BusinessMagazin

Tag: refuz

  • Fitness meditativ: participanţii trebuie să alunge gânduri ca „sunt gras“ sau „nu sunt suficient de puternic“

    Sălile de fitness sunt, în general, privite drept locul unde depui un efort fizic mare lucrând cu diverse aparate. Unele dintre ele însă par să încerce să schimbe această percepţie, oferind şedinţe în care abonaţii lor nu trebuie să facă mai nimic.

    Ultima tendinţă în materie de săli de fitness, scrie Wall Street Journal, o reprezintă şedinţele care includ reprize de meditaţie şi relaxare. O sală de fitness de la Portland, din statul american Oregon, organizează şedinţe în care participanţii învaţă despre conştientizare şi compasiune faţă de sine, considerate drept instrumente importante pentru a fi în formă. Acestora li se explică, de exemplu, cum să alunge gânduri ca „sunt gras“ sau „nu sunt suficient de puternic“ care îi deranjează în timpul exerciţiilor fizice, împiedicându-i să atingă performanţele dorite.

    O sală din New York, CrunchGym, a introdus anul acesta un tip aparte de şedinţe sub denumirea de AntigravityCocooning (Cocon gravitaţional). Participanţii fac exerciţii uşoare vreme de douăzeci de minute, după care urmează un sfert de oră de relaxare dirijată în nişte hamace care-i cuprind cu totul. Unele reţele de săli de fitness merg chiar mai departe. 24 Hour Fitness are în plan să instaleze capsule speciale pentru meditaţie în centrele sale. Capsulele care acoperă utilizatorul până la genunchi îi dau acestuia un sentiment de intimitate şi suficientă linişte într-o sală aglomerată, ajutându-i să se relaxeze pe cei care nu o pot face în mod normal în condiţii de zgomot.

  • Cronică de film: Fiul lui Saul

    Saul Ausländer (interpretat de actorul Géza Röhrig) este un prizonier evreu din Ungaria, forţat să lucreze pentru nazişti în camerele de gazare din lagărul de concentrare. În timp ce se află într-unul dintre crematorii, Saul descoperă cadavrul unui băiat pe care îl bănuieşte a fi propriul său fiu şi decide să îndeplinească o misiune imposibilă, aceea de a salva din flăcări trupul neînsufleţit al copilului şi a-l înmormânta cum se cuvine. Filmul prezintă două zile din viaţa acestui bărbat.

    Fiul lui Saul reprezintă debutul în lungmetraj al regizorului maghiar László Nemes. Pelicula a fost distinsă cu premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, marele premiu al juriului la gala de anul trecut a Festivalului de la Cannes şi trofeul pentru cel mai bun film străin la ediţia din acest an a Globurilor de Aur. Din distribuţie face parte şi Levente Molnár, un actor român angajat al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

    Jocul actoricesc e mai puţin important, de aceea nu mă voi concentra asupra lui; are doar rolul de a ghida spectatorul prin lumea macabră a Holocaustului. Ceea ce defineşte însă Fiul lui Saul este sunetul: veţi auzi, pe parcursul acestui film, lucruri care inspiră groază, disperare şi abandon. Auzul este cel mai important simţ în producţia regizorului maghiar, pe el bazându-se atunci când vrea să amplifice, spre exemplu, sentimentul de oroare.

    Fiul lui Saul poate fi privit şi ca un experiment cinematografic: în mare parte a filmului, spectatorul priveşte de peste umărul lui Saul, o traiectorie vizuală care te aduce mai aproape de ororile petrecute la Auschwitz. Nemes a avut însă grijă ca imaginile să nu fie decât pe alocuri tulburătoare, astfel încât corpurile celor decedaţi se află într-un soi de ceaţă; poate fi şi un mod de a insinua că Saul încearcă astfel să se protejeze, văzând în toţi cei de pe jos o singură victimă, fără chip sau trăsături anume. Excepţia o face copilul care îl va duce, de-a lungul filmului, într-o cursă disperată pentru propria-i salvare.
    Singurul lucru care i se poate reproşa lui Nemes este finalul: acesta pare grăbit, o soluţie pentru a-i cruţasuferinţa lui Saul. Dar nu este un final „comercial“, iar acest lucru e de apreciat; un film de o asemenea calitate merita o încheiere de acelaşi nivel.

    Nu vreau să compar Fiul lui Saul cu Lista lui Schindler sau La vita e bella; discuţia nu şi-ar avea rostul. „Ce trebuie noi să facem este nu care cumva să uităm de ce este capabil animalul din noi, pentru că, aşa cum noi trăim acum, aici, şi în acea perioadă trăiau oameni, o societate care a făcut posibilă apariţia acestor nonsoluţii tragice, oribile. Dacă atunci a fost posibil, într-o societate care la rândul ei se numea normală, cum o facem şi noi de altfel, cum ne definim, trebuie totuşi să avem grijă ca această idee nu care cumva să reuşească să prindă şi în societatea actuală. Este un film necesar“, a spus Levente Molnár. Şi tind să îi dau dreptate: Fiul lui Saul e un film ce trebuie văzut; se află pe lista selectă a poveştilor pe care cu greu le poţi uita.
     

  • Reţine cum să reţii

    În ciuda tendinţei de anglicizare ce rezultă din numele cărţii, „Thisisretention“, Mihai Dragnea a scris un volum care se adresează strict afacerilor din România, afaceri care, nu numai în opinia mea, suferă destul de intens la capitolul relaţiei cu clienţii. De altfel, volumul îşi asumă rolul deschizător de drumuri, definindu-se drept „prima carte din România despre păstrarea, nu loializarea, clienţilor“.

    Mihai Dragnea a lucrat pentru companii din telecom şi IT şi din industria bancară şi are aproape un deceniu de experienţă în retenţiaclienţilor şi în marketingul retenţiei. Cartea explică, invocând o sumedenie de nume de specialişti în domeniu, de citate şi de referinţe, diferenţele dintre loializare şi retenţie, moduri de acţiune, strategii, bugete şi tot ceea ce mai trebuie şi este bine de ştiut pentru a cuceri şi păstra un client.

    Mi-a lipsit, în schimb, citind-o, ceea ce autorii occidentali folosesc din plin în scrierile lor: un număr de exemple, ba chiar şi de exerciţii practice, de idei care să izvorască nu din citate, ci din discuţii purtate cu clienţii, din scenarii plauzibile şi din istorii reale; nimic, niciun citat şi nicio sentinţă nu pot înlocui valoarea exemplului practic şi puterea acestuia de a schimba credinţe şi idei. Dar aveţi ce învăţa din cartea lui Mihai Dragnea, care are, din plin, darul de a reţine.

  • Milionarul care trăieşte în dubă şi se bărbiereşte cu toporul

    Daniel Morris este unul dintre cei mai promiţători jucători de baseball din Statele Unite. El a semnat în 2011 un contract cu o echipă din Toronto pentru care a primit un bonus de 2 milioane de dolari, însă trăieşte într-o dubă Volkswagen în parcarea unui magazin Wal-Mart.

    Morris este unul dintre cei mai buni aruncători din liga în care activează, iar acest lucru i-a adus şi numeroase contracte de publicitate. Tânărul preferă însă să investească toţi banii şi să trăiască cu doar 800 de dolari pe lună – jumătate din salariul minim lunar oferit în Statele Unite. “Prefer să trăiesc sărac”, povesteşte Norris. “Atunci când nu ai presiunea banilor, e mai uşor să te concentrezi pe muncă.”

    Ziua sa începe cu prepararea micului dejun la o plită portabilă, atunci când are la dispoziţie ingredientele necesare. Când îi lipseşte ceva, intră în magazinul aflat la doar câţiva metri distanţă. Urmează exerciţiile de dimineaţă şi apoi plecarea către stadion. Un ultim lucru pe care îl face, înainte de antrenament, este să ia un topor pentru a-şi “tunde” barba. Nu foloseşte lame de ras, pentru că nu le vede rostul.

    A cumpărat duba când era în liceu, după ce a semnat primul său contract de profesionist. De atunci, maşina este cel mai bun prieten al său. “Maşina asta îmi dă libertatea de care am nevoie”, spune tânărul atlet, citat de ESPN. “E un lucru precum Yin şi Yiang pentru mine”. Merge cu maşina peste tot, doarme în ea şi îşi face excursiile cu ea. Când ajunge la antrenament şi o parchează între maşinile de lux ale celorlalţi jucători, colegii îl îndeamnă să îşi cumpere ceva potrivit statutului său social. Pentru Morris însă, viaţa pe care o duce este exact viaţa pe care şi-o doreşte.

    Daniel Morris nu ştie cât va mai putea duce acest stil de viaţă, pentru că presiunea pusă de cluburile profesioniste este foarte mare. “Orice ar fi, voi continua să fiu un ambasador pentru promovarea lucrurilor de care îmi pasă”, spune Norris.

  • EXCLUSIV: Achim Irimescu, despre declaraţia privind transferul banilor: A fost o metaforă

     “A fost o metaforă. Dacă vedeţi declaraţia Curţii de Conturi de câteva zile, 40% din PIB, adică 60 de miliarde de euro sunt evaziune. O parte din bani probabil a ajuns în afara ţării. Exact aşa se spunea şi în 2010 la care m-am referit eu”, a declarat ministrul Agriculturii, Achim Irimescu, în exclusivitate pentru MEDIAFAX.

    Precizările vin după ce Achim Irimescu a declarat, într-un interviu acordat Ziarului Financiar, că “Eu (în Vest – n.red.), când fac o afacere cu statul şi câştig, să zic, un milion de euro, eu banii ăia nu-i duc într-o ţară străină, să-mi iau casă sau să-i pun în cont, ci îi păstrez în Belgia (destinaţie generică – n.red.) şi fac o afacere, o firmă, o făbricuţă, şi dau şi la amărâtul ăla să mănânce o pâine. Voi scoateţi banii din ţară, şi – îmi spunea el (un interlocutor care i-a relatat povestea – n.red.) – s-au scos în ultimii 5 ani de guvernare, de pe vremea lui Băsescu – că aşa era atunci, nu că ar fi alţii mai procopsiţi ca alţii. Nu! Toţi sunt români, toate partidele, să fim clari. S-au scos 35 de miliarde (de euro) din România, îmi spuneau băieţii, confidenţial; din România, cu camionul, s-au dus în Elveţia.”

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea lui Steve Jobs: geniu sau tiran?

    Va rămâne probabil în istoria lumii drept Managerul. Şi Antreprenorul. A lansat produse nemaivăzute şi a scris istorie. Cine a fost totuşi personajul Steve Jobs?

    Este aproape imposibil să vorbeşti despre Steve Jobs fără să strecori cuvinte precum geniu, vizionar sau legendă a lumii tehnologiei. Dar în spatele acestei măşti atent construite a stat de fapt un tiran cu o personalitate extrem de dificilă. Reputaţia mai puţin cunoscută a lui Steve Jobs a început să prindă contur încă din anii ’80, în primii ani ai Apple. Jeff Raskin pusese bazele Macintosh şi coordona acest proiect când i-a scris lui Mike Scott, preşedintele Apple, pentru a se plânge cu privire la Jobs, un “copil teribil” care părea să fie din ce în ce mai interesat de munca lui. L-a descris atunci drept cineva care acţionează fără să gândească, ia decizii de multe ori absurde fără să se consulte cu nimeni, nu se ţine de promisiuni, nu respectă obligaţii, nu vine de multe ori la întâlniri sau şedinţe şi este adesea iresponsabil. Şi pare să fi avut dreptate.

    Una dintre cele mai interesante povestiri ce ilustreaza caracterul lui Steve Jobs este cu legata de parcarea din fata companiei. Daca nu gasea rapid un loc pentru a-si parca masina atunci cand era grabit, Jobs mergea in fata sediului companiei si parca in locurile pentru handicapati, cateodata ocupand chiar doua locuri. Acest lucru a devenit cunoscut in cadrul companiei si de multe ori angajtii ii puneau biletele pe parbriz pe care scria “parcheaza in alta parte”. In plus, acestia au transformat simbolul mic al scaunului cu rotile care se gaseste pe indicatorul din fata locului de parcare intr-un Mercedes. Atitudinea inventiva a lui Steve Jobs in a gasi un loc de parcare este asemanatoare cu cea din business: pentru el regulile de baza nu se aplicau.

    In momentul in care ela a preluat conducerea Apple, in 1997, compania abia se mai tinea pe picioare; inainte de moartea lui Jobs, Apple avea un capital de 105 miliarde de dolari, plasandu-se in fata Dell si in spatele Intel

    Este greu de vazut cum aceste lucruri s-ar fi intamplat daca Apple s-ar fi conformat cu filozofiile standard de la Silicon Valley, spun analistii de pe piata, care considera ca Apple creaza produsele dupa niste tipare vechi: incuie usile si nu mai spune nimic pana produsul este perfect si gata pentru a putea fi lansat. “Si toate acestea se datoreaza lui Steve Jobs care era un manager foarte atent, din toate punctele de vedere” a spus Cordell Ratzlaff, un manager Apple. “Nu scapa niciun produs fara sa fie analizat cu minutiozitate de catre acesta, avea grija sa verifice tot, pana la nivelul pixelilor”.

    In ce priveste modul in care se comporta cu angajatii, Jobs era cunoscut ca fiind incapatanat si foarte dur. “Chiar si cel mai favorizat angajat putea sa ajunga sa primeasca o multime de reprosuri din partea lui”, a spus Edward Eigerman, un inginer din cadrul companiei, intr-un interviu realizat de Wired. “Mai mult decat in oricare alta parte unde am lucrat inainte aici imi era frica sa nu fiu concediat”, a completat acesta. Insa cu toate acestea angajatii lui Jobs i-au ramas devotati, probabil datorita farmecului sau personal. Andy Heartzfeld, cel care a creat originalul Macintosh OS, a spus ca Jobs l-a batut la cap cu o “staruinta mesianica”.

    Pe de alta parte, Cordell Ratzlaff, care a lucrat aproape de Jobs aproximativ 18 luni spunea ca Jobs are abilitatea de a scoate tot ce e mai bun din om. ” Am invatat o multime de lucruri de la el”, a adaugat acesta.

  • 12 strategii, în loc de 4.000 de chestii diferite

    Există opinia, larg răspândită, că afacerile din România au o problemă cu vânzările, de fapt cu oamenii de vânzări; faptul că instituţiile de învăţământ superior nu au facultăţi sau clase dedicate, faptul că vânzările nu fac obiectul unor sesiuni dedicate au făcut ca vânzările să fie o activitate învăţată mai mult din practică, din întâlniri şi din experienţa acumulată în timp. Aşa că apariţiacărţii lui Chet Holmes nu poate fi decât binevenită, iar cele 12 strategii cheie de care vorbeşte autorul par să funcţioneze.

    Sigur că învăţămintele lui Holmes par a fi comune – toţi ştim că trebuie să ne gestionăm bine timpul, că avem nevoie de training periodic, că şedinţele trebuie să fie eficiente şi că o afacere are nevoie de strategii bine puse la punct, că trebuie să angajezi talente şi să-ţi atragi cei mai buni cumpărători, că este nevoie de marketing şi de detalii care să atragă, dar şi de follow-up şi de stabilirea unei legături cu clienţii. Autorul însă, logic şi ordonat, nu se mulţumeşte să înşire percepte, ci le exemplifică, impune exerciţii şi oferă abordări practice, cu exemple şi situaţii reale.

    De exemplu trecerea de la managementul de tip „ai un minut“, de la managerul la care zi de zi, toată ziua, angajaţii veneau, începeau cu întrebarea „ai un minut?“, după care începea o nesfârşită şedinţă neprogramată, până la o abordare profesionistă, în care nu mai avea, ca manager, niciun minut, dar avea şedinţe organizate, cu o agendă strictă şi cu şedinţe de tipul „ai un minut“ desfăşurându-se la intervale de timp precise şi doar în acele intervale.

    Rezultatul a fost că timpul dedicat conducerii directe a afacerii a scăzut de la 70-80 de ore pe săptămână la nouă ore. Mai departe, cartea vorbeşte despre transformarea organizaţiilor în nişte maşini eficiente de vândut, de la prezentări şi moduri de comunicare la măruntele cadouri oferite clienţilor. Cheia succesului nu constă, spune Holmes, în a face 4.000 de lucruri, ci în a stăpâni doar douăsprezece zone de abilităţi de bază care ar trebui să plaseze pe oricine în fruntea pieţei.

  • Înţelepciunea unui clovn devenit antreprenor

    Titlul nu are nimic peiorativ în el, să ne înţelegem; Derek Sivers a fost, înainte de a ajunge antreprenor şi preşedinte de companie, muzician şi clovn la circ. Cartea sa „Orice îţi doreşti. 40 de lecţii pentru un altfel de antreprenor“, apărută la Editura Publica, vine cu câteva idei interesante.

    Înainte de orice, formatul: colecţia – sper să fie o colecţie – se numeşte Publica Pocket şi condensează în 100 de pagini cât alte volume în 400; este adevărat că şi dimensiunea fontului este ceva mai mică. Mari sunt însă ideile din carte. Sivers a fondat un magazin online pentru muzicienii independenţi, care se numeşte CD Baby, în 1997.

    Magazinul a devenit cel mai mare distribuitor de muzică independentă de pe internet, cu vânzări de 100 de milioane de dolari pe an şi 150.000 de muzicieni clienţi. În 2008 Sivers a vândut CD Baby, ceea ce i-a permis să dedice mai mult timp sprijinirii muzicienilor, dar şi antreprenorilor; compania sa Wood Egg publică anual câte un ghid despre cum să-ţiînfiinţezi propria companie în ţări precum Cambodgia, China, Hong Kong, India, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaiezia, Mongolia, Filipine, Singapore, Sri Lanka, Taiwan, Thailanda sau Vietnam.

    Ceea ce propune Sivers în volumaşul său cu fonturi mici este să furnizeze fundamentele dezvoltării unei companii fără ca antreprenorul să folosească un plan de afaceri. Singur autorul spune că „planul de afaceri este discutabil. Nu ştiţi ce vor oamenii cu adevărat până când nu demaraţi proiectul“. Folosind exemple din viaţa reală, dar şi din propriile sale experienţe, Derek Sivers este în stare să vă facă să vă loviţi peste frunte, în maniera „eu de ce nu m-am gândit?!“.

    La capitolul „inside“ nu pot evita conflictul său cu Apple şi Steve Jobs, pornit de la includerea catalogului CD Baby în magazinul de muzică iTunes. Totul, desigur, respectând condiţiile Apple, ceea ce nu i-a prea convenit tânărului antreprenor Sivers, care a avut tăria de a se opune abordării milităros-agresive a companiei lui Jobs. Care Jobs nu l-a iertat, criticându-l public, într-o dispută în care, eufemistic vorbind, să zicem că fiecare avea partea sa de dreptate.

    Totul s-a sfârşit cu bine, iar lecţia pe care Sivers a învăţat-o a fost despre menţinerea controlului asupra activităţii companiei, indiferent de ce, cum şi pentru cine lucrezi.

    Unul din capitolele cărţii se numeşte „Nu doar «da». Ori «clar, da!», ori «nu»“. Zic şi eu:

    „Clar, da!“.

  • Teama de numarul 4 sau faţă de ideea că gravitaţia s-ar putea modifica.17 fobii de care nu stiai că există – GALERIE FOTO

    Pe lângă fobiile cunoscute, precum teama de păienjeni sau frica de înălţimi, există numeroase alte fobii, recunoscute ca afecţiuni medicale, de care marea parte a oamenilor nu a auzit niciodată.

    1. Tetrafobia – teama faţă de numărul 4

    Sursă foto: bigpicture.ru

  • Oraşul unde chiria e atât de mare, încât un bărbat care trăieşte într-o cutie plăteşte 400 de dolari pe lună

    Peter Berkowitz a construit o cutie în apartamentul unui prieten unde trăieşte în fiecare zi şi pentru care plăteşte chirie 400 de dolari pe lună. Aşa arată piaţa de imobiliare din San Francisco, scrie Entrepreneur.com

    “Da, să trăieşti într-o cutie într-un apartament este cam nebunesc, dar la fel de absurdă este şi piaţa de imobiliare din San Francisco. Este o soluţie potrivită pentru mine. Oamenii sunt surprinşi când le spun că trăiesc într-o cutie, dar cred că subestimează cât de plăcut poate fi. Este unul dintre cele mai confortabile dormitoare în care am stat”, mărturiseşte Berkowitz

    “Câştig destul de bine să-mi permit o garsonieră, dar nu vreau să plătesc atât de mult”, a mai spus el

    Chiriile din San Francisco sunt cele mai mari din SUA. În medie, o persoană din San Francisco plăteşte pe lună 3590 de dolari pentru o garsonieră, cu 300 de dolari mai mult decât în New York.