BusinessMagazin

Tag: refuz

  • Numărul firmelor aflate în procedură de faliment a crescut anul trecut cu 37%

    Numărul firmelor aflate în procedură de faliment a crescut anul trecut cu peste 2000 de societăţi faţă de 2014, aproape 7450 societăţi fiind în această situaţie, potrivit unui studiu realizat de KeysFin.

    La prima vedere, economia pare pe drumul cel bun. Statisticile oficiale prezintă un trend pozitiv, impulsionat de reducerea TVA-ului şi revenirea încrederii românilor în economie. Oamenii au prins din nou curaj să facă investiţii, să cumpere case, maşini, bunuri de folosinţă îndelungată, consumul a revenit pe plus. Dincolo de statistici, economia reală se luptă însă să supravieţuiască. Numărul procedurilor de faliment a explodat în 2015, se arată în studiul Keysfin.

    Anul trecut, 7446 de firme se aflau în procedură de faliment, în creştere cu peste 2000 de firme faţă de anul 2014 (5434 societăţi).

    Cele mai multe societăţi comerciale aflate în procedură de faliment erau în sectorul construcţiilor (9%), urmate de cele din comerţul cu alimente, băuturi şi tutun (5%) şi transporturi (4%). Comerţul cu material lemnos, restaurantele şi comerţul cu produse nealimentare se aflau, de asemenea, în topul falimentelor.

    “Statistica prezintă, cu alte cuvinte, domeniile unde riscul de faliment este cel mai ridicat. În construcţii, de exemplu, sunt cu peste 150 de firme în faliment mai multe decât în 2014, semn că acest segment prezintă riscuri semnificative. Să construieşti un bloc nu reprezintă o afacere sigură, pentru că depinde de fluctuaţia preţurilor materialelor de construcţii, de forţa de muncă angajată şi mai ales de nivelul cererii de apartamente. Iar Legea dării în plată va face, cel mai probabil, acest segment şi mai riscant, înăsprirea condiţiilor de creditare urmând să reprezinte un risc suplimentar în 2016”, explică analiştii de la KeysFin.

    Nici comerţul cu amănuntul nu reprezintă un sector unde business-ul să meargă ca pe roate, dovadă că, anul trecut, 355 de firme care vindeau alimente, băuturi şi tutun se aflau în procedură de faliment, cu peste 100 mai multe decât în 2014. Coroborate cu datele privind comerţul cu produse nealimentare, rezultă un număr de aproape 500 de societăţi comerciale aflate în procedură de faliment.

    Un alt aspect interesant, care reiese din statistica KeysFin, arată că cele mai multe societăţi comerciale care ajung în procedură de faliment au, în medie, între 7 şi 9 ani de activitate. “Datele arată că tendinţa generală, cum că o firmă care a rezistat mai mulţi ani pe piaţă este mai sănătoasă, mai de încredere decât una nou înfiinţată, nu este una în totalitate adevărată. Graficul falimentelor arată că riscul major de faliment este consemnat în cazul firmelor cu 7-9 ani de activitate, urmat de cele care au între 20-23 de ani de la înfiinţare. Asta arată că, până la urmă, experienţa în business este importantă, însă nu generează neapărat un comportament imun la provocările mediului de business”, spun analiştii.,

    cele mai multe firme care au ajuns în situaţie de faliment în 2015 au fost în Bucureşti (1402), un număr dublu faţă de anul precedent (699). În topul judeţelor cu societăţi comerciale aflate în faliment, pe locurile următoare se află Maramureş (428), Timiş (295), Braşov (294), Iaşi (288), Mureş (286), Constanţa (260) şi Argeş (252). La polul opus s-au situat judeţele Vaslui (38), Caraş Severin (44), Ialomiţa (44), Sălaj (48), Călăraşi (50).

    “Cele mai multe falimente sunt în Bucureşti pentru că şi numărul firmelor este mai mare. De altfel, cu cât business-ul este mai dezvoltat, cu atât şi riscurile de insolvenţe şi falimente sunt mai mari. Situaţia din Vaslui, Caraş Severin şi Ialomiţa nu înseamnă că în aceste zone este un vad economic excelent, ci că afacerile sunt mai puţine decât în alte locuri”, au explicat analiştii KeysFin.

  • Cum a reuşit acest tânăr de 16 ani să vândă adidaşi în valoare de 1 milion de dolari

    Benjamin Kapelushnik, cunoscut ca “The Sneaker Don” a început să colecţioneze adidaşi în clasa a cincea. Pentru că părinţii nu voiau să-i mai cumpere cea mai nouă pereche de Nike sau Adidas, el a fost nevoit să-şi vândă adidaşii vechi pentru a face rost de bani. Atunci şi-a dat seama că asta ar putea fi o afacere din asta. „Mi-am dat seama că dacă cumpăr 5-10 perechi de adidaşi, pentru care plătesc oameni să stea la coadă, le-aş putea vinde ulterior altor clienţi care nu au avut ocazia să-i achiziţioneze la lansare”, explică Kapelushnik. „Pot vinde o pereche şi cu 1000 de dolari”, adaugă el.

    Acum tânărul susţine că are vânzări de 1 milion de dolari şi printre clienţi se află personalităţi din lumea muzicii precum DJ Khaled sau Chris Brown.

    „Orice adidas ai vrea probabil că îl am şi dacă nu îl am pot să fac rost de el în 24 de ore. Dacă trebuie să faci un clip pentru o melodie şi vrei o pereche de adidaşi care se lansează peste două săptămâni tot ce trebuie să fac este să dau un telefon şi ai adidaşii pentru video”, spune Benjamin la începutul clipului The Great Big Story în care tânărul povesteşte cum şi-a început afacerea.

    Şi-a plătit prietenii cu 40-50 de dolari pentru a sta la coadă pentru o pereche de adidaşi şi apoi îi vindea pentru o sumă mai mare, îndeajuns să facă un profit. Afacerea a crescut şi a încheiat înţelegeri cu două magazine, care au contracte cu Nike şi Adidas, să primească adidaşi înainte de lansarea oficială. “Îi plătesc extra. Trebuie să construim o încredere reciprocă. Este dificil pentru că magazinul poate să aibă probleme cu producătorul de adidaşi”, spune el. Benjamin susţine că-i plăteşte mii de dolari pentru a avea adidaşii înainte de lansarea oficială. Nu toate produsele le vinde imediat, unii adidaşi îi păstrează până când valoarea lor creşte. 

    Recunoaşte că afacerea lui nu ar fi crescut atât de repede dacă nu avea norocul să-l aibă pe Dj Khaled client. “Îi vând fiecare ediţie. Cumpără chiar mai multe perechi”, afirmă tânărul. Asta i-a deschis drumul către alţi rapperi care sunt pasionaţi de adidaşi.

    Benjamin Kapelushnik îşi împarte timpul între liceu şi afacerea sa, dar nu se mulţumeşte cu puţin şi vrea să-şi extindă afacerea şi să deschide magazine în Miami, Los Angeles şi New York.
     

  • A aplicat la Harvard de 10 ori şi a fost respins de fiecare dată. Acum este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume

    Jack Ma, CEO al companiei Alibaba, este cel mai bogat om din China şi unul dintre cei mai înstăriţi oameni de afaceri din lume. Viaţa lui nu a fost însă întotdeauna uşoară, după cum a povestit chiar el în cadrul conferinţei Davos 2015. “Am încercat să îmi găsesc o slujbă pentru a-mi putea plăti studiile, am vrut să mă angajez chiar şi la KFC atunci când a ajuns în China”, a povestit Jack Ma. “La Harvard am aplicat de 10 ori şi am fost respins de fiecare dată. Într-un final am renunţat şi mi-am spus că îmtr-o bună zi am să merg să le predau cursuri celor de acolo”, a spus Ma în cadrul conferinţei Davos 2015.

    Jack Ma îşi aminteşte că elevii din China primeau informaţii distorsionate, diferite de realitatea existentă în acel moment. “Ceea ce am aflat de la străinii veniţi în China mi-a deschis mintea; lucrurile erau atât de diferite faţă de ceea ce învăţasem la şcoală, iar asta m-a învăţat să îmi folosesc mintea de fiecare dată când aflu ceva nou.”

    “Prima oară am intrat pe internet în 1995, când am fost în vizită la un prieten în Statele Unite. Mi-era teamă să folosesc calculatorul, pentru că erau foarte scumpe şi nu aş fi avut bani să îl plătesc dacă îl stricam. Primul lucru pe care l-am căutat pe internet a fost <bere>. Am găsit sute de rezultate, nu îmi venea să cred. Iar apoi am căutat <China> şi nu exista nicio informaţie; asta se întâmpla cu doar 20 de ani în urmă”, povesteşte miliardarul chinez.

    Jack Ma sau Ma Yun este fondatorul grupului chinez de comerţ electronic Alibaba, cel care a devenit anul trecut cel mai bogat om din China, în urma listării companiei pe bursa din New York. Listarea i-a adus lui Alibaba o sumă record de 25 de miliarde de dolari, compania ajungând la o valoare de piaţă de peste 200 de miliarde de dolari.

    Ma s-a născut în oraşul Hangzhou din provincia chineză Zhejiang. Când era copil, şi-a dorit să înveţe limba engleză şi, pentru a-şi împlini ţelul, mergea cu bicicleta 45 de minute în fiecare zi spre un hotel din apropierea locului în care trăia pentru a conversa cu turiştii de acolo. Ma le oferea acestora servicii de ghid fără să le ceară bani, doar pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele de limba engleză.

    Ulterior, a urmat cursurile Hangzhou Teacher’s Institute, unde a fost acceptat la a patra încercare, după ce a picat de trei ori examenul. Le-a absolvit în 1988, obţinând astfel licenţa în Limba Engleză. După studii, a devenit lector universitar la catedra de engleză şi comerţ universitar din cadrul Universităţii Hangzhou Dianzi. Ulterior, Jack Ma a renunţat la cariera de profesor şi şi-a înfiinţat propria firmă de traduceri, profitând astfel de intensificarea comerţului dintre China şi Statele Unite ale Americii.

    Prima sa companie a fost totuşi un eşec, astfel că, în 1998 – 1999, a preluat conducerea unei companii din domeniul tehnologiei informaţiei fondate de Centrul de Comerţ Electronic Internaţional din China, un departament al Ministerului de Comerţ Exterior şi Cooperare Economică. În 1999, Ma a pus bazele Alibaba, un site business-to-business care serveşte în prezent mai mult de 79 de milioane de membri din peste 240 de ţări şi teritorii. În noiembrie 2012, volumul tranzacţiilor online al Alibaba a depăşit un trilion de yuani, după acest prag Ma fiind etichetat drept ”Trillion Hou„, expresie chinezească ce se traduce ”Marchizul trilionului de yuani„.

  • Locul de muncă unde salariul este de 240.000 de euro şi ai şi trei luni de concediu pe care nimeni nu îl vrea

    Un salariu anual de peste 240.000 de euro (190.000 de lire sterline), trei luni de vacanţă şi nicio noapte nedormită sunt câteva dintre caracteristicile unui loc de muncă oferit într-o zonă idilică din Noua Zeelandă. Totuşi, postul nu a atras niciun angajat, scriu jurnaliştii de la The Independent.

    Postul despre care scrie publicaţia este de medic în Insula de Nord a Noii Zeelande. Medicul ce activează în prezent în zonă, Alan Kennym a declarat că serviciile sale au explodat în ultimul an, dar nu a găsit pe nimeni care să îl ajute.

    ”Pot să le ofer un salariu cu adevărat bun, este incredibil. Am din ce în ce mai mulţi pacienţi şi câştig din ce în ce mai mulţi bani. La sfârşitul zilei, ajung la concluzia că sunt totuşi prea mulţi pacienţi pentru mine”, a declarat publicaţiei New Zealand Herald Kennym. Medicul spune că pe listele sale are până acum 6.000 de pacienţi.

    ”Îmi iubesc munca şi aş vrea să mi-o desfăşor în continuare aici, dar nu fac faţă fără ajutorul unui alt medic; mă lovesc de un zid în încercarea de a atrage aici alţi doctori”, a spus el.

    În mod normal, un medic generalist din Noua Zeelandă câştigă între 60.000 şi 95.000 de lire sterline; totuşi, în pofida ofertei generoase pe care a făcut-o, dr. Kenny a declarat că nu a primit nicio aplicaţie în ultimele patru luni.

    Izolarea, lipsa şcolilor şi serviciile de Internet slab dezvoltate sunt câteva din motivele pentru care medicii evită zona rurală a Noii Zeelande, potrivit The Guardian.

     

    CELE MAI INTERESANTE GALERII FOTO

    Călătorie spectaculoasă pe cel mai mare râu subteran aflat într-o peşteră – GALERIE FOTO

    Fotografii incredibile ale şahului din Iran şi ale haremului său – GALERIE FOTO

    Titanicul se pregăteşte de un nou drum. Va pleca din Jiangsu, China, pâna la Dubai – GALERIE FOTO

    Cea mai izolată localitate din lume. Acolo trăiesc 800 de oameni – GALERIE FOTO

    Imagini din epoca de aur: cum se distrau oamenii din URSS în anii ’70 şi ’80 – GALERIE FOTO

    Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs – GALERIE FOTO

    Imagini incredibile cu tribul care nu a fost atins de lumea modernă – GALERIE FOTO

    Cum arată noul avion privat de 20 de milioane de dolari al lui Jackie Chan – GALERIE FOTO

    Viaţa în cel mai poluat oraş din lume unde temperatura medie anuală este -10 grade Celsius – GALERIE FOTO

     

     

     

     

  • Oraşul fantomă care a fost înghiţit de ape şi a reapărut după 30 de ani – GALERIE FOTO

    Epecuen, cunoscut drept “oraşul fantomă al Argentinei”, era o staţiune populară, atrăgând anual mii de vizitatori; în urmă cu 30 de ani, o inundaţie a acoperit de apă tot oraşul.

    Localitatea a rămas sub ape timp de 28 de ani, iar Pablo Novak este singura persoană care a refuzat să plece. “Au întărit digurile, dar pe 10 noiembrie apa a distrus structura de protecţie şi a inundat tot”, povesteşte Pablo Novak. “Digul a cedat în două locuri, acolo unde era cel mai slab. Cei din administraţie au venit cu pompe hidraulice, dar ne-au spus că nu se poate face nimic. “

    Mirta Noemi, o fostă rezidentă, povesteşte la rândul ei cum era viaţa în Epecuen înainte de inundaţie: “Am avut aici un hotel dar acum, după 25 de ani, am rămas doar cu un morman de gunoaie. A fost extrem de dificil, pentru că aici ne cunoşteam unii cu alţii, eram prieteni, iar copiii noştri mergeau la şcoală împreună. Totul s-a pierdut. Oamenii nu şi-au pierdut doar proprietăţile, şi-au pierdut întreaga viaţă.”

  • “Mă întreţin din vlogging şi doar de asta mă ocup“. Ea este unul dintre cei mai populari vloggeri de fashion din România

    Laura Muşuroaea, creatoarea canalului cu acelaşi nume, a ajuns să aibă, în cinci ani, în jur de 70.000 de abonaţi: „A evoluat încetişor, dar sigur. Acum cinci ani când am început eu piaţa nu era pregătită pentru un astfel de conţinut, dar nici eu nu mă ocupam serios de canal. După doi ani mi-am dat seama că asta îmi doresc să fac cu adevărat şi m-am pus serios pe treabă. Am început să postez constant, să învăţ să montez mai bine, să găsesc subiecte cât mai interesante, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Cu timpul, oamenii s-au obişnuit şi acest tip de conţinut a devenit tot mai de interes“, spune tânăra de 25 de ani.

    A descoperit comunitatea vloggerilor din zona de beauty din întâmplare, căutând sfaturi pe internet. A fost fascinată de faptul că există clipuri în care oamenii îţi dau sfaturi şi te ajută împărtăşind experienţa lor cu tine. „Am urmărit cu mare atenţie tutorialele respective. La noi nu se găseau acele produse şi mi-a fost dificil să le realizez. Am căutat astfel de clipuri în limba română, dar am rămas foarte dezamăgită pentru că nu existau. Fiind foarte entuziasmată de ce se întâmplă în afară, am prins curaj să încep eu să fac astfel de clipuri.“ Ca sursă de inspiraţie o aminteşte pe Anna Saccone, o vloggeriţă din Irlanda pe care o urmărea deja de câteva luni. Ea făcea tutoriale de machiaj, arăta cum îşi aranjează părul într-o zi obişnuită sau cum îşi alegea vestimentaţia. Încet-încet a descoperit şi alţi vloggeri şi a fost tot mai fascinată de idee.

    Tânăra defineşte vloggingul ca „un nou tip de televiziune, dar una mai apropiată de public, mai transparentă, cu un mesaj mai cald“; tocmai din acest motiv a investit constant în aparatură, în cursuri şi a învăţat să lucreze în programe de montaj şi de sunet. Tema clipului o decide, de obicei, în funcţie de perioada anului sau în funcţie de cererile abonaţilor săi. „Dacă este Crăciun, am să dau un exemplu de machiaj pentru o petrecere sau câteva idei de ţinute. Dar există şi anumite clipuri stabilite de comunitate care se fac lunar; durata unui clip nu depăşeşte 10 minute, deoarece experienţa mi-a demonstrat că peste acest timp oamenii îşi pierd răbdarea de a viziona. Dar cred că trebuie să îţi simţi comunitatea, să îi asculţi, să înţelegi ce îşi doresc şi ei. Momentan postez de două ori pe săptămână. Frecvenţa se stabileşte şi în funcţie de nişă, public şi cerere. Eu când am început nu aveam un program, postam când îmi aduceam aminte. Dar, în timp, am înţeles importanţa de a posta constant. Cred că nu contează cât de mult postezi într-o săptămână, atât timp cât este constant, oamenii îţi ştiu programul şi ştiu că se pot baza pe tine.“

    Nu a plecat de la început cu ideea de a câştiga bani de pe urma canalului, fiind mai degrabă vorba de un hobby, în ideea de a-şi ocupa timpul cu ceva. Cu timpul, a descoperit că asta îi este vocaţia şi „uşor-uşor a început să fie monetizată. Vă pot spune că mă întreţin din vlogging şi doar de asta mă ocup“. Şi în cazul Laurei Muşuroaea, parteneriatele cu branduri reprezintă principala sursă de venit: „Am avut diferite campanii cu branduri, pentru care am realizat clipuri. Am refuzat nenumărate campanii pentru firme în care nu cred sau ale căror produse nu le folosesc“. Deşi banii sunt un factor foarte important, spune ea, ideal este ca cei care creează conţinut să nu promoveze produse în care nu cred.

  • Un primar irlandez, despre vizita din România: „M-am simtit ca un idiot pentru ca m-am asteptat la ce e mai rau”

    Andrew McGuinness este fostul primar al orasului Kilkenny din Irlanda, si de curand a vizitat Romania. Acesta nu a stat la un hotel, ci acasa la niste romani care lucreaza de multi ani in orasul unde a fost primar. Irlandezul spune ca s-a simtit „ca un idiot”, pentru ca s-a asteptat la ce e mai rau inainte sa ne calce pragul, potrivit stireazilei.ro.

    ”Primarul” a venit in Romania ca muzician invitat la Festivalul Celtic, care a avut loc in perioada 26-28 iunie in orasul Beclean. Si se astepta sa gaseasca numai blocuri comuniste. Fostul edil care si-a terminat mandatul cu doar cateva zile inainte sa vina in Romania a profitat excursie si aflandu-se la doi pasi de Cluj-Napoca a participat la concertul The Prodigy.

    “Acele blocuri comuniste sunt inconjurate de cladiri cu cea mai frumoasa arhitectura romaneasca si ungureasca, care combina elemente romantice cu cele neoclasice. Cand treci pe langa aceste cladiri si vezi cum orasele sunt inconjurate cu intinderi de iarba si munti care-ti taie rasuflare si pe care le gasesti cu greu aici, realizezi ca Romania pe care ezitai sa o vizitezi nu seamana cu ce ai gasit”, a spus Andrew McGuinness.

    „M-am simtit ca un idiot pentru ca m-am asteptat la ce e mai rau. Romania este o tara minunata plina de istorie, cultura, mancare delicioasa si cel mai important, cu cei mai prietenosi oameni pe care i-am intalnit”, a conchis irlandezul.

  • Documentele Panama sau dovada că nu suntem toţi în aceeaşi barcă

    Este vorba de înregistrarea unui interviu publicată pe 3 aprilie, ziua în care zeci de instituţii media din întreaga lume, coordonate de la Washington de Consorţiul Internaţional al Jurnaliştilor de Investigaţie (ICIJ), au dezlănţuit un atac fără precedent asupra a sute de şefi de state şi de guverne, politicieni, oameni de afaceri, bănci şi personalităţi publice care fac afaceri, îşi ascund sau îşi protejează averile prin intermediul companiilor înfiinţate în paradisuri fiscale.

    Aşa cum a încercat să explice şi Gunnlaugsson, „există utilizatori legitimi ai companiilor offshore“, se arată insistent pe site-ul ICIJ. Însă la astfel de vehicule financiare nu au acces decât cei cu bani mulţi şi de ele se folosesc adesea oameni care au ceva de ascuns. Suspiciunile de spălare de bani şi de evaziune fiscală sunt uşor de stârnit, mai ales când sunt implicaţi politicieni.

    Gunnlaugsson este politicianul lovit până acum cel mai dur de scandalul provocat de dosarele Panama. În 2008-2011 Islanda a trecut printr-o  criză financiară cruntă care aproape că a adus-o în faliment. De vină au fost excesele şi manipulările făcute de cele mai mari bănci din ţară, la care premierul a deţinut active. Despre aceste active s-au interesat în interviu jurnaliştii, care participă la proiectul ICIJ. Criza financiară a provocat o revoltă în Islanda, iar autorităţile a trebuit să răspundă cumva pe măsura furiei populaţiei. Aşa că Islanda  a devenit singura ţară care a condamnat la închisoare bancherii implicaţi în criză. Societatea islandeză este una mică, democratică, informaţiile circulă rapid acolo, iar locuitorii sunt încă furioşi pe cei care le-au pierdut banii. După publicarea interviului şi a informaţiilor din dosarele Panama, mii de islandezi au ieşit în stradă cerând pielea premierului.

    În alte ţări, lucrurile sunt mai calme, deşi există informaţii că politicienii de acolo sunt şi ei implicaţi în afaceri dubioase cu companii offshore. Aceasta pentru că unele guverne încearcă să cenzureze informaţiile scoase la lumină de investigaţiile ICIJ şi ale partenerilor săi, în timp ce altele încearcă să discrediteze sutele de jurnalişti implicaţi susţinând că ancheta ar fi foarte motivată politic, scrie revista Quartz.

    Se poate spune că în Islanda scandalul l-a lovit direct în faţă pe premier. Oricine îi poate urmări reacţiile din acel interviu pe YouTube, iar islandezii ieşiţi în stradă sunt daţi ca exemplu de popor curajos şi care se implică.
    În China, s-ar putea ca lumea să nu afle prea curând mare lucru despre legăturile pe care le-ar avea mai mulţi oficiali de top de acolo cu companii offshore prin intermediul membrilor de familie. Printre ei, potrivit dosarelor Panama, se numără preşedintele Xi Jinping şi fostul premier Li Peng. Beijingul a ales să cenzureze discuţiile online despre anchetă. Au fost şterse postările de pe platforma de microblogging Sina Weibo şi de pe WeChat. Căutările după cuvintele „Panama“ sau sunt complet blocate pe Weibo „în concordanţă cu legile, regulile şi politicile relevante“. Înainte ca agenţii de cenzură să înceapă să-şi facă treaba, discuţiile cu tema „documentele Panama“ de pe Weibo atrăseseră peste două milioane de vizualizări.

    Instrucţiunile de cenzură de la biroul pentru internet al unui guvern regional cereau instituţiilor media locale să nu publice niciun material despre documentele Panama, considerate atacuri ale presei străine, potrivit China Digital Times, un website de ştiri pentru China. „Se va acţiona cu severitate dacă se va găsi vreun material din presa străină prin care se atacă China“, spun instrucţiunile. Tot China Digital Times arată că o altă directivă cere retragerea oricărui material despre presupusa avere pe care preşedintele Rusiei Vladimir Putin o are în paradisuri fiscale.

    Însă media de stat poate acoperi subiectul documentelor Panama, dar fără a menţiona China. Şi nu îi este greu, având în vedere că scandalul îi zguduie şi pe liderii din lumea capitalistă, nu doar pe dictatori.  Agenţia oficială de ştiri Xinhua se concentrează pe Michel Platini, fosta vedetă de fotbal franceză, care se află şi în centrul scandalului de corupţie de la FIFA.
    Într-un editorial publicat de tabloidul Global Times se susţine că astfel de scurgeri de informaţii sunt întotdeauna controlate de presa occidentală. „Informaţiile care sunt negative pentru SUA pot fi întotdeauna minimalizate, în timp ce expunerea lideri nonvestici, cum ar fi Putin, este exagerată.“ Concluzia Global Times este oarecum îndreptăţită de chiar acţiunile ICIJ. Pe site-ul pe care organizaţia îi enumeră pe liderii şi politicienii care au legături cu Mossack Fonseca nu figurează SUA (aşa cum nu figurează multe alte state).

    Lipsa a fost explicată în multe feluri. Unii spun că datele nu au fost procesate complet, alţii că este posibil ca americanii să fi lucrat cu altă firmă, ceea ce este greu de crezut. S-a scris, de asemenea, că americanii s-ar putea să nu fi avut nevoie de Panama sau alte paradisuri fiscale deoarece SUA sunt un uriaş paradis fiscal. Delaware, Nevada şi Insulele Virgine Americane au taxe reduse şi legislaţie fiscală laxă (unele studii arată că SUA ocupă locul trei în topul mondial al popularităţii paradisurilor fiscale). S-a mai spus căICIJ filtrează informaţiile pentru a-şi acoperi finanţatorii – numele Soros este cel mai mult vehiculat în acest sens. În cele din urmă au început să apară şi date despre americani.

  • Să baţi din palme cu o singură mână

    Bun titlu. Şi dacă vă întrebaţi care este semnificaţia, trebuie să spun că autorul însuşi a recunoscut că terminase de scris cartea şi nu avea titlu, aşa că a ales această variantă de nevoie, părându-i-se cea mai bună opţiune. Dincolo de titlu, cartea, a doua scrisă de australianul Richard Flanagan, este bună, cu un touch special pentru est-europeni, pentru că prezintă istoria unor imigranţi din Slovenia, tată şi fiică, în Tasmania.

    Flanagan pare să fie familiarizat cu astfel de personaje; într-un interviu el recunoaşte că s-a inspirat, pentru cei doi, din mulţii imigranţi cu care a venit în contact în Tasmania natală, fiecare dintre aceştia contribuind la conturarea pesonajelor. Şi, probabil, partea leului revine soţiei lui Flanagan, care este imigrantă din Slovenia. Aşa că omul ştie ce spune când scrie: „«-Viaţa noastră…Viaţa noastră a fost mai rea decât a unui câine. Îmi pare rău. Ştiu că nu ai să te mai întorci. Crede-mă, n-am vrut niciodată să beau, să mă cert, n-am vrut apartamentele astea pentru venetici, unele lucruri ţi se întâmplă fără să vrei şi, oricât ai încerca, oricât de mult ai spera, nu poţi să schimbi nimic»… Înainte să deschidă frigiderul pentru prima sticlă a zilei, uitând că e dimineaţă, adăugă ceva în boarera de vânt ce pătrundea de afară: «- Am venit în Australia să fim liberi»“.

    Pentru ei libertatea a însemnat şi înstrăinarea membrilor familiei, plecarea mamei/soţiei, abuzurile unui tată beţiv, plecarea fiicei şi întoarcerea acesteia după două decenii. Redescoperirea şi în cele din urmă transformarea celor doi, a tatălui şi a fiicei. Trebuie să mai spun că Richard Flanagan face parte şi din specia rară a scriitorilor care îşi pot ecraniza aşa cum vor ei cărţile; a făcut-o, filmul apărând în 1998. Nu vă lăsaţi induşi în eroare de nota de pe IMDB, acolo lucrurile au luat-o razna demult; mergeţi şi pe mâna literaturii.

  • De ce oamenii din acest oraş italian trăiesc mai mult de 100 de ani. Ei nu fac sport, fumează şi nu sunt nici foarte slabi

    În sudul Italiei, pe coasta de vest, există un oraş micuţ numit Acciaroli. Cu o populaţie de aproximativ 2.000 de oameni, oraşul este domiciliul la aproximativ 300 de locuitori care au reuşit să trăiască mai mult de 100 de ani.

    În contextul în care, în celelalte părţi ale lumii, procentul de centenari este de 0,2 %, este clar că în Acciaroli se întâmplă ceva aparte. Populaţia de aici este, de asemenea, cunoscută pentru rate scăzute ale bolilor de inima şi Alzheimer.

    Vezi aici de ce oamenii din acest oraş italian trăiesc mai mult de 100 de ani. Ei nu fac sport, fumează şi nu sunt nici foarte slabi