul cel mărunt poate comunica cu Şeful (Jeremy Irons, în film John Tuld, o apropiere stângace de Richard Fuld, fostul şef al Lehman Brothers) este o metaforă ieftină bazată pe sunetul muzicii.

    Am scris cu ceva timp în urmă că un film, “Wall Street”, şi un personaj memorabil, Gordon Gekko, au declanşat, într-un fel, criza – “Greed is Good” a fost punctul de start. Din păcate, Margin Call este superficial şi plat şi de aceea nu va reuşi să impună nimic şi nici măcar populismul la care recurge nu-i va folosi. Capitaliştii regizorului JC Chandor sunt, asemenea hackerilor imortalizaţi în urmă cu un deceniu şi jumătate, abia nişte pastişe cât se poate de jalnice.

    Capitalismul nu înseamnă numai nişte şefi de bănci stupizi şi lacomi sau nişte angajaţi trişti şi dispuşi la compromisuri, după cum public nu înseamnă numai o gloată gălăgioasă şi tâmpă, deşi toate cele trei categorii sunt cât se poate de reale şi prezente în lumea de astăzi. Şi mult prea mulţi dintre cei ce au făcut apropierea dintre Tuld şi Fuld au uitat să menţioneze că Chandor este în bună măsură produsul unui sistem: tatăl său a fost angajat la Merrill Lynch timp de trei decenii.

  • Windows pe tablete

    Privind de la înălţimea statisticilor şi a previziunilor, piaţa computerelor pare scindată. Pe de-o parte vânzările de PC-uri tradiţionale sunt în declin, iar Gartner şi-a revizuit estimările privind rata de creştere pentru 2011 la doar 3,8 procente. Nici chiar perioada cea mai bună a vânzărilor, începutul anului şcolar, nu a înviorat prea mult vânzările, singura evoluţie notabilă fiind faptul că laptop-urile din gama MacBook au fost preferate de circa 60% din clienţi. Pe de altă parte, zona telefoanelor inteligente şi a tabletelor este în creştere exponenţială. Dacă ne limităm doar la tablete, acelaşi Gartner consemnează o creştere de 261 procente a pieţei faţă de 2010, iar previziunile pentru anii următori converg către vânzări de circa 326 milioane de unităţi în 2015.

    Criza şi recesiunea nu explică fără rest această evoluţie, iar o dovadă este faptul că în perioada “back to school” cumpărătorii nu s-au înghesuit către modelele cele mai ieftine (de exemplu, modelele MacBook Pro s-au vândut mult mai bine decât Air, în ciuda preţului). Iar creşterea pieţei tabletelor nu se mai justifică prin modă, ci printr-o nevoie reală de dispozitive mult mai portabile, care devin preferatele elevilor şi studenţilor pentru studiu şi, totodată, sunt mult mai potrivite pentru persoane mai puţin tehnice, intimidate de complexitatea PC-urilor. Printre cele mai vândute zece tablete în perioada premergătoare începerii şcolii în Statele Unite, şapte sunt bazate pe Android, dar în top rămâne iPad (deşi avansul a mai scăzut). Celelalte două excepţii sunt HP TouchPad (bazat pe webOS) şi Asus Eee Slate, care rulează Windows 7. Dar costă o mie de dolari, adică de cel puţin două ori mai mult decât oricare dintre concurenţi.

    Astfel ajungem la întrebarea cheie: cum se face că Microsoft joacă atât de slab pe această piaţă în plină expansiune? Mai putem adăuga acestei mirări faptul că tocmai Bill Gates a fost cel care a încercat să promoveze conceptul de “Tablet PC” încă din 2001. Mai importante îmi par însă rezultatele unor sondaje americane (realizate de Boston Consulting Group) care relevă că 42% dintre utilizatorii de tablete din SUA şi-ar dori o tabletă Windows. Luând în calcul şi pe cei care nu utilizează deja tablete, procentul creşte la 53%. Această diferenţă de 11 procente este notabilă şi se poate interpreta astfel: utilizatorii sunt în cea mai mare parte obişnuiţi cu Windows şi consideră că s-ar simţi mai confortabil pe o tabletă rulând acelaşi sistem de operare. Ceea ce este normal. Dar această dependenţă scade pentru cei care utilizează deja tablete, iar rata de creştere a tabletelor bazate de iOS şi Android spune că scăderea va fi rapidă.

    Concluzia este evidentă: dacă Microsoft nu vine suficient de repede cu propria ofertă, pierde o mare parte din avantajul pe care acomodarea utilizatorilor cu Windows i l-ar putea oferi. Este greu de crezut că executivii de la Redmond nu-şi fac la rândul lor acest calcul. Şi atunci, de ce întârzie? Explicaţia pare să fie o decizie luată nu de Steve Ballmer, ci de Bill Gates. Un jurnalist de la CNET a recompus zilele trecute istoria unui proiect de tabletă dezvoltat de Microsoft sub numele Courier. Proiectul a fost condus de J Allard, unul dintre executivii Microsoft cu experienţă în zona pieţei de consum, un om cheie în singurul succes notabil al companiei pe această piaţă, consola Xbox.

    Courier a fost un proiect curajos atât din perspectivă tehnică (prin faptul că avea două ecrane care reacţionau atât la atingere, cât şi la un creion special), cât şi prin concept: spre deosebire de tabletele actuale, orientate spre consum media, Courier era orientat mai degrabă spre crearea de conţinut (de exemplu, schiţe de mână şi multe altele). Păcatul capital al proiectului a fost că mergea pe o versiune modificată de Windows, ceea ce l-a înfuriat pe Gates când Allard i-a prezentat prototipul la începutul lui 2010 – adică înainte ca Apple să lanseze iPad. Ideea lui Bill Gates (preluată şi de Ballmer) a fost că Windows şi Office sunt produsele care asigură succesul (şi, mai ales, veniturile) companiei, aşa că ele trebuie să stea la baza unei tablete Microsoft. Rezultatul este că inovativul Courier a fost abandonat în aprilie 2010, ratând astfel posibilitatea de a fi lansat la doar câteva luni după iPad.

    Microsoft pariază acum pe Windows 8, care are şi o interfaţă potrivită pentru tablete şi va rula pe procesoare ARM. Însă noul sistem nu are încă stabilită data de lansare, singurul indiciu fiind anul 2012. Cu fiecare lună care trece, şansele de a intra în competiţie cu liderii pieţei scad.