BusinessMagazin

Tag: istorie

  • Lumea de la “breaking news” şi cea din spatele ei

    Dacă dăm la o parte din acest amalgam tot ceea ce înseamnă invazie în spaţiul public a atâtor scene private şi ne referim doar la secvenţele referitoare la ce se întâmplă într-adevăr în lume, faptele prezentate rămân doar scurte trepidaţii de suprafaţă. Să luăm doar un exemplu, aparent paradoxal: într-o lume definită tot mai mult ca un “sat global”, procesul de retrasare a graniţelor, în cea mai mare măsură rezultat al secolului 20, continuă şi astăzi. Dispar şi apar frontiere şi, odată cu ele, noi surse de instabilitate, noi tensiuni, adversităţi sau noi alianţe. Cum, din ce cauze, cu ce consecinţe? În mare măsură, acest proces este tributar memoriei istorice, şi, implicit, redefinirii identităţii naţionale. Astfel încât a te informa asupra istoriei diferitelor state nu înseamnă doar a-ţi satisface o simplă curiozitate enciclopedică, ci a dobândi o perspectivă utilă, deseori absolut necesară pentru a înţelege desfăşurarea evenimentelor de pe scena contemporană, scenă ai cărei nu doar spectatori suntem noi înşine.

    Un excelent ghid pentru toţi cei interesaţi de această perspectivă o constituie recent apăruta Enciclopedie de istorie universală semnată de Horia C. Matei, consacrată exclusiv istoriei celor 196 de entităţi statale de astăzi. O istorie multipolară, în care evoluţiile din spaţiul politic primesc luminile datelor economice şi sociale. O carte pe care ar trebui să o avem alături ori de câte ori privim şi primim “breaking news”. Căci, cum spunea Croce, “orice istorie este istorie contemporană” sau, ca să îl parafrazăm pe Cicero, istoria rămâne şi în epoca atotputernicei televiziuni, “magistra vitae”.

    Horia C. Matei, “Enciclopedie de istorie universală”, 672 pag., Editura Meronia, Bucureşti, 2012

  • Imperiul răului şi lecţiile istoriei

    Interesul autorului pentru problematica comunismului, interes dezvoltat la jumătatea anilor 80, s-a manifestat iniţial prin câteva vizite la Moscova (în miezul aprins al “imperiului răului”, cum numea Ronald Reagan URSS) şi apoi printr-un stagiu de studii la Universitatea de stat din Moscova, în plină perioadă a Glasnostului gorbaciovist. Aici a avut prilejul să studieze dinăuntru fenomenul, pe baza documentelor de arhivă şi a unor informaţii la prima mână, dar şi prin intermediul traiului cotidian, al discuţiilor cu colegii-studenţi sau cu alte persoane dispuse să livreze amănunte susceptibile de interes.

    La întoarcerea în Anglia a început analizarea materialului informativ stocat, articularea unei solide schelării teoretice şi apoi dezvoltarea subiectului, care urma să fie nu doar o istorie a comunismului sovietic, ci a celui mondial, în toate manifestările lui (inclusiv forma hibridă cunoscută de China post-maoistă şi comunismul naţionalist al anilor ’60-’70), din Cuba castristă până în Coreea de Nord, trecând prin America Latină şi Europa de Est (cu referiri destul de firave la România). Cartea a apărut după o lungă perioadă de “dospire” şi de reflecţie, în 2009.

    Conceput într-o formă narativă agreabilă, volumul urmăreşte istoria comunismului (începând cu o perioadă să-i zicem protocomunistă – cea a Revoluţiei franceze) în cele patru etape principale ale sale, “pe măsură ce punctul central al influenţei lui s-a deplasat de la vest spre est şi spre sud: din Franţa în Germania şi Rusia, apoi mai departe spre est până în Asia de Sud-Est după cel de-al Doilea Război Mondial, iar apoi spre Sudul global: America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, sudul şi centrul Asiei în anii 1960 şi 1970”, pentru ca apoi să se întoarcă la matcă, revenind în Europa. Priestland nu realizează doar o carte de istorie în sens tradiţional, o consemnare a dispariţiei unui sistem, ci şi o descifrare a actualităţii şi o lecţie despre viitor.

    David Priestland, “Steagul roşu. O istorie a comunismului”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Tot ce voiaţi să ştiţi despre propagandă

    O precizare utilă, câtă vreme sentimentele antipropagandistice ale românilor sunt “justificate de excesele unei jumătăţi de veac de regimuri dictatoriale, urmată de încă două decenii de acută demagogie democratică”. Ce vrea să spună autorul Călin Hentea este că românii “recenţi” au avut parte de o propagandă sufocantă, când explicită, când insidioasă, dar întotdeauna toxică, ameţitoare şi imbecilizantă. Atât pe vremea regimului antonescian, cât şi, apoi, a celui comunist – în formele lui dejiste sau ceauşiste -, românii au cunoscut tortura propagandei aberante şi au ajuns să identifice propaganda cu mancurtizarea, cu manipularea şi totalitarismul.

    Lucrurile trebuie, însă, nuanţate. Propagandă există de când lumea, iar în forme instituţionalizate, ea funcţionează de câteva secole încoace (practic, cuvântul propagandă există din 1622, când Vaticanul a înfiinţat o structură menită să contracareze peste tot în lume reforma protestantă), nu doar în remurile autocratice, ci şi în cele care cunosc şi promovează democraţia. Volumul propune, între multe alte limpeziri necesare, o clasificare care are în vedere trei tipuri de propagandă: propagandă albă – în care sursa emitentă este declarată, autorul mesajelor este asumat; propaganda gri – în care nu se ştie cine este autorul mesajelor; propaganda neagră – care declară un alt autor, o altă sursă emitentă a mesajelor, decât cel real.

    Trecând în revistă toate personalităţile şi evenimentele româneşti care au legătură cu propaganda – din 1848 până azi, enciclopedia lui Călin Hentea este şi o istorie sui generis a României moderne, care se poate utiliza atât ca un dicţionar – prin consultarea temelor, conceptelor sau evenimentelor care îl preocupă pe cititor – dar care funcţionează şi ca o poveste captivantă, romanescă, despre felul în care adevărul, falsul şi mitul au funcţionat în mentalul colectiv autohton.

    Autorul este doctor magna cum laude în ştiinţe militare cu o teză despre propagandă şi operaţii informaţionale şi a executat mai multe misiuni NATO în Albania, Kosovo şi Afganistan. Începând din 2000, Călin Hentea a publicat mai multe volume (unele premiate) de istorie militară sau dedicate fenomenului propagandistic, atât în România la editurile Nemira, Militară sau Paralela 45, cât şi în Statele Unite la Scarecrow Press.

    Călin Hentea, “Enciclopedia propagandei româneşti”, Editura Adevărul, Bucureşti, 2012

  • De 650 de ori femeie

    Dublă ca volum faţă de lucrarea precedentă, enciclopedia este împărţită în două părţi distincte, egale ca întindere: personalităţi din trecut, care aparţin deja istoriei, şi personalităţi contemporane, în plină activitate. Le însoţeşte şi recomandă, printr-un elegant cuvânt-înainte intitulat “În lumea femeilor”, academicianul Marius Sala. Dacă, aşa cum spune domnia-sa, imaginile de femei din istoria noastră pe care le avem în minte sunt mult literaturizate, mai degrabă sublimări şi personalizări, întruchipări ale “eternului feminin” sau ale “misterului feminin”, cele peste 650 de portrete din această enciclopedie sunt ale unor “persoane reale, individualizate, cu aspiraţii, opţiuni, experienţe şi experimente, cu trăiri, sfidări, erori, adică făpturi concrete, cu biografii mai line sau mai zbuciumate”.

    Paleta îndeletnicirilor acestora, se poate vedea, este tot mai largă odată cu evoluţia şi modernizarea societăţii, astfel încât vom găsi aici de la soţiile şi fiicele de domnitori ale perioadei medievale până la doamne ale societăţii mondene interbelice, scriitoare, cercetătoare, pictoriţe, muziciene, balerine, actriţe, sportive, militante pentru drepturile femeii, disidente anticomuniste, dar şi slujitoare ale regimului comunist, ziariste, politiciene, prezentatoare şi realizatoare de radio şi televiziune. Unele sunt pioniere pe plan mondial în domeniul lor de activitate. Prima femeie inginer din Europa a fost, aflăm, o româncă, ca şi prima femeie neuro¬chirurg din lume, ca şi prima femeie din lume care a obţinut licenţa şi titlul de doctor în drept etc. Nu ar trebui să lipsească din această enumerare numeroasele artiste lirice şi balerine, care au smuls aplauzele lumii întregi. “Sensibilitate, angajare, devotament, rezistenţă, profesionalism, sunt calităţi pe care le regăsim reunite în atâtea destine de femei… Este de datoria noastră să le cunoaştem vieţile şi carierele. Să ne mândrim cu ele”, ne îndeamnă autorul cuvântului-înainte.

    George Marcu, Rodica Ilinca, “Enciclopedia personalităţilor feminine din România”, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

  • Cu ce arme se luptau principii şi regii Europei (GALERIE FOTO)

    Intitulată “Nobila artă a sabiei: Modă şi scrimă în Europa renascentistă”, expoziţia le arată celor care îi trec pragul cum se puteau îmbina în acele timpuri frumuseţea cu violenţa, prin intermediul unei serii de săbii şi pumnale din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

    Odată cu secolul al XVI-lea, sabia intră în uzul civililor, după apariţia unui tip de astfel de armă mai uşor şi elegant, numit rapieră, care avea să fie folosită în duelurile descrise în diverse opere literare. Săbiile şi pumnalele expuse, unele dintre ele aduse din colecţii de la Dresda şi Viena, sunt adevărate opere de artă, pe ale căror mânere şi prăsele şi-au demonstrat măiestria meşterii din vremea făuririi lor.

    Cu ce arme se luptau principii şi regii Europei (GALERIE FOTO)

    Printre exponatele de marcă se numără rapiera lui Maximilian al II-lea, rege al Boemiei şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, ori cea a Principelui Elector Christian al II-lea de Saxonia, aceasta din urmă prezentată împreună cu tot costumul posesorului, asortat cu sabia.

    În cadrul expoziţiei, care va rămâne deschisă până la 17 septembrie, se mai pot vedea şi manuale de scrimă măiestrit ilustrate, precum şi diverse portrete, documente şi cărţi menite să ajute publicul să intre în atmosfera Renaşterii.

    Sursa foto: The Wallace Collection

  • Tot istoria e cel mai palpitant roman!

    Pierre Bellemare şi Jean François Nahmias (istorici, scriitori şi jurnalişti francezi cu experienţă) încearcă să cearnă documentele şi să ne arate crudul adevăr, oricât de şocant sau dezamăgitor ar fi acesta, luând în colimator 23 de cazuri celebre. Care, sub condeiul lor, se vor transforma în tot atâtea povestiri pline de suspans şi de revelaţii uluitoare.

    Ludovic al II-lea de Bavaria şi-a omorât mai întâi doctorul, apoi s-a sinucis, înecându-se? A murit Ludovic al XVII-lea în închisoarea din Templu, la vârsta de numai zece ani? Ce se petrece, de fapt, în Triunghiul Bermudelor? Cine a fost Omul cu Masca de Fier? Cum s-a răzbunat Tutankhamon pe cei care i-au profanat mormântul? Monstrul din Loch Ness, realitate sau închipuire? Unde se găseşte comoara templierilor? Napoleon a fost otrăvit sau a murit din cauze naturale, pe insula Sfânta Elena? Marilyn Monroe a murit din cauza unei supradoze de barbiturice luate accidental sau de bunăvoie?

    “Mari Enigme ale istoriei” explică toate aceste subiecte celebre, dar şi alte mistere mai puţin cunoscute, însă la fel de palpitante, precum asasinarea lui Agnès Sorel, favorita regelui Carol al VII-lea, elucidată la 554 de ani după moartea ei, sau afacerea Peytel, pentru care marele scriitor Balzac s-a transformat în detectiv de ocazie. Ori moartea lui Emile Zola (survenită în urma inhalării unei mari cantităţi de monoxid de carbon), dar despre care nimeni, până acum, nu şi-a pus problema dacă a fost un accident sau o crimă, şi care, astfel, ar putea face din genialul romancier un martir pe altarul Dreptăţii (vezi afacerea Dreyfuss)?

    Evitând abil capcana senzaţionalului şi a teoriilor năzdrăvane, dar seducătoare, cei doi autori reuşesc să recreeze cu măiestrie firul întortocheat al întâmplărilor, analizând totodată cu profunzimea şi seriozitatea cercetătorilor istorici argumentele şi contraargumentele fiecărei ipoteze.

    Pierre Bellemare, Jean François Nahmias – “Mari enigme ale istoriei”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Bogdan Cioc: Istoria SAP – eleganţă în design, intuiţie tehnică şi abilitate în afaceri

    de Bogdan Cioc

    Pe 1 aprilie 1972 cinci foşti angajaţi ai IBM din Mannheim, Germania, pe numele lor Claus Wellereuther (n.1935), Dietmar Hopp (n.1940), Hasso Plattner (n.1944), Klaus Tschira (n.1940) şi Hans Werner-Hector (n.1940), decideau să îşi încerce norocul şi să înceapă o afacere pe cont propriu în industria software. Povestea lor este istoria remarcabilă a uneia dintre cele mai de succes afaceri europene din această industrie apărută în America şi dominată în proporţie covârşitoare tot de America. Este vorba de compania germană SAP, ce îşi sărbătoreşte în 2012, încă tânăra, dar respectabila vârstă de patruzeci de ani.

    Dintre cei cinci, doar Claus Wellenreuther avea un MBA şi deci cunoştinţe în administrarea afacerilor. Ceilalţi patru fondatori erau absolvenţi de cursuri tehnice sau ştiinţifice: Hopp şi Plattner erau ingineri în telecomunicaţii, Tschira era fizician, iar Hector matematician. Ceva din moştenirea academică a celor cinci fondatori se mai simte chiar şi azi la SAP, unde un doctorat în matematică poate fi, încă, un motiv clar de mândrie. Companiile europene de software au câteodată, aşa cum remarcă Michael A. Cusumano, profesor la Sloan School of Management de la MIT, în cartea sa din 2004, “The Business of Software”, tendinţa de a se concentra mai mult pe eleganţa în design decât pe crearea de produse software pentru distribuţie de masă. Tendinţa de a trata industria software ca pe o ştiinţă, mai degrabă decât ca pe o afacere. Din fericire pentru soarta sa pe termen lung, SAP a ştiut să echilibreze cele două tendinţe.

    Cei cinci plecau în 1972 la drum cu impulsul dat de decizia IBM din 1970 de a decupla vânzarea de hardware de vânzarea de software. Într-o industrie dominată copios de IBM (comparată în epocă cu Albă-ca-Zăpada, iar concurenţii săi cu cei şapte pitici), software-ul era văzut doar ca un accesoriu al hardware-ului. Clienţii care cumpărau un mainframe de la IBM până în 1970 primeau alături de acesta, gratis, sistemul de operare, compilatoare de limbaje de programare (de obicei FORTRAN şi COBOL), baze de date şi alte biblioteci utilitare, precum şi aplicaţii de business. Doar dacă doreau aplicaţii proprii, clienţii şi le construiau singuri sau contractau firme specializate (care erau create în mare parte de foşti angajaţi ai IBM, deveniţi antreprenori) care să le programeze pentru ei. Iar cele mai populare dintre aceste aplicaţii sfârşeau invariabil prin a fi preluate şi rescrise de IBM şi oferite apoi gratuit odată cu hardware-ul.

    În 1970, sub tirul acuzaţiilor de monopol şi de politici anticoncurenţiale, IBM a trebuit să decupleze vânzarea de hardware de cea de software şi să trateze cele două elemente drept produse diferite, cu evoluţii diferite, ceea ce şi deveniseră de facto. Şi astfel a luat naştere industria software, povestită pe larg de istoricul Martin Campbell-Kelly în cartea sa din 2003 “From Airline Reservations to Sonic the Hedgehog”.

    Pe lângă acest context pozitiv, Hopp, Plattner & Co. mai plecau la drum cu un prim client – preluat de la IBM, desigur: Imperial Chemical Industries, unul dintre marii producători de produse chimice ai epocii – şi cu un vis, acela de a crea aplicaţii de business în timp real. Aplicaţiile software tradiţionale ale momentului presupuneau executarea programelor la momente ulterioare introducerii datelor, momente determinate în funcţie de disponibilitatea puterii de procesare a mainframe-ului central. Prin contrast cu acest model de execuţie, ambiţia noii companii era aceea de a crea aplicaţii care să le ofere utilizatorilor dialogul interactiv direct şi accesul instantaneu la date. Desigur, azi, când puterea de calcul este atât de răspândită încât fiecare dintre noi avem în buzunar un smartphone de câteva sute de dolari de mii de ori mai puternic decât mainframe-urile de sute de mii de dolari ale anilor ’60, acest mod de procesare a devenit un loc comun. Însă în anii ’60 puterea de calcul era atât de rară şi de preţioasă încât trebuia raţionalizată. A fost meritul şi intuiţia celor cinci să vadă că într-o zi lucrurile se vor schimba.

  • Copii la muncă în America anilor 1900 (GALERIE FOTO)

    Fotograful Lewis Hine (1874-1940), originar din Wisconsin, sociolog şi profesor, a început să lucreze în 1908 pentru Comitetul Naţional pentru problema Muncii Copiilor, care la acea vreme ducea o campanie contra folosirii copiilor ca forţă de muncă. Între 1908 şi 1912, Hine a călătorit prin America, fotografiind copii care lucrau în fabrici, mine şi în agricultură, în condiţii periculoase, unii dintre ei abia în vârstă de trei ani.

    În 1909, Hine a publicat primul grupaj de fotografii care înfăţişau condiţiile în care lucrează copiii, iar unele dintre pozele rezultate, cum este cea a unei fetiţe care priveşte pe fereastră într-o fabrică de textile, au devenit unele dintre cele mai faimoase din istoria fotografiei americane.

    Munca copiilor a început să fie oficial interzisă în unele state americane chiar în jurul anului 1830, însă în multe comunităţi rurale, unde copiii erau folosiţi curent la munci agricole, ideea de a recurge la copii pentru a suplimenta veniturile familiei sau a suplini lipsa unor lucrători în plus, nu era privită drept o barbarie, conform HistoryPlace.com. Uneori, întreaga familie se angaja într-o fabrică sau pentru o companie care le furniza şi locuinţa şi uneori le oferea şi plata chiar în produsele companiei. Interdicţia în privinţa muncii copiilor nu se aplica în unele cazuri şi familiilor de imigranţi, astfel încât acestea au devenit cele mai vulnerabile, lucrând uneori din zori până în noapte, cu o săptămână de lucru de 68-72 de ore.

    Comitetul Naţional pentru problema Muncii Copiilor, înfiinţat în 1904, a reuşit inclusiv graţie documentelor foto furnizate de Lewis Hine să determine adoptarea unor legi mai stricte. În 1938, Congresul a adoptat Legea pentru Standarde Corecte de Muncă (Federal Wage and Hour Law), care limita săptămâna de lucru la 40 de ore, cu un salariu minim de 40 de cenţi pe oră, şi interzicea folosirea muncii copiilor de până la 16 ani, precum şi angajarea adolescenţilor de până la 18 ani pentru munci efectuate în condiţii periculoase. Copiii de 14-15 ani puteau fi angajaţi însă, pe durată limitată, în afara orelor de şcoală sau în vacanţe pentru munci uşoare, excluzând minele, fabricile sau activităţile periculoase.

    Sursa foto: Biblioteca Congresului SUA, via ibtimes.com

  • Lumea fascinantă a informaţiei. De la tobele vorbitoare la iPad

    James Gleick este absolvent de Harvard, fondator al revistei “Metropolis”, redactor, timp de zece ani, la New York Times şi conferenţiar la Universitatea din Princeton, impus la nivel internaţional prin două volume de referinţă, “Chaos” şi “Isaac Newton”, devenite bestseller-uri de popularizare a ştiinţei, construieşte în acest volum un roman al informaţiei, o istorie exhaustivă a unui subiect aparent banal, dar, în fapt, de o complexitate ameţitoare. Informaţia, adică eroina acestei cărţi, personajul ei principal, străbate, sub ochii noştri, milenii întregi şi o infinitate de locuri.

    Pornim, o dată cu omenirea, din Africa, de la primele semne ale limbajului articulat, de la tobele vorbitoare şi ajungem în spaţiile unde s-a folosit pentru întâia oară scrisul şi alfabetul, ulterior trecem prin Grecia, pentru ca apoi să poposim în Anglia, ca să asistăm la elaborarea celor dintâi dicţionare şi la inventarea maşinii diferenţiale de către Charles Babbage, la inventarea cartelei perforate, la firele de telegraf şi la toate acele elemente de tehnologie care care jucat, la vremea lor, un rol la ţeserea pânzei de păianjen a informaţiei în care suntem, fără putinţă de scăpare, prinşi. Totul pentru a ajunge la Claude Shannon, cel care s-a apropiat cel mai mult de o teorie unificată a informaţiei, folosindu-se de matematici. Inventatorul bitului, unitatea de măsură care serveşte la cuantificarea informaţiei, a descoperit că informaţia este intrinsec legată de ordine şi de nesiguranţă, şi, tocmai de aceea, şi de entropie, aşa cum alţii au legat-o de fizică, de mecanica cuantica sau au spus că reprezintă însăşi viaţa.

    Ambiţia lui Gleick nu este să tragă concluzii definitive, ci să ne restituie toate interogaţiile majore care i-au frământat pe oamenii de ştiinţă de-a lungul veacurilor în legătură cu Domnia sa, Informaţia. O carte pe cât de utilă, pe atât de bine scrisă şi de delectantă.

    James Gleick, “Informaţia, o istorie, o teorie, o revărsare”, Editura Publica, Bucureşti, 2012

  • Un secol de extravaganţă în design (GALERIE FOTO)

    Printre articolele propuse, realizate între anii 1900 şi 2000, se găsesc un fotoliu din lemn de cireş realizat de arhitectul şi designerul Josef Frank în 1925-1926 şi o masă din anii ’50 semnată Carl Auboeck, renumit pentru mesele sale confecţionate din trunchiuri de copaci. Pe lista exponatelor a figurat şi un candelabru ale cărui braţe închipuie razele soarelui, creat şi produs în anii ’50 de firma J.T. Kalmar, ce a realizat şi corpurile de iluminat de la Opera şi Bursa din Viena.

    Un secol de extravaganţă în design (GALERIE FOTO)

    Cel mai scump obiect scos la licitaţia care a avut loc în această săptămână este un ceas cubic stradal din oţel, proiectat la 1906 de Emil Schauer şi montat la Stock im Eisen Platz, 1010, Viena, unde a stat până în 2007. Ceasul a fost evaluat la 12.000-13.000 de euro, iar preţul cu care s-a vândut a fost de 14.940 de euro.

    Foto: Dorotheum