Tag: poveste

  • Povestea lui Jorge Paulo Lemann, cel mai bogat om din Brazilia

    Aceasta se datorează acţiunilor pe care Lemann le deţine în cadrul Anheuser-Busch InBev, cel mai mare producător de bere la nivel mondial, dar şi altor companii achiziţionate prin fondul său privat de investiţii, 3G Capital, precum producătorul de sosuri H.J. Heinz Company şi Burger King.

    Jorge Paulo Lemann s-a născut în 1939, în Rio de Janeiro. Tatăl său, om de afaceri, emigrase din Elveţia, iar mama sa avea origine braziliană. Lemann a studiat la Harvard, de unde a absolvit cu o licenţă în economie în 1961. Imediat după absolvire, în 1961 şi 1962, a lucrat ca stagiar la Credit Suisse în Geneva. După stagiu, s-a angajat ca ziarist economic la Jornal do Brasil, dar a renunţat la gazetărie şi, la scurt timp după aceesa, a cumpărat o firmă de brokeraj.

    În 1971 a fondat împreună cu doi parteneri de afaceri Banco Garantia, care a fost construită după modelul de afaceri american şi a devenit una dintre cele mai mari bănci de investiţii din Brazilia, un „Goldman Sachs al Braziliei“, potrivit Forbes. În 1998, Lemann a vândut Banco Garantia către Credit Suisse, într-o tranzacţie evaluată la 675 de milioane de dolari. Anterior, el şi partenerii săi, alături de care a pus bazele fondului de investiţii GP Investimentos, au făcut o serie de achiziţii, dintre care cea mai importantă a fost preluarea producătorului de bere Cia Cervejaria Brahma, în 1989.

    11 ani mai târziu, cei trei au cumpărat un alt jucător de pe piaţa berii, Antarctia. S-a născut astfel AmBev, care s-a transformat în 2004, după fuziunea cu belgianul InterBrew, în InBev. Patru ani mai târziu, cei trei au achiziţionat fabricantul de băuturi Anheuser-Busch într-o tranzacţie controversată, de 46 milioane de dolari, devenind cel mai mare producător de bere la nivel mondial, Anheuser-Busch InBev (AB InBev). În acelaşi an, cei trei miliardari au înfiinţat compania de investiţii 3G Capital prin care au preluat, în 2010, reţeaua de fast food Burger King în schimbul a 3,8 miliarde de dolari.

    Trei ani mai târziu, sprijiniţi de patronul Berkshire Hathaway, Warren Buffett, 3G Capital a preluat şi producatorul de sosuri Heinz pentru 28 de miliarde de dolari. Anul trecut, guvernul canadian a aprobat şi o tranzacţie prin care Burger King Worldwide va cumpăra lanţul de cafenele şi gogoşi Tim Hortons Inc. pentru suma de 11,10 miliarde dolari. Jorge Paulo Lemann este de asemenea membru al consiliului director al lanţului de retail Lojas Americanas, fost membru al consiliului director al companiei Gillette, preşedinte al Consiliului Consultativ Americo-Latin al Bursei din New York, membru fondator al consiliului director al Fundação Estudar, fundaţie prin care oferă burse pentru studenţii  brazilieni, membru al Consiliilor Internaţionale Consultative ale Credit Suisse Group şi Daimler Chrysler.

    Afacerile nu reprezintă singurul domeniu în care Lemann a excelat: pasionat de sport, a fost de cinci ori campionul Braziliei la tenis, iar, în 1962, datorită dublei sale cetăţenii, a evoluat în Cupa Davis pentru Brazilia şi Elveţia. Din 1999, locuieşte în Elveţia împreună cu familia sa, după o încercare de răpire a copiilor săi.

  • Cei trei tineri din spatele imaginii online a lui Klaus Iohannis vor să transforme în business succesul de la prezidenţiale

    Cum transformi într-un business succesul campaniei online de la alegerile prezidenţiale?

    Radu Negulescu are 27 de ani. E serios şi corect îmbrăcat. A început să câştige bani singur dinainte de a avea buletin şi şi-a înfiinţat în primul an de facultate firma care a ajuns anul acesta în topul Deloitte Technology Fast 50 Central Europe. Ioan are 36 de ani, este cel mai în vârstă. Vorbeşte cu accent moldovenesc, este creativul din grup şi un antreprenor care petrece câteva luni pe an prin lume). Vlad are 35 de ani, este tipul hipsterului care vorbeşte puţin despre importanţa lucrurilor pe care le face. Gândeşte repede, zâmbeşte mult, este entuziast şi cumva introvertit.

    Cei trei sunt un grup tânăr şi vesel despre care ai spune cu drag că urmează să cucerească lumea. Atâta doar că ei au cucerit-o deja. Dar au cucerit-o pe neaşteptate şi într-un iureş care nu le-a lăsat timp să realizeze prea mult ce se întâmplă. Au cucerit-o dintr-un subsol de pe bulevardul Kiseleff şi tot asediul cu bătăliile aferente a durat cam trei luni.

    Cei trei, care s-au adunat laolaltă săptămâna trecută pentru prima dată după alegerile din 16 noiembrie, au coagulat în jurul lor o echipă care a făcut campania online a candidatului ACL la Cotroceni, Klaus Iohannis. Descriu experienţa din campanie fără exaltare, cu conştiinţa faptului că au făcut lucrurile cum trebuie şi că au muncit mult mai mult decât credeau că pot să muncească: „A fost mizerabil de greu şi groaznic de frumos în campanie, până la ultima clipă. Indiferent de rezultat, am fi rămas cu o experienţă extraordinară“, rezumă ei cele trei luni de campanie. „Au fost trei luni şi-un pic cât trei ani, au fost trei luni în care m-am reinventat de zece ori, în care am învăţat cât nu mă puteau învăţa toate şcolile din lume“, sintetizează Radu Negulescu campania pe blogul său.

    Uitându-se în urmă, Radu, Ioan şi Vlad spun că nu au avut un roadmap clar legat de campania online. „I-am spus candidatului de la început că îi vom aduce 1 milion de like-uri şi un engagement bun şi i-am adus. Am setat o ţintă ambiţioasă pentru că o astfel de ţintă îţi impune un anumit stil de lucru. Dacă ţinteşti maxim, munceşti maxim şi chiar dai dincolo de ceea ce credeai că poţi da. Am pus o ţintă mare şi am construit sănătos în jurul ei“, concluzionează cei trei care a fost secretul succesului din social media al candidatului ACL.

    Vlad Tăuşance spune că au avut tot timpul senzaţia din filmele americane în care câţiva oameni pe care nu îi cunoaşte nimeni stau într-o încăpere şi desenează traiectoria unui destin politic. Însă a mai fost ceva, o diferenţă care a făcut campania din subsolul din Kiseleff diferită de campaniile anterioare din România: „Ce am simţit nou a fost mai degrabă un vibe de tehnologie de vârf aplicată decât de partid sau de task politic. Radu (Negulescu – n.r.) ne-a convins pe toţi şi ne-a învăţat să tratăm campania ca pe un start-up, cu tot ce înseamnă asta“. Radu Negulescu, un tânăr de 27 de ani din Baia Mare, care a fost coordonatorul campaniei online şi (parţial) de creaţie, este cel care i-a adus împreună pe toţi cei care au lucrat în campanie.

    În acest punct vine aproape natural întrebarea: cum a ajuns însă un tânăr de 27 de ani din Baia Mare să coordoneze campania la nivel naţional a candidatului ACL? Radu Negulescu sintetizează simplu decizia de a se alătura campaniei: „Eu ştiam nişte oameni la PNL, făcusem anterior joburi de tehnologie pentru ei – site, manual de identitate şi alte proiecte. M-au întrebat dacă ne putem ocupa de campania online, am acceptat, am fost numit coordonator pe zona online şi creativă“.

    Îi atrag atenţia că sintagma „cunoşteam nişte oameni la PNL“ este sensibilă şi detaliază povestea, care se suprapune cu povestea sa personală şi de business: „Povestea nu este fantastică. M-am lăsat de facultate de trei ori, pentru că am început să fac business de foarte devreme şi mi s-a părut mai util să cresc afacerea decât să învăţ lucruri care nu prea se mai aplică acum. Nu am părinţi implicaţi politic la PNL sau în altă parte, nu am avut nicio relaţie dubioasă sau care să poată ridica vreun semn de întrebare. Şi eu mă suspectez câteodată, dar chiar nu am nimic ascuns, obscur, care să mă fi propulsat. Am muncit enorm, nu am primit şi nu am luat niciodată lucrurile de-a gata“.

    Radu Negulescu a fondat în urmă cu opt ani firma Trencadis, care are acum 50 de angajaţi, 3 birouri în România şi a avut afaceri de peste 4 milioane de lei în 2014. Trencadis a pornit la drum când Radu Negulescu avea 19 ani şi era în primul an de facultate, dar şi în căutare de proiecte în care să lucreze: „Prietena unui prieten m-a rugat să refac un site pentru o cunoştinţă de-a ei. Aşa am ajuns să fac site-ul primăriei Dragomireşti din Maramureş. I-am rugat să mă recomande dacă sunt mulţumiţi de munca mea şi ei m-au recomandat; aşa am ajuns să fac site după site până când am realizat că am făcut peste 500 de site-uri de primării, atunci m-am oprit şi am trecut pe licitaţiile de proiecte mai mari din zona guvernamentală“.

  • Povestea complicată a adevăratului “American Sniper”

    Filmul a generat astfel cele mai mari încasări la debut din istorie, rezultate peste măsura aşteptărilor, ţinând cont că bugetul pentru realizarea filmului a fost de 60 de milioane de dolari. 

    Cu şase nominalizări la Oscar, « American Sniper »  prezintă într-un mod realist atât bătăliile urbane din Războiul din Irak, cât şi modul în care acestea se reflectă în viaţa militarilor americani odată întorşi acasă.

    Personajul principal al filmului, Chris Kyle, “The Legend”, a fost lunetistul care a ucis 160 de inamici, cel mai mare număr înregistrat de un militar american în perioada acestor confruntări. S-a pensionat în 2009, iar după pensionare a început să caute modalităţi prin care să-i ajute pe veteranii retraşi acasă. În mod paradoxal, fostul militar  a fost ucis în 2013 de un veteran cu probleme mintale pe care încerce să îl ajute.

    În 2012, Today l-a intervievat pe Chris Kyle şi a discutat cu el despre perioada pe care a petrecut-o pentru a servi ţara şi de relaţia complexă pe care a avut-o cu soţia sa.

    Nevoia lui Kyle de a-i proteja pe cei aflaţi în pericol l-a condus spre patru misiuni în Irak. În 2012, veteranul a declarat că scopul său după ce s-a retras din militărie a fost să crească gradul de conştientizare al oamenilor despre activitatea trupelor şi să încurajeze « actele de bunătate întâmplătoare care să arate mulţumirea cetăţenilor americani». A declarat că voia să arate veteranilor că  « sunt doriţi şi iubiţi ».

    În timpul interviului acordat Today, Kyle a discutat în mod deschis şi despre modul în care angajamentul său faţă de armată i-a influenţat viaţa familială.

    “Ne-am zbătut pentru a reuşi să ne menţinem căsnicia”, a declarat el.

    Actorii care au jucat cuplul Chris şi Taya Kyle, Bradley Cooper şi Sienna Miller, au declarat că descrierea într-un mod onest a relaţiei dintre cei doi şi modul în care Chris era rupt între cele două lumi au fost esenţiale în construirea rolurilor. 

    La înmormântarea lui Chris Kyle, în 2013, soţia sa, Taya, i-a adus un elogiu prin care a descris viaţa complicată şi plină de însemnătate pe care a trăit-o soţul său. “Toată viaţa lui, murdară, dureroasă, în continuă schimbare, a fost împachetată în cea mai profundă, cea mai schimbătoare experienţă a sufletului pe care numai omul Chris Kyle putea să o aducă”.

    Taya a declarat publicaţiei Today că modul în care soţul său a reuşit să echilibreze angajamentul său faţă de ţară şi familie a făcut-o să se întrebe dacă altcineva ar fi putut să îndeplinească misiunea sa. Descrierea sinceră a filmului o face să fie mulţumită de ecranizare. „Cred că unul dintre lucrurile bune la „American Sniper” este că multe dintre cuplurile de militari cu care am discutat şi care au văzut filmul mi-au spus că au avut exact acelaşi tip de conversaţii. Au avut exact aceleaşi sentimente”, a declarat Taya.

  • Povestea lui Reed Hastings, cofondator şi CEO al Netflix

    Reed Hastings s-a născut în Boston, Massachusetts în 1960 şi trăieşte în San Francisco. După liceu, el s-a înrolat în Marina americană, iar apoi a intrat în corpurile de păstrare a păcii (Peace Corps). După ce a predat timp de doi ani matematică într-un sat din Swaziland, Hastings s-a întors în 1985 în Statele Unite. El a urmat cursurile Universităţii Stanford, obţinând o diplomă în inginerie.

    Primul job al lui Hastings a fost la Adaptive Technology, unde a dezvoltat mai multe programe de software. „Am lucrat pentru Audrey MacLean în 1990, atunci când era CEO al Adaptive. De la ea am învăţat cât de importantă e concentrarea. Am învăţat că e de preferat să faci un lucru bine, decât să faci mai multe doar ca să le termini“, povesteşte Hastings.

    În 1991, Hastings a fondat prima sa companie, Pure Software, de asemenea specializată în producerea de software. Dezvoltarea rapidă a companiei s-a dovedit  fi o provocare pentru tânărul antreprenor, care nu avea niciun fel de experienţă managerială. Studiile sale de inginer nu îl pregătiseră pentru postul de CEO, aşa că a cerut consiliului de administraţie să pună pe altcineva în locul său. „Am încercat să mă dau singur afară – de două ori“, povesteşte Hastings. „Îmi pierdeam toată încrederea în mine.“ Consiliul de administraţie a refuzat, astfel încât Hastings a fost nevoit să înveţe cum să conducă compania.

    În 1997, Hastings a vândut Pure Software şi a fondat, alături de Marc Randolph, Netflix. Compania avea ca domeniu de activitate închirierea filmelor prin poştă pentru clienţi din Statele Unite. „Ideea pentru Netflix mi-a venit atunci când am uitat să returnez o casetă la centrul de închirieri“, povesteşte omul de afaceri. „Datoram deja 40 de dolari celor de acolo, şi mi-am dat seama că există o metodă mai bună de a închiria filme. Era mult mai simplu să lucrezi pe bază de abonament, aşa cum face de exemplu o sală de forţă.“ De-a lungul timpului, Netflix a adunat o colecţie de peste 100.000 de filme şi un număr de aproape 44 de milioane de clienţi.

    După experienţa avută în cadrul Pure Software, Reed Hastings se temea de o creştere prea rapidă a Netflix. Public, scopul său era să dezvolte o companie în domeniul divertismentului. În privat, el dorea să crească o companie fără a-şi pierde spiritul antreprenorial.

    Pe măsură ce compania a crescut, managementul a început să fie remarcat pentru soluţiile inovative precum oferirea unor salarii mult peste medie sau oferirea unor bonusuri reprezentând acţiuni în cadrul companiei. Un aspect interesant este de asemenea pachetul de beneficii oferit angajaţilor cu performanţe medii sau sub medie. „Oferim compensaţii mari pentru că nu vrem ca managerii să se simtă vinovaţi atunci când trebuie să renunţe la angajaţi care nu fac faţă cerinţelor“, a declarat Hastings. Compania a devenit cunoscută şi pentru faptul că a eliminat concediile pentru angajaţi, permiţându-le acestora să îşi facă programul după cum vor.

    Reed Hastings este căsătorit şi are doi copii, iar averea sa este estimată la peste un miliard de dolari.

  • Reportaj: Oamenii care fac să meargă non-stop centrala nucleară de la Cernavodă

    Rareori, în nuclear, reuşeşti să treci de povestea tehnologiei şi să ajungi la povestea oamenilor. Când spui tehnologie nucleară, spui reactor. Ceva cu multe fire, cabluri, calculatoare. O maşinărie de multe miliarde de euro, complexă şi complicată, provocatoare. Maşinăria asta nu funcţionează per se.

    Ce se întâmplă în camera de comandă este de fapt controlul total al acestei maşinării. Cine face maşinăria să meargă strună reprezintă esenţa acestei industrii. Iar cei care o fac să meargă sunt operatorii şi instructorii. Când industria în sine îşi proiectează imaginea asupra oamenilor, te aştepţi ca oamenii să devină ei înşişi un model uman maşinizat.

    Operatorul Ovidiu Boambă are 43 de ani, dar arată de 30 şi lucrează la centrală de când a terminat facultatea. Vorbeşte relaxat şi cu multă pasiune, explică importanţa rolului său prin comparaţii obiective, reduce rigurozitatea industriei la povestea lui de viaţă. Instructorul, Dumitru Gorgan (sau Titi, cum îi spune Ovidiu), are în jur de 50 de ani. Sunt doar cinci instructori ca el în toată România şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc câţi oameni i-au trecut prin mână şi ce sentiment trebuie să ai când ştii că prin anii ’70 aveam nevoie de experţii altor ţări care să ne înveţe meserie. Este riguros, atent în explicaţii, se asigură că ai înţeles, că totul este clar. Este prin definiţie modelul omului care îi învaţă pe alţii. Este omul din „explicaţiile“ căruia au ieşit zeci de profesionişti. Când cei doi vorbesc, linia de demarcaţie între optimismul, dorinţa şi pasiunea operatorului şi rigurozitatea, atenţia şi psihologia instructorului este clară. Primul îşi exprimă meseria, cel de-al doilea o predă. Au în comun o pasiune pe care rar am văzut-o.

    „În anul 1987 am făcut un pas important şi am decis să lucrez ca operator la CNE Cernavodă, într-un domeniu nou, complex“, spune Dumitru Gorgan. În toamna anului 1992, pleacă la pregătire în Canada şi se întoarce cu un ţel. „Atunci am fost impresionat de modul de lucru într-o centrală nucleară, de standardele de pregătire, de faptul că operatorii executau manevrele în instalaţie folosind proceduri, dar mai ales am fost impresionat de simulatorul centralei şi de pregătirea operatorilor pe simulator. Am ştiut de atunci că dacă am să ajung să fiu operator în camera de comandă, următorul pas în carieră va fi să devin instructor de simulator“, afirmă Gorgan.

    Aşa a început drumul său în industria nucleară. A început din şantier, a învăţat tot ce era de învăţat, a trecut el însuşi prin toate posturile ca să-i poată învăţa pe alţii. „Un instructor de simulator trebuie să fie un operator în camera de comandă sau dispecer şef tură cu experienţă, asta înseamnă cel puţin 15 ani de experienţă în centrală,“ spune Gorgan. 15 ani de şcoală la locul de muncă ca să-i formezi pe alţii. Continuând să comprime în câteva cuvinte ani de formare, îţi dă senzaţia de relativitate a timpului: o viaţă de om concentrată în cinci minute de explicaţii: „Când vii ca nou angajat, urmezi un program de pregătire specific poziţiei, în cazul de faţă operator nuclear. Cerinţele de pregătire sunt dinainte stabilite, pe baza unei analize detaliate a funcţiei şi a sarcinilor specifice. Pentru a deveni buni operatori este nevoie de multă muncă şi pregătire, dublate de o dorinţă puternică şi de disciplină. De exemplu, pentru a intra în programul pentru autorizare iniţială ca operator de cameră de comandă, trebuie să aibă cel puţin 5 ani experienţă în centrală, timp în care se califică pe toate poziţiile necesare ca operator în instalaţie şi camera de comandă, adică de la operator pe instalaţii exterioare până la asistent în camera de comandă.

    Oare câţi dintre noi ar continua să înveţe încă cinci ani după terminarea facultăţii doar pentru a intra în programul de autorizare iniţială ca operator în camera de comandă? Asta în condiţiile în care nu există nicio garanţie că vei ajunge operator şi nici nu merge cu jumătăţi de măsură: ori eşti foarte bun, ori te apuci de alte meserii. Câţi dintre noi ar continua să dea examene regulat după 10 ani de la terminarea facultăţii pentru a dovedi constant că fac bine ceea ce fac? „De regulă, operatorii din noile generaţii sunt nerăbdători să ajungă cât mai curând în camera de comandă, sunt avizi de informaţie şi ar vrea ca transferul de cunoştinţe de la cei mai experimentaţi către ei să se realizeze foarte rapid. Acest lucru poate fi uneori o barieră în procesul de pregătire, care necesită timp pentru acumularea cunoştinţelor şi formarea abilităţilor. Ca instructori, suntem pregătiţi să identificăm din timp şi să minimizăm  pe cât posibil astfel de bariere. Nu ne permitem luxul că acestea să afecteze procesul de pregătire,“ a arătat Gorgan.

    Mă întreb şi îl întreb dacă oamenii nu se blazează în procesul de pregătire, dacă elementul de noutate există, dacă rutina zilnică nu începe să formeze ea, în paralel, iluzia acoperirii neprevăzutului. Îmi răspunde categoric, zâmbind, ca şi cum nu există lucru la care să nu se fi gândit: „Programul de pregătire şi calificare al personalului centralei se bazează pe practici internaţionale în domeniu, pe standarde şi cerinţe stabilite în documentele AIEA, WANO, INPO etc. Noutăţile în domeniu sunt atent analizate şi implementate în programele de pregătire. În plus, există un program de experienţă de exploatare care ne ajută să învăţăm din experienţa noastră şi a altora din domeniu, pentru a ne îmbunătăţi performanţele şi cunoştinţele, pentru a preveni apariţia sau recurenţa unor evenimente. Evenimente importante sunt reproduse în scenariile pe simulator pentru a ne asigura că personalul din camera de comandă le poate recunoaşte şi preveni, sau le poate gestiona. Astfel, avem numeroase oportunităţi de a introduce lucruri noi în programele de pregătire ale operatorilor, făcând sesiunile de pregătire atractive, interactive şi eficiente“, adaugă Gorgan.

    Gândesc că sunt meserii prin excelenţă creative care nu fac acest lucru, în care sfârşeşti prin a fi blazat şi plafonat. E greu de acceptat că un domeniu atât de tehnic îşi învaţă şi îşi motivează oamenii să iasă din confortul dat de siguranţă cifrelor şi datelor prin introducerea de noi cifre şi date. Dar e o realitate. Confirmată de Ovidiu Boambă. Nu pare să ştie ce este blazarea, plafonarea. Bucureştean, a venit în practică la Cernavodă acum 21 de ani, cu gândul să plece, pentru că Cernavodă nu era Bucureşti. Râde la gândul de atunci şi spune: „Astăzi mă consider dobrogean“. Studentul de atunci, absorbit de mirajul unei tehnologii de vârf, este operatorul de cameră de comandă în prezent. Între timp, au trecut 21 de ani petrecuţi în centrala nucleară. Ce te ţine şi susţine atât timp? „Pasiunea, ambiţia şi munca“, răspunde Boambă scurt.

    Îl rog să îmi povestească cei 21 de ani. Vreau să înţeleg ce l-a făcut să renunţe la un loc cald în Bucureşti pentru şantierul care era pe atunci Cernavodă. „Primul meu contact cu centrala a fost în anul III de facultate, în timpul practicii din vacanţa de vară. Unitatea 1 era în plin proces de punere în funcţiune, un şantier cu mii de oameni. Pentru mine, ca student, a fost impresionant ce am văzut. A fost suficient ca să accept provocarea de a lucra la Cernavodă“, afirmă Boambă.

    Continuă să povestească pit-stop-ul între „mândria de a fi operator“ şi „nu a fost uşor“. Îmi rezumă sintetic: „M-am angajat la Cernavodă în 1995 ca operator de teren şi în 2003 am obţinut licenţa de operator autorizat camera de comandă. A fost un proces de pregătire complex, ce a presupus parcurgerea unor etape bine definite şi un efort susţinut. Am fost operator nuclear asistent pe toate zonele: exterior, clădirea turbinei, a serviciilor, clădirea reactorului, zona de control lucrări, camera de comandă secundară, asistent operator camera de comandă principală… Nu a rămas nicio zonă neacoperită… Au urmat alte examene de selectare în programele de licenţiere ce au culminat cu examenul final susţinut în faţa CNCAN. Nu este uşor, sunt multe etape de parcurs, nu există «scurtături» ca în alte domenii, nu devii peste noapte «operator», dar satisfacţiile pe care le ai atunci când vezi rezultatele muncii tale sunt imense“, arată Boambă.

    Mă întorc la trecut, la momentul care a declanşat într-un tânăr student dorinţa de a trece de la pantoful curat de Bucureşti la cizmele pline de noroi de Cernavodă. Mi-e greu să înţeleg momentul decisiv. Ca să ajungi să îţi doreşti o astfel de schimbare majoră, motivaţia trebuie să fie uriaşă. Centrala de azi de la Cernavodă nu are nimic în comun cu şantierul de atunci. „Dacă vrei să profesezi într-un domeniu de vârf, singura alegere e specializarea în centrale nuclearo-electrice“, spune Boambă. A acceptat provocarea unui şantier pentru provocarea zilnică a unui domeniu de vârf peste ani. Şi i-a ieşit. Aproape că îi simţi curiozitatea firească de la început, experienţa acumulată, momentele în care s-a bucurat de alegerea făcută, maturitatea profesională şi, inevitabil şi recurent, la fiecare explicaţie, mândria a ceea ce face: „Am participat la evenimente unice în viaţa unei centrale, montarea unor echipamente majore, testarea acestora, toate acestea din perspectiva unui tânăr angajat. Apoi a demarat proiectul Unităţii 2, unde am participat de la început la toate operaţiunile, de data asta ca operator autorizat de cameră de comandă. Experienţa memorabilă, care vine ca o împlinire a carierei începute la Unitatea 1 ca simplu operator de teren, este atingerea criticităţii reactorului Unităţii 2 pe data de 6 mai 2007 când am fost de tură, deci la «manşa» reactorului“. Boambă conchide: „Acum să ne imaginăm că suntem nu ingineri, ci doctori care efectuează o operaţie. Avem nişte reguli stricte de urmat, avem ştiinţă în spate, experienţă şi trebuie să ne îngrijim ca totul să urmeze o traiectorie exactă, fără a pune în pericol nici viaţa pacientului, nici pe a celorlalţi. Cam aşa este şi cu securitatea nucleară. Maturizarea începe de la primul pas făcut în instalaţie, când ştii că eşti responsabil pentru manevrele executate, pentru siguranţa ta şi a colegilor, şi culminează cu momentul în care ţi se înmânează de către directorul centralei «cheile» (adică licenţa de operator autorizat) unei maşinării de peste un miliard de euro şi simţi efectiv, odată cu încrederea ce ţi se acordă, şi imensa responsabilitate ce-ţi apasă pe umeri“.

    Îl întreb dintr-o suflare: eşti operator şi acasă? „Influenţa este atât de puternică încât nici nu realizezi că foloseşti în viaţa de zi cu zi experienţa de operare. Este nevoie de remarcile uimite ale celor din jur care-ţi atrag atenţia că la identificarea unei banale etichete tu foloseşti alfabetul fonetic, că la transmiterea unui mesaj impui comunicarea pe trei căi… Ca operator înveţi că lucrurile se fac ca la carte de la bun început şi aplici din obişnuinţă aceleaşi standarde şi în viaţa de zi cu zi. Îţi formezi un mod de rezolvare a problemelor cu beneficii evidente pentru viaţa personală… Am învăţat că lucrurile trebuie făcute ca la carte de la bun început şi că nu este loc pentru a doua zi, jumătăţi de măsură ori cârpeli“, explică Boambă.

    Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, arunc o privire către clădirea reactoarelor. Înăuntru, într-o tură sunt 16 operatori, dar şi alţii în pregătire. Din anii ’70 şi până în prezent s-au schimbat multe în industria nucleară românească: s-au format propriile generaţii de specialişti, iar astăzi oameni ca Ovidiu Boambă şi Dumitru Gorgan fac parte din echipe internaţionale de specialişti, care îi învaţă pe alţii. Am în minte imaginea camerei de comandă a unui reactor pe care vi-o puteţi imagina aşa: carlinga unui avion multiplicată de 19 ori şi condusă simultan de 19 piloţi concentraţi într-un singur operator de cameră de comandă!

  • Cronică de film: The Imitation Game

    Interpretarea de excepţie a lui Benedict Cumberbatch, poate cea mai bună a carierei, este doar unul dintre multele motive pentru care acest film merită vizionat.

    Filmul, în regia lui Morten Tyldum, spune povestea matematicianului Alan Turing, cunoscut pentru ajutorul dat serviciilor britanice de inteligenţă în timpul celui de-al doilea război mondial. Acţiunea se desfăşoară pe trei planuri, prezentând atât faze din adolescenţa personajului principal, cât şi din timpul maturităţii sale.

    Tyldum foloseşte acţiunea relativ statică ca bază a unui film plin de suspans, de-a lungul căruia spectatorii sunt confruntaţi cu momente şi dezvăluiri neaşteptate. Interpretarea actriţei Keira Knightley completează imaginea unui film închegat, bine realizat din toate punctele de vedere.

    The Imitation Game nu este un film de acţiune per se; este un film care explorează mintea unui tânăr genial, frământările lui şi modul de relaţionare cu ceilalţi. Este un film care, indiferent de nominalizări sau premii, confirmă apariţia unui val de actori tineri britanici extrem de talentaţi.

    Interpretare: 9/10
    Regie: 8/10
    Scenariu: 8/10

  • Cărţile anului: de la o scânteie la cei care schimbă jocul

    Locul 5
    KRISTINE BARNETT, „SCÂNTEIA. POVESTEA UNEI MAME CARE A CRESCUT UN GENIU“, EDITURA PUBLICA.

    Geniul din titlu este Jacob Barnett, acum un adolescent în vârstă de 16 ani cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, văzut deja drept un candidat serios la un premiu Nobel. Dar în fragedă copilărie Jake Barnett a fost diagnosticat cu autism. Copilul s-a retras într-o lume a lui, compusă din tăceri, cartonaşe cu litere colorate, cutii cu cereale răsturnate, rafturi de dulap şi fire de lână colorate aşezate laborios în motive geometrice, prin casă. A intrat într-un program pentru copii cu nevoi speciale, dar nu a înregistrat progrese. Drept urmare, mama a decis să aplice propriul său sistem de lucru cu copilul, sistem care i-a scos la iveală acestuia realele aptitudini; la trei ani conversa cu un astronom, la observator, asupra sateliţilor lui Marte. Ceva mai târziu Jake a dovedit că putea memora 200 de zecimale ale lui ”pi“, pe care le spunea şi într-un sens, şi în celălalt, iar la nouă ani lucra la propria teorie în astrofizică. Şi este vorba de un copil despre care ”sistemul“ a afirmat că nu va putea să citească vreodată. Cum a depăşit familia Barnett toate aceste obstacole, determinarea şi dârzenia lor sunt lucruri de mirare, iar povestea merită citită până la capăt.

    Locul 4
    MIKE DASH, ”MANIA LALELELOR“, EDITURA HUMANITAS.

    Subiectul este inedit: povestea uneia dintre primele, dacă nu chiar prima bulă speculativă din istoria omenirii. Mike Dash povesteşte minunat, documentat şi cu lux de amănunt despre nebunia lalelelor, ce a avut loc între 1633 şi 1637, cu un punct culminant în toamna şi iarna anilor 1636 şi 1637, perioadă în care preţurile bulbilor de lalea au atins valori de neimaginat, şi o cădere abruptă a valorii florilor în februarie 1637. De ce spun valori de neimaginat? Într-o perioadă în care 150 de litri de coniac franţuzesc costau 60 de guldeni, iar un meseriaş calificat, de genul unui dulgher, câştiga pe an 150 de guldeni, cel mai mare preţ plătit pentru un bulb de lalea, atestat şi verificat, a fost de 5.200 de guldeni. Alte comparaţii de preţuri: Rembrandt a primit pentru ”Rondul de noapte“ 1.600 de guldeni, în 1642, iar venitul anual mediu al unui mare negustor era, în 1630, de circa 3.000 de guldeni. Olanda a traversat atunci o aşa-zisă ”perioadă de aur“, de înflorire economică şi culturală, care a alimentat gustul oamenilor pentru frumos, pentru excentric şi pentru lucruri speciale. Mike Dash nu se mulţumeşte să relateze date şi momente, ci creează figuri, umanizează povestea, îi dă dimensiuni geografice, economice, culturale şi artistice.

    Locul 3
    DAVID BROOKS, ”ANIMALUL SOCIAL“, EDITURA PUBLICA.

    O carte ciudată şi unică, care îmbină o naraţiune elementară – viaţa unei familii – cu cercetarea ştiinţifică de top, cu idei moderne despre creşterea copilului şi formarea individului, despre şcoală, despre cultură, morală, maturitate sau moarte. Şi nu are nimic de-a face, în ciuda titlului, cu Facebook. Umanizându-şi discursul, integrând în istoria vieţii lui Harold şi a Ericăi pasaje de tom ştiinţific, descriind în amănunţime, de exemplu, complexele procese chimice, biologice şi cognitive care înseamnă dragostea părinţilor eroului principal şi conceperea acestuia, Brooks oferă un soi de nouă dimensiune literaturii de popularizare a ştiinţelor. Într-un discurs la TED, David Brooks vorbeşte despre devenirea insului modern: ”Timp de secole am moştenit o perspectivă asupra naturii umane bazată pe noţiunea că sinele nostru este divizat, că raţiunea este separată de emoţii şi că societatea progresează în măsura în care raţiunea poate suprima pasiunile. Se poate vedea în felul în care ne creştem copiii. Mergi la o şcoală elementară la trei după-amiaza şi îi priveşti pe copii ieşind, iar ei poartă aceste ghiozdane de 35 de kilograme… Vezi maşinile care se apropie – de obicei sunt Saab-uri, Audi-uri şi Volvo-uri… Sunt luaţi de către aceste creaturi pe care le-am numit supermame, care sunt femei de carieră de mare succes, care şi-au luat timp liber să se asigure că toţi copiii lor intră la Harvard. Şi de obicei îţi poţi da seama care sunt supermamele, pentru că de fapt cântăresc mai puţin decât copiii lor… Copiii sunt deci crescuţi într-un anumit fel, sărind prin cercuri ale realizării de lucruri pe care le putem măsura – pregătiri pentru SAT, oboi, antrenament de fotbal. Intră la facultăţi competitive, obţin slujbe bune şi uneori obţin succesul într-un mod superficial şi fac o grămadă de bani. Uneori îi poţi vedea în locuri de vacanţă precum Jackson Hole sau Aspen. Iar ei au devenit eleganţi şi supli – nu au cu adevărat coapse; au doar o pulpă elegantă deasupra altei pulpe… Au propriii lor copii şi au atins un miracol genetic prin căsătoria cu oameni frumoşi, în aşa fel încât bunicile lor arată ca Gertrude Stein, fiicele lor arată ca Halle Berry — nu ştiu cum au reuşit asta“.

  • Începutul poveştii Logan, care a împlinit anul acesta 10 ani, a fost pe un şerveţel şi nu pe planşeta designerilor

    Lada era o maşină învechită, iar Schweizer spune că i s-a părut inacceptabil faptul că tehnica modernă nu permite fabricarea unei maşini bune la preţul de 6.000 de dolari.

    El a scris pe un şerveţel, în avion, în drum spre Paris, specificaţiile de bază care să stea la baza unei maşini ieftine – modernă, fiabilă, accesibilă, şi a adăugat că restul se negociază. Şerveţelul cu cerinţele a ajuns la Gerard Detourbet, manager în divizia de cercetare-dezvoltare, care a primit misiunea de a construi maşina de 6.000 de dolari.

    În continuare povestea este cunoscută: ingineri din Franţa şi România, sub supravegherea lui Detourbet, au proiectat o maşină de la zero, cu mai puţine componente decât un automobil tipic Renault, cu o arhitectură simplă, dar totuşi spaţios.

    De la şerveţelul lui Schweizer îşi au originea oglinzile simetrice, care pot fi folosite pe orice parte a maşinii, parbrizul mai plat pentru reducerea costurilor şi diminuarea potenţialelor defecte sau taboul de bord care putea fi turnat dintr-o bucată, elemente care au contribuit la reducerea costurilor şi la scăderea consumului de materii prime. Iar Logan s-a transformat într-o poveste de succes nu numai pe pieţele mai sărace, cărora le era iniţial destinată, ci şi pe pieţe mai bogate, dar care au simţit atingerea crizei economice.

  • Povestea locului din România căutat de toţi bogaţii Europei. Acum a ajuns o ruină

    Drumuri rupte, pline de gropi, praf, indicatoare îndoite şi clădiri cu poveşti impresionante acoperite cu plase de protecţie. Aşa arată Băile Herculane astăzi, o staţiune aşezată într-un loc magnific, în Munţii Cernei, unde europeni din toate colţurile veneau să vadă minunea băilor termale construite de aristocraţii romani.

    Legenda spune că marele Hercule s-a oprit aici pentru a se odihni şi pentru a se spăla în băile romane, cunoscute de-a lungul şi de-a latul imperiului în timpul celor 165 de ani de ocupaţie a Daciei.

    În timpul regimului comunist s-au construit numeroase hoteluri precum Roman, Hercule, Afrodita, Minerva sau Diana. La câţiva ani după revoluţie, străzile şi aleile s-au umplut de pensiuni, mai mici sau mai mari, mai albe sau mai colorate. Herculane părea să îşi revină: lumea nu mai venea doar pentru tratamente iar tinerii începeau să petreacă tot mai multe vacanţe acolo. Chiar şi ceva străini, nu foarte mulţi, dar suficienţi pentru a pune pe picioare, câteva luni pe an, economia micii localităţi.

    La sfârşitul anilor 2000, însă, lipsa unui plan de reabilitare şi dezinteresul autorităţilor regionale au început să se facă simţite. Dacă în restul ţării se mai făceau ceva progrese, se mai reparau drumuri şi se mai construiau poduri, aici timpul parcă stătea în loc. Doar statuia lui Hercule, emblema unui loc pe care altădată doar cei puţini îşi permiteau să-l vadă, stă neatinsă, parcă, de anii ce trec.

    Staţiunea Băile Herculane a intrat într-un program de reabilitare, susţinut de fonduri europene şi de consiliul judeţean. La cum merg lucrările, însă, va mai trece mult timp până la primele rezultate.

  • Tânăra de 30 de ani care a făcut miliarde de dolari revoluţionând medicina

    Data viitoare când veţi face o analiză de sânge, s-ar putea să nu trebuiască să treceţi prin procedura chinuitoare prin care să vedeţi cum sângele vă este extras cu încetinitorul din propriul braţ. În locul acestui procedeu, aţi putea să mergeţi la o farmacie, de unde să luaţi un mic dispozitiv care să extragă picătura de sânge necesară analizelor fără durere datorită lui Elizabeth Holmes, tânăra în vârstă de 30 de ani care a devenit a treia cea mai tânără miliardară din clasamentul anual publicat de Forbes.

    Holmes a renunţat să studieze la Stanford când avea 19 ani şi a descoperit potenţialul companiei sale, Theranos, axată pe transformarea procedurilor medicale.

    Testarea prin sânge este dificilă, scumpă şi nu s-a schimbat din 1960 încoace. Se face în spitale şi în birourile medicilor. Flacoane cu sânge sunt trimise şi testate, iar acest lucru durează săptămâni întregi, procedurile fiind supuse deseori erorilor umane. Desigur, un ac înfipt în braţul persoanelor testate sperie de asemenea persoanele care evită uneori analizele medicale din cauza acestei proceduri.

    A durat un deceniu ca ideea lui Holmes să fie pusă în aplicare, dar acum se pare că decizia ei de a renunţa la studii a fost cea mai potrivită. Anul trecut, compania Walgreen Co. a anunţat că va instala Theranos Wellness Centers în farmaciile răspândite în Statele Unite ale Americii. Câteva astfel de locuri au fost instalate deja în SUA, în Phoenix şi în Palo Alto, California. Holmes a strâns finanţări de 400 de milioane de dolari pentru Theranos, care este estimată acum la nouă miliarde de dolari şi deţine în prezent aproximativ 50% din acţiunile companiei.

    Tânăra a declarat că s-a orientat de la început spre medicina de laborator pentru că aceasta conduce la aproximativ 80% din deciziile clinice ale medicilor. Reducând erorile din acest sistem, compania sa îşi propune să revoluţioneze acest segment al medicinei.

    Noile teste pot fi făcute fără vizita la doctor, aspect care duce atât la economisirea timpului, cât şi a banilor. Mai multe rezultate sunt disponibile în aproximativ patru ore, ceea ce înseamnă că tratamentul poate începe mult mai repede. Fiecare test costă cu 50% mai puţin decât o analiză standard, iar dacă sistemul lui Holmes ar fi implementat mai rapid, ar conduce la economisirea a 202 miliarde de dolari în următorul deceniu, potrivit unui interviu acordat de Holmes publicaţiei Wired.