Până la o limită, pot înţelege chiar şi dorinţa inspectorilor fiscali de a stabili, cu orice preţ, debite suplimentare în sarcina contribuabililor; probabil aşa îşi dovedesc eficienţa în faţa şefilor şi pot fi feriţi de eventuale disponibilizări în cazul unor restructurări viitoare (care, apropo, se anunţă destul de ample la nivelul direcţiilor judeţene ale finanţelor publice, odată cu procesul de regionalizare şi de înfiinţare a Direcţiei de Antifraudă Fiscală).
Nu pot însă înţelege cum deducerea TVA s-a transformat dintr-un drept legal şi legitim al contribuabililor mai mult
într-o obligaţie a acestora de a-şi proba şi justifica bunele practici în materie fiscală. Asta deoarece organele fiscale le anulează acest drept, invocând – în baza unor criterii şi aprecieri, de regulă, pur subiective – existenţa unor practici frauduloase pe „circuit„.
Fără a se ţine însă cont de înde-plinirea condiţiilor de fond şi de formă, reglementate de Codul fiscal în vederea exercitării dreptului de deducere, sau de jurisprudenţa comunitară din domeniu. Ceea ce mi se pare însă cu adevărat relevant privind atitudinea abuzivă a fiscului este faptul că această anulare a dreptului de deducere la nivel de TVA nu este structurată, de multe ori, pe niciun fel de analize corelative care să ofere măcar indicii privind participarea conştienţă şi voluntară a contribuabilului supus inspecţiei fiscale la mecanismul de fraudare al taxei.
În condiţiile în care, pe fond, tocmai acesta ar trebui să fie argumentul forte al fiscului, respectiv să probeze dacă contribuabilul supus inspecţiei fiscale este sau nu parte directă a unei tranzacţii fictive, pentru a putea fi incidente în cauză prevederile Legii nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale. Nu mai vorbesc de situaţia hilară în care un contribuabil este înscris în lista contribuabililor inactivi, dar – în consecinţă – organul fiscal „uită„ să-i anuleze şi validitatea codului de TVA, deşi legislaţia fiscală impune „din oficiu„ această obligativitate a organelor fiscale.
Astfel, dacă un alt contribuabil face o achiziţie de la cel menţionat anterior şi îl verifică, pe site-ul ANAF, numai din punctul de vedere al validităţii codului de TVA – pornind de la premisa că organele fiscale îşi fac treaba şi, dacă are cod valid de TVA, înseamnă că nu e inactiv – ulterior, pe parcursul unei inspecţii fiscale, va suporta consecinţele legale privind neadmiterea la deductibilitate fiscală a taxei aferente. Ce consecinţă suportă fiscul? Da, aţi ghicit, niciuna, au „uitat„ şi ei, ce să facă…
În opinia mea, multe din stările conflictuale care apar în raporturile dintre fisc şi contribuabili se datorează limitelor, extrem de largi şi interpretabile, ale deja celebrului art.11 din Codul fiscal, ce oferă organelor fiscale prerogativele de a reîncadra substanţa economică a unei tranzacţii şi, pe cale de consecinţă, de a interveni asupra bazelor de impunere declarate de contribuabil, în situaţiile în care se apreciază că există neconcordanţe între substanţa economică a operaţiunilor efectuate de contribuabil şi calificarea juridică şi fiscală a acestora. Nu neg necesitatea existenţei procedurilor de autoritate – structurate pe dreptul de apreciere al organelor fiscale, în direcţia cuantificării relevanţei stărilor de fapt fiscale şi, eventual, atribuirii unei noi dimensiuni a acesteia – care se împart în trei mari categorii: ajustare, recalificare şi estimare.
Susţin însă că, indiferent de operaţiunea la care ne raportăm, demersurile organelor fiscale trebuie să se circumscrie, din punct de vedere procedural, strict limitelor impuse de prevederile Titlului III Cap. III Cod procedură fiscală, referitoare la administrarea şi aprecierea probelor în domeniul fiscal şi nicidecum să se structureze pe practici neunitare sau subiective ale celor aflaţi, la un moment dat, în control.
Spre exemplu, în cazul aplicării procedurii de stabilire a bazelor de impunere prin estimare, problema esenţială cred că rezidă în aria lor de aplicabilitate. În perversitatea lor subtilă, aparent nevinovată, textele de lege fac trimitere la situaţia în care „evidenţele fiscale şi contabile sunt incorecte…„. Adică, cum vine asta? Şi cu metodele clasice de control ce mai facem? Deci, te sustragi sau nu verificărilor fiscale, nu mai contează, ai greşit, organul fiscal poate aplica stabilirea bazelor de impunere prin estimare.
Asta îmi aduce aminte de celebra baladă populară Mioriţa şi de soarta baciului moldovean! Referitor la operaţiunea de recalificare, şi aceasta comportă discuţii ample – în special, prin prisma implicaţiilor fiscale majore – privind posibilitatea practică de recalificare a unui contract de asociere în participaţiune în contract de închiriere sau din activitate independentă în activitate dependentă (iar aici am în vedere, în principal, convenţia civilă vs. contractul de muncă).
Desigur, ar mai fi foarte multe de spus… Ceea ce trebuie să înţeleagă organele fiscale atunci când îi spun nonşalant contribuabilului – fără argumente! – să conteste dacă nu-i convine, este că, pe lângă contestaţia administrativă şi, ulterior, acţiunea în instanţă, contribuabilul poate să formuleze şi sesizare penală pentru abuz în serviciu. Şi să solicite, în civil, şi daune materiale direct în nume personal celor aflaţi în control!
DRAGOŞ PĂTROI (consultant fiscal, cadru universitar asociat ASE Bucureşti)
