Tag: lipsa

  • Oraşul unde casele nu au uşă la intrare, iar magazinele nu se încuie pe timpul nopţii

    La o distanţă de aproximativ 300 de km est de Mumbai, în localitatea Shani Shingnapur, în India, crimele şi jafurile sunt atât de necunoscute încât locuitorii nu au nevoie să îşi securizeze casele, proprietăţile şi obiectele de valoare. De asemenea, nimeni nu îşi încuie maşina. Patronii magazinelor îşi lasă încasările într-un sertar nesecurizat pe timpul nopţii, iar femeile îşi depozitează bijuteriile în cutii uşor accesibile. Mai mult, casele nu au uşi, doar un cadru din lemn cu o draperie, pentru a proteja intimitatea proprietarului.

    La baza acestui comportament stă o legendă conform căreia oraşul are propriul păzitor ceresc, Lordul Shani, un zeu hindus care se crede că protejează oamenii în faţa hoţilor, fiind pedepsiţi de către acesta.

    Legenda spune că acum sute de ani, în urma unei perioade marcate de ploi abundente şi de inundaţii, o grea lespede de piatră neagră era spălată pe marginea unui râu care trecea prin sat. Atunci când localnicii au atins-o, a început să curgă sânge din ea. Ulterior, conducătorul satului a avut un vis în care Lordul Shani a vorbit cu el şi i-a mărturisit că piatra era, de fapt, zeul înşuşi. Shani i-a instruit pe locuitori să o păstreze în oraş pentru că el îşi doreşte să se afle acolo şi să protejeze oamenii. Însă, cerinţa era următoarea: placa trebuia deschisă, pentru ca Lordul să poată vedea ceea se se întâmplă în oraş.

    În ziua următoare, locuitorii au adus piatra într-o zonă uscată şi au depus-o pe o platformă în centrul satului. Mai mult, au considerat că trebuie să îndepărteze toate uşile caselor şi toate încuietorile, pentru că nu mai aveau nevoie de ele odată ce Lordul îi proteja.

    De-a lungul timpului, această credinţă a crescut. Sătenii cunosc foarte multe intenţii de jaf care au eşuat, hoţii încercând, în timpul nopţii, să părăsească localitatea, dar dimineaţa aflându-se în acelaşi loc. Aparent, se mişcau în cerc. De asemenea, o povestire populară relevă situaţia unui locuitor care şi-a dotat casa cu uşi, iar a doua zi a suferit un accident de maşină.

    Shingnapur a rămas necunoscut până în anii 1990, atunci când a devenit o adevărată atracţie pentru regizorii de la Bollywood şi a început să atragă turişti. Însă, crimele şi jafurile au început să fie o realitate, dar oficialii ţin în secret aceste manifestări, pentru ca reputaţia acestui oraş să fie păstrată.

    Atunci când un jurnalist a vizitat secţia de poliţie din acel oraş a descoperit că erau înregistrate 46 de cazuri de furt, iar un localnic i-a povestit cum colierul de aur al mamei sale a fost furat din interiorul casei atunci când el era doar un adolescent.

    Acum, aspectul localităţii începe să se schimbe. A fost deschisă o bancă în anul 2011 care a fost dotată cu o uşă de Plexiglas, dar care nu are  niciun sistem de închidere, pentru a păstra tradiţia locului, dar este blocată cu ajutorul unui  sistem electromagnetic. Multe case şi magazine au început să aibă uşi glisante.

  • COVER STORY BM 2019: Cum ajung „impostorii” la conducerea celor mai mari companii din România

    Mulţi ani la rând perfecţionismul şi autoflagelarea au fost foarte naturale pentru mine şi am crezut că acestea mă făceau să fiu cine sunt. Mă hrăneam din succes, însă purtam mereu o umbră în mintea mea, unde se ascundea gândul că sunt mult mai puţin valoros decât mă văd sau mă apreciază oamenii şi că nu merit atenţia, poziţia sau încrederea primite”, explică Magor Csibi, head of leadership practice în cadrul firmei de training şi consultanţă Trend Consult. El spune că a suferit de acest sindrom al impostorului şi că, în acea perioadă, îşi imagina mereu că dacă trage şi mai tare, citeşte mai mult şi obţine mai mult succes, atunci „poate o să merit şi eu sentimente pozitive de la mine şi de la alţii, însă doar atunci, condiţionat”.
    Potrivit unor studii realizate la nivel internaţional, 70% din populaţie a experimentat, la un moment dat în carieră, sindromul impostorului, astfel că toate stările asociate cu acest sindrom au rezonat cu o mare parte a locuitorilor.
    „Când suferi de acest sindrom, ţi se pare că lucrurile care ţi se întâmplă se datorează circumstanţelor, norocului sau altor oameni şi nu meritelor tale. Simţi că nu eşti niciodată destul de pregătit, că nu ai cele mai bune răspunsuri la întrebările din jurul tău, nu eşti destul de competent, sau, altfel zis, că niciodată nu eşti destul de bun”, mai spune Csibi. În opinia lui, atunci când cineva trăieşte în acest mindset, faptul că nu se consideră suficient de bun îl face să se simtă ca un om care ocupă fraudulos poziţia în societate sau în companie şi cumva se aşteaptă ca în orice clipă să fie demascat. „Şi, evident, crezi că eşti singurul în această situaţie”, adaugă Csibi.
    Astfel, această suferinţă continuă se accentuează, iar cel care suferă încearcă să se apropie din ce în ce mai mult de cum arată perfecţiunea în capul său „pentru ca într-un final să poţi să accepţi lucrurile care ţi se întâmplă ca fiind meritate”. Cu această mentalitate, liderul nu are niciodată dreptul de a fi fericit sau mulţumit, pentru că aceste lucruri se leagă de ideea de a fi complet, perfect chiar, aşa că tindem să credem că ne vom putea împăca cu noi înşine abia după ce ne vom mai apropia de idealul pe care ni-l imaginăm despre noi, cumva într-un viitor îndepărtat”.
    „Acest comportament este foarte legat de culturile pasiv-agresive, caracterizate prin perfecţionism, statut, putere şi competiţie, aşa că pot fi întâlnite frecvent şi în România. Avem o întreagă generaţie de oameni care au fost crescuţi cu mindsetul că doar a fi cel mai bun este acceptabil şi că nota 10, care te făcea să vii acasă cu entuziasm, nu are nicio valoare dacă şi alţii au reuşit să ia note similare”, mai explică Magor Csibi. Astfel, când în mentalitatea unei persoane se instaurează ideea că merită ceva doar dacă nu face o greşeală sau dacă nu afişează vreo vulnerabilitate, atunci este foarte greu să accepte că merită lucrurile bune care i se întâmplă şi astfel generează un cerc vicios care se autosusţine.


    „Oamenii de bună calitate sunt cei mai crunţi judecători ai lor înşişi”

    Atunci când un om are dubii vizavi de el însuşi, este un lucru cât se poate de firesc şi un semn al faptului că este un om „de bună calitate”, cu conştiinţă, iar întotdeauna oamenii de bună calitate „sunt cei mai crunţi judecători ai lor înşişi”, crede Radu Furnică, unul dintre cei mai experimentaţi „vânători de capete” din România, care conduce compania de executive search Leadership Development Solutions.
    „Un om care în mod continuu îşi cere lui însuşi mai mult decât îi cere lumea din jur are o acută dorinţă de dezvoltare şi îşi creează propriile standarde. Cred că aceste simptome se regăsesc mai mult în rândul femeilor, care, de obicei, sunt foarte conştiincioase şi foarte serioase, pe când bărbaţii au în general o atitudine macho, de tipul «I am the best»”, explică Radu Furnică.
    De altfel, atunci când a apărut pentru prima data terminologia „fenomenul impostorului”, în urmă cu 41 de ani, aceasta a fost rezultatul unei cercetări realizate pe un eşantion format din femei cu performanţe deosebite. Astfel, în 1978, cercetătoarele Pauline Clance şi Suzanne Imes au definit fenomenul impostor ca fiind o experienţă individuală a unei fraude autopercepute. În urma cercetării, efectuată pe un eşantion de 150 de femei cu performanţe ridicate, a rezultat că participantele erau recunoscute de către colegi pentru rezultatele profesionale şi academice foarte bune, dar nu aveau recunoaşterea internă a realizărilor lor şi manifestau simptome precum depresie, încredere în sine scăzută sau anxietate.
    „Îmi amintesc de situaţia unei candidate care concura, în urmă cu mulţi ani, pentru un post de CFO într-o companie de bunuri de larg consum. Eu aveam deja candidaţi foarte buni pe care să îi prezint clientului, dar am decis să o văd, pe ultima sută de metri, pe această doamnă despre care am crezut că ar putea fi foarte bună, după ce i-am văzut CV-ul”, povesteşte Radu Furnică. Întâmplarea avea loc în urmă cu aproximativ zece ani, iar Radu Furnică a programat candidata la finalul programului, într-o perioadă aglomerată pentru el, când avea câte 8 interviuri pe zi.
    „A venit seara, era o femeie mărunţică, la vreo 45 de kg, care a intrat în birou arătând ca un semn de întrebare. Când am întrebat-o ce a păţit, a început să plângă. Într-un interval de câteva luni, îi muriseră părinţii, soţul divorţase de ea, iar înainte de a-şi trimite CV-ul la noi cu o săptămână a descoperit că şeful ei fura din companie, ea fiind CFO. Toate nenorocirile care i s-au întâmplat femeii nu aveau nicio legătură cu calităţile sale profesionale”, adaugă Furnică. El spune că întâmplările din viaţa personală o testau la maximum şi că ea purta această greutate care i-a generat dubii pe plan profesional dar că, în final, după o discuţie care a durat până la 11 noaptea, a luat decizia să o prezinte pe candidată clientului, chiar dacă acesta agrease să vadă deja un anumit număr de candidaţi.
    „I-am spus: Interviul cu clientul este luni şi am luat decizia să vă prezint clientului indiferent dacă va exista rezistenţă din partea lui. Dar vreau ca până atunci să faceţi nu ştiu ce, să luaţi o vacanţă sau orice altă activitate, iar atunci când mergeţi la interviu să vă prezentaţi nu ca un semn de întrebare, cum v-aţi prezentat azi, ci ca un semn de exclamare şi să spuneţi exact adevărul, tot ce credeţi că puteţi face şi de ce vreţi să ajungeţi să aveţi şansa asta. Şi, bineînţeles, a luat jobul respectiv, iar clientul m-a sunat de mai multe ori ulterior să îmi mulţumească pentru că i-am prezentat această candidată extraordinară”, adaugă Radu Furnică. În opinia lui, această situaţie arată că presiunea pe care oamenii o pun asupra lor uneori îi poate rupe şi, dacă aceştia nu au norocul să întâlnească pe cineva care să îi încurajeze, mai mult ca sigur ar intra într-o spirală coborâtoare.
    Sunt mulţi care ajung să se frângă şi care poate nu ar merita acest lucru”, explică Furnică.

    „Există oameni captivi într-un vârtej care le macină nervii şi încrederea în sine”

    Unui CEO care suferă de sindromul impostorului îi este greu să îşi dea singur seama de acest diagnostic.
    Magor Csibi de la Trend Consult spune că, după ani în care a luptat pentru perfecţionism, a auzit un fost manager – o femeie, prima persoană promovată de el într-o organizaţie – povestind despre acest sindrom şi despre faptul că o încercau gânduri similare cu ale sale, trăind o suferinţă aproape identică.
    „De atunci am citit mult despre subiect şi odată ce am ajuns într-o cultură constructivă, unde ai voie să nu fii perfect şi unde poţi să te arăţi aşa cum eşti, am aflat că sunt mulţi oameni captivi în acest vârtej nemilos care uşor-uşor îţi macină nervii, încrederea de sine şi inclusiv abilitatea de a considera că poţi să fii o persoană valoroasă, demnă de aprecieri”, a mai spus Csibi.
    Pe de altă parte, în mediul de business local există o dorinţă de afirmare total falsă, nevocaţională pentru o mare parte dintre manageri, deoarece nu sunt în echilibru cu ei înşişi. Această dorinţă de afirmare a lor este exploatată de către angajatori, ei practic fiind victimele acestei oportunităţi de a face carieră în management, explică Aliz Kosza, business mentor şi unul dintre cei mai experimentaţi executivi din managementul românesc.
    „Şi superiorii sunt responsabili, pentru că îi împing în nişte poziţii în care nu se potrivesc. Oamenii trebuie să îşi găsească echilibrul personal, să vadă dacă le place ceea ce fac, care sunt factorii de stres şi de ce fac ceea ce fac – poate pentru bani, poate pentru familie. După ce lămuresc acest aspect, trebuie să îşi caute calea personală, care tot din interior va veni”, a adăugat Kosza. Există unii manageri care au comportament similar cu al politicienilor, sunt atât de avizi de putere încât sunt orbiţi. E o patologie, doar cei orbiţi de putere şi de bani se stresează, adaugă ea. „Un lider normal, care are pasiune şi vocaţie, se stresează eventual când are deadline-uri, de exemplu, dar reuşeşte întotdeauna să îşi găsească echilibrul şi să transmită această stare şi oamenilor din organizaţie”, a mai spus Kosza.


    În loc să aleagă lideri, angajatorii aleg persoane care dau bine la interviu
    Cine nu reuşeşte să îşi găsească echilibrul la nivel individual nu va reuşi să creeze un echilibru la nivel colectiv, iar aceasta este diferenţa dintre un lider şi un manager. Liderul nu se stresează, iar managerul se stresează peste măsură.
    „Fenomenul s-a înrădăcinat mai ales în corporaţii, pentru că greşesc încă de la profilul omului pe care îl recrutează. În loc să aleagă lideri, unele companii aleg oameni care la interviu spun că vor să se afirme, să se autodepăşească, să facă performanţă de vârf, să devină manageri de top. Problema este că cei care sunt recrutaţi şi promovaţi pentru că «au dat bine» la interviu nu sunt pregătiţi din punctul de vedere al echilibrului psihologic şi personal. Când sunt promovaţi, tinerii nu au de unde să ştie dacă sunt sau nu pregătiţi, ei ştiu doar că vor să acceadă ierarhic, să se afirme în societate sau să-şi acopere ratele la bancă”, explică Aliz Kosza.
    Un comportament autodistructiv în rândul liderilor are rădăcini şi în copilăria fiecărei persoane, în neîmpliniri, traume şi frustrări sau în relaţia complicată cu părinţii, a mai spus Aliz Kosza.


    Sindromul impostorului este hrănit de dorinţa de perfecţiune
    Rezolvarea problemei legate de sindromul impostorului nu este dependentă doar de voinţa unui lider sau a unei persoane, ci ţine foarte mult şi de cultura organizaţiei în care acesta lucrează. În momentul în care într-o companie valorile dominante sunt pasiv-agresive, adică oamenii sunt foarte competitivi între ei, sunt opoziţionali sau perfecţionişti şi se pune accent pe autoritate, este foarte greu pentru un lider să fie diferit, spune Magor Csibi. Totuşi, vestea bună este că liderii, cu învăţarea skillsetului necesar, au abilitatea de a crea sau de a schimba culturi; în acest fel ei pot transforma atât călătoria şi trăirile lor la nivel personal, cât şi interacţiunile şi comportamentele din compania lor.
    „Sindromul impostorului este hrănit de dorinţa de perfecţiune şi rezistă cu greu într-o cultură unde oamenii se simt confortabili să se arate vulnerabili, să fie umani şi generează conexiuni reale între ei. În secunda în care liderul înţelege că puterea, performanţa sau creativitatea grupului pe care îl conduce nu sunt reprezentate doar de puterea lui personală şi că fiecare om are capacitatea de a visa şi de a crea lucruri noi, povara devine mai uşoară, iar calea spre o transformare personală şi organizaţională devine posibilă”, a adăugat Magor Csibi.
    Totuşi, el explică faptul că nu trebuie să fii în fruntea ierarhiei ca să trăieşti astfel de sentimente de impostor, însă pe măsură ce mergi în sus pe scara ierarhică, presiunea, aşteptările şi povara cresc, astfel că şansa de apariţie a acestui fenomen se multiplică. Prin urmare, de fiecare dată când vedem o organizaţie cu o cultură agresivă, perfecţionistă, şansa de a găsi un lider cu acest mindset devine probabilă şi, din păcate, în piaţa din România avem încă multe companii cu astfel de cultură.
    „Într-o companie cu o cultură constructivă astfel de comportamente ori se reduc, ori oamenii care refuză să-şi schimbe mindsetul vor migra spre culturi unde comportamentul lor este acceptat sau chiar încurajat”, explică Csibi. Sindromul impostorului nu vine niciodată izolat, este doar o părticică dintr-o gamă largă de sentimente şi comportamente cauzate de perfecţionism şi competitivitate exagerată. Dorinţa de a crea conexiuni reale este o necesitate de bază a oamenilor, însă încercarea de a fi perfect subminează exact această comunicare.
    „Nu avem cum să creăm conexiuni când ne pretindem perfecţi, pentru că în fiecare clipă trebuie să protejăm acest avatar al perfecţiunii, iar în momentul în care ajungem conectaţi la oameni, riscăm să fim văzuţi nu cum vrem noi, ci cum suntem, iar asta în mindsetul deschis este un coşmar de evitat cu orice preţ”, spune el. Perfecţiunea este incompatibilă cu a fi uman, pentru că oamenii, prin definiţie, nu sunt perfecţi, iar a pretinde că eşti perfect te împinge într-un cadru de suferinţă continuă, din care poţi să ieşi doar dacă începi să-ţi accepţi propria vulnerabilitate.
    „Nu ai cum să fii lider dacă nu eşti vulnerabil, pentru că leadershipul este despre autenticitate, despre a-i inspira şi a-i ajuta pe alţii. În momentul în care nu poţi să fii sincer cu tine, atunci nu te inspiri nici pe tine, nu esţi lider nici măcar în faţa ta şi nu ai cum să fii lider în faţa altora”, concluzionează Magor Csibi.

    O altă latură a imposturii: o societate bolnavă de dorinţa de autopromovare
    Folosirea termenului de „impostură” poate avea o conotaţie diferită, care este extrem de importantă în societatea actuală. Radu Furnică spune că sunt multe conferinţe de personal branding care încearcă să îi facă pe oameni să spună într-un mod credibil că sunt mai mult decât sunt în realitate, iar toată societatea s-a transformat într-o societate consumatoare de diplome (există chiar şi formulări precum „MBA de weekend”), de plăci cu statuete de merit.
    „Este avidă societatea de oameni care sunt tapetaţi cu diplome şi care urlă despre cine sunt ei şi ce diplome au, care chipurile sugerează că ei sunt buni. De obicei, oamenii de foarte bună calitate sunt şi foarte modeşti, în sensul că nu le place să vorbească despre ei şi despre cât de multe diplome au, le place să vorbească despre ce au făcut ei împreună cu echipa. Trăim într-o societate centrată pe impostură”, mai spune Furnică.
    În opinia lui, chiar şi sistemul democratic din România este un sistem de selecţie inversă, care atrage impostorii către centrul sistemului şi îi împinge pe cei cu adevărat buni în afara lui. Iar acest tip de superficialitate a devenit atât de generalizată în societate încât a pătruns şi în sectorul privat, în corporaţii.
    „Impostorii nu sunt numai români, sunt şi impostori occidentali care ajung CEO aici pentru că au fost trimişi nu pentru calităţile lor profesionale, ci pentru că sunt foarte bine conectaţi la nivel de board, fie prin nepotism, fie prin alte mecanisme. Şi sunt multe corporaţii occidentale care au trimis astfel de lighioane aici, pe care românii noştri îi văd. Impostori sunt şi românii care îşi falisifică diplomele sau CV-urile spunând că au fost la nu ştiu ce companii pe când ei nici nu au trecut pe acolo, iar cei care îi recrutează nu mai verifică aceste aspecte. Acum 25 de ani era altfel”, a mai spus Furnică. El spune că, în societatea actuală, dacă un angajat a furat din companie, de exemplu, angajatorii tac din gură şi astfel „hoţii şi impostorii se mută de la o companie la alta şi nimeni nu află ce au făcut decât dacă ies scandaluri foarte mari”.
    S-a ajuns în această situaţie din cauza imposturii sistemului şi a societăţii care îi favorizează şi îi admiră pe impostori. Astfel, impostura devine o activitate continuă în societate, în economie, în business şi pare o activitate fără sfârşit a „lichelelor care fac orice ca să crească în poziţie şi să lase o imagine cât mai bună”.
    „Acesta este un fenomen extraordinar de dăunător pentru economie. Nu era atâta minciună înainte, există un tupeu, o vervă şi o energie prin care unii se străduiesc să pară mai mult decât sunt, iar acest lucru este nociv inclusiv pentru cariera lor. De ce să nu laşi rezultatele să vorbească despre tine? Un element central al leadershipului este altruismul şefului care îşi doreşte să îi facă pe oameni să ajungă la maximul potenţialului lor, să le dea energie, sfaturi şi susţinere pentru ca oamenii de sub el să se ridice acolo unde nici ei nu au crezut că pot ajunge vreodată. Şi de aceea e important să afli despre un conducător adevărat de la cei a căror viaţă a fost modificată de el. Este o cale lungă până la a avea o astfel de societate, pentru că, momentan, impostura ca formă de autopromovare în lumea de business este probabil cel mai mare rău din societatea noastră actuală”, concluzionează Furnică.

  • Însoţitorii de zbor dezvăluie 10 lucruri pe care le observă în avioane şi pe care oamenii obişnuiţi le ignoră de cele mai multe ori

    Însoţitorii de zbor petrec sute de ore în aer în fiecare an, astfel că observă micile detalii despre avioanele în care lucrează sau pasagerii acestora. Iată câteva dintre acestea, potrivit unui articol al Business Insider:

     1. Observă atunci când pasagerii nu au bagaje. „Observ de fiecare dată când oamenii nu au bagaje cu ei şi câteodată acest lucru mi se pare ciudat”, a spus un însoţitor de zbor care lucrează pentru United Airlines.


    2. Pasagerii care sunt prost dispuşi.„Îţi poţi da seama după limbajul unei persoane sau după expresiile sale faciale ori dacă au plâns. Pentru unii oamenii poate fi dificil să zboare”, a mai spus însoţitorul de zbor de la United.


    3. Ce înseamnă „ding-ul” pe care îl auziţi deseori în avion. „Există numeroase sunete de acest tip care înseamnă anumite lucruri pentru personalul de zbor, dar pasagerii nu ştiu ce însemnă ce sunt”, a spus un însoţitor de zbor al Delta Airlines. Există sunete de acest tip pentru telefoane, atunci când avionul a ajuns la o altitudine de 3.000 de metri şi când sistemul de centuri este deschis sau închis, de exemplu.


    4. Când au pasagerii nevoie de cel  mai mult ajutor: „Observ atunci când pasagerul este o mamă singură cu copilul că ar putea să aibă nevoie de puţin mai mult ajutor sau de răbdare.”

    5. Localizarea celei mai apropiate ieşiri.

    6. Pasagerii cărora le este cel mai teamă: „Un pahar de vin îi poate calma”, spune un însoţitor de zbor de la PSA Airlines.

    7. Când pasagerii încearcă să îşi ţină bagajele în braţe în loc să le depoziteze sub scaunul din faţa lor: „Observ de fiecare dată atunci când încearcă să îşi ţină bagajul în braţe – întotdeauna”, a mai spus un însoţitor de zbor de la Envoy Air. „Încearcă să îl ascundă de mine. Observ mereu.”


    8. Unde este toaleta: „Eu, spre exemplu, ştiu mereu unde este toaleta, în timp ce pasagerul obişnuit, nu, în contextul în care localizarea poate fi diferită la unele aeronave”, a spus un însoţitor de zbor al Envoy Air.

    9. Ce părţi ale aeronavei sunt murdare: „Pasagerii pare că nu se gândesc să există ceva murdar în aeronavă”, ceea ce este amuzant, a spus Sally Ann MacLagan, un însoţitor de zbor care lucrează pentru Mesa Airlines.

    10. Ce poartă pasagerii: „Mă îngrijorează dacă poartă o haină de iarnă şi este vară”, a spus MacLagan.

  • Peisajul imobiliar devine tot mai verde

    Atunci când vorbim de construcţii, oamenii devin conştienţi de avantajele pe termen lung ale soluţiilor verzi – costuri de întreţinere foarte mici, confortul crescut dat de soluţiile construcţiilor eficiente energetic, creşterea calităţii aerului şi în general a wellbeingului. De aceea, poziţionarea unui dezvoltator pe această direcţie creează un avantaj competitiv pe termen lung. Tendinţa este vizibilă în ultimii ani, tot mai mulţi dezvoltatori fiind interesaţi să îşi certifice proiectele, indiferent că vorbim de standardele BREEAM, LEED, DGNB sau Green Homes, dezvoltat local de RoGBC (Consiliul Român pentru Clădiri Verzi). În ultimii 10 ani, numărul clădirilor „verzi” în România a crescut de la 2 la 200, iar dinamica se păstrează având în vedere costurile reduse de întreţinere şi impactul mai mic asupra mediului. BREEAM sau LEED sunt programe de certificare recunoscute la nivel internaţional, care atestă dacă o clădire a fost construită respectând mediul înconjurător. La nivel internaţional au fost dezvoltate peste 20 de sisteme de certificare voluntară, tocmai pentru a susţine astfel de bune practici.
    Spre exemplu dezvoltatorul Impact, unul dintre cei mai mari din domeniu, aşteaptă certificarea BREEAM pentru proiectul rezidenţial Luxuria din zona Expoziţiei din Capitală. Mai mult decât atât, la nivel mondial au început să apară surse de finanţare uriaşe dedicate proiectelor verzi finanţate de marile corporaţii şi instituţii financiare globale care vor să aibă un aport în încetinirea ritmului de încălzire globală.
    Dintre dezvoltatori, primii care au aderat la această practică au fost constructorii de birouri, datorită economiilor la costurile lunare de întreţinere. În ultimii ani însă, pe fondul unei cereri crescute pentru acest tip de produse, dezvoltatorii de proiecte rezidenţiale au devenit tot mai interesaţi de certificarea verde. Indiferent de tipul sau programul de certificare, o astfel de recunoaştere aduce plusvaloare în cota de piaţă a proiectului respectiv.În cazul Greenfield, care a început acum mai bine de 10 ani, se doreşte transformarea în cel mai mare proiect verde din sud-estul Europei, având ca obiectiv reducerea cu 80% a emisiilor de dioxid de carbon. „Greenfield este cred că cel mai mare proiect din Bucureşti construit de un singur dezvoltator. Îl construim de mai bine de 10 ani şi plănuim să construim încă 8 ani. Greenfield este un proiect foarte ambiţios, este apariţia unui orăşel în coasta de nord a Bucureştiului“, a declarat Răzvan Ionescu. Greenfield va fi un oraş care va avea toate facilităţile de care are nevoie orice locuitor al unui cartier, de la centru comercial la spaţiu de servicii, clădire de birouri, transport în comun şi şcoli publice, mai spune Ionescu.
    Printre soluţiile care vor fi implementate se numără utilizarea pe scară largă a energiei regenerabile: solare şi geotermice, implementarea de sisteme cu eficienţă energetică ridicată, construcţia de acoperişuri şi faţade verzi, gestionarea eficientă şi durabilă a apei, gestionarea deşeurilor, implementarea de soluţii de transport cu emisii reduse şi instalarea de sisteme smart home & smart city.
    În prezent, Impact implementează un parteneriat strategic cu Veolia Energy România, pentru identificarea şi implementarea soluţiilor care vor transforma Greenfield în cel mai mare proiect rezidenţial ecologic din Europa de Est.
    La nivel global, Veolia ajută oraşele şi industriile să gestioneze, să optimizeze şi să folosească eficient resursele lor. Compania oferă o serie de soluţii legate de apă, energie şi materiale – cu accent pe recuperarea deşeurilor – pentru a promova tranziţia către o economie circulară.
    Compania proiectează şi implementează soluţii de specialitate pentru a furniza, proteja resursele şi a face reaprovizionarea, în timp ce creşte eficienţa acestora din punctul de vedere al mediului, economic şi social, îndeplinind pe deplin obiectivele noastre privind eficienţa energetică şi reducerea semnificativă a dioxidului de carbon.

    Utilizarea la scară largă a energiei regenerabile: solară şi geotermală
    Impact dezvoltă împreună cu Veolia un sistem inovator de încălzire centrală pentru următoarele 5.000 de apartamente.
    „O direcţie pe care o abordăm în acest moment este cea de sustenabilitate, de dezvoltare verde, de soluţii constructive şi tehnologice care să reducă foarte mult consumul de energie. Toate aceste iniţiative aduc beneficii foarte mari locuitorilor“, a subliniat Răzvan Ionescu.
    El precizează că dezvoltatorii imobiliari ar trebui să planifice în aşa fel încât facilităţile din cartier să determine locuitorii să-şi reducă dependenţa de maşini. Această măsură ar reduce în mod direct consumul de combustibil şi noxele emise.
    „Ambiţia noastră este ca fiecare locuitor să poată deveni independent de maşină în 4-5 ani. Ne uităm foarte activ la nişte soluţii ecologice de transport în cartier. De curând, am montat o staţie de măsurare a calităţii aerului în cartier, avem nişte rezultate incredibile, dacă ne uităm la staţia care măsoară în Greenfield vedem parametrii pe particule fine de 5 ori mai mici decât în centrul Bucureştiului“, spune el. Pe lângă soluţiile de transport electric, dezvoltatorul îşi îndreaptă atenţia şi către soluţiile de energie regenerabilă. În acest moment, compania se uită către energia geotermală, dar şi către energia solară prin panourile fotovoltaice.
    Beneficiind de caracteristicile unice ale nordului Bucureştiului – temperatură ridicată la adâncimi relative reduse – una dintre principalele caracteristici ale sistemului este utilizarea energiei geotermale folosind atât foraje adânci, cât şi pompe geotermice obişnuite.
    Pompele de căldură geotermală extrag căldura din subteran în timpul iernii, asigurând răcire în sezonul cald. Instalaţiile geotermale adânci aduc apă la 40-60 de grade Celsius, care poate fi utilizată de către comunitate în mod eficient. Pentru a aduce apa la temperatura propice folosirii, fiecare bloc de locuinţe va avea un cazan de condensare mai mic. Panouri fotovoltaice, montate pe terase, vor asigura consumul de energie pentru zonele comune şi consumul de pompe.
    „Noi vrem să reuşim să aducem energia geotermală să suplimenteze necesarul de energie pe care îl au locuitorii în locuinţe. Miza este să putem încălzi 5.000 de apartamente, să le putem încălzi cu o energie în cazul căreia, după ce ai făcut investiţia, singurul cost rămâne doar cel de pompare a apei“, spune Răzvan Ionescu.
    În plus faţă de proiectul Greenfield, dezvoltatorul imobiliar Impact deţine şi proiectul Luxuria. Greenfield este un cartier de volum şi se adresează unui segment de cumpărători din zona medie, pe când Luxuria este adresată segmentului premium, unde un apartament de 2 camere depăşeşte 100.000 de euro.
    „Greenfield va avea un diferenţiator, prin faptul că este un cartier sustenabil energetic, că are cei mai buni parametri de calitate a aerului din Bucureşti, că nivelul de zgomot în cadrul cartierului este infinit mai mic decât în orice cartier din Bucureşti“, mai spune Răzvan Ionescu.Greenfield este un proiect dezvoltat în pădurea Băneasa din Bucureşti în trei faze până în acest moment, fiind urmate de încă trei până la finalul dezvoltării.
    Gheorghe Iaciu, cel mai important acţionar al Impact, va continua să investească în noi proiecte pe piaţa locală. În ceea ce priveşte planurile de viitor, antreprenorul spune că vrea să înceapă construcţia unui proiect imobiliar mixt în zona calea Floreasca – Barbu Văcărescu, unde să dezvolte atât locuinţe, cât şi birouri şi un hotel.


    Emisiile de dioxid de carbon şi poluarea continuă să influenţeze negativ clima
    ¶ Ultimii cinci ani au fost desemnaţi cei mai călduroşi ani din lume. Anul 2018 a fost al patrulea cel mai fierbinte an, iar înaintea lui se află, în ordine, 2016, 2017, 2015. Pe locul cinci se află anul 2014. La cum arată lucrurile, la sfârşitul anului, 2019 ar putea ajunge chiar primul în acest top.
    ¶ Groenlanda a pierdut 12,5 miliarde de tone de gheaţă într-o singură zi din 2019, echivalând cu volumul de apă necesară pentru a acoperi toată suprafaţa Floridei într-un strat de 12 cm.
    ¶ Omul este cel care prin activităţile sale generează o bună parte din gazele cu efect de seră care conduc la încălzirea globală. Volumul de dioxid de carbon, de exemplu, este cu 40% mai mare decât atunci când a început industrializarea.
    ¶ Oamenii devin conştienţi de riscul climatic şi vor să fie parte la proiecte care protejează mediul. La acţiunile Impact de ecologizare şi împădurire participă din ce în ce mai mulţi oameni, şi nu neapărat din zona în care au loc acestea. 


    Carte de vizită pentru un mediu mai curat
    ¶ Pentru proiectul Luxuria din zona Expoziţiei din Capitală, dezvoltatorul Impact vizează certificarea BREEAM a proiectului – acesta este un sistem de certificare a clădirilor verzi recunoscut la nivel internaţional;
    ¶ În cazul Greenfield, proiect care a început acum mai bine de 10 ani, compania şi-a setat obiectivul de transformare în cel mai mare proiect verde din sud-estul Europei, având ca obiectiv reducerea cu 80% a emisiilor de CO2 printr-o serie de măsuri care implică utilizarea pe scară largă a energiei regenerabile solare şi geo-termice, construcţia de clădiri şi sisteme cu eficienţă energetică ridicată, implementarea de acoperişuri şi faţade verzi, gestionarea eficientă şi durabilă a apei, gestionarea deşeurilor, implementarea de soluţii de transport cu emisii reduse şi sisteme smart home & smart city;
    ¶ Dezvoltatorul implementează un parteneriat strategic cu Veolia Energy România pentru identificarea şi implementarea soluţiilor care vor transforma Greenfield în cel mai mare proiect rezidenţial ecologic din Europa de Est;
    ¶ Impact dezvoltă împreună cu Veolia un sistem inovator de încălzire centrală pentru următoarele 5.000 de apartamente. 

  • De la idee la inovaţie. Ce s-a discutat la conferinţa „Cele mai inovatoare companii din România” organizată de Business MAGAZIN

    BM: Conferinţa dedicată companiilor inovatoare este  un proiect pornit În 2014, când redacţia Business MAGAZIN observa că, în pofida faptului că suntem consideraţi un Silicon Valley al Europei Centrale şi de Est, România este clasată, în peisajul inovaţiei la nivelul statelor Uniunii Europene, drept singurul inovator modest, alături de Bulgaria.

    Ne situăm în continuare în sfera inovaţiei modeste, ca urmare a unui calcul realizat la nivelul UE28 bazat pe parametri precum numărul absolvenţilor de doctorat, sistemele de cercetare atrăgătoare, mediul prietenos cu inovaţia, posibilităţile de finanţare şi modul în care este susţinută inovaţia, investiţiile companiilor în cercetare şi dezvoltare, numărul de inovatori, patentele de proprietate intelectuală.

    Adunând punctajele tuturor acestor paliere, România a ajuns la un total de 34 în 2018, dintr-o valoare potenţială de 160. De-a lungul timpului, performanţa României a înregistrat scăderi (de la 45 de puncte în 2011 la 30 în 2015, reluându-şi însă creşterea cu câte un punct anual începând cu 2015). La polul opus în clasamentul inovatorilor se află ţările nordice (clasate drept lideri ai inovaţiei), în frunte cu Suedia, care a acumulat un punctaj de 148.

    Dincolo de calculele matematice, ne-am propus ca în fiecare an să vedem, concret, cum se inovează în companiile din România, atât prin ediţia specială a Business MAGAZIN care reuneşte idei inovatoare din companiile cu activităţi pe plan local, cât şi în cadrul dezbaterii dedicate inovaţiei susţinută, anul acesta, de Banca Transilvania şi Stanleybet.

    Ce este inovaţia – cum este privită în companiile pe care le reprezentaţi?

    Cristina Ionescu, director advisory, KPMG România: Aş vrea să încep prin a spune că nu sunt aici în calitate de consultant, ci în calitate de promotor al inovaţiei în cadrul KPMG România. Pentru noi, inovaţie înseamnă idei care pornesc dintr-o anumită cultură organizaţională propice. După părerea noastră, inovaţia porneşte de la capacitatea de a crea un loc în care fiecare persoană să aibă curajul şi responsabiliatea de a identifica cum, unde şi ce poate face mai bine compania, dar şi angajatul în sine.

    Adrian Cocan, proprietar, Lăptăria cu caimac: Pentru noi, inovaţia înseamnă să reinventăm istoria – să luăm ce a fost mai bun de-a lungul timpului în produsele lactate şi să-l aducem în zilele noastre, să-l facem fiabil într-o societate care şi-a pierdut cumva direcţia şi care ajunsese să consume aproape exclusiv produse de slabă calitate, în contextul în care pe un întreg lanţ logistic există foarte multe probleme. Noi am încercat să inovăm atât în ceea ce priveşte produsele, cât şi modul în care facem marketingul, modul în care interacţionăm cu consumatorii.

    Liviu Arsene, global cybersecuriTY researcher, Bitdefender: Pentru noi, inovaţia este vitală. Domeniul securităţii cibernetice este extrem de competitiv, dar noi avem competiţie şi din partea cealaltă, a atacatorilor, din partea celor care dezvoltă ameninţări informatice. Dacă nu reuşim să inovăm constant – şi prin inovaţie noi înţelegem atât tehnologiile noi de securitate a datelor, cât şi de optimizare a soluţiilor de securitate – riscăm practic să pierdem businessul. Din fericire, avem un istoric destul de bun la capitolul inovaţie – avem o serie de programe interne în această direcţie – şi avem şi metrici prin care măsurăm şi stimulăm inovaţia în interiorul companiei. Încercăm să menţinem angajaţii cât mai motivaţi pentru ca ei să vină cu soluţii noi la probleme vechi sau la probleme care nici măcar nu ştim că există.

    Daniel Bitere, director de marketing, grupul Agricola: Pentru noi, inovaţia înseamnă în primul rând idei practice care să uşureze viaţa consumatorilor, iar apoi, viaţa noastră, a celor care lucrează în companie. Dumneavoastră vedeţi inovaţiile pe care firmele le scot pe piaţă la nivel de produs/servicii, dar în cadrul companiilor există şi inovaţii funcţionale care îmbunătăţesc viaţa angajaţilor şi reduc costurile companiei.

    Cosmin Anghel, director of asset management, Globalworth: Inovaţia este unul dintre subiectele preferate ale Globalworth în contextul în care chiar astăzi (în ziua conferinţei, pe 27 noiembrie – n.r.) am inaugurat Globalworth Tower, cel mai inteligent lobby dintr-o clădire de birouri din Europa Centrală şi de Est), care va oferi tuturor oaspeţilor o serie întreagă de soluţii inovatoare. Acesta are instalată o podea cinetică, un proiect unic în lume – este o podea care, sub greutatea paşilor, va genera energie electrică ce va alimenta alte sisteme inovatoare din recepţia clădirii noastre. Proiectul este unic şi prin dimensiunea soluţiei respective, discutăm despre două suprafeţe care înseamnă 40 de metri pătraţi de podea cinetică indoor într-o clădire de birouri.

    Adrian Zărnescu, CTO Syswin Solutions: Ca profil de companie, noi inovăm, pentru asta ne-am adunat 30 de ingineri şi asta facem zilnic. Cum facem asta? Visăm, punem pe hârtie, dezvoltăm şi apoi domnii de la Globalworth aplică tehnologia.

    Cristian Pocovnicu, managing director software service, Qualitance: Noi suntem o echipă de 200 de ingineri care se ocupă cu inovaţia, ne place să ne uităm la probleme mari şi să mergem în concret pentru a le rezolva – partea cea mai importantă este să rezolvăm o problemă mare şi reală. Este foarte important să aducem ceva concret în piaţă, să nu fie doar o invenţie nouă. Contraexemplul care îmi trece în cap în acest moment este Segway: a fost o invenţie extraordinară din punct de vedere funcţional, dar nimeni nu a vrut să o folosească, motivul principal fiind că arătai extrem de haios pe ea. În situaţia lor, o mână de ingineri a construit un produs extraordinar din punct de vedere tehnic, dar nu s-a dus nimeni în piaţă ca să îi întrebe pe utilizatori care sunt aşteptările lor.

    BM: Cred că şi Google Glass sunt un exemplu potrivit în sensul acesta. De unde vin ideile inovatoare – cum se realizează procesul de creaţie într-o companie?

    Cristian Pocovnicu, Qualitance: Cred că cel mai important este să ţii aproape de utilizatorul final. După ce decidem că vrem să facem un produs sau serviciu nou, mergem în piaţă şi începem să ţinem interviuri şi discuţii cu utilizatorii finali. Dacă te duci la utilizatorul final şi îl întrebi: „Ce vrei, ce aşteptări ai?”, probabil nu vei primi un răspuns care te va ajuta.

    Exemplul pe care mi-l aduc aminte din istorie este al lui Henry Ford, care spunea: „Dacă mă duc la clienţii mei şi îi întreb ce vor, vor spune mai mulţi cai la căruţă”. Ideea este să faci interviuri şi să ai discuţii profunde cu utilizatorii tăi, să vezi care sunt problemele lor reale, după care vei reveni în cadrul companiei şi vei încerca să găseşti soluţii pentru problemele respective.

    Modelul de gândire pe care-l identificăm de multe ori în piaţă este că avem o idee – să vedem cum facem să implementăm ideea respectivă, or asta aduce un risc destul de mare pentru că investeşti mulţi bani, mult timp, mult efort şi nu ai o garanţie că ideea respectivă va fi percepută bine în piaţă.
    Adrian Zărnescu, Syswin Solutions: Este bine ca produsele, inovaţiile, invenţiile să plece de la idei sau cerinţe găsite în piaţă – dar depinde foarte mult cui se adresează acea piaţă. Noi suntem o companie, înainte de toate, de microelectronică. Peste această activitate o adăugăm pe cea de software embeded, un strat de transmisii de date şi tot aşa; pentru noi, inovaţia vine într-adevăr de la nevoile identificate la clienţi sau în viaţa de zi cu zi.

    Multe dintre idei s-ar putea însă să nu ducă nicăieri – unele s-ar putea să se transforme în produse de mare succes, în prezent avem mai multe produse de succes pe care le-am lansat; am lansat şi altele pe anumite industrii specifice – petrol, industria farma sau pe ideea de smart city –  şi dezvoltăm în toate aceste direcţii, dar astfel încât produsele să fie de succes.

    Există totuşi şi foarte multe proiecte care mor din faşă, dar chiar şi aşa, din acelea se nasc alte proiecte, este total greşit să îţi imaginezi că atunci când inovezi sau ai o idee, va funcţiona din prima, cu siguranţă acest lucru înseamnă că ai greşit undeva. Nu există milionari sau companie de zeci de milioane care să fi ajuns din prima acolo. Ne-ar plăcea ca din ceea „ce visăm noaptea” să reuşim măcar 5% să realizăm a doua zi, iar dacă produsul rezultat este cu adevărat folositor celorlalţi, înseamnă că am reuşit să facem ceva cu adevărat inovator.

    Cosmin Anghel, Globalworth: În ceea ce ne priveşte pe noi, lucrând în asset management, visăm să avem chiriaşii satisfăcuţi, iar pentru asta, răspunsul în cazul nostru este relativ simplu: ideile inovatoare pot veni de la oricine, pot veni din interiorul organizaţiei, de la oricare din colegii din alte departamente care sunt alături de ocupanţii clădirii şi de beneficiarii proiectelor, dar şi din exteriorul companiei; aici avem marele avantaj, prin natura businessului pe care îl desfăşurăm, de a fi în contact permanent cu chiriaşii noştri. Nu în ultimul rând, mai beneficiem de idei de inovaţie de la colegii din Polonia.

    BM: Cum stau polonezii comparativ cu românii la capitolul inovaţie?

    Cosmin Anghel, Globalworth: Din perspectiva inovaţiei sunt cel puţin la fel de dinamici, cel puţin la fel de interesaţi de a veni în întâmpinarea nevoilor colegilor din clădirile lor, aş putea spune şi că sunt mult mai pragmatici şi uşor mai avansaţi în abilitatea de a înţelege care este aportul imediat al inovaţiei asupra beneficiilor. Românii au o latură mai creativă.

    Daniel Bitere, grupul Agricola: E greu de spus că inovaţia vine dintr-o singură direcţie sau că a venit de la consumatori, marketing, din producţie sau din altă parte a procesului tehnologic. Cumva, de undeva se naşte şi ideea, iar ulterior este îmbunătăţită, atât când vine vorba despre producţie, cât şi despre marketing sau orice altceva.
    Degeaba ai un produs inovator dacă nu îl prezinţi consumatorilor şi am văzut de-a lungul timpului mai multe companii – chiar în industria în care noi activăm – care veneau cu inovaţii, produse noi, modalităţi noi de păstrare a termenelor de valabilitate, dar din cauză că nu au comunicat aceste realizări clienţilor finali, acestea nu erau percepute ca atare.

    De aceea, inovaţia trebuie să parcurgă şi partea internă, şi partea externă a unei companii şi trebuie adaptată la nevoile clienţilor. Noi de pildă am lansat un produs nou, care la momentul lansării nu a mers foarte bine pe piaţă, dar la un an distanţă am îmbunătăţit modul de comunicare şi atunci produsul a explodat din punctul de vedere al vânzării – vorbesc despre puii cu creştere lentă – Puiul Fericit.

    Am lansat însă şi Puiul Familist, o carcasă de pui care are ataşate două copane suplimentare, ca urmare a unor studii realizate de companie din care a reieşit că toţi membrii familiei vor să mănânce pulpe – chiar dacă pare haios, este un produs serios.

    Puiul acesta este pe piaţă acum, vânzările cresc de la an la an şi concurează cu celelalte produse – au ajuns la 3% din vânzările totale şi la 6% din vânzările din zon de retail. Piaţa cărnii, alături de piaţa de pui, sunt commodity, în care majoritatea jucătorilor se bat în preţuri şi în modalităţi de a găsi produse de calitate medie şi de un gramaj mai mare – dacă vrei să te diferenţiezi, trebuie să vii cu inovaţie. E una dintre căile succesului.

    BM: Cum se lansează un produs precum Bitdefender Box?

    Liviu Arsene, Bitdefender: Bitdefender Box este rezultatul a 16 ani de inovaţie. Pe de o parte suntem forţaţi de factorii externi să inovăm şi să venim cu tehnologii noi, dar în acelaşi timp avem şi un proces de inovaţie documentat intern, am reuşit foarte bine să trasăm nişte linii foarte exacte referitoare la modul în care ar trebui să decurgă procesul de inovare şi cum ar trebui ca fiecare angajat să ducă mai departe o idee până la final.

    Ca rezultat al acestui program intern am ajuns ca aproximativ 38% din competiţia noastră, din tot ce înseamnă industria de securitate cibernetică, să folosească cel puţin o tehnologie Bitfedender. Asta înseamnă că tot ce am reuşit noi să facem în materie de inovaţie este apreciat de competiţia noastră – am reuşit să ne vindem lor ideile. 
    În materie de stimulare a inovaţiei, avem un program de tipul „80-20”: 80% din timp angajatul şi-l petrece făcând ceea ce scrie în fişa postului, iar 20% din timp îl petrece urmărind proiecte personale, respectiv proiecte care ar putea să îmbunătăţească munca sau să aducă un plus de valoare unui proiect dintr-un alt departament.

    Am observat că acei 20% pe care angajatul îi petrece într-un proiect pe care el l-a început înseamnă extraordinar de mult pentru el, se implică şi este ca un mini-project manager, se duce la colegii din altă echipă, care vin cu un plus de cunoştinţe din alte domenii, şi încearcă să îi coopteze.

    Astfel de grupuri pot ajunge până la 15-20 de oameni, variind în funcţie de complexitatea proiectului, iar astfel se ajunge într-un final la o idee şi la un potenţial brevet.
    Un alt mecanism de inovare în cadrul companiei este prin finanţarea unor astfel de proiecte interne. De exemplu, din bugetul de cercetare şi dezvoltare, cam 25% din bani se duc către aceste idei, pe care noi le numim „Hail Mary”, idei despre care nu ştim dacă vor avea succes.

    Proiectul pentru Bitdefender Box (o soluţie de securitate cibernetică tip hardware, în afara sistemului de operare – n.r.) s-a născut atunci când un angajat a vrut să îşi cumpere un televizor dar nu mai găsea televizoare care să nu fie inteligente şi acest lucru era frustrant pentru el, în contextul în care ştia ce înseamnă să ai lucruri vulnerabile în reţeaua acasă.

    S-a întrebat cum să securizeze astfel de dispozitive, în contextul în care nu poţi să instalezi un antivirus la fel ca pe un laptop, de pildă. A vorbit cu colegi din departament din zona de hardware, alţii pe zona de programare şi au ajuns la o modalitate de a securiza dispozitivele inteligente din locuinţe.

    Proiectul a pornit în 2011, cu doi ani înainte de a fi lansat şi înglobează experienţa Bitdefender de 16 ani. Acesta include aproximativ 21 de tehnologii brevetate. Avem tehnologii la care competiţia speră să ajungă în 5-7 ani. Mai avem o regulă foarte strictă conform căreia nu vindem sau nu facem outsourcing de mai mult de trei tehnologii pentru un competitor, câteodată chiar nici mai mult de două, pentru că atunci există riscul să câştige un avantaj competitiv.

    O modalitate de a stimula inovaţia internă este prin parteneriate cu universăţile, prin care nu doar că venim cu energie proaspătă din zona de universităţi – studenţi, masteranzi, doctoranzi – ci îi ajutăm să găsească soluţii la probleme cu care ei se confruntă în mod constant. Ei sunt mult mai bine conectaţi şi vin tot timpul cu infuzia de tehnologie şi cunoştinţe noi. Centrele noastre sunt – în afară de cel din Grozăveşti – şi în Iaşi, Cluj, Timişoara.

    Tot ce înseamnă tehnologii dezvoltate de Bitfedender şi inovaţie făcute de noi este 100% românesc. Am încercat să nu facem software outsourcing, fiecare linie de cod este scrisă de un român – asta ne ajută la inovaţie.

    Andrei Frunză, CEO Clever Tech: Clever Taxi este brandul cu care am operat recent până la începutul anului, acum suntem Clever, activăm probabil în cea mai competitivă industrie la nivel mondial – e o industrie bazată per se pe inovaţie şi pe schimbarea logicii anterioare referitoare la modul în care transportul era privit.

    Astfel, în ADN-ul companiei Clever este inovaţia, iar modelul nostru de business se bazează pe economia colaborativă; suntem unul dintre exemplele relevante, cel puţin pe plan local din acest punct de vedere, indiferent că vorbim doar despre zona de taxi sau despre zona de transport alternativ, cum se întâmplă acum, în aceeaşi platformă sau în viitor. Vedem că în Bucureşti, mai mult ca în orice altă piaţă europeană, transportul este o problemă, astfel, inovaţia în cazul nostru a plecat din identificarea unor probleme şi oportunităţi.

    A fost un proces experimental, am trecut prin multe greşeli şi trecem în continuare, încurajăm experimentele şi învăţăm din ele. Pentru perioada imediat următoare, în ceea ce ne priveşte cred că inovaţia va rezulta dintr-o înţelegere şi mai bună a volumelor de date pe care le avem şi o prelucrare a lor într-un mod care să genereze valoare pentru consumatori – fie că vorbim de pasageri sau de şoferi, şi unii şi ceilalţi ne sunt clienţi în ecosistemul pe care l-am creat.

    Adrian Cocan, Lăptăria cu caimac: Compania a împlinit anul acesta 25 de ani. Până în 2018 ne-am concentrat pe ferma de vaci, iar de anul trecut am lansat proiectul Lăptăria cu caimac. Am plecat de la o problemă reală în 2014, când preţul laptelui era unul dezastruos la poarta fermei şi noi mai aveam şi cel mai scump lapte din România, de foarte bună calitate şi în cantităţi destul de mari. Ne-am propus să facem produse de cea mai bună calitate şi am pornit, evident, de la o cercetare. Una făcută serios, la Bucureşti, Cluj şi Braşov, în urma căreia am descoperit că oamenii nu prea mai ştiu ce înseamnă produse lactate de calitate.

    După multe zeci de ani în care direcţia a fost una către prafuri, chimicale, procesări agresive şi termene de valabilitate imense, oamenii nu mai ştiau ce ar trebui să fie produsele lactate. Şi atunci am decis să ignorăm părerea lor şi să ne concentrăm pe ce înţelegem noi că ar trebui să fie calitate de top. Aceasta a fost lipsa oricăror prafuri, compuşi de lapte praf, chimicale, stabilizatori, coloranţi, zahăr, amidon etc.

    În piaţă, de multe ori laptele nu este doar lapte şi este procesat foarte agresiv. Dacă noi pasteurizăm laptele la 125 de grade, ceea ce este standardul industriei lactatelor în România, majoritatea nutrienţilor mor; rămân grăsimea şi calciul, cam atât.

    Prin urmare, noi am decis să pasteurizăm la temperatură joasă, să facem o omogenizare parţială – asta înseamnă că doar o mică parte din grăsimea din laptele nostru se poate metaboliza – sacrificând alte lucruri. Am sacrificat termenul de valabilitate şi avem cel mai scurt termen de valabilitate de pe rafturile din România, laptele expiră în 14 zile şi asta este posibil doar datorită felului în care ambalăm.

    Oamenii au crezut că ambalăm laptele la sticlă pentru că sticla este premium, dar nu este aşa, ambalăm la sticlă pentru că doar ea ne permite, tehnic, să facem astfel produsele. Dacă ambalam laptele la plastic, expira în 7 zile şi produsele nu mai erau vandabile într-un supermarket, pentru că un supermarket are nevoie de 10-11 zile termen minim de valabilitate. Procesul a fost foarte interesant, pentru că dincolo de ce ne-am dorit noi am continuat să împingem limitele.

    BM: Cum se inovează într-o companie atât de mare precum KPMG?

    Cristina Ionescu, KPMG România: Aş spune şi greu, şi uşor. Noi sutem diferiţi faţă de colegii mei de panel, pentru că suntem undeva la confluenţa între mediul de afaceri, între un grup foarte mare pe care îl avem în spate, şi între trenduri care sunt mai degrabă europene, dar nu neapărat uşor de localizat în ţară.

    Noi nu vindem produse, iar nevânzând produse nu avem cum să inovăm similar cu colegii din panel, să creăm produse noi, evident trebuie să ne axăm foarte mult pe inovaţie în experienţa angajaţilor noştri în cadrul companiei, precum şi pe experienţa clienţilor noştri în relaţie cu noi. Prin urmare, ne-am axat foarte mult pe schimbarea mentalităţii interne, pentru că majoritatea angajaţilor noştri sunt un suflu tânăr, avem o medie de vârstă de aproximativ 28-29 de ani în companie.

    Ei sunt crescuţi în mentalitatea pur românească a lucrului perfect, a temerii de a greşi sau de a eşua. Pe de altă parte, este adevărat şi că abordarea noastră este să mergem către clienţii noştri cu un anumit nivel de calitate, foarte ridicat, şi cu aşteptarea de la ei de a nu greşi.

    Prin urmare, cum să le ceri angajaţilor să vină cu idei noi? Considerând că ideile noi necesită o investiţie de timp, o investiţie de încredere în faptul că dacă spui ceva şi vii cu o idee, s-ar putea să iasă sau nu, există posibilitatea de a eşua, există necesitatea unei culturi organizaţionale în care pentru ideile mai puţin de succes nu vor exista repercusiuni. Iarăşi, este un punct de discutat cu privire la tehnologie: în ce măsură inovaţia înseamnă tehnologie?

    Noi am început cu iniţiative încă de la începuturi, în urmă cu mai mulţi ani, tot schimbăm iniţiativele şi este important că nu încercăm să setăm un mod de lucru standardizat, ci să lăsăm la latitudinea angajaţilor să ne transmită ce tip de proiecte „prind. De altfel, şi noi ne bazăm destul de mult pe statistici, dar statisticile noastre nu sunt atât de relevante, pentru că noi nu avem drept clienţi consumatorii finali.

    Consumatorii noştri finali sunt firme la care mergem şi care ne privesc cu încredere şi ne solicită sfatul; atunci ceea ce facem noi pentru a da un sfat avizat este să testăm noi, intern, toate tehnologiile pe care încercăm să le propunem şi clienţilor noştri.

    Nu vrem să fim ca cizmarul fără cizme şi testăm, investim în a înţelege care este diferenţa între marketing, imagine şi realitatea produselor respective.

    Provocarea pe care am preluat-o eu acum trei ani a fost să las la o parte pălăria de consultant în eficientizări de procese şi să generez un nou tip de business pentru KPMG, înţelegând ce înseamnă tehnologiile, cum să le punem în picioare şi cum să ne adresăm pieţei. Noi suntem mai degrabă contabili decât companie de tehnologie, şi atunci evident că ne-am dus în partea financiară.

    Un exemplu în acest sens este referitor la o modalitate nouă de înregistrare a facturilor furnizori şi voi da acest exemplu pentru a fi pe înţelesul tuturor, întrucât aveţi cu toţii furnizori şi foarte posibil să aveţi un departament contabil în care lucrurile se fac într-o măsură mai mică sau mai mare în mod manual. Am căutat pe piaţă diverse tehnologii existente să vedem cum putem să facem astfel încât să îmbunătăţim acest proces şi să devenim noi furnizorii clienţilor noştri de tehnologie, software as a service (SaaS).

    Acum suntem deja la punctul la care, testând, am ajuns la un nivel de automatizare de aproximativ 90% pe facturile clienţilor noştri, acest demers crescând productivitatea şi eliberând timp în departamentul financiar pentru activităţi cu valoare adăugată mai mare.
    BM: Cum se finanţează inovaţia? Pe cine trebuie să convingi în cadrul unei companii ca proiectele inovatoare să fie finanţate şi care sunt provocările pe care le întâmpinaţi?

    Cristina Ionescu, KPMG România: Din fericire, există din ce în ce mai multă aplecare spre intuiţie şi spre înţelegerea faptului că a analiza foarte mult înainte şi a gândi în metrici tradiţionale, cum ar fi ROI (return on investment – n.r.), cum ar fi efectul financiar al scăderii costurilor sau al creşterii veniturilor, este mai puţin relevant atunci când analizezi investiţia într-un proiect inovativ. În acelaşi timp, într-adevăr, nu este uşor să obţii finanţare pentru că, de cele mai multe ori, poate maximum de 10% din proiecte vor genera beneficii aşa cum te aştepţi. Cel mai important este să ai anumite persoane care cred atât de mult în ceea ce fac, care vin cu dorinţă, cu capacitatea de a merge „the extra mile, care pot să convingă managementul că ideea respectivă are substanţă şi care vor muta munţi pentru a-şi duce ideea la bun sfârşit.

    Noi lucrăm foarte mult pe proiecte, iar angajaţii vor avea perioade libere în care au timp de creaţie, timp în care să se gândească la tot felul de idei. Pentru noi nu e neapărat o investiţie financiară ca atare, ci o investiţie de timp.

    Adrian Cocan, Lăptăria cu caimac: Pentru următorii cinci ani, noi mai avem nevoie de un buget de investiţii de 14 milioane de euro, pentru că vrem să recuperăm ambalajele, să le refolosim. Până acum am susţinut inovaţia din credite şi din resurse proprii. Investiţiile în proiecte inovatoare variază foarte mult: au existat produse pe care le-am dezvoltat cu câteva mii de euro buget, altele în care am investit zeci de mii de euro şi produse în care am investit zeci de mii de euro şi încă nu au ieşit. În cazul nostru, pentru că nu folosim ingredientele „la sac”, sunt foarte complicate dezvoltările, pentru că nu ştim dacă vor ieşi sau nu acele produse. Nu avem un proces standardizat, să ştim că vom ajunge la un rezultat într-un anumit timp. Avem produse la care lucrăm de un an şi jumătate, de când am lansat Lăptăria, şi care încă nu au ieşit la un nivel satisfăcător.

    Vrem ca mai departe să recuperăm sticlele, dar şi acolo sunt tot felul de probleme. Colegii din industria berii, de exemplu, se lovesc de problema întoarcerii sticlelor cu motorină, cu ulei de motor sau chiar cu otravă şi atunci, tehnic, trebuie să te asiguri că nu există niciun fel de risc pentru consumatori.

    Există echipamente produse în Statele Unite care costă 60.000 de euro bucata – pentru o linie de producţie ai nevoie de câteva bucăţi; acestea citesc instantaneu conţinutul chimic al sticlei şi, dacă este în neregulă, o aruncă într-o cutie metalică unde este spartă. Noi vrem să investim, în primul rând, într-un sistem de recuperare a sticlelor care înseamnă reverse vending machines, unde pui ambalaje şi recuperezi bani. Există apoi partea de spălare: trebuie identificat dacă e sigur ca sticla să fie spălată, e nevoie de un sistem robotizat de management al depozitelor – investiţiile sunt mari.

    Noi am făcut două sacrificii în privinţa produselor noastre: unul este termenul de valabilitate, celălalt este preţul. Produsele noastre sunt destul de scumpe, inovaţia se traduce exact în această direcţie, în disponibilitatea consumatorului de a plăti pentru acele lucruri. În final, nu noi, companiile, susţinem aceste costuri, ci consumatorii noştri, cei care plătesc pentru produsele respective.

    Legat de finanţare, noi anul acesta ne-am oprit cu investiţiile, dar anul viitor vrem să scoatem o emisiune de obligaţiuni în jurul valorii de 2 milioane de euro şi în următorii trei sau patru ani vrem să ne listăm la bursă.

    Andrei Frunză, Clever Tech: Noi suntem, pe de-o parte, într-o situaţie privilegiată dată de faptul că îi avem acţionari pe cei de la Daimler şi pe cei de la BMW, care au disponibilitatea de a investi semnificativ în companie. De la momentul achiziţiei, au investit peste 20 de milioane de euro în operaţiunile Clever. Provocarea este că şi toţi ceilalţi competitori, vorbim de alţi 3-4 jucători pe piaţă, sunt cel puţin la fel de bine finanţaţi.

    Aşadar, diferenţa o va face nu atât volumul finanţărilor care alimentează operaţiunile fiecărei platforme, ci mai degrabă, din punctul nostru de vedere, implementarea locală, înţelegerea locală a pieţei, atenţia către procesele interne. Sunt aspecte interne, operaţionale unde ştim că putem face diferenţa în piaţă, o piaţă pe care şi noi o vedem mai puţin sensibilă la zona de preţuri şi mai sensibilă la calitatea serviciilor care sunt oferite. Cel puţin în Bucureşti şi în oraşele mari, unde traficul este de multe ori groaznic, e mai important să ai o experienţă plăcută, cu o maşină cel puţin decentă, care soseşte la timp şi îţi asigură drumul într-un orizont predictibil de timp, decât o diferenţă de 10%, poate, la nivelul preţului.

    Şoferii pot avea un nivel de trai peste media oricărui oraş din România; un şofer care lucrează constant, zilnic, poate câştiga peste 2.000 de euro lunar.
    Investiţiile au mers în zona operaţională, mai investim masiv în notorietatea brandului şi a serviciului pe care îl oferim, precum şi în oferirea de beneficii suplimentare către pasageri, sub formă de discounturi, sau către şoferi, sub formă de bonusuri. Toate acestea generează o nouă provocare legată de profitabilitatea businessului, suntem şi noi, ca toţi ceilalţi jucători, într-o etapă de dezvoltare, de investiţii, dar vedem un orizont de break-even şi profitabilitate în următorii doi ani.

    Liviu Arsene, Bitdefender: Cel puţin pentru proiectele cu adevărat inovatoare, cred că undeva la 20% din bugetul de R&D (de cercetare şi dezvoltare) al Bitdefender se duce în mod direct către acele proiecte. Procentajul s-a menţinut de-a lungul anilor şi ca să vă faceţi o idee despre ce sumă e vorba, cred că între 2014 şi 2017 bugetul de R&D a fost undeva între 89 şi 90 de milioane de euro. Procesul de inovare a început încă din 2001, odată cu alocarea de resurse. Am fost prima şi singura companie care a introdus, la momentul respectiv, actualizările de securitate. Până atunci, produsele de securitate se actualizau prin dischete, descărcai noile semnături, puneai discheta în desktop şi făceai update. Noi am fost prima companie – dacă vreţi, şi asta e o metrică pentru inovaţie – care a introdus actualizările pentru soluţiile de securitate.

    Normalizarea procesului – şi prin asta înţeleg documentarea paşilor pe care trebuie să îi parcurgi de la momentul în care ţi-a venit ideea, ca angajat, până la momentul în care obţii brevetul – cred că a început în urmă cu 4-5 ani şi eu am lucrat la implementarea proiectului intern.

    Am creat efectiv documente pe care orice angajat le poate accesa, cu instrucţiuni, inclusiv modul în care trebuie să abordezi discuţia cu avocaţi specializaţi care se ocupă de brevetare. Uneori, v-o spun din experienţă, poate deveni extraordinar de frustrant când cineva te întreabă constant: „De ce? De ce e mai bună ideea ta? Demonstrează!. Am încercat să documentăm inclusiv răspunsul la astfel de întrebări şi am observat că odată ce un angajat a trecut prin acest proces, se duce singur şi devine un fel de evanghelist pentru întreg procesul. Am mai observat că, odată ce a propus un brevet, chiar dacă acela a fost respins, el încearcă din nou. Unul dintre avocaţii noştri ne-a spus la un moment dat: „Pentru fiecare idee pe care o ai, s-au gândit 3 sau 5 oameni înaintea ta la acelaşi lucru. Prin urmare, să nu vă descurajaţi dacă a venit altcineva cu aceeaşi idee, voi trebuie să vă gândiţi ce faceţi diferit sau poate ajungeţi la acelaşi rezultat folosind alt proces.

    Daniel Bitere, GRUPUL Agricola: Ouăle Inimoase şi Ouăle Ochioase sunt, practic, alimente funcţionale, cele Ochioase conţin luteină, care ajută la îmbunătăţirea vederii. Ideea a venit de la colegul nostru care conduce divizia de ouă, el este doctor în nutriţia animalelor şi a reuşit să atragă o finanţare de 85% din partea Uniunii Europene. Proiectul a durat aproape patru ani, practic s-au identificat plantele şi seminţele care duc la creşterea acestor nutrienţi în ouă şi păstrarea lor până în ultima zi a termenului de valabilitate. De asemenea, după ce le-am identificat am urmărit să vedem dacă se transferă în corpul uman; am făcut studii pe voluntari, exact ca în cazul medicamentelor, iar rezultatele au confirmat intenţia noastră. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte Puiul Fericit şi Puiul Familist, au existat surse de finanţare internă, la fel şi în cazul semipreparatelor. Tocmai am finalizat în acest an o investiţie de 5 milioane de euro, prin care am mărit capacitatea liniei de producţie a semipreparatelor fără E-uri.

    Cosmin Anghel, Globalworth: Cred că poţi să investeşti atât de mult cât îţi permit soluţiile inovatoare din piaţă. Din punctul de vedere al costului, proiectul pe care îl inaugurăm astăzi (27 noiembrie – n.red.) se situează undeva la 1 milion de euro, iar decizia de a investi vine tocmai din faptul că succesul afacerii noastre este strâns legat de capacitatea de a oferi chiriaşilor un mediu de lucru plăcut, o ambianţă de lucru care să îi facă mai productivi şi să îi facă să petreacă cât mai mult timp la birou, asigurând atât ceea ce generaţia millennials caută tot mai mult, raportul work/life cât mai echilibrat, cât şi posibilitatea de a interacţiona.
    Foarte multe companii, cu precădere cele din zona de tehnologie, recunosc mai repede beneficiile unor astfel de proiecte, ale unor astfel de inovaţii. Printre chiriaşii noştri se numără şi companii din domeniul serviciilor financiare, cu angajaţi dinamici, mult mai sensibili la interacţiune şi la relaţionare, dar şi la aspectele legate de ecologie, de ecosistem.

    Adrian Zărnescu, Syswin Solutions: La noi, finanţarea provine din trei direcţii: una ar fi finanţarea externă, prin care o companie sau o corporaţie identifică o nevoie şi atunci are nevoie de o soluţie foarte rapid, asigurând finanţarea dezvoltării acelei soluţii, apoi finanţarea internă, prin care proiectele gândite sau inventate de colegi sunt puse în practică, şi finanţarea prin fonduri europene, care ne asigură cele mai multe fonduri pentru a dezvolta noi produse pe care să le punem pe piaţă. Prin astfel de finanţări am reuşit, în ultima perioadă, să punem pe piaţă trei produse de serie.

    Cristian Pocovnicu, Qualitance: Modelul nostru de business implică furnizarea de servicii pentru alte companii, prin urmare noi facem practic inovaţie pentru alte companii. Sunt însă câteva aspecte pe care le văd în piaţă şi cred că sunt important de punctat; dacă ne uităm puţin în urmă, acum 10 ani toată partea aceasta cu inovaţia era ceva interesant de avut, dar nu neapărat ceva obligatoriu într-un business. Acum vedem din ce în ce mai mult că, pentru a supravieţui, pentru a putea să mergi mai departe, trebuie să începi să te axezi constant pe investiţii în zona de inovaţie.

    Un alt aspect este acela că în fiecare an trebuie să existe un buget alocat pentru zona aceasta şi trebuie să existe echipe specializate care cu asta se vor ocupa, în asta vor investi. Nu este suficient să ai o idee, pentru că idei are toată lumea. Tot timpul trebuie să ne uităm la execuţie, iar inovaţia şi procesul de inovare reprezintă ceva aproape matematic. Sunt procese, lucruri standardizate, echipe specializate, sunt echipe care fac cercetare. Ideile nu vin de la o anumită persoană, ele vin de la o echipă colaborativă: clienţi, consumatori finali, echipe interne care se ocupă de subiect.

    Companiile mari, care au un pedigriu şi se uită în afară, au început să investească substanţial, pentru că îşi dau seama că păstrarea statu-quo-ului şi rularea aceluiaşi model, făcând doar optimizări, nu mai sunt suficiente. Trebuie să începi să investeşti în partea aceasta de inovaţie, pentru că şi în condiţiile în care nu toate proiectele funcţionează, cele care au succes îţi vor aduce plusvaloare, te vor propulsa în topurile companiilor din domeniu. Cred că e destul de important de subliniat şi că partea de inovaţie nu trebuie să fie scumpă, există o diferenţă între procesul de inovaţie – vorbim despre o perioadă scurtă de timp şi un buget mai mic – şi momentul când aceasta devine produs.

    Într-adevăr, un produs este extrem de scump, pentru că acolo trebuie să vii şi să implementezi ce ai scos din procesul de inovaţie, dar inovaţia înseamnă echipe mici, agile, de cele mai multe ori scoase în afara organizaţiei pentru a avea posibilitatea să se concentreze cu adevărat pe ce trebuie să facă.
    Adrian Zărnescu, Syswin Solutions: Am să vă contrazic: să inovezi nu este atât de simplu, este greu de crezut că bugetele pentru inovaţie sunt mici. Până să ajungi la un produs de piaţă sau la o lansare în producţie, totul este inovaţie. Iar inovaţia merge mână în mână cu cercetarea, pentru că o idee pe parcurs se modifică şi fie se împarte în şase produse, fie va devia către un alt produs care nu a fost gândit iniţial.

    BM: Cât de mari sunt departamentele de R&D din cadrul companiilor pe care le reprezentaţi?

    Daniel Bitere, GRUPUL Agricola: În cadrul grupului Agricola nu există un departament dedicat, avem echipe mixte, interdepartamentale; fiecare firmă din grup are între 4 şi 8 oameni care se ocupă de cercetare şi de aducere a ideii până la stadiul de produs şi apoi produs lansat pe piaţă. Există un buget pentru zona aceasta, luat din zona de investiţii, undeva la vreo 20%, şi aş spune că fiecare produs variază şi primeşte un buget suplimentar în funcţie de ce venituri ar putea genera pentru companie.

    Liviu Arsene, Bitdefender: Industria noastră este extraordinar de competitivă, motiv pentru care 50% din angajaţii Bitdefender lucrează în R&D. E greu să găseşti pe cineva în companie care nu are cunoştinţe tehnice sau care nu are un background cât de cât tehnic. Din 1.700 de angajaţi, peste 800 lucrează în R&D. Nu toţi care lucrează sunt programatori, avem inclusiv echipe de matematicieni care probabil ar putea scrie cod, dar scopul lor este să dezvolte noi algoritmi, noi formule matematice pe care ceilalţi colegi le transcriu în cod. Drept dovadă, în ultima perioadă am reuşit să scoatem şi un număr foarte mare de brevete pe zona de inteligenţă artificială şi învăţare automată. Toţi aceşti algoritmi sunt folosiţi, într-un mod sau altul, în restul tehnologiilor Bitdefender.

    O preconcepţie cu care ne-a obişnuit Hollywood este că există acea artificial intelligence care de fapt e un singur algoritm; nu, sunt o serie de algoritmi care lucrează împreună şi nu fac altceva decât să îmbunătăţească nişte tehnologii existente, oferind plusuri de performanţă, de viteză, de procesare. Fiecare algoritm în parte poate deveni un brevet, poate deveni un patent, pentru că el rezolvă practic o problemă pe care altcineva dinainte nu a reuşit să o rezolve.

    Adrian Cocan, Lăptăria cu caimac: Noi suntem o echipă mică, de 62 de oameni, deocamdată între 12 şi 15 persoane lucrează la dezvoltarea unor produse noi. Pentru brânzeturi, am adus profesori din Italia şi din Franţa şi am încercat să reinventăm un pic produsele româneşti, am încercat să adaptăm tehnicile lor pe gustul local.

    BM: Este România astăzi un mediu propice pentru inovare?

    Cristina Ionescu, KPMG România: Cred că România a fost întotdeauna un mediu propice pentru inovare, pentru că, istoric vorbind, noi am venit tot timpul cu idei. Poate că nu am fost recunoscuţi ca atare în piaţă, până la momentul în care globalizarea a adus o notorietate mai mare României. Cred că ne-a lipsit mai degrabă curajul, pentru că am fost foarte mult obişnuiţi să facem dar să fie absolut normal că am făcut, adică să nu ne prezentăm cu „Ia uite ce idee am avut – asta până la succesul Bitdefender, până la succesele consecutive ale diverselor companii româneşti care au creat într-adevăr un fel de Silicon Valley ce creează, la rândul său, un val de dorinţă a românilor de a rămâne în ţară.

    Evident că din perspectiva noastră trebuie cumva să ţinem seamă de trendurile internaţionale dar şi de dorinţele românilor, care sunt un pic diferite; vrem să fim inovatori, dar de multe ori nu ne este uşor pentru că nu avem bugete, similare cu cele europene, pentru că nu stăm atât de bine în diverse statistici europene. Cu toate acestea, avem olimpici în robotică, avem staruri din toate punctele de vedere pentru că suntem nişte luptători şi pentru că noi, românii, avem un mod de a gândi şi un mod de a lupta şi a inova pe bază de ştiinţă, pe baza unor lucruri relevante, nu doar pe baza unui stil de marketing de tip american.

    Adrian Cocan, Lăptăria cu caimac: România nu este un mediu propice pentru inovaţie, nu am ajuns încă în acea etapă istorică. Nu lipsesc neapărat resursele financiare, toată lumea se plânge de subiectul ăsta dar eu nu cred că este adevărat, se găsesc bani în piaţă la bănci, se găsesc bani în piaţa de capital, se pot accesa fonduri europene care, după cum ştiţi, rămân de multe ori neaccesate.

    Ceea ce ne lipseşte este un management şi o organizare; există insule de normalitate reprezentate de diverse companii care încearcă să facă lucrurile corect, dar nu există asociere, nu există cooperative, nu există organizaţii mari care să genereze impact la nivelul întregii societăţi. Există Bitdefender, care face lucrurile foarte bine în curtea proprie, e o insulă fantastică, un model pentru mulţi alţii, dar trebuie să privim lucrurile în ochi: suntem insule. Insule pe un ocean care nu pune accentul pe ştiinţă, care nu pune accentul pe educaţie, care nu pune accentul pe organizare. Cel mai rău în ţara asta suferim din lipsă de organizare.

    BM: Ce sfat aveţi pentru companiile din România, astfel încât să inoveze în continuare?

    Cosmin Anghel, Globalworth: Cred că cel mai bine ar fi să încercăm să nu ne mai descurcăm pur şi simplu, în pur spirit balcanic, ci să încercăm să ne descurcăm inovând. Cu siguranţă vor fi beneficii şi pe termen scurt, pentru că digitalizarea şi inovaţia prin tehnologie vor aduce rezultate rapide. La fel de convins sunt că vom vedea un impact – atât imediat cât şi unul pe termen lung – în eficienţă şi în performanţă în exploatarea fiecăruia dintre businessurile despre care am vorbit, aşa cum nu vom avea decât de câştigat din creşterea productivităţii, a siguranţei, a satisfacţiei angajaţilor noştri, pentru că sunt convins că, indiferent de domeniul de activitate, resursa principală e resursa umană.

    Adrian Zărnescu, Syswin Solutions: Înainte de toate, companiile trebuie să permită angajaţilor să inoveze lăsându-i să viseze şi să investească în visurile lor, pentru că în felul acesta fac şi retenţie de personal dar şi optimizează procese, crescând cash-flow-ul companiei. Investiţia în inovaţie va aduce mereu un câştig, chiar dacă uneori pare mai îndepărtat.

    Liviu Arsene, Bitdefender: Inovaţia porneşte din interiorul companiei, din cultura companiei, şi în primul rând angajaţii trebuie să simtă că sunt într-un mediu colegial şi că nu trebuie să le fie frică de eşec. Trebuie să conştientizeze faptul că a greşi e uman, nu toate ideile sunt de sute de milioane de euro, ci pot fi nişte soluţii la probleme cu care ne confruntăm cu toţii.

    Cristina Ionescu, KPMG România: Având în vedere că majoritatea clienţilor noştri sunt directori financiari sau directori generali, sugestia noastră este mai degrabă spre schimbarea de paradigmă, spre a gândi ca nişte investitori în proiecte interne mai degrabă decât, în mod tradiţional, prin măsurarea unor rezultate sau a unor aşteptări financiare cu privire la aceste proiecte de inovaţie. În schimb, aş vrea să subliniez că ar fi foarte bine să nu se ardă nişte etape; sunt în continuare companii la care nivelul de standardizare a proceselor este relativ mic, dar care vor să facă inovaţie şi să ardă etape.

    Atunci ar trebui să existe un echilibru între stabilitate, cu îmbunătăţirea proceselor companiei, între creşterea organică şi creşterea care va veni din aceste proiecte sau produse inovatoare. Acest echilibru vine şi din educaţie, inclusiv din capacitatea de a căuta schimbarea şi de a copia modalităţi de lucru deja puse în practică, pentru că dacă vei copia ceva bun nu înseamnă că plagiezi, ci că nu reinventezi roata, bazându-te pe experienţa altora care deja au aplicat şi au învăţat secretele.

    Adrian Cocan, Lăptăria cu caimac: Noi, când am început proiectul Lăptăriei, prima treabă tehnică a fost să vorbim cu experţi din industrie, experţi cu 20-30 de ani de experienţă. Toţi ne-au spus aceeaşi poveste: „Terminaţi cu prostiile astea cu produse de top, cu sticle din sticlă, cu ingrediente curate, ce vă deranjează laptele praf? Faceţi mass-market, volume mari şi o să aveţi profit. Cred că problema e la mentalitate şi mentalitatea ar trebui să fie de a îmbunătăţi lucrurile continuu, nu de a le păstra aşa cum sunt deja.

    Daniel Bitere, GRUPUL agricola: Faţă de majoritatea producătorilor mari din industrie, noi ne-am diferenţiat prin produse inovatoare, produse care aduc beneficii clare consumatorilor. Pe o piaţă pe care aproape toate produsele au aceleaşi caracteristici, este esenţial să găseşti o nişă, zona în care nu există competiţie, şi să creezi noi segmente. Important este să simţi care segmente au potenţial; idei sunt multe, dar nu toate ajung să genereze şi vânzare.

    Cristian Pocovnicu, Qualitance: Dacă ar fi să dau un sfat punctual, acesta ar fi să îşi aducă consilieri, să încerce să atragă talent din afară, cu o altă gândire, care să facă o infuzie de idei în cadrul companiilor.

  • Ce mai vedem la cinema: continuarea unuia dintre cele mai apreciate filme ale secolului trecut

    Pentru cei care nu au urmărit ecranizarea primei părţi a poveştii de Stephen King, e suficient să amintesc că rolul principal i-a revenit lui Jack Nicholson, iar regia a fost semnată de Stanley Kubrick. The Shining a fost un film extraordinar, care a scos în evidenţă atât imaginaţia lui King, cât şi capacitatea incredibilă a lui Nicholson de a se transforma.Deşi nu a fost recompensat cu prea multe premii, The Shining a fost primit extrem de bine de public, rămânând şi astăzi un film amintit des în timpul discuţiilor despre capodoperele cinematografice ale secolului trecut.

    Doctor Sleep, ca o continuare a poveştii din The Shining, îl are în centru pe Danny, copilul ajuns acum la maturitate, dar traumatizat încă de evenimentele petrecute în hotelul Overlook; alegerea lui Ewan McGregor mi s-a părut una inspirată, pentru că e genul de actor capabil să genereze rapid o legătură cu publicul.
    O bună parte a filmului reflectă lupta lui Danny cu demonii săi; facem cunoştinţă cu un personaj ce pare înfrânt, căzut în depresie, alcoolic şi cu mari probleme în ceea ce priveşte legăturile cu alţi oameni. După această lungă introducere, Danny o cunoaşte pe Abra Stone (interpretată excelent de Kyliegh Curran), o fetiţă care deţine şi ea abilităţile“ lui Danny.

    De aici, filmul ia direcţia unei producţii horror, dar o face într-un mod cel puţin interesant, asumându-şi o serie de riscuri: spre exemplu, este unul dintre primele filme ale ultimelor decenii (mă refer, desigur, la producţii serioase, nu filme de categoria B) care prezintă destul de explicit violenţa împotriva copiilor.
    Mai trebuie menţionat un lucru: chiar dacă regizorul Mike Flanagan nu şi-a propus să recreeze atmosfera indusă de Kubrick (ar fi fost o misiune aproape imposibilă), el reuşeşte să ţină spectatorii într-o tensiune constantă, aproape palpabilă – o replică demnă la filmul din 1980.


    Notă: 8/10

  • Cadoul ideal pe care să îl oferiţi înainte de sărbătorile de iarnă

    Printre acestea, poate cea mai impresionantă ofertă vine de la producătorul de bijuterii de lux Tiffany’s, care a anunţat un calendar de Advent în ediţie limitată de doar patru exemplare, scrie CNN. Calendarul costă 112.000 de dolari, este asamblat manual şi cântăreşte peste 160 de kilograme la livrare. Înalt de 1,2 metri, acesta imită la aspect magazinul principal de pe Fifth Avenue de la New York al companiei, iar la capitolul surprize în cele 24 de sertăraşe care reprezintă zilele de la 1 decembrie până la Crăciun se vor găsi produse Tiffany, printre care un cârlig de rufe, o muzicuţă din argint, bijuterii cu diamante sau o podoabă de Crăciun. 

  • Cronica de film: Prea puţin şi prea târziu

    Terminator: Dark Fate nu este atât de slab ca ultimele două episoade ale francizei, dar este încă departe de complexitatea primelor apariţii. Ciudat este că în cazul Terminator nu s-a pus, până acum, problema realizării unui reboot, toate filmele fiind legate de aceeaşi poveste. Era poate mai bine să se ia totul de la zero, dar misiunea de a îmbunătăţi un film ca Judgment Day e aproape imposibilă; Dark Fate se joacă cu această idee, acţiunea plasându-se într-o realitate în care anumite evenimente din celelalte episoade nu s-au întâmplat. Mai mult, Dark Fate aderă îndeaproape la primele două filme Terminator, atât în ceea ce priveşte complotul (un asasin cyborg aparent indestructibil, trimis în timp de către viitori stăpâni ai maşinilor pentru a elimina o ameninţare) cât şi structura. Anumite elemente sunt chiar preluate cu totul, aşa cum ar fi o urmărire cu maşini.
    Arnold Schwarzenegger reia rolul T-800 alături de Linda Hamilton, şi ea veteran al seriei, în rolul Sarah Connor. Terminator: Dark Fate prezintă un cyborg care înlocuieşte modelul T-800 (Schwarzenegger), denumit REV-9, trimis înapoi din 2042 pentru a o ucide pe Dani, din motive care nu sunt dezvăluite până foarte târziu în film; sosirea lui este precedată de apariţia bruscă a lui Grace, alt cyborg, însărcinată cu misiunea de a o proteja pe tânără. Pare încurcat, dar e de fapt o copie a scenariului din Judgment Day.
    Cu un buget de 185 de milioane de dolari şi costuri totale de producţie estimate la 470 de milioane de dolari (costuri de marketing, distribuţie etc.), Terminator: Dark Fate are şanse mari să devină unul dintre marii perdanţi ai anului la box-office. În weekendul de lansare, filmul a adunat doar 29 de milioane de dolari în Statele Unite, undeva la jumătate faţă de aşteptările producătorilor. Nici prezenţa în afara Americii nu a ajutat prea mult, încasările la nivel global fiind de aproximativ 120 de milioane de dolari. Având în vedere filmele care sunt pe cale să se lanseze, e greu de crezut că Dark Fate va reuşi să se mai apropie de primele locuri în box office.
    În concluzie, era mai bine ca atunci când ne gândeam la Terminator să avem în minte doar filmele regizate de James Cameron, în special Judgment Day, din 1991. Dar Hollywoodul rămâne consecvent în lungirea inutilă a unor francize până la momentul în care sălile de cinema rămân goale.
    Nota: 6/10

    Terminator: Dark Fate
    Regia: Tim Miller
    Distribuţie: Linda Hamilton, Arnold Schwarzenegger, Mackenzie Davis
    Durată: 2 ore 8 minute
    Buget: 185 mil. dolari
    Data lansării: 1 noiembrie

  • Atunci eu de ce mai plătesc taxe şi impozite?

    Dincolo de faptul că oferta de forţă de muncă este redusă – sunt săptămâni întregi în care pentru un job nu sună nimeni –, este şi de slabă calitate, din perspectiva aşteptării firmelor.
    Toată lumea vrea oameni bine pregătiţi, tineri, serioşi, care să fie implicaţi la cel mai mic preţ posibil.
    Iar şcoala şi piaţa muncii nu oferă acest lucru.
    Conform unui sondaj al Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România în parteneriat cu Ministerul pentru Mediul de Afaceri, 68% din patroni spun că experienţa angajaţilor este principalul element de care ţin cont într-un interviu, 54% se uită după calităţile şi abilităţile de specialitate deţinute de un potenţial angajat, iar 48% se uită la gradul de implicare al angajaţilor din companie.
    Interesant este că numai 31% cer ca un potenţial angajat să fie inteligent.
    De asemenea, se caută angajaţi care să depună efort, să fie fideli faţă de companie, să ştie limbi străine şi să aibă abilităţi de lucru în echipă.
    Piaţa muncii nu oferă aceste lucruri, iar companiile, în special cele româneşti, sunt din ce în ce mai nervoase.
    Şcoala, de la care au aşteptări nerealiste de a le furniza angajaţi cu aceste calităţi (la care se adaugă dorinţa de a fi gata pregătiţi), nu ţine deloc pasul cu cererea.
    „Atunci eu de ce mai plătesc taxe şi impozite?”, se întreabă Teodor Negrea de la Form Space Cluj, o companie care administrează un spaţiu de evenimente la parterul complexului sportiv Cluj Arena. El a fost unul dintre cei care, de-a lungul timpului, au iniţiat două proiecte de entertainment mari din Cluj – Boiler şi Electric Castle, unde a fost director artistic.
    De fapt, aproape toţi patronii, toţi antreprenorii, toţi oamenii de afaceri se întreabă acest lucru: „Eu de ce mai plătesc taxe şi impozite, dacă trebuie să mai investesc din banii companiei în pregătirea şi trainingul angajaţilor pentru a se apropia cât de cât de necesarul unui job?”.
    El, ca şi toată lumea, nu are ce face şi trebuie să facă aceste investiţii, trebuie să muncească cot la cot cu angajaţii, pentru că nu are alternativă.
    Pentru cei care au planuri pe termen lung în România, pentru cei care se aşteaptă ca afacerea lor să reziste şi peste 10 ani, soluţia este să investească, să se chinuie cu noi angajaţi, cu noile generaţii, să piardă bani cu ei – mulţi, după ce fac cursuri sau învaţă un job, pleacă imediat la concurenţă – şi să-şi creeze propriile şcoli, propriile centre de pregătire şi să obţină facilităţi şi deduceri fiscale pentru acest lucru.
    Parcul de maşini din România a explodat, ceea ce necesită mai multe service-uri auto, deci şi mai mulţi tinichigii auto. Dar tinerii nu prea mai vor să fie tinichigii auto, nu mai vor să stea cu mâinile în ulei, indiferent de preţ, indiferent de salariu.
    Dacă nu ar fi fost show-ul MasterChef, cu toate declinările lui, piaţa de restaurante nu ar fi crescut atât de mult în ultimii ani: acum 10 ani nimeni nu voia să fie bucătar, dar acum toţi vor să fie chefi.
    Şcoala nu are cum să ţină pasul cu dezvoltarea businessului, cu apariţia atâtor posturi şi joburi noi, care necesită tot timpul alte abilităţi.
    Şcoala românească este teoretică, fiind doar câteva facultăţi şi secţii mai aproape de realitatea pieţei muncii – IT, medicină, construcţii.
    De unde să apară angajaţi pentru industria de entertainment, dacă nu există şcoli, dacă nu există cursuri de manageri de discotecă, de cluburi, de complexuri sportive etc.?
    Companiile private trebuie să dezvolte aceste lucruri, aşa cum o fac în fiecare zi, luând oameni de la zero şi învăţându-i ceea ce ştiu.
    Şcoala românească scoate pe bandă rulantă absolvenţi de drept pentru că are profesori în acest domeniu.
    Şcoala nici nu şi-a pus problema să dezvolte şi să aibă cursuri pentru cei care vor să ştie şi vor să înveţe cum se organizează Electric Castel sau Untold.
    Deci patronii de companii trebuie să devină ei profesori. 

  • Exportul – o poveste despre detalii

    „Affumicato” era un cuvânt pe care Carmen Gavrilescu îl auzea des la târgurile de promovare de produse din Italia şi Spania la care participa cu salamul de Sibiu. Ulterior, a înţeles „nemulţumirile” celor obişnuiţi cu gusturile mediteraneene, încât italienii repetau apăsat cuvântul „afumat” – în neconcordanţă cu specificul lor de consum. Carmen Gavrilescu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Salam de Sibiu (n.r.: formată din Agricola Bacău, Scandia Sibiu, Salsi Sinaia parte din grupul Angst, Cris-Tim care produce la fabrica din Prahova salamul de Sibiu, Aldis cu fabrica din Călăraşi şi producătorul Reinert), a povestit în cadrul evenimentului ZF Branduri Româneşti 2019 despre provocările întâlnite în conturarea poveştii de export din jurul salamului de Sibiu, accentuând ideea specificului din fiecare ţară.

    „Salamul de Sibiu este primul brand românesc care a trecut graniţele ţării. În prezent ne ajută mult existenţa comunităţilor româneşti dezvoltate în afara ţării. Oriunde în Italia, Spania şi Marea Britanie au ajuns oamenii să ştie despre el. (…) Când discutăm despre zona de mâncare este o chestiune de gust pentru că fiecare ţară are un specific. În Italia şi Spania oamenii repetau constant cuvântul affumicato, care înseamnă afumat. Ei nu consumă produse afumate, ca noi, cărora ne place salamul afumat. Trăim într-o zonă de percepţii”, spune Gavrilescu.

    Dar, totuşi, dacă în zona de mâncare vorba spune că „gusturile nu se discută”, ce altceva ar putea influenţa capacitatea unui brand românesc de a merge la export? Numele şi rezonanţa acestuia în diferite limbi şi culturi ar putea reprezenta un factor extrem de important, încât dacă acesta este dificil sau greu de pronunţat, în special în cazul unui brand bazat pe produs, ar putea ridica probleme în etapa de popularizare.

    În acest sens, spre exemplu, lanţul de librării Cărtureşti, consideră că ar putea ieşi pe pieţele internaţionale prin brandurile specifice ale companiei, sub umbrela Cărtureşti, deoarece acestea au nume cu rezonanţă. „Momentan nu avem planuri clare pentru pieţele externe, am deschis recent la Chişinău într-un prim pas şi vrem să mergem mai aproape de casă, unde există comunitatea românească. Legat de nume şi versatilitatea lui şi cât îţi permite sau nu să ieşi din ţară, Cărtureşti este un creator de branduri, cu librării de nişă. Verso, spre exemplu, este un concept axat pe cultura vizuală, sau Carusel din Centrul Vechi – care este cunoscută mai mult sub numele acesta decât sub numele Cărtureşti. Pentru unii acestea funcţionează ca un brand în sine”, explică Iulia Teliban, senior marketing manager la Cărtureşti.

    Ea susţine că şi la export cel mai important lucru este povestea pe care o aduce brandul, în special într-un moment în care trendurile de consum sunt influenţate enorm de puterea brandurilor. „Cred că la un moment dat nici nu mai contează atât de mult numele brandului, ci ceea ce vine cu el. Cât timp poţi duce forţa brandului şi diferenţiatorul, poţi crea experienţa şi atmosfera. Brandul este povestea pe care o spune consumatorul despre tine după ce îi oferi o sumă de experienţe”, adaugă Teliban.

    Pentru a accentua ideea că brandul este o forţă în sine dacă este construit aşa cum trebuie şi că poate transcende graniţe, Stephane Dumas, cofondatorul Meli Melo, susţine că trebuie să creezi un brand uşor de pronunţat şi în alte pieţe, nu doar în ţara ta. „Un brand nu ţine de naţionalitate. Un brand nu are frontieră, nu are limită, decât cea fixată de companie. Eu am venit în România în 1994 şi am început în 1998 să aducem accesorii pentru femeile de aici. Am ales un brand cu sonoritate franceză şi românii au asociat numele cu Franţa. Important este brandul, puterea lui, nu naţionalitatea celui care l-a creat. E important să creezi un brand uşor de pronunţat în alte pieţe, nu doar în ţara ta. Altfel e greu de impus pe alte pieţe, dacă vreţi să ieşiţi pe alte pieţe. Noi mergem cu Meli Melo la export şi îl ducem ca brand românesc, nu francez”, spune Stephane Dumas, cofondatorul Meli Melo.

    Un nume care poate avea succes la export ar putea fi, de asemenea, unul ce are traducere la îndemână în fiecare limbă vorbită în pieţele pe care încearcă să intre.

    „Printre brandurile noastre acum un an s-a născut Ana Are, cu extensii precum Ana Iubeşte. Acestea sunt branduri construite pentru piaţa internaţională pentru că Ana este un nume cu conotaţii internaţionale, ce poate fi tradus în orice limbă. Alegerea acestui nume a fost importantă când am acceptat acest proiect şi am agreat că vrem să devenim un jucător important la nivel european pe piaţa fresh-urilor şi a sucurilor de fructe”, menţionează Răzvan Vasile, CEO al companiei Casa Panciu, sub umbrela căreia se află brandul Ana Are. Stephane Dumas, de la Meli Melo, spune că dincolo de nume brandurile româneşti care vor să iasă în afara graniţelor trebuie să se înarmeze cu răbdare şi cu un management bun.

    „Există trei tipuri de firme: naţionale, internaţionale şi multinaţionale. Noi suntem internaţionali, am acoperit 2-3 pieţe. Ca să treci de la naţional la internaţional trebuie să ai un brand de exportat, să fii puternic pe piaţa ta de bază, să ai un management bun, să fii sigur că ai resursele necesare, să ştii că nu eşti nimic pe alte pieţe şi să ai răbdare. Noi am intrat acum şase ani în Moldova şi cinci ani a fost un coşmar. Acum magazinul din Chişinău este printre cele mai bune”, adaugă Dumas. Companiile şi realitatea pieţelor confirmă că la baza unui brand de export trebuie să stea un produs sau un serviciu calitativ pentru a avea un succes sustenabil.

    „Pentru a avea succes, un brand are nevoie de un produs în spate. Noi am trecut graniţele cu acest brand (n.r.: Superbet) în Polonia. Acolo brandul nu este cunoscut, aşa că trebuie să convingă prin produsul pe care îl reprezintă. Acum avem capital de lucru 100 mil. euro. Când am decis să ne extindem în Polonia acum doi ani nu aveam banii aştia, aşa că nu am putut cumpăra o companie locală, ci am pornit de la zero. Superbet a pornit acum 10 ani la Timişoara, cu o agenţie de pariuri. Brandul s-a dezvoltat cu management românesc, avem birouri la Londra, la Leeds, la Zagreb, am angajat programatori, ne-am dezvoltat, am cumpărat o firmă de inteligenţă artificială. Este dovada că se pot face şi în România lucruri frumoase. Acum cred că în cinci ani Superbet poate fi un brand global, un produs tehnologizat”, îşi aminteşte Vlad Ardeleanu, managing director la Superbet.

    Din perspectiva unei companii de tehnologie cu succes global deja obţinut într-o anumită măsură, Bitdefender este de acord că un produs de calitate ridicată, corelat cu o experienţă pozitivă a consumatorului, reprezintă una dintre reţetele exportului unui brand românesc cu succes. „Sunt trei idei cheie prin care vinzi: brandul, calitatea produsului şi a serviciului şi pe locul 3 vine preţul. Deci combinaţia dintre brand şi calitatea produsului, unde vorbim foarte mult de experienţa consumatorului final, depăşeşte cu mult partea de preţ”, spune Ciprian Istrate, vicepreşedinte pe soluţii consumer în cadrul Bitdefender.

    Pentru companiile de tehnologie precum Bitdefender, care vor să iasă la export, calitatea forţei de muncă specializată în IT din România ar putea fi o carte importantă de jucat, încât tehnologia elimină graniţele clasice. „Brandul este cel mai important lucru, iar noi având un brand tehnologic avem cel mai mare avantaj, pentru că tehnologia a eliminat graniţele. Te poţi duce să maximizezi veniturile în altă parte, în altă piaţă. Eu cred că noi, românii, avem un foarte mare avantaj pe partea tehnologică. În primul rând avem cunoştinţele noastre tehnologice, care sunt printre cele mai dezvoltate. Specialiştii noştri IT sunt în top 5 în lume”, subliniază Istrate.