BusinessMagazin

Tag: aprovizionare

  • Mai ştim ce mâncăm şi de unde ne vine mâncarea?

    Uneori frauda este atât de bine mascată încât pentru a o descoperi este nevoie de tehnici demne de investigaţiile criminalistice. Diferite ţări europene încearcă să contreze acest val infracţional, unele cu ajutorul tehnologiei şi prin înfiinţarea unor forţe speciale. Financial Times a făcut o incursiune în lumea celor care se luptă cu mafia alimentelor.

    Dincolo de uşile ca de buncăr ale laboratorului se aude o alarmă cu un sunet sec şi monoton. Este un semnal că Rachel Hill îşi va activa cuţitul cu laser. Tensiunea va fi uriaşă în sistem. Hill îşi foloseşte cuţitul pentru a tăia un file de peşte cu o ştampilă ciudată pe el. Alarma se aude din nou, iar Hill face o nouă incizie. 

    Lângă ea, un computer de mărimea unui frigider de apartament analizează fumul produs când laserul a atins ţesutul. Datorită unui proces care implică analize extrem de complexe, dezvoltat la Colegiul Imperial Londonez, computerul poate identifica „amprenta moleculară” unică a fumului. Acest aparat de 500.000 de lire sterline şi alte echipamente în valoare de 5 milioane de lire i-au adus laboratorului Institutului pentru Securitatea Alimentară Globală al Universităţii Reginei din Belfast renumele de „Star Trek”. Laboratorul împinge cu îndrăzneală limitele frontierelor tehnologice în lupta cu criminalitatea alimentară.

    Cealaltă maşinărie Reims din Marea Britanie este folosită la spitalul Charing Cross din Londra în departamentul de oncologie pentru a face diferenţa între ţesuturile maligne şi cele sănătoase.

    La Belfast, aparatului i se cere să identifice din ce specie de peşte este fileul: este cod sau altceva? La Queen’s University, unde institutul a fost înfiinţat în martie 2013, analiza alimentelor se apropie tot mai mult de investigaţiile criminalistice. Aproape orice aliment poate fi alterat, contaminat sau falsificat. S-ar putea ca sucul de fructe să nu fie ceea ce pare. La fel şi carnea de peşte şi condimentele. Carnea tocată de vită cu adaos de carne de cal este deja ceva clasic. După ce a comparat „amprenta” ţesutului de peşte cu o colecţie de profile de specii, computerul îşi prezintă verdictul. De această dată „suspectul nu este vinovat”: cod, scrie pe ecran. Însă adesea astfel de teste descoperă fraude – cod amestecat cu ceva mai ieftin sau se poate să nu fie cod deloc.

  • Covrigii pentru care oamenii stau şi trei ore la coadă – VIDEO

    Produsul a devenit atât de popular, încât magazinul a trebuit să fie închis temporar pentru a se aproviziona. Scott Rosillo este cel care crează covrigi coloraţi, supranumiţi Rainbowbagels, şi spune că ştie de ce a devenit un produs atât de popular. “Toată lumea apreciază magia şi toată lumea vrea să fie fericită. Acest produs îţi ridică nivelul de endorfină (n.r endorfinele au structura de proteine complexe, iar rolul pe care li-l incredinteaza organismul este acela de analgezic, vizand suprimarea durerii de orice fel)  foarte mult”, spune Rosillo.

    Vedeţi aici cum sunt făcuţi covrigi – VIDEO

    Covrigii infuzaţi cu coloranţi a cărui aluat seamnănă cu plastilina sunt foarte căutaţi atât de localnici, cât şi de turişti care vin special Williamsburg, New York pentru ei. Coada este foarte mare, iar în weekend doritori pot sta şi câte trei ore pentru a gusta un covrig curcubeu, se arată într-un articol Washington Post.

    Cum s-a ajuns aici? Un video realizat de Business Insider care a devenit viral, articole pe diferite site-uri şi aparaţii la diferite emisiuni matinale au dus covrigul curcubeu spre culmea succesului. În prezent, se vând cam 1000 de covrigi în fiecare zi, susţine Francine LaBarbara, care se ocupă de marketing şi de dezvoltarea magazinului. Iar preţul unui astfel de covrig este de aproape 4 dolari şi poate creşte. Ceea ce înseamnă că magazinul are vânzări pe lună în jur de 120.000 de dolari.

     

     

  • Un român a făcut unealta cu care Hitler putea să distrugă lumea

    Planul pare mai degrabă conceput de un răufăcător din filmele cu James Bond, dar naziştii sunt cei care plănuiau să folosească acest tip de armă, cu un diametreu de peste un km. Oglinda ar fi putut fi folosită pentru a concentra razele solare asupra unei ţinte anume, aşa cum folosesc copii lentile pentru a aprinde paie, relatează Dailymail.

    Un articol publicat în revista Life din 1945 arată cum “armata americană a făcut o descoperire uluitoare: oamenii de ştiinţă germani aveau planuri serioase de a construi o armă solară”. Oglinda gigant, plasată deasupra Pământului ar fi “concentrat raze solare într-un anume punct de pe suprafaţa scoarţei terestre”.

    Ideea a fost generată în 1923 de omul de ştiinţă Hermann Oberth, cunoscut drept părinte fondator al ştiinţei rachetelor.

    Născut la Sibiu (la acea vreme Nagyszeben sau Hermannstadt), Hermann Oberth a fost, pe lângă rusul Konstantin Ţiolkovski şi americanul Robert Goddard, unul dintre cei trei părinţi fondatori ai ştiinţei rachetelor şi astronauticii. Cei trei nu au colaborat niciodată, în mod activ, concluziile cercetărilor lor fiind însă în mod esenţial identice, deşi cercetarea a avut loc în mod independent.

    Cu un cost estimat de trei milioane de mărci şi o perioadă de execuţie de 15 ani, scopul iniţial acestei oglinzi gigant ar fi fost să suplinească razele solare, în zonele altminteri păgubite de astru. Dar Oberth a descris această invenţie, ulterior, ca “arma supremă”.

    El spunea că “oglinda mea spaţială este ca acelea pe care şcolarii le folosesc pentru a proiecta raze solare pe tavanul sălii de clasă”. În 1945, când Aliaţii au început să cotrobăie prin planurile de război capturate, a devenit evident că naziştii se folosiseră de ideea lui Oberth şi începuseră să caute posibilităţi pentru a construi această armă pe o orbită plasată la circa 30 km de Pământ.

    Conform revistei Life, arma ar fi urmat să fie asamblată din piese, pe orbită. Arma ar fi trebuit să aibă şi o staţie spaţială, cu locuri în care rachetele de aprovizionare ar fi putut să se cupleze, grădini care ar fi trebuit să furnizeze oxigen şi generatoare solare pentru aprovizionarea cu energie.

    Germanii nu sunt însă singurii care au căutat variante prin care să se folosească de puterea soarelui. În 1999, ruşii au făcut publică intenţia lor de a folosi o oglindă pentru a reflecta lumina solară pe Pământ în perioada iernii.
     

  • Hamburgul interzice capsulele de cafea şi apa îmbuteliată

    În oraşul-port Hamburg nu va mai fi servită cafea în capsule şi nici apă sau bere îmbuteliată în ambalaje de plastic. Iar curăţenia se va face doar cu detergenţi fără clor. Acestea sunt doar câteva din noile reglementări care au intrat în vigoare la sfârşitul lunii ianuarie în megalopolisul din nordul Germaniei, care şi-a fixat drept obiectiv să devină „un model” în materie de gestiune ecologică a aprovizionării şi pieţelor publice.

    În acest scop, administraţia locală a elaborat un Ghid, inedit în întreaga Germanie.

    Citiţi mai multe pe www.rador.ro

  • Povestea neştiută a explorărilor de sare. Cum a reuşit Transilvania să dea tonul în cea mai veche „industrie” din lume

    Bogăţia zăcămintelor de sare din această regiune a României ar fi atras încă din antichitate toate popoarele care se situau în zonele sărace în zăcăminte de sare. Astfel, s-au pus la punct sisteme complexe de exploatare a sării pentru a se putea exporta cantităţi importante de sare, mai ales spre vest, scrie Vocea Transilvaniei.

    „Transilvania este una dintre cele mai bogate provincii salifere din lume şi, totodată, se învecinează cu regiuni întinse lipsite de surse de sare, mai ales cu cele aflate pe teritoriul actual al Banatului, Crişanei si Câmpiei Maghiare. Conform documentelor istorice antice şi medievale, zăcămintele transilvănene aprovizionau cu sare cea mai mare parte a Europei de sud-est şi centrale. Cu toate acestea, spre deosebire de alte regiuni salifere ale Europei, până de curând, pe teritoriul Transilvaniei, cu câteva excepţii, nu au fost cunoscute vestigii arheologice privind exploatarea sării”, se precizează într-un studiu al Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, numit „Patrimoniul cultural imobil privind exploatarea preindustrială a sării.

    Citiţi mai multe pe www.voceatransilvaniei.ro

  • Care este valoarea reală a clientului, astăzi, la noi?

    Veneam din Italia, unde tocmai mă minunasem în faţa unei abordări care mi s-a părut SF: o factură neplătită la electricitate şi, drept urmare, compania „taie“ curentul clientului. Cu toate acestea, clientul putea folosi becurile din casă, ba chiar şi instantul pentru încălzirea apei sau plita de gătit. Este adevărat, nu la putere maximă, dar o cafea tot puteai face. Iar clienţii au plătit ce au avut de plătit, ba chiar şi o taxă decentă de reconectare – care mi se pare în regulă – iar conflictul, dacă îi putem spune aşa, a fost stins civilizat, fără ameninţări, lapidări, deplasări sau alte „ări“.

    Când vom ajunge şi noi, oare, la relaţii cu adevărat normale între client şi furnizori? Ştiu că or să sară unii să-mi spună să nu generalizez, şi nici nu vreau asta, dar de cele mai multe ori, indiferent că vobim de un taximetrist, de un comerciant sau de un bancher, am sentimentul că eu, consumatorul, am pierdut meciul. Indiferent ce va să zică asta, că am îndurat fumul ţigării din taxi, că am închis ochii la calitatea mărfii sau că am acceptat un ton nepotrivit sau penalităţi aiurea.

    Care este valoarea reală a clientului astăzi, la noi, dincolo de fardul marketingului?

    Pentru că eu, consumatorul, cred că sunt important, şi nu numai eu, ci şi colegii mei, dumneavoastră, cei care citiţi revista, prietenii dumneavoastră şi toţi care susţinem întreg lanţul – magazine, bănci, furnizori de servicii. Plătim taxe şi impozite care sprijină pensionari, persoane asistate, funcţionari, investiţii publice, preşedinţi şi parlamente. Sunt/suntem alfa şi omega, începutul şi sfârşitul în circuitul economic şi oricine se consideră „too big to fail“ ar trebui să fie conştient că mărimea sa este suportată de micimea mea.

    Am scris în mai multe rânduri despre ceea ce cred că este o altă lipsă a societăţii româneşti – cea a avocaţilor. Avem foarte buni specialişti, experţi în legislaţie sau business sau procese penale şi civile, citaţi în reviste şi chemaţi le televiziuni, dar ne lipsesc avocaţi care să ajute cetăţeanul simplu în cazul în care a fost nedreptăţit. Avocaţi cu o atitudine proactivă, deschisă şi înţelegătoare, aflaţi în curtea furnizorului de utilităţi, în salonul spitalului sau pe holurile instituţiilor statului, avocaţi care să-i desluşească clientului clauzele contractuale pentru care semnează. Şi cred, sper că societatea românească, cinică şi crudă cu cei care nu ştiu să se apere, fie ei consumatori, întreprinzători, pietoni sau şoferi, medici sau pacienţi, s-ar însănătoşi în cazul în care nedreptatea ar fi taxată corespunzător.

    Doi la mână, poate că ar trebui să ieşim din poziţia de piaţă mică şi ieftină, din cauza puterii reduse de cumpărare. Îmi sprijină ideea Angela Filote, şeful reprezentanţei Comisiei Europene în România, care, la un summit pentru investitori, a pledat pentru o creştere a salariilor, dar bazată pe competitivitate, şi pentru măsuri destinate trecerii de la un stat cu costuri scăzute la unul cu forţă de muncă cu valoare adăugată medie şi mare, fără a pierde interesul investitorilor. „Nu cred că România îşi permite să aibă ca principal avantaj costul scăzut, nu cred că e corect pentru români“, a spus oficialul european.
    De aici ar trebui să înceapă treaba strategilor guvernamentali sau de partid, zic, şi, atunci când o să vă opriţi din râs, o să îmi daţi dreptate.

    Ilustrez cu „Masa frugală“ a lui Pablo Picasso.

  • Atenţie la scrisorile nigeriene; Sprijiniţi-i pe speculatori!

    Protejarea producţiei interne de orice este o temă perenă, analizată intens dar rămasă fără finalizare. Probabil iniţiatorii proiectului vor fi gândit în aceeaşi linie, dar au început să are ogorul din mijloc, iar bunele lor intenţii nu vor compensa nicicum lipsa unei baze reale pentru un asemenea proiect. În felul meu sunt un susţinător al cauzei, pentru că sunt un cumpărător „de piaţă ţărănească“ şi nu de supermarket. Dincolo de acesta, să vedem care este realitatea.

    Corul casandrelor agro-alimentare se plânge de importurile considerabile de produse alimentare şi de cheltuielile pe care le facem şi de faptul că suntem o ţară care care ar putea hrăni 60 de milioane de oameni, dar care nu reuşeşte să îşi asigure un minim de consum. Toată lumea îţi va povesti despre productivitatea scăzută şi costurile mari şi despre taxe şi nemuncă, dar nimeni nu spune că suferim din cauză că nu sunt destul de mulţi speculatori.

    Renunţând la peiorativul dispreţuitor cu care am fost setaţi să-i privim pe speculatori, aceştia sunt în stare – nu singuri, este adevărat – să dinamizeze agricultura şi industria alimentară locale. Ar putea să determine ţăranul să muncească oferindu-i un preţ corect pentru cereale, lapte şi carne. Speculatorii ar putea pune la punct nişte sisteme coerente din punct de vedere logistic, financiar şi tehnic de colectare a produselor, care să întregească lanţurile rupte dintre producători şi procesatori şi magazine. Speculanţi care să se concureze între ei şi astfel să mişte piaţa. Imobilismul înseamnă perpetuarea stării de sărăcie. Ne trebuiesc speculatori care să speculeze şi instituţii care să-i controleze şi să tempereze eventualele excese. Iar în momentul în care lanţurile se vor îmbina şi reţelele de magazine se vor putea aproviziona în mod constant şi la calitatea pe care o doresc, nici nu va mai fi nevoie de o lege specială pentru aşa ceva.

    A doua discuţie este despre bani. Să explic: am citit un studiu excelent despre o iniţiativă se poate dovedi cea mai reuşită iniţiativă de stimulare a antreprenoriatului şi de creare a locurilor de muncă din lume. Este vorba de Nigeria, unde guvernul a derulat, în 2011, un program de susţinere a 1.200 de antreprenori, cu 60 de milioane de dolari. Au solicitat bani 24.000 de oameni, din care au fost selectaţi în jur de 6.000, care au fost instruiţi şi ajutaţi să îşi întocmească planurile de afaceri. Dintre aceştia, au fost selectaţi circa 1.200 care au primit cash în medie câte 50.000 de dolari. Trei ani mai târziu, sute de noi companii erau pe profit, iar numărul locurilor de muncă create ajungea la 7.000. Dacă e să facem un calcul simplu, un loc de muncă a costat în jur de 8.500 de dolari. În plus, avem afacerile care funcţionează, taxele încasate de stat şi toate veniturile conexe.

    Să comparăm sumele cu cele 135 de milioane de euro – valoarea ajutoarelor de stat pe care guvernul actual anunţa că le acordă pentru crearea a 6.000 de locuri de muncă – este adevărat, cu grad înalt de calificare. Dar, totuşi, o altă împărţire simplă înseamnă 22.500 de euro pentru un loc de muncă (sunt calculele Ziarului Financiar din vara anului trecut). Suma nu este mare, pentru că un studiu al Băncii Mondiale estima cheltuielile pentru crearea unui loc de muncă undeva la 90.000 de euro. În aceste condiţii, nu cumva o soluţie mai eficientă decât investiţiile statului sau decât ajutoarele de stat sau decât toate ajutoarele de mii de miliarde din orice monedă vă trece prin cap care au fost risipite în criză se dovedesc a fi banii cash daţi oamenilor pentru a porni afaceri, pentru a cultiva terenuri, pentru a înfiinţa livezi sau pentru ferme de animale?

    La un moment dat acestor idei li s-a spus „bani din elicopter“. Sincer, cred în acest moment că ar fi fost o soluţie mult mai bună decât oricare alta.

    Şi poate ar trebui să privim mai cu atenţie la scrisorile nigeriene, cele care ne promit câte 50.000 de dolari.

    O pictură de Michael Echekoba, născut la Londra dar crescut în Nigeria, „Sărbătoare“ pe numele ei.

     

  • În urma unei investiţii de 4 milioane de euro, Selgros lansează serviciul de distribuţie pentru zona Bucureştiului

    „Am constatat în ultima vreme o tendinţă tot mai accentuată în rândul proprietarilor şi managerilor de unităţi HORECA, de a renunţa să se mai ocupe personal de aprovizionare, preferând să îşi dedice aproape tot timpul miezului afacerii lor, bucătăria şi servirea clienţilor. De aceea mulţi aleg să se aprovizioneze de la firme de distribuţie şi să folosească timpul şi resursele cheltuite pentru aprovizionare în eficientizarea afacerii lor. În condiţiile în care în acest moment nu există în România o firmă de distribuţie care să poată oferi un sortiment atât de larg ca noi (peste 45.000 de articole) şi pentru că putem folosi know-how din cadrul Holdingului TransGourmet, numărul 1 în Europa în distribuţie, suntem siguri că putem valorifica această oportunitate de a ne extinde afacerile şi pe acest canal de desfacere”, a declarat Adrian Dragomir, director distribuţie Selgros Cash&Carry România.

    Noul centru de distribuţie de lângă magazinul din Pantelimon beneficiază de un spaţiu de 3.500 mp, perioada de pregătire pentru lansarea serviciului de livrare fiind de trei luni.

    Selgros Cash&Carry România şi-a început activitatea pe piaţa locală în 2001, iar în prezent deţine 19 magazine în Bucureşti, Braşov, Iaşi, Târgu Mureş, Oradea, Cluj, Ploieşti, Timişoara, Craiova, Bacău, Galaţi, Brăila, Arad, Suceava şi Constanţa.

    Compania este parte a Transgourmet Holding AG, a doua cea mai mare reţea cash&carry şi comerţ en-gros din Europa, cu operaţiuni în Elveţia, Franţa, Germania, Polonia, România şi Rusia. Aceasta include mărcile Prodega/Growa/Howeg, Selgros Cash&Carry, Transgourmet Germania şi Transgourmet Franţa. În 2013, grupul înregistra 22.300 de angajaţi în Europa şi venituri de circa 6,8 mld. euro.

  • Anunţul făcut de Lidl

    Retailerul german Lidl va deschide pe 21 mai un nou magazin în România, reţeaua ajungând astfel la 186 de magazine.  Noua unitate se deschide în Otopeni şi are o suprafaţă de vânzare de aproximativ 1200 mp. În cadrul magazinului vor lucra 18 angajaţi.

    Lidl are în prezent peste 3.800 de angajaţi în reţeaua de magazine, centrele regionale de distribuţie şi în sediul central.Retailerul german activează în 26 de ţări europene şi are peste 100 de centre logistice ce asigură aprovizionarea a peste 10.000 de magazine. Având mai mult de 170.000 de angajaţi, Lidl se numără printre primii 10 comercianţi de produse alimentare la nivel mondial.

  • Şi aşa au ieşit din iarnă

    Potrivit acestuia, un preţ rezonabil ar fi de 240-250 dolari/1.000 mc, în timp ce Rusia cere 348 dolari. Oficiali din Rusia, Ucraina şi UE urmează să se întâlnească luna viitoare pentru noi negocieri pe tema livrărilor de gaze.

    Naftogaz, compania naţională de gaze a Ucrainei, şi-a diversificat sursele de aprovizionare, conform unui comunicat al companiei: în 2013, gazele ruseşti reprezentau 92% din totalul importurilor, iar cele din UE 8%, în timp ce în ianuarie-februarie 2015 ponderea gazelor din UE a crescut la 26%.

    În plus, Naftogaz precizează că rezervele de gaze din de-pozitele subterane de pe teritoriul ţării se ridică în prezent la 7,74 mld. mc, cel mai mare volum din Europa (pentru comparaţie, Germania, următoarea cla-sată, are stocuri de 7,15 mld. mc). Naftogaz a încheiat la 13 martie cu firma americană Ryder Scott un contract în valoare de 1,5 mil. dolari în virtutea căruia americanii vor face o analiză independentă a rezervelor de hidrocarburi ale companiei şi a posibilităţilor de majorare a acestora.