Carantină, izolare, boală, moarte, o pandemie poate aduce multă suferinţă şi prin aceasta poate lăsa răni adânci în societate, în emoţionalul colectiv şi în cele din urmă în economie. Unele naţiuni sunt mai empatice decât altele şi se descurcă mai bine în a alina suferinţa, construindu-şi astfel un drum mai scurt şi mai lin de revenire şi baze mai puternice de pe care pot înfrunta o criză viitoare.
David Kessler tratează pentru revista Quartz chiar problema lipsei de empatie în cea mai urâtă consecinţă a pandemiei, moartea. Adică problema analfabetismului emoţional în caz de doliu. Kessler este director de empatie la Empathy, o companie americană de tehnologie care se ocupă cu alinarea suferinţei familiilor îndoliate.
Pentru guverne şi angajatori, a şti să facă şi ei acest lucru poate însemna productivitate mai bună, angajaţi mai motivaţi şi mai fideli şi o societate mai sănătoasă. El discută din punctul de vedere al SUA, o ţară cu deficit de empatie în care salariaţii au mai puţine drepturi decât colegii din multe dintre ţările membre ale UE. Însă ideile sale sunt de actualitate şi în Europa mai ales acum când pandemia produce mai multă suferinţă decât unele comunităţi pot duce.
În mulţii ani în care am discutat cu oamenii despre pierderi şi i-am consiliat în suferinţa lor, de multe ori am fost uimit de cât de prost echipaţi sunt cei mai mulţi dintre noi când vine vorba de a vorbi despre moarte, scrie Kessler. Moartea este o parte nedorită a vieţii, dar una cu care fiecare dintre noi va trebui să se confrunte la un moment dat. Şi totuşi, de multe ori ne simţim atât de incorfortabil în faţa inevitabilităţii morţii încât găsim modalităţi de a evita să discutăm despre ea sau chiar să ne gândim la ea, până când devine imposibil de evitat – şi apoi, având atât de puţină practică, de multe ori pur şi simplu nu ştim ce să facem sau să spunem.
Trăim într-o societate analfabetă emoţional, mai ales când este vorba de doliu, de durerea provocată de pierderea unei fiinţe. Acesta este motivul pentru care mulţi oameni care şi-au pierdut recent o persoană iubită nu sunt familiarizaţi cu sau nu înţeleg doliul, ceea ce le poate adânci şi prelungi sentimentele de durere şi melancolie.
Trăim într-o societate analfabetă emoţional, mai ales când este vorba de doliu, de durerea provocată de pierderea unei fiinţe. Acesta este motivul pentru care mulţi oameni care şi-au pierdut recent o persoană iubită nu sunt familiarizaţi cu sau nu înţeleg doliul, ceea ce le poate adânci şi prelungi sentimentele de durere şi melancolie. Se pot lupta cu reacţii necunoscute, cum ar fi vinovăţia sau furia, fără să-şi dea seama că acestea pot fi elemente foarte comune şi chiar productive ale procesului de doliu. Şi, în multe cazuri, ei nu ştiu cum să vorbească despre asta cu alţii sau cum să ia legătura cu cei care-i pot ajuta şi astfel ajung să se simtă pierduţi şi singuri.
Trecerea prin doliu necesită timp, energie şi înţelegere şi nu este un drum uşor. Prin demistificarea morţii, putem atenua o parte din suferinţa şi sentimentul de singurătate trăite de cei care pierd pe cineva. Cu toate acestea, costul emoţional pe care îl are pierderea este doar un aspect al consecinţelor negative ale tabuului construit în jurul morţii. Este vorba de adevărate consecinţe logistice, sociale şi chiar economice, atât pentru cei care au suferit din cauza pierderii, cât şi pentru comunităţile cărora le aparţin.
În timp ce eu şi colegii mei care predau, consiliază familiile şi conduc grupuri de sprijin pentru cei în doliu ne facem partea pentru a încuraja discursul onest despre moarte, sunt foarte necesare intervenţii proactive şi directe, inclusiv din partea angajatorilor şi a guvernelor, pentru a rezolva multe dintre aceste probleme, mai spune Kessler.
Un bun exemplu de situaţie în care în care societatea eşuează este lipsa unei conversaţii coerente despre concediul pentru caz de deces. În SUA, un singur stat, Oregon, are o formă de concediu legal obligatoriu pentru angajaţii care au suferit o pierdere în familie, iar la companiile care oferă concediu de deces plătit, durata medie permisă este de doar trei zile.
Un bun exemplu de situaţie în care în care societatea eşuează este lipsa unei conversaţii coerente despre concediul pentru caz de deces. În SUA, un singur stat, Oregon, are o formă de concediu legal obligatoriu pentru angajaţii care au suferit o pierdere în familie, iar la companiile care oferă concediu de deces plătit, durata medie permisă este de doar trei zile.
De cele mai multe ori suferinţa provocată de pierderea unei fiinţe durează mai mult decât trei zile de concediu. Durerea sufletească acută se poate prelungi săptămâni şi chiar luni. Lipsa politicilor de concediu adaptate momentului nu numai că provoacă suferinţă angajatului îndoliat, care se poate confrunta adesea cu alegerea imposibilă de a se întoarce la muncă în timp ce încă este pierdut în ceaţa suferinţei intense sau de a pierde venituri în timp ce trece prin procesul necesar de vindecare.
De asemenea, o astfel de disfuncţionalitate dăunează angajatorilor, care ajung să aibă fie angajaţi în concediu fără plată pe durată mare, fie productivitate şi moral scăzut atunci când lucrătorii care nu sunt vindecaţi sau pe drumul spre vindecare se întorc la birourile lor. Pe frontul socioeconomic, analfabetismul doliului din cultura noastră ne costă mai mult decât dificultăţile emoţionale şi productivitatea pierdută.
De exemplu, majoritatea familiilor îndoliate sunt eligibile pentru diverse beneficii, surse importante de finanţare care pot ajuta la acoperirea costurilor de înmormântare, la compensarea veniturilor pierdute ale gospodăriei şi, în general, permit oamenilor să treacă peste săptămânile şi lunile dificile de după moartea unei persoane dragi. Acestea includ beneficii de urmaş, beneficii pentru veteran, asistenţă pentru înmormântare etc. Dar multe familii nu cunosc beneficiile la care au dreptul şi chiar şi cei care ştiu despre ce este vorba nu sunt suficient de familiarizaţi cu procesele birocratice prin care trebuie să treacă pentru a ajunge la ele.
Acesta este doar un exemplu costisitor al barierelor logistice peste care trebuie să treacă familiile îndoliate în timp ce sunt insuficient informate cu privire la paşii şi detaliile importante. Mulţi trebuie să se ocupe şi de testamente, bunuri şi succesiune, de planificarea înmormântării, de închiderea conturilor pe care persoana iubită nu le va mai folosi şi de multe alte astfel de sarcini.
Tăcerea noastră din jurul morţii expune, de asemenea, familiile îndoliate la un risc mai mare de abuz sau exploatare. În timp ce majoritatea persoanelor şi organizaţiilor care lucrează în spaţiul din jurul sfârşitului vieţii sunt corecţi din punct de vedere moral şi plini de compasiune, vor exista întotdeauna cei care vor căuta să profite de cei mai vulnerabili. Recuperatorii de datorii, de exemplu, au căpătat reputaţia de a încearca să-i convingă pe membrii familiei că sunt responsabili pentru datoriile persoanei dragi decedate – o practică ilegală care persistă deoarece oamenii îndureraţi, care nu au cunoştinţele suficiente, uneori vor plăti pur şi simplu facturile pentru a-i face pe recuperatori să tacă.
Deschiderea discuţiei despre moarte are potenţialul de a ajuta în mare parte din aceste probleme, nu în ultimul rând pentru că îi poate inspira pe inovatori să-şi îndrepte atenţia către ele. Avem nevoie de campanii la scară largă care să informeze publicul în ansamblu, şi nu doar pe cei îndoliaţi, despre drepturile şi cele mai bune practici în astfel de situaţii. Există atât o nevoie, cât şi o oportunitate ca firmele inovatoare să vină cu o gamă largă de soluţii şi metodologii, oferind o experienţă mai raţională, umană, instructivă şi de sprijin familiilor care trec printr-o perioadă foarte dificilă. Cu acest tip de ajutor poate fi eradicat stigmatul durerii, al pierderii şi al morţii, pentru a menţine o relaţie mai sănătoasă cu sfârşitul vieţii, atât ca indivizi, cât şi la nivel de cultură.
Ideile lui Kessler sunt importante în contextul în care în unele ţări mari, cum ar fi Marea Britanie şi Canada, se vorbeşte de epidemii tăcute de suferinţă provocată de moarte şi pierdere. Mai important, astfel de concluzii arată că acolo există discuţii şi sunt făcute studii temeinice privind impactul pandemiei şi al suferinţei aduse de aceasta, în societate. În statele mai sărace, cum ar fi cele est-europene, astfel de analize lipsesc.
În unele ţări mari, cum ar fi Marea Britanie şi Canada, se vorbeşte de epidemii tăcute de suferinţă provocată de moarte şi pierdere. Mai important, astfel de concluzii arată că acolo există discuţii şi sunt făcute studii temeinice privind impactul pandemiei şi al suferinţei aduse de aceasta, în societate. În statele mai sărace, cum ar fi cele est-europene, astfel de analize lipsesc.
Sectorul IT&C este pe locul doi în topul domeniilor cu cele mai multe PFA-uri nou înfiinţate în 2021, cu aproape 3.500 de PFA-uri noi create în primele zece luni ale anului. Orientarea spre freelancing, dar şi faptul că IT-ştii români sunt din ce în ce mai căutaţi de către firme internaţionale de IT care nu au sediul în România reprezintă o explicaţie a acestei situaţii.